12. Legitima apărare

Dacă fiecare om are dreptul absolut la proprietatea sa legitim deținută, rezultă că are și dreptul de a păstra această proprietate – de a o apăra folosind violența împotriva ingerințelor violente ale altora. Pacifiști absoluți – precum dl. Robert LeFevre – care-și proclamă credința în drepturile de proprietate, sunt prinși într-o contradicție internă de neevitat: căci dacă un om este considerat proprietar și în același timp i se refuză dreptul de a-și apăra proprietatea împotriva atacurilor, atunci este limpede că tocmai un aspect esențial al acestei proprietăți îi este negat. A afirma că cineva are dreptul absolut asupra unei anumite proprietăți dar că îi lipsește dreptul de a o proteja împotriva atacurilor și intruziunilor echivalează cu a spune că acel cineva nu deține drepturi depline asupra proprietății respective.

Mai mult, dacă fiecare individ are dreptul de a-și apăra propria persoană și proprietatea împotriva atacurilor, atunci trebuie să aibă dreptul de a angaja alte persoane sau de a le accepta ajutorul în această întreprindere defensivă: poate angaja sau accepta protecție la fel cum poate angaja sau accepta serviciile voluntare ale grădinarilor care-i îngrijesc gazonul.

Cât de extins este dreptul cuiva de a-și apăra persoana și proprietatea? Răspunsul fundamental ar fi următorul: până la punctul în care cel în cauză începe el însuși să impieteze asupra drepturilor de proprietate ale altuia. Și asta pentru că, în acest caz, „apărarea” ar deveni ea însăși o agresiune împotriva proprietății legitime a altei persoane, împotriva căreia aceasta din urmă ar fi îndreptățită să se apere.

Rezultă că violența defensivă poate fi utilizată numai împotriva agresiunii efective sau amenințării directe cu agresiunea la adresa proprietății personale – și că nu poate fi folosită împotriva oricărui „neajuns” (harm) nonviolent care ar putea afecta veniturile sau valoarea proprietăților unei persoane. Astfel, să presupunem că A, B, C, D, … etc. decid, dintr-un motiv oarecare, să boicoteze vânzările magazinului sau fabricii lui Smith. Aceștia pichetează, distribuie fluturași și țin discursuri – toate într-o manieră neagresivă – îndemnându-i pe toți să-l boicoteze pe Smith. Acesta din urmă ar putea pierde venituri considerabile, iar boicotul ar putea fi organizat pentru motive triviale sau chiar imorale; cert este însă că organizarea unui astfel de boicot este perfect legitimă, iar dacă Smith ar încerca să folosească forța pentru a-l contracara, ar deveni un agresor împotriva proprietății organizatorilor.

Violența defensivă trebuie, prin urmare, să se reducă la rezistența împotriva acțiunilor invazive la adresa proprietății și persoanei. Dar printre aceste acțiuni invazive se numără și două corolarii ale agresiunii fizice propriu-zise: intimidarea, sau amenințarea directă cu violența fizică; și frauda, care presupune acapararea proprietății altuia fără consimțământul său, fiind, prin urmare, „furt implicit”.

Astfel, să presupunem că cineva se apropie de dumneavoastră pe stradă, scoate o armă și vă cere portofelul. Poate că nu vă molestează fizic în timpul acestei confruntări, dar v-a luat banii în urma unei amenințări directe, explicite, cum că v-ar împușca dacă nu i-ați urma instrucțiunile. Folosește amenințarea cu agresiunea pentru ca dumneavoastră să-i ascultați instrucțiunile și acest lucru echivalează cu însăși agresiunea.

Este important să insistăm, totuși, ca amenințarea cu agresiunea să fie palpabilă, imediată și directă; altfel spus, să constea în inițierea unei acțiuni explicite. Orice criteriu indirect sau mediat (remote) – orice „risc” sau „amenințare” – constituie pur și simplu o scuză pentru actul invaziv al cuiva aflat într-o presupusă acțiune „defensivă” împotriva unei așa-zise „amenințări”. De pildă, unul dintre argumentele principale în favoarea prohibiției din anii 1920 a fost acela că prin consumul de alcool creștea probabilitatea ca diverse persoane (nespecificate) să comită diverse delicte (crimes); prin urmare, prohibiția era un pretins act „defensiv”, în apărarea persoanei și proprietății. De fapt, era – bineînțeles – în mod brutal invazivă la adresa drepturilor persoanei și proprietății, mai precis de a cumpăra, vinde și folosi băuturi alcoolice. În același mod s-ar fi putut susține că (a) neconsumarea de vitamine îi face pe oameni mai iritabili, că (b) acest lucru este probabil să sporească criminalitatea, și că, prin urmare (c) toată lumea ar trebui forțată să consume zilnic un nivel adecvat de vitamine. O dată ce admitem „amenințările” vagi și viitoare – i.e., cele care nu sunt explicite și imediate – la adresa persoanei și proprietății, tot felul de acte de tiranie devin scuzabile. Singura cale de a ne proteja împotriva acestui tip de despotism este de a menține acel criteriu pentru acțiunea invazivă care spune că aceasta trebuie să fie certă, imediată și explicită. Așadar, în cazurile inevitabile de acțiuni interpretabile și neclare, este necesar să depunem toate eforturile în direcția cerinței ca amenințarea să fie directă și imediată, și prin urmare să îngăduim oamenilor în cauză să-și vadă de treburile lor. Cu alte cuvinte, sarcina de a dovedi că agresiunea realmente a început, îi revine celui care face uz de violența defensivă.

Frauda ca furt implicit derivă din dreptul de a contracta liber, derivat la rândul său din drepturile de proprietate privată. Astfel, să presupunem să Smith și Jones cad de acord asupra unui schimb contractual de drepturi de proprietate după cum urmează: Smith îi va plăti 1000 $ lui Jones în schimbul automobilului acestuia. Dacă Smith intră în posesia mașinii și apoi refuză să-i plătească banii lui Jones, atunci el a furat, de fapt, 1000 $; Smith este agresor, abuzând de cei 1000 $ care îi aparțin acum de drept lui Jones. Așadar, neîndeplinirea unui contract de acest tip este totuna cu furtul și, prin urmare, cu aproprierea fizică a proprietății altuia, la fel de „violentă” ca pătrunderea prin efracție sau jaful simplu fără atac armat.

Înșelăciunea (fraudulent adulteration) este în aceeași măsură furt implicit. Dacă Smith plătește 1000 $ și primește în schimb de la Jones nu un automobil cu caracteristicile specificate în contract (sau uzuale) ci unul mai vechi și mai precar din punct de vedere calitativ, acest lucru este de asemenea furt implicit: iarăși, proprietatea cuiva a fost apropriată printr-un contract, fără ca în același timp proprietatea celeilalte părți să-i fie transferată conform înțelegerii[1].

Dar nu trebuie să cădem în capcana de a considera că toate contractele, oricare ar fi natura lor, trebuie puse în aplicare (i.e. violența poate fi în mod legitim folosită pentru executarea lor). Singurul motiv pentru care contractele de mai sus sunt executorii (enforceable) este că încălcarea lor presupune un furt implicit de proprietate. Acele contracte a căror nerespectare nu presupune furtul implicit nu ar trebui considerate executorii (enforceable) într-o societate libertariană[2]. Să presupunem, de pildă, că A și B fac o înțelegere, un „contract”, să se căsătorească peste șase luni; sau că A promite că, peste șase luni îi va da lui B o anumită sumă de bani. Dacă A încalcă aceste înțelegeri, se poate să fie moralmente blamabil, dar nu a furat implicit proprietatea celeilalte persoane și, prin urmare, astfel de acorduri nu pot fi puse în aplicare. A utiliza violența pentru a-l forța pe A să-și îndeplinească promisiunile făcute în cadrul unor astfel de înțelegeri ar fi o agresiune la adresa drepturilor acestuia în aceeași măsură în care ar fi și în cazul când Smith s-ar hotărî să facă uz de violență împotriva oamenilor care îi boicotează magazinul. Simplele promisiuni, așadar, nu sunt contracte executorii, deoarece încălcarea lor nu presupune invaziunea proprietății sau furtul implicit.

Contractele de credit sunt executorii de drept (properly enforceable), nu pentru că e implicată o promisiune, ci pentru că proprietatea creditorului este apropriată fără consimțământul acestuia – i.e. furată – dacă datoria nu este plătită. Astfel, dacă Brown îi împrumută lui Green 1000 $ anul acesta în schimbul a 1100 $ anul viitor, iar Green nu plătește cei 1100 $, concluzia adecvată care se poate desprinde este aceea că Green și-a apropriat 1100 $ din proprietatea lui Smith, pe care refuză să-i returneze – în fapt, i-a furat. Această modalitate juridică de a trata o datorie – a susține că creditorul are proprietatea asupra datoriei – ar trebui aplicată tuturor contractelor de credit.

Așadar, nu e treaba legii – în mod adecvat văzută ca ansamblu al regulilor și instrumentelor prin care persoana și proprietatea sunt în mod violent apărate – să-i facă pe oameni morali prin folosirea violenței legale. Nu cade în sarcina veritabilă a legii să-i facă pe oameni mai cinstiți sau mai de cuvânt. Este treaba violenței legale să apere persoanele și proprietățile lor de atacurile violente, de molestări și acapararea fără consimțământ. A susține mai mult – de pildă, că simplele promisiuni sunt executorii (enforceable) – echivalează cu a fetișiza nejustificat „contractele” uitând de ce unele dintre ele sunt executorii (enforceable): pentru apărarea drepturilor de proprietate legitime.

Apărarea prin mijloace violente, deci, trebuie limitată la cazurile de agresiune – efectivă, implicită sau prin amenințare directă și explicită. Dar, dat fiind acest principiu, până unde se întinde acest drept la apărare prin mijloace violente? Mai întâi, ar fi în mod limpede grotesc și criminal să împuști pe cineva de pe cealaltă parte a străzii pe motiv că privirea lui furioasă părea să fie un semn clar al unei iminente agresiuni. Pericolul trebuie să fie imediat și explicit, am putea spune „prezent și cert” (clear and present) – criteriu care se aplică, în mod adecvat, nu atât restricțiilor asupra libertății de exprimare (niciodată permisibile, dacă privim această libertate ca un subset al drepturilor asupra persoanei și proprietății) cât dreptului de a întreprinde acțiuni violente împotriva unui presupus iminent agresor.[3]

Apoi, ne-am putea întreba: trebuie să fim de acord cu acei libertarieni care pretind că proprietarul unui magazin are dreptul de a omorî un flăcău ca pedeapsă pentru că i-a furat niște gumă de mestecat? Poziția pe care am putea-o numi „maximalistă” susține următoarele: furând guma de mestecat, golanul iese în afara legii. Demonstrează prin acțiunea sa că nu deține sau respectă teoria corectă a drepturilor de proprietate. Prin urmare, își pierde toate drepturile, iar proprietarul magazinului este îndreptățit să-l omoare ca răspuns.[4]

Consider că această poziție suferă de o grotescă lipsă de proporție. Concentrându-se pe drepturile proprietarului de magazin asupra gumei sale de mestecat, ignoră totalmente un alt drept de proprietate extrem de prețios: proprietatea fiecărui om – inclusiv a golanului – asupra propriei persoane. Pe ce bază trebuie să considerăm că o minusculă invaziune a proprietății altuia îl lasă pe un individ oarecare pasibil de pierderea totală a drepturilor sale de proprietate? Avansez o altă regulă fundamentală privind agresiunea: agresorul, sau invadatorul, își pierde drepturile proporțional cu măsura în care l-a văduvit pe altul de ale sale. Dacă un individ îl privează pe un altul de o parte din drepturile de proprietate asupra propriei persoane sau prelungirea acestora în bunurile fizice, în aceeași măsură își pierde propriile sale drepturi.[5] Din acest principiu derivă imediat teoria pedepsei proporționale – cel mai bine sintetizată în vechiul adagio: „pedeapsă pe măsura crimei săvârșite”.[6]

Concluzionăm că împușcarea flăcăului care calcă strâmb de către proprietarul magazinului trece dincolo de această pierdere proporțională de drepturi, până la rănirea sau chiar uciderea agresorului; această depășire este ea însăși o agresiune la adresa proprietății private a hoțului de gumă de mestecat asupra propriei sale persoane. De fapt, în acest caz, proprietarul magazinului devine agresor într-o măsură cu mult mai mare decât hoțul, deoarece și-a rănit sau chiar ucis victima – o invadare a drepturilor altuia cu mult mai gravă decât hoția inițială.

Ar trebui oare, ne-am putea întreba în continuare, să fie ilegală „instigarea la revoltă”? Să presupunem că Green îndeamnă o mulțime: „Înainte! Dați foc! Prădați! Ucideți!” iar oamenii din mulțimea respectivă purced la punerea în aplicare a îndemnurilor, fără ca Green să aibă în continuare de a face cu aceste activități criminale. Din moment ce orice om este liber să întreprindă sau nu orice acțiune dorește, nu putem spune că Green i-a determinat în vreun fel pe cei din mulțime să comită acțiunile lor agresive; nu-l putem considera, pentru îndemnurile sale, deloc responsabil pentru agresiunile lor. „Instigarea la revoltă” prin urmare, este un pur exercițiu al libertății de exprimare al individului fără a-l implica prin aceasta în agresiune. Pe de altă parte, este limpede că dacă Green a fost parte a unui plan sau conspirație colectivă în vederea comiterii de diverse crime, și că în virtutea acestui lucru i-a îndemnat pe ceilalți să treacă la fapte, el ar fi la fel de implicat în crime ca ceilalți – și cu atât mai mult dacă ar fi eminența cenușie din fruntea bandei criminale. Aceasta este o distincție aparent subtilă care însă în practică e cât se poate de clară – e o diferență ca de la cer la pământ între capul unei bande criminale și un orator de ocazie din timpul unei revolte; primul nu poate fi, în mod adecvat, acuzat doar de „instigare”.

În continuare ar trebui să fie clar din discuția noastră asupra apărării că fiecare om are dreptul absolut de a purta armă – fie pentru auto-apărare, fie pentru orice alt scop licit. Agresiunea nu izvorăște din purtarea armelor, ci din folosirea lor cu scopul de a amenința sau agresa. Este curios, că tot veni vorba, cum legile au interzis în mod special armele ascunse, când tocmai cele la vedere și neascunse ar putea fi utilizate pentru intimidare.

În fiecare agresiune, sau violare a drepturilor, de la cea mai lipsită de importanță încălcare a contractului și până la crimă, sunt implicate întotdeauna două părți (sau grupuri): victima (partea vătămată sau reclamantul) și presupusul agresor (acuzatul sau pârâtul). Scopul fiecărui proces judiciar este de a descoperi, în modul cel mai limpede cu putință, cine este sau nu este criminalul în fiecare caz în parte. În general, aceste reguli judiciare gravitează în jurul celor mai larg acceptate modalități de identificare a agresorilor. Dar libertarianul menține un caveat (o precauție) de importanță crucială (overriding) asupra acestor proceduri: nu este permisă utilizarea forței împotriva non-agresorilor. Și asta pentru că orice utilizare a forței fizice împotriva unui non-agresor constituie o încălcare a drepturilor acelei persoane nevinovate, fiind prin aceasta ea însăși o acțiune criminală de nepermis. Să luăm, de pildă, practicile polițienești de lovire și torturare a suspecților – sau cel puțin cele de ascultare (a telefonului etc.). Cei care se opun acestor practici sunt invariabil acuzați de către conservatori că „umblă cu mănuși cu criminalii”. Însă problema e că nu știm dacă avem de-a face cu criminali sau nu, și până la proba contrarie, trebuie să operăm cu prezumția că nu sunt criminali și să le conferim toate drepturile celor nevinovați: cu cuvintele faimosului adagiu, „sunt nevinovați până la proba contrarie”. (Singura excepția ar fi victima care se angajează în legitimă apărare pe loc împotriva unui agresor, deoarece aceasta știe că agresorul îi violează – să zicem – domiciliul). „Dădăcirea criminalilor” devine astfel, în fapt, asigurarea că poliția nu invadează la modul criminal drepturile de proprietate asupra propriei persoane a diverșilor indivizi prezumtiv nevinovați, suspectați de crime. În acest caz, cel care „se poartă cu mănuși” și care temperează poliția se dovedește a fi un apărător mult mai autentic al drepturilor de proprietate decât conservatorul.

Putem califica această discuție sub un aspect important: poliția ar putea utiliza astfel de metode coercitive cu condiția ca suspectul să se dovedească în cele din urmă a fi vinovat, și ca polițiștii să fie ei înșiși tratați ca agresori dacă suspectul nu e dovedit vinovat. Și asta pentru că, în acest caz, principiul neutilizării forței împotriva non-agresorilor ar fi în continuare respectat. Să presupunem, spre exemplu, că poliția bate și torturează un suspect de crimă pentru a obține informații (nu pentru a smulge o mărturisire, deoarece în mod evident o mărturisire forțată n-ar putea fi niciodată considerată validă). Dacă suspectul se dovedește a fi vinovat, atunci polițiștii ar trebui exonerați, deoarece în acest caz n-au făcut decât să-i servească ucigașului o parte din răsplata meritată; acesta și-a pierdut deja drepturile într-o măsură mai mare de atât. Dar, dacă suspectul nu este condamnat, atunci acest lucru înseamnă că polițiștii au bătut și torturat un om nevinovat și că ar trebui la rândul lor trași la răspundere pentru agresiune. Pe scurt, în toate cazurile, polițiștii ar trebui tratați la fel ca oricine altcineva; într-o lume libertariană, fiecare om se bucură în aceeași măsură de libertatea și drepturile consfințite de legea libertariană. Nu pot exista imunități speciale, permise speciale pentru a comite agresiuni. Asta înseamnă că, într-o societate libertariană, polițiștii sunt în aceeași poziție, asumându-și aceleași riscuri, ca oricine altcineva; dacă sunt invazivi în raport cu cineva anume, atunci acel cineva ar fi bine s-o merite, altminteri ei sunt agresorii.

Ca un corolar al celor de mai sus, poliției nu-i este îngăduit niciodată să comită o intervenție mai gravă, sau disproporționat de mare, în raport cu agresiunea investigată. Astfel, nu i se poate permite să bată sau să tortureze pe cineva acuzat de furturi minore din moment ce bătaia e o încălcare a drepturilor semnificativ disproporționată față de furt, chiar dacă persoana respectivă este cu adevărat un hoț.

Ar trebui să fie limpede că nimeni nu are dreptul de a constrânge pe altcineva să-l ajute în exercitarea acestui drept la legitima apărare. Pentru că aceasta ar însemna ca cel care se apără să fie la rândul lui un invadator agresiv al drepturilor altora. Astfel, dacă A îl agresează pe B, lui B nu-i este permisă utilizarea forței pentru a-l obliga pe C să i se alăture în apărare, deoarece B ar deveni în aceeași măsură agresor împotriva lui C. Cele spuse exclud din capul locului serviciul militar obligatoriu, deoarece este echivalentul sclaviei personale și înseamnă forțarea cuiva să lupte în numele și beneficiul altuia. Este exclusă, de asemenea, și acea practică adânc înrădăcinată în sistemul nostru legal, și anume mărturia obligatorie. Nimeni n-ar trebui să aibă dreptul de a obliga pe altcineva să vorbească în legătură cu nici un subiect. Cunoscuta interdicție a auto-incriminării forțate este în bună regulă, dar ar trebui extinsă și la dreptul de a nu incrimina pe nimeni, sau de a nu spune nimic pur și simplu. Dreptul la liberă exprimare este lipsit de sens fără corolarul dreptului de a păstra tăcerea.

Dacă nu este permisă utilizarea forței împotriva non-agresorilor, atunci sistemul actual al datoriei obligatorii de a participa ca jurat în anumite procese trebuie abolit. Și acesta, la fel ca serviciul militar obligatoriu, este o formă de sclavie. Tocmai pentru că rolul de jurat este unu atât de important, el nu trebuie îndeplinit de către indivizi aserviți resentimentari. Și cum s-ar putea numi o societate „libertariană” dacă are a bază sclavia juraților? In sistemul actual, curțile sunt nevoite să apeleze la sistemul juraților aserviți deoarece plătesc un onorariu zilnic atât de scăzut în raport cu prețul pieței încât se confruntă cu o penurie de muncă de acest tip pe care n-o pot suplini decât făcând apel la constrângere. Problema este în foarte mare măsură aceeași ca și-n cazul serviciului militar obligatoriu, când armata plătește soldații mult sub nivelul pieței, nu poate obține numărul dorit la acest nivel salarial, așa încât apelează la obligativitate pentru acoperirea deficitului de oameni. Ia să plătească tribunalele salarii de piață liberă pentru jurați și s-ar vedea imediat cum oferta adecvată n-ar întârzia să apară.

Dacă nu poate acomoda constrângerea juraților sau martorilor, atunci o ordine legală libertariană va trebui să elimine și întregul concept de putere de aducere în fața instanței (subpoena power). Martorii, firește, pot fi chemați să vină de bună voie în fața instanței. Dar acest principiu al caracterului voluntar trebuie de asemenea aplicat și-n cazul acuzaților, din moment de încă n-au fost condamnați. Într-o societate libertariană, victima ar notifica pârâtul că îl acuză de o agresiune și că un proces al acestuia va fi pe rol. Acuzatul ar fi pur și simplu invitat la proces. N-ar exista nicio obligație din partea lui să apară. Dacă ar alege să nu se apere, atunci procesul s-ar desfășura in absentia, ceea ce ar însemna, firește, că șansele sale de a avea câștig de cauză ar fi reduse. Constrângerea ar putea fi utilizată împotriva acuzatului numai după condamnarea sa definitivă. În același spirit, o persoană pusă sub acuzare n-ar putea fi închisă înainte de condamnare decât dacă – așa ca în cazul coerciției utilizate de poliție – temnicerul este pregătit să se confrunte cu o condamnare pentru răpire și sechestrare de persoane, dacă persoana în cauză se dovedește a fi nevinovată.[7]

  1. Pentru o dezvoltare pe marginea principiilor libertariene ale legii înșelăciunii, vezi Wordsworth Donisthorpe, Law In A Free State (London: Macmillan, 1895), pp. 132 – 58.
  2. Pentru o elaborare a acestei teze, vezi mai jos, pp. , secțiunea „Drepturile de proprietate și teoria contractelor”.
  3. Această cerință trimite la doctrina scolastică a efectului dublu. Vezi G.E.M. Anscombe, „The Two Kinds of Error in Action”, Journal of Philosophy 60 (1963): 393-401; Philippa R. Foot, Virtues and Vices (Berkeley: University of California Press, 1978), pp. 19-25.
  4. Mai mult, conform perspectivei maximaliste, socialiștii, intervenționiștii și utilitariștii ar fi, în virtutea vederilor lor, pasibili de execuție. Îi datorez acest punct lui David Gordon.
  5. Marele libertarian Auberon Herbert, în Auberon Herbert și J.H. Levy, Taxation and Anarchism (London: Personal Rights Association, 1912), p. 38, a exprimat acest lucru astfel:

    Am dreptate atunci când spun că un om își pierde drepturile sale (proporțional cu agresiunea pe care o comite) atunci când impietează asupra drepturilor altora?… S-ar putea ca amploarea prejudiciului, și a măsurilor de răspuns aferente, să fie foarte greu de formulat în termeni concreți; dar toată legea dreaptă pare să nu fie altceva decât tocmai un efort în această direcție. Într-un fel pedepsim un om dacă m-a rănit astfel încât să mă indisponibilizeze o zi; altfel dacă îmi ia viața… O viziune (care este, cred, adevărată) o subîntinde [legea] în general, și anume că pedeapsa sau reparațiile – atât în materie civilă, cât și penală – ar trebui să fie măsurate după dimensiunea agresiunii; cu alte cuvinte că agresorul – într-o formulare brută – pierde atâta libertate câtă răpește altora.

  6. Pentru o dezvoltare a acestei teorii a pedepsei, vezi secțiunea „Pedeapsă și proporționalitate”, pp. mai jos.
  7. Această prohibire a constrângerilor aplicate asupra persoanelor încă necondamnate definitiv ar elimina neajunsurile flagrante ale sistemului de cauțiune, în virtutea căruia judecătorul dispune arbitrar cuantumul cauțiunii și în cadrul căruia, indiferent de sumă, acuzații mai săraci sunt în mod clar discriminați.
Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!