11. Monopolul asupra pământului: trecut și prezent

11. Monopolul asupra pământului: trecut și prezent

365

Așadar, există două tipuri de titluri de proprietate asupra pământului invalide din punct de vedere etic: „feudalismul”, în care avem de-a face cu agresiunea continuă a deținătorilor titlurilor de proprietate împotriva țăranilor angajați în activități productive de transformare a solului; și colonizarea fictivă (land-engrossing), prin care pretenții abritrare de proprietate asupra terenurilor virgine sunt folosite ca pretext pentru a nu permite colonizarea efectivă a acestora.

Așadar, există două tipuri de titluri de proprietate asupra pământului invalide din punct de vedere etic[1]: „feudalismul”, în care avem de-a face cu agresiunea continuă a deținătorilor titlurilor de proprietate împotriva țăranilor angajați în activități productive de transformare a solului; și colonizarea fictivă (land-engrossing), prin care pretenții abritrare de proprietate asupra terenurilor virgine sunt folosite ca pretext pentru a nu permite colonizarea efectivă a acestora. Putem numi ambele aceste agresiuni „monopol asupra pământului” – nu în sensul că cineva – o persoană sau un grup – controlează toate terenurile din societate, ci în cel în care privilegii arbitrare de proprietate asupra pământului sunt conferite în amândouă situațiile, intrând în contradicție cu principiul libertarian conform căruia proprietatea asupra pămânului nu poate aparține decât transformatorilor efectivi, moștenitorilor lor și celor desemnați de aceștia[2].

Monopolul asupra pământului este cu mult mai răspândit în lumea modernă decât cred majoritatea oamenilor – în special cei mai mulți dintre americani. În lumea nedezvoltată, în special în Asia, în Orientul Mijlociu și America Latină, regimul funciar de tip feudal este o problemă socială și economică crucială – fie că presupune, fie că nu și un jug cvasi-iobăgesc impus țăranilor. Într-adevăr, între țările lumii, Statele Unite sunt una dintre cele foarte puține nemarcate de tara feudalismului datorită unui fericit accident al dezvoltării lor istorice[3]. Scăpând, în mare, de feudalismul însuși, americanilor le este greu să ia în serios toată această problemă. Și acest lucru este în mod special valabil pentru economiștii americani partizani laissez-faire, care au tendința de a-și rezuma recomandările către țările înapoiate la predici despre virtuțile pieței libere. Acestea, însă, nu-și ating ținta deoarece „piață liberă” în viziunea conservatorilor americani în mod evident nu acoperă încetarea feudalismului și a monopolului funciar și transferul drepturilor de proprietate către țărani, fără compensație. Și totuși, din moment ce agricultura este de departe sectorul productiv cel mai important în țările subdezvoltate, o piață cu adevărat liberă, o societate cu adevărat libertariană dedicată dreptății și drepturilor de proprietate, poate fi construită aici numai prin abolirea nedreptelor privilegii feudale. Dar economiștii utilitariști, neavând la bază nici o teorie etică a drepturilor de proprietate, pot doar să se rezume la justificarea status-quo-ului, oricare ar fi acesta: în acest caz, din nefericire, status-quo-ul piedicilor feudale împotriva dreptății și a oricărei piețe libere în domeniul funciar sau în agricultură. Această ignorare a problemelor funciare echivalează cu un veritabil dialog al surzilor între americani și cetățenii țărilor subdezvltate deoarece, vorbind limbi diferite în această privință, nici o parte nu ajunge măcar să înceapă să înțeleagă poziția celeilalte.

Conservatorii americani în particular îndeamnă țările înapoiate la virtuțile și importanța investițiilor străine private dinspre țările dezvoltate și a realizării unui climat favorabil acestor a, ferit de hărțuieli guvernamentale. Toate acestea sunt foarte adevărate, dar țin iarăși tot de domeniul irelevanței din perspectiva națiunilor subdezvoltate, deoarece conservatorii eșuează în mod sistematic să distingă între investiții străine în regim de piață liberă, legitime și investiții care au la bază concesiuni monopoliste și alte privilegii asupra unor arii vaste de teren acordate de către guvernele statelor subdezvoltate. În măsura în care investițiile străine se bazează pe privilegii de monopol asupra pământului și agresiune împotriva țăranilor, capitaliștii străini capătă profilul unor stăpâni feudali și trebuie tratați ca atare.

Aceste adevăruri au fost mișcător exprimate în mesajul pe care Carlos Fuentes, un proeminent membru al intelectualității mexicane de stânga, l-a adresat poporului american:

Ați avut parte de patru secole de dezvoltare neîntreruptă în cadrul structurilor capitaliste. Noi am avut patru secole de subdezvoltare într-o structură feudală…Vă trageți din revoluția capitalistă … Ați început de la zero, ca societate virgină, pe deplin adecvată timpurilor moderne, fără vreun balast feudal. Dimpotrivă, noi ne-am fondat ca apendice al regimului feudal decadent al Evului Mediu; i-am moștenit structurile învechite, i-am preluat vicile și le-am convertit în instituții la marginea revoluției modernității … Am venit de la … sclavie la … latifundio [întinderi uriașe de pământ sub un singur stăpân], la negarea drepturilor politice, economice sau culturale ale maselor, într-o vamă închisă pentru ideile moderne … Trebuie să înțelegeți că drama Americii Latine își are originea în persistența acestor structuri feudale de-a lungul a patru secole de mizerie și stagnare, timp în care voi vă aflați în mijlocul revoluției industriale exersându-vă în democrația liberală[4].

Nu trebuie să căutăm mult pentru a găsi exemple de agresiune și monopol asupra pământului în lumea modernă; sunt, într-adevăr, legiune. Am putea menționa un exemplu nu prea diferit de ipoteticul nostru rege al Ruritaniei: „Șahul deține mai mult de jumătate din întregul teren arabil al Iranului, teren cucerit inițial de tatăl său. Deține aproape 10 000 de sate. Până acum, acest mare reformator a vândut două dintre satele sale”[5]. Un caz tipic de investiție străină combinată cu agresiune este compania minieră nord-amercană din Peru, Cerro de Pasco Corporation. Cerro de Pasco, după ce a cumpărat în mod legitim pământ de la o mănăstire în urmă cu jumătate de secol, a început în 1959 să invadeze și să confiște terenurile țăranilor indieni din vecinătate. Indienii din Rancas care refuzau să-și părăsească pământurile au fost masacrați de țărani plătiți de companie; indienii din Yerus Yacan au încercat să conteste în justiție acțiunile companiei, în timp ce oamenii acesteia le incendiau pășunile și le distrugeau colibele. Când și-au reocupat pământurile prin acțiuni non-violente în masă, guvernul peruvian a trimis trupe, la cererea Cerro de Pasco și a latifundiarilor regionali, pentru a-i evacua, agresa și chiar ucide pe indienii neînarmați[6].

Care ar trebui să fie, prin urmare, viziunea noastră în privința investițiilor în câmpuri petroliere, una dintre principalele forme de investiție străină în țările subdezvoltate ale lumii moderne? Eroarea majoră a celor mai multe analize este fie aceea de a aproba, fie de a condamna în bloc aceste investiții, și asta pentru că răspunsul depinde de legitimitatea titlurilor de proprietate conferite în fiecare caz în parte. Acolo unde, de pildă, o companie petrolieră, străină sau autohtonă, revendică un câmp petrolier pe care îl descoperă și forează, avem de-a face cu proprietatea privată a acesteia, în mod just apropriată orignar (homesteaded), și este nelegitim ca guvernul țării subdezvoltate să taxeze compania respectivă sau să-i reglementeze activitatea. În cazul în care guvernul revendică el însuși proprietatea asupra pământului și doar concesionează companiei petrolul, atunci (după cum vom vedea mai departe când vom discuta rolul guvernului) pretenția acestuia este nelegitimă și invalidă, iar compania, în capacitatea sa de proprietar originar (homesteader), este cu adevărat proprietarul câmpului petrolier și nu doar chiriașul acestuia.

Pe de altă parte, sunt cazuri în care companiile petroliere se folosesc de guvernul țării subdezvoltate pentru a dobândi, înainte de începerea acțiunilor de foraj, o concesiune monopolistă asupra întregului țiței dintr-o întinsă arie geografică, beneficiind totodată de utilizarea forței (guvernamentale) pentru înlăturarea tuturor companiilor producătoare de petrol concurente care s-ar putea angaja în activități de prospectare și foraj în zona respectivă. În acest caz, ca și în cel discutat mai sus în care Crusoe îl evacuează în mod arbitrar pe Vineri folosind forța, prima companie petrolieră se folosește în mod nelegitim de guvern pentru a dobândi un monopol asupra terenului și petrolului. Din punct de vedere etic, orice altă companie care apare în zonă pentru prospecțiuni și foraje devine proprietarul veritabil al porțiunii sale de câmp petrolier, originar apropiată (homesteaded). A fortori, bineînțeles, concesionarul care folosește, de asemenea, statul pentru a evacua cu forța țăranii de pe pământurile lor – cum s-a întâmplat, de pildă, în cazul Creole Oil Co. în Venezuela – este copărtaș al guvernului în agresiunea acestuia împotriva drepturilor de proprietate ale țărănimii.

Suntem acum în măsură să identificăm eroarea gravă a programelor actuale de „reformă funciară” în țările subdezvoltate. (Acestea presupun în general transferuri nesemnificative de terenuri dinre cele mai puțin fertile de la stăpânii feudali către țărani, o dată cu compensarea integrală a primilor, adesea făcută tocmai pe seama celor din urmă prin intermediul ajutoareor de la bugetul de stat.) Dacă dreptul de proprietate al deținătorilor actuali ai pământului este legitim, atunci orice reformă funciară aplicată acestui pământ este o confiscare nedreaptă și criminală. Dar dacă, pe de altă parte, tilurile de proprietate luate în discuție sunt nelegitime, atunci reforma respectivă este nesemnificativă și nu atinge miezul problemei. În acest caz singura soluție adecvată este disponibilizarea imediată a titlurilor de proprietate și transferul acestora către țărani, bineînțeles fără nici un fel de compensație către agresorii care în mod nelegitim au acaparat controlul asupra pământului. Așadar, problema funciară a țărilor subdezvltate poate fi rezolvată doar aplicând principiile de dreptate (of justice) propuse de noi; iar această aplicare presupune o cercetare empirică detaliată și pe scară largă a titlurilor curente de proprietate asupra pămânului.

În ultimii ani a câștigat teren printre conservatorii americani doctrina conform căreia feudalismul, mai degrabă decât opresiv și exploatator, a fost garant (bulwark) al libertății. Este adevărat, așa cum bine observă acești conservatori, că feudalismul nu a fost un sistem atât de rău precum „despotismul oriental”, dar asta e totuna cu a spune că închisoarea nu este o pedeapsă la fel de aspră ca execuția. Diferența dintre feudalism și despotismul oriental a fost mai degrabă una de grad decât de gen; puterea arbitrară asupra pământului și persoanelor a fost, în primul caz, împărțită pe areale geografice; în cazul al doilea, pământurile au tins să se concentreze în mâna unui conducător imperial ce stăpânea asupra întregii suprafețe a țării, secondat de camarila sa birocratică. Sistemele de putere și represiune sunt similare ca natură; despotul oriental este un unic stăpân feudal, concentrând puterea aferentă în mâinile sale. Fiecare sistem este o vaiantă a celuilalt; nici unul nu e în vreun sens anume libertarian. Și nu există nici un motiv să presupunem că societatea trebuie să aleagă între cele două – că acestea sunt singurele alternative.

Gândirea istorică asupra acestei probleme a fost deturnată într-o direcție profund eronată de istoricii etatiști germani ai sfârșitului de secol nouăsprezece: oameni precum Schmoller, Bücher, Ehrenburg sau Sombart[7]. Acești istorici au postulat existența unei puternice dihotomii și a unui conflict inerent între feudalism, pe de o parte, și monarhia absolută, sau statul centralizat puternic, pe de alta. Au postulat că dezvoltarea capitalistă presupune monarhia absolută și statul centralizat puternic care să distrugă privilegiile feudale locale și de breaslă. În susținerea acesei dihotomii între capitalism plus statul centralizat puternic și feudalism li s-au alăturat, cu perspectiva lor specială, marxiștii, care nu au făcut o distincție anume între „burghezia” care se folosește de stat și cea care acționează pe piața liberă. În prezent, anumiți conservatori moderni au luat această veche dihotomie și au întors-o cu capul în jos. Feudalismul și statul centralizat puternic sunt încă văzute ca opozanți principali situați la poluri opuse, cu amendamentul că feudalismul este considerat, în această accepțiune, alternativa bună.

Eroarea aici constă în dihotomia însăși. De fapt statul puternic și feudalismul nu au fost antitetice. Cel dintâi a fost rezultatul logic al celui din urmă, cu monarhul absolut domnind ca un super-stăpân fedal. Statul centralizat puternic, atunci când s-a dezvoltat în Europa occidentală, nu a procedat la spulberarea restricțiilor feudale asupra comerțului; dimpotrivă, a suprapus de la nivel central propriile sale restricții și taxe împovărătoare peste structura feudală preexistentă. Revoluția franceză, direcționată împotriva expresiei vii a statului puternic în Europa, viza atât distrugerea feudalismului cu restricțiile sale locale, cât și a restricțiilor și taxelor mari impuse de guvernul central[8]. Adevărata dihotomie cuprindea libertatea, de o parte, versus stăpânii feudali și monarhul absolut de cealaltă parte. Mai mult, piața liberă și capitalismul au înflorit cel mai devreme și cu cea mai mare forță în tocmai acele țări în care atât feudalismul cât și puterea guvernului central erau la nivelul lor relativ cel mai slab: orașele-state italiene și Olanda și Anglia secolului al șaptesprezecelea[9].

Degrevarea relativă a Americii de Nord de plaga domeniilor și a monopolului de tip feudal asupra pământului nu s-a datorat nicidecum lipsei încercărilor. Multe dintre coloniile englezești au depus mari eforturi pentru întemeierea unor regimuri feudale, mai ales acolo unde aceste colonii erau corporații (chartered companies) sau asociații de proprietari (proprietorships), ca în New York, Maryland și Carolina de Nord și Sud. Încercările au eșuat deoarece Lumea Nouă era o întindere de pământ vastă și neexplorată și, prin urmare, numeroșii beneficiari ai unor monopoluri și privilegii feudale asupra pământului – multe dintre acestea vizând arii enorme ca dimensiune – puteau câștiga profituri de pe urma acestora doar oferind stimulente coloniștilor pentru a veni în Lumea Nouă și a se stabili pe proprietățile lor. Aici nu existau, ca în Lumea Veche, populații anterior așezate. Mai degrabă, proprietarii de pământuri, nevoiți să încurajeze colonizarea și nerăbdători să câștige rapid, și-au împărțit invariabil pământul și l-au vândut coloniștilor. A fost, bineînțeles, o situație nefericită aceea că prin intermediul unor revendicări arbitrare și privilegii guvernamentale, pământurile au fost acaparate (engrossed) înaintea colonizării. Coloniștii au fost, prin urmare, nevoiți să plătească pentru ceea ce ar fi trebuit să fie pământ liber. Dar de îndată ce pământul a fost cumpărat de aceștia, nedreptatea a dispărut, iar titlul de proprietate a revenit cui se cuvenea să revină: coloniștilor. În acest fel, oferta vastă de pământuri virgine, coroborată cu dorința de câștiguri rapide a deținătorilor de privilegii funciare monopoliste, au condus pretutindeni la o fericită disoluție a feudalismului și a monopolului funciar, și la consolidarea pe teritoriul Americii de Nord a unui regim funciar cu adevărat libertarian. O parte dintre foștii proprietarii coloniali au încercat să colecteze în continuare un soi de rentă feudală (quitrents) de la coloniști – ultimul vestigiu al sistemului feudal de biruri – dar aceștia au refuzat pe scară largă să plătească și să considere pământul altfel decât pur și simplu al lor. De fiecare dată acești proprietari coloniali au renunțat la a mai încerca să colecteze rente (quitrents) chiar înainte ca vechile lor privilegii să fie abolite de către coroana britanică[10]. În coloniile englezești regimul funciar feudal (feudal land tenure) a persistat (cu excepția cazului de vitală importanță al sclaviei și al marilor plantații din Sud) într-un singur caz minor: în ținuturile Hudson Valley din New York, acolo unde marii proprietari s-au încăpățânat în a nu își vinde pământurile coloniștilor, dându-le doar în arendă. Ca urmare, fermierii (cărora li s-a și spus „țărani” de altfel) au opus o rezistență continuă (uneori chiar rezistență armată) împotriva acestor stăpâni feudali. Această rezistență a culminat cu „Razboaiele anti-rentă” din anii ’40 ai secolului al nouăsprezecelea, în urma cărora perceperii de rente (quitrent exactions) i s-a pus capăt de către legislativ la nivel de stat, iar ultima rămășiță a feudalismului din afara Sudului a dispărut în sfârșit.

Excepția importantă a acestui veritabil paradis agrar (agrarian idyll) a fost, bineînțeles, înfloritorul sistem sclavagist din statele din Sud. Fără posibilitatea de a dispune de munca altora și de a-i contrânge, marile plantații – și probabil o bună parte a culturilor de tutun și a celor ulterioare de bumbac – nu ar fi proliferat în toată această parte a Americii.

Am precizat mai sus că nu există decât o singură soluție morală pentru problema sclaviei: abolirea imediată și necondiționată, fără compensații pentru stăpânii de sclavi. Într-adevăr, orice compensație ar fi trebuit să se îndrepte în direcție opusă – plăți către cei oprimați de-a lungul unei întregi vieți de sclav. Un element de importanță vitală al acestei compensații ar fi fost acordarea pământurilor cu plantații nu stăpânilor de sclavi, care nu aveau nici pe departe tiluri valide de proprietate, ci sclavilor înșiși, a căror muncă – conform principiului nostru al „aproprierii originare” (homesteading) – s-a îmbinat cu pământul pentru crearea și dezvoltarea plantațiilor. Cu alte cuvinte, principiile elemetare ale justiției libertariene ar fi prespus, ca minim program, nu doar eliberarea imediată a sclavilor, ci și predarea imediată către aceștia – încă o dată, fără compensație pentru foștii stăpâni – a pământurilor plantațiilor pe care au trudit și asudat. Dar după cum s-au desfășurat lucrurile efectiv, Nordul victorios a comis aceeași greșeală – deși „greșeală” e un cuvânt mult prea blând pentru o acțiune ce păstra esența unui sisem social nedrept și opresiv – ca țarul Alexandru atunci când i-a eliberat pe iobagii ruși în 1861: trupurile celor opresați erau eliberate, pe când proprietățile pe care le munciseră și pe care meritau din plin să le aibă, au rămas în mâinile foștilor opresori. Cum puterea economică a rămas astfel în mâinile lor, foștii stăpâni s-au regăsit curând în postura de virtuali stăpâni ai celor ce erau acum chiriași și lucrători liberi. Șerbii și sclavii au gustat libertatea, dar au fost cu cruzime privați de roadele acesteia[11].

———————
Note:

[1] Bineînțeles, în plus față de titlurile guvernamentale, care vor fi tratate mai jos.

[2] Așa cum am precizat în Man, Economy, and Sate (Princeton, N.J.: Van Nostrand, 1962), cap. 10, „monopolul” reprezintă, riguros definit, dobândirea unui privilegiu exclusiv care depășește limitele libertariene ale drepturilor de proprietate.

[3] Excepția fericită nu se aplică pământurilor mexicane confiscate de la proprietarii lor și redistribuite de către yankeii cuceritori – după cum se poate vedea și din mișcarea recentă a americanilor mexicani, conduși de Reies Lopez Tijerina, care cere restituirea către moștenitorii victimelor a terenurilor furate de cuceriorii americani. Asupra furturilor de pământuri de la amercanii mexcani, a se vedea Clark S. Knowlton, „Land-Grant Problems Among the State’s Spanish – Americans”, New Mexico Business (iunie 1967): 1-13. De asemenea, Clyde Eastman, Garrey Carruthers și James A Liefer, „Contrasting Attitudes Toward Land in New Mexico”, New Mexco Business (Martie 1971): 3-20. Asupra mișcarii Tijerina, vezi Richard Gardner, Grito!: Reies Tijerina and the New Mexico Land Gant War of 1967 (New York: Harper and Row, 1971).

[4] Carlos Fuentes, “The Argument of Latin America: Words for the Nord Americans”, în Whither Latin America? (New York: Monthly Review Press, 1963), pp. 10-12.

[5] Michael Parrish, “Iran: The Portrait of a U.S. Ally”, The Minority of One (December 1962): 12.

[6] Sebastian Salazar Bondy, în „Andes and Sierra Maestra”, Whither Latin America?, p. 116, spune:

Din când în când ziarele din Lima publică artcole despre cutare sau cutare comunitate care a „invadat” proprietățile latifundiarilor sau companiilor miniere. Cititorul avizat știe ce se întâmplă. Dezgustați de faptul de a fi deposedați și privați de justiția oficială, indienii au decis să recupereze prin eforturi proprii cea ce le-a apaținut dintotdeana.

[7] În mod ironic, ultimii ani ai lui Sombart au fost marcați de atacul asupra noțiunii de dezvoltare capitalistă. A se vedea, de pildă, Werner Sombart, A New Social Philosophy (Princeton, N.J.: Princeton University Press, 1937); de asemenea Werner Sombart, Vom Meschen (Berlin, 1938).

[8] Despre proprietate privată și feudalism în Revoluția franceză, a se vedea Gottfried Dietze, In Defense of Property (Chicago: Regnery, 1963), pp. 140-41.

[9] Asupra cazlui negljat al Olandei, vezi Jelle C. Riemersma, “Economic Enterprise and Political Powers After the Reformation”, Economic Development and Cultural Change (iulie 1955): 297-308.

[10] Pentru experiența americană vezi Murray N. Rothbard, Conceived in Liberty (New York: Arlington House, 1975), vol. 1.

[11] În anii din urmă, un nou val de istorici pro-aboliționiști – precum Staughton Lynd, James McPherson și Willie Lee Rose – au recunoscut importanța critică a solicitării aboliționiste „patruzeci de acri și un catâr” pentru operațiunea de predare a plantațiilor către sclavi. Vezi James M. McPherson, The Struggle for Equality: Abolitionists and the Negro in the Civil War and Reconstruction (Princeton, N.J.:Princeton University Press, 1964); și Willie Lee Rose, Rehearsal for Reconstruction: The Port Royal Experiment (Indanapolis, Ind.: Bobbs-Merrill, 1964). Vezi de asemenea Claude F. Oubre, Forty Acres and a Mule: The Freedmens Bureau and Black Land Ownership (Baton Rouge: Louisiana State University Press, 1978).

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!