10. Problema furtului de pământuri

364

O aplicație deosebit de importantă a teoriei noastre a drepturilor de proprietate este cea a proprietății asupra pământului. Mai întâi să observăm că „pământ” înseamnă o cotă parte fixă din suprafața terestră având, prin urmare, o existență virtual permanentă. Investigația istorică cu privire la drepturile de proprietate asupra pământului ar trebui să se întoarcă în timp mult mai departe decât în cazul altor bunuri perisabile. Totuși, aceasta nu este nicidecum o problemă crucială pentru că, după cum am văzut, acolo unde victimele se pierd în negura timpului, pământul le aparține posesorilor curenți non-agresori.

O aplicație deosebit de importantă a teoriei noastre a drepturilor de proprietate este cea a proprietății asupra pământului. Mai întâi să observăm că „pământ” înseamnă o cotă parte fixă din suprafața terestră având, prin urmare, o existență virtual permanentă. Investigația istorică cu privire la drepturile de proprietate asupra pământului ar trebui să se întoarcă în timp mult mai departe decât în cazul altor bunuri perisabile. Totuși, aceasta nu este nicidecum o problemă crucială pentru că, după cum am văzut, acolo unde victimele se pierd în negura timpului, pământul le aparține posesorilor curenți non-agresori. Să presupunem, de exemplu, că Henry Jones I a furat (în trecut) o parcelă de pământ de la James Smith, deținătorul legitim. Care este situația curentă a titlului posesorului actual Henry Jones X? Sau a celui care ar intra în posesia terenului cumpărându-l de la acesta? Dacă Smith sau urmașii săi s-au pierdut în negura vremii, atunci titlul asupra terenului îi aparține în mod legitim și pe bună dreptate acelui Jones care îl deține în prezent (sau celui care l-a achizitionat de la el), în conformitate cu teoria noastră a tilurilor de proprietate.

O a doua problemă – care diferențiază net pământul de celelalte tipuri de proprietăți – constă în faptul că simpla existență a bunurilor de capital, a celor de consum sau a mărfii monedă, este o dovadă – cel puțin prima facie – că aceste bunuri au fost folosite și transformate, că a existat o îmbinare a muncii omenești cu resursele naturale pentru a le produce. Și asta pentru că bunurile de capital, de consum și banii nu există ca atare în natură; ele trebuie create prin transformarea de către efortul uman a condițiilor puse la dipoziție de natură. Însă orice suprafață de pământ, care este pusă la dispoziție de natură, se poate să nu fi fost niciodată folosită sau transformată; și, prin urmare, orice titlu de proprietate asupra pământului nefolosit vreodată ar trebui considerat invalid. Deoarece am văzut că dreptul asupra unei resurse (ca pământul, de pildă) nedeținute în proprietate derivă în mod just numai din efortul de transformare întru utilizare a acesteia. Prin urmare, dacă o bucată de pământ n-a fost niciodată supusă unui asfel de proces de transformare, nimeni nu poate pretinde în mod legitim dreptul de proprietate asupra acesteia.

Să presupunem, de pildă, că dl. Green deține în mod legal o anumită suprafață de teren, a cărui porțiune de nord-vest n-a fost nicicând transfomată din starea sa naturală nici de Green și nici de altcineva. Teoria libertariană îi va recunoaște ca valid din punct de vedere moral dreptul asupra restului terenului – cu condiția, impusă de teorie, să nu existe o victimă identificabilă (sau ca Green însuși să nu fi furat terenul). Dar aceeași teorie libertariană trebuie să invalideze pretenția de proprietar asupra porțiunii de nord-vest. Deci, atâta vreme cât nu apare nici un „colonist” care să inițieze transformarea regiunii nord-vestice, nu există nicio dificultate reală; am putea spune că pretenția lui Green este invalidă, însă ea este în același timp vorbărie goală. El nu a agresat încă pe nimeni. Dar, dacă ar apărea o altă persoană care să transforme pământul, și dacă Green ar alunga-o cu forța de pe proprietate (s-au i-ar angaja pe alții s-o facă), Green ar deveni în acel moment agresor împotriva proprietății legitime (asupra pământului) a altcuiva. Același lucru s-ar putea spune și în cazul în care Green ar folosi violența pentru a împiedica un alt „colonist” să intre pe acest teren nefolosit și să-l transforme utilizându-l.

Astfel, Crusoe – pentru a ne reîntoarce la „modelul” Crusoe –, ajungând pe o insulă întinsă, ar putea trâmbița cu emfază în cele patru zări „proprietatea” sa asupra întregii insule. Dar, prin firea lucrurilor, el deține în proprietate numai partea pe care o colonizează și o transformă efectiv. Sau, ca întru-unul din exemplele de mai sus, Crusoe ar putea fi un Columb solitar care ajunge pe un continent nou descoperit. Câtă vreme nici o altă persoană nu apare în scenă, pretenția lui Robinson e simplă vorbă goală și fantezie, fără nici un fundament în natura lucrurilor. Însă în momentul în care un nou-venit – un Vineri, să spunem – intră în scenă și începe să supună terenul neutilizat unui proces de transformare, orice punere în aplicare(enforcement) a pretenției invalide a lui Crusoe (de a fi proprietarul întregului continent) ar constitui o agresiune împotriva celui nou-venit și o încălcare a drepturilor de proprietate ale acestuia.

Observați că nu spunem că, pentru ca proprietatea asupra pământului să fie validă, acesta trebuie să fie efectiv în uz în mod continuu[1]. Singura cerință este ca terenul să fie o dată utilizat, și astfel să devină proprietatea celui care și-a îmbinat munca cu acesta[2] – și-a pus amprenta energiei personale proprii asupra acestuia. După această primă utilizare nu mai sunt motive pentru a prohibi lăsarea pământului nefolosit, cum nu sunt pentru a expropria pe cineva pentru că și-a depozitat ceasul în sertarul biroului[3].

O formă de titlu invalid de proprietate asupra pământului, este, așadar, orice revendicare a unui teren care nu a fost niciodată pus în folosință. Executarea unei astfel de pretenții în dauna unui prim utilizator devine o agresiune împotriva unui drept de proprietate legitim. Trebuie observat că, în practică, nu este nicidecum dificil a distinge terenul virgin, în stare naturală, de cel care la un moment dat a fost transformat de om în scopul utilizării. Mâna omului se face într-un fel sau altul simțită.

O problemă, pe de altă parte, care apare uneori în legătură cu validitatea titlurilor de proprietate asupra pământului este aceea a „uzucapiunii”. Să presupunem că un individ, Green, dă peste o parcelă de pământ nu în mod evident demarcată ca proprietatea altcuiva – poate nu există nici un gard, și nu e nimeni în locul cu pricina. Green presupune că terenul nu e deținut în proprietate de nimeni; se apucă să lucreze pământul, folosindu-l pentru o perioadă de timp, după care proprietarul inițial apare la fața locului și îi cere să plece. Cine are dreptate? Principiul posesiunii adverse sau uzucapiunii dispune în mod arbitrar un interval de timp de douăzeci de ani, după care intrusului, în ciuda agresiunii sale asupra proprietății altuia, îi revine proprietatea absolută asupra pământului în cauză. Dar teoria noastră libertariană spune că pământul trebuie să fie transformat doar o dată pentru a trece în proprietate privată. Prin urmare, dacă Green dă peste un teren care poartă în vreun fel amprenta utlizării anterioare, este responsabilitatea sa să presupună că acesta este proprietatea cuiva. Orice intruziune de acest tip, fără cercetări ulterioare, se face în mod necesar cu riscul ca nou-venitul să fie un agresor. Este, bineînțeles, posibil ca terenul deținut anterior în proprietate să fi fost abandonat; dar nou-venitul nu trebuie să presupună cu neglijență că o bucată de pământ care a fost în mod evident transformat de un om nu mai este deținuă în proprietate de nimeni. Trebuie să acționeze în direcția informării cu privire la validitatea proaspătului său titlu de proprietate, așa cum am văzut că se face, în fapt, în domeniul certificării drepturilor de proprietate[4]. Pe de altă parte, dacă Green dă peste un teren care în mod evident nu a mai fost nicicând transformat de cineva, îl poate ocupa imediat fără consecințe, și asta pentru că în sociatatea libertariană nimeni nu poate deține un titlu valid de proprietate asupra unui astfel de teren.

În lumea de azi, când majoritatea terenurilor au fost preluate în utilizare, activitatea de invalidare a titlurilor de proprietate pe considerentul că terenurile la care se referă nu au fost niciodată utilizate nu s-ar face pe scară largă. Mai importantă ar fi invalidarea unor titluri de proprietate pe motiv de confiscare agresivă în formă continuată. Am discutat deja cazul lui Jones ai cărui înaintași au confiscat în mod agresiv o parcelă de la familia Smith, el deținând și folosind pământul în prezent. Dar să presupunem că, în urmă cu secole, Smith cultiva pământul, deținându-l – prin urmare – în mod legitim în proprietate; și apoi că a apărut Jones și s-a așezat în apropriere, revendicând în mod coercitiv dreptul de proprietate asupra pământului lui Smith și percepând o plată sau „rentă” de la acesta pentru dreptul de a putea cultiva pământul în continuare. Și să presupunem că în prezent, secole mai târziu, urmașii lui Smith (sau chiar alte familii fără nici o legătură de rudenie cu el) sunt cei care cultivă terenul, în timp ce urmașii lui Jones, sau cei care le-au cumpărat drepturile, continuă încă să perceapă tribut de la generația modernă de cultivatori. Cine sunt adevărații proprietari într-un astfel de caz? Ar trebui să fie limpede că și în acest caz, la fel ca în cel al sclaviei, avem de-a face cu o agresiune continuă împotriva adevăraților proprietari – titularii de drept – ai pământului, cultivatorii, sau țăranii, comisă de proprietarul nelegitim, cel al cărei pretenție originară, prelungită până în prezent, asupra pământului și roadelor acestuia a luat naștere prin coerciție și violență. Așa cum primul Jones era un agresor continuu împotriva primului Smith, la fel, țăranii din prezent sunt agresați de deținătorul actual al titlului asupra pământului moștenit de la Jones. În acest caz de ceea ce s-ar putea numi „feudalism” sau „monopol asura pământului”, feudalul sau stăpânul de pământuri monopolist nu are un drept de proprietate legitim. „Chiriașii” actuali, sau țăranii, ar trebui să fie proprietarii absoluți și, ca în cazul sclaviei, titlurile asupra pământului ar trebui să le fie transferate acestora, fără compensații pentru stăpânii monopoliști[5].

De observat că „feudalismul”, aș cum l-am definit noi, nu se rezumă la situația în care țăranii sunt constrânși prin violență și să rămână pe moșia stăpânului pentru a o cultiva în continuare (instituția șerbiei, în linii mari)[6]. Și nici la cazurile în care sunt luate măsuri violente suplimentare pentru a sprijini și menține proprietățile feudale (de tipul preîntâmpinării prin forță de către stat a înstrăinării pământului sau moștenirii ce are ca efect divizarea proprietății prin împărțirea între urmași)[7]. Tot ceea ce „feudalismul”, în sensul nostru, presupune este confiscarea prin violență a proprietății funciare de la adevărați săi proprietari, cei care au transformat pământul, și continuitatea peste ani a acestui tip de raporturi. Renta feudală, așadar, este echivalentul perfect al plății continue a unui tribut anual de către producători cuceritorilor lor prădalnici. Acest tip de rentă este, prin urmare, o formă de tribut permanent. De observat, de asemenea, că țăranii în discuție nu trebuie să fie neapărat urmașii victimelor inițiale. Deoarece, din moment ce agresiunea continuă atâta vreme cât această relație feudală agresivă ramâne în picioare, țăranii din prezent sunt victimele actuale și totodată proprietarii legitimi actuali. Pe scurt, în cazul proprietăților funciare feudale, sau a monopolului feudal asupra pământului, ambele condiții impuse de noi pentru invalidarea titlurilor de proprietate curente sunt îndeplinite: căci nu numai titlul de proprietate inițial este nelegitim, ci și cel actual, și de asemenea și victimele actuale pot fi foarte ușor identificate.

Cazul nostru ipotetic de mai sus al regelui Ruritaniei și al rudelor sale este un exemplu de strategie prin care fedalismul poate lua naștere într-o anumită regiune. După acțiunea regelui, el și ai săi devin stăpâni fedali ai porțiunilor ce le revin din Ruritania, fiecare percepând în mod coercitiv tribut de la locuitori sub forma „rentei” feudale.

Nu dorim, bineînțeles, să sugerăm că întotdeana renta funciară este nelegitimă și totodată o formă continuă de tribut. Dimpotrivă, nu există nici un motiv pentru care, într-o societate libertariană, o persoană care transformă – preluând în proprietate – pământ să nu îl poată închiria sau vinde altcuiva; într-adevăr, tocmai acest lucru se va întâmpla. Cum putem, deci, distinge între renta feudală și cea legitimă, între „închirierile” de tip feudal și cele legitime? Aplicăm iarăși criteriile noastre pentru a decide validitatea titlurilor de proprietate: ne uităm să vedem dacă originea dreptului de proprietate asupra pământului este agresivă și, pentru situația prezentă, dacă agresiunea asupra producătorilor care au angrenat terenul în procese de transformare productive, țăranii, este încă în desfășurare. Dacă știm că aceste condiții sunt îndeplinite, atunci nu avem nici o problemă, deoarece identificarea atât a agresorilor cât și a victimelor este remarcabil de precisă. Dar când nu știm dacă aceste condiții sunt îndeplinite, atunci (aplicând regula noastră) – neputând identifica în mod clar agresorul – concluzionăm că titlul de proprietate și perceperea rentei sunt juste și legitime și nu de tip fedal. În practică, din moment ce în regimul de tip feudal agresiunea este în aceași timp veche și continuă și, în plus, țăranii-victime sunt ușor identificabili, feudalismul este una dintre formele de proprietate invalidă cel mai ușor de detectat.

———————
Note:

[1] Aceasta era teoria bazată pe utilizare a proprietății asupra pământului propusă de Joshua K. Ingalls în secolul al nouăsprezecelea. Despre Ingalls vezi James J. Martin, Men Against the State (DeKalb, Ill.: Adrian Alen Associates, 1953), pp.142-52.

[2] Așa cum Leon Wolowski și Emile Levasseur în mod elocvent au scris în articolul „Proprietatea”, din cadrul Lalor’s Cyclopedia of Politcal Science, etc. (Chicago: M.B. Cary, 1884), vol. 3, p. 392:

Natura a fost apropriată de… om pentru folosul său; a devenit a lui; este proprietatea lui. Și această proprietate este legitimă; constituie un drept pentru om la fel de sacru ca și libera exercitare a facultăților sale. Este a sa pentru că derivă în întregime din el, nefiind nicidecum altceva decât o emanație a ființei sale. Înainte de el, nu era nimic altceva decât materie; după el, și prin el, există avuție interșanjabilă. Producătorul a lăsat o părticică din persoana sa în lucrul care a devenit astfel valoros și care poate fi privit din acel moment înainte ca o prelungire a facultăților omenești acționând asupra naturii externe. Ca ființă liberă [omul] își aparține sieși; acum [în cazul proprietății asupra pământului], cauza – cu alte cuvinte, forța productivă – este el însuși; efectul, sau altfel spus bogăția produsă, ține tot de el însuși. Cine va îndrăzni să coteste dreptul său de proprietate atât de clar marcat de amprenta personalității sale?

[3] Există – după cum am demonstrat în altă parte – motive economice excelente pentru care pământul, în particular, ar putea rămâne nefolosit; și asta pentru că un nivel de trai peste limita de subzistență depinde de existența unei oferte de forță de muncă mai restrânsă decât cea de pământ, și, atunci când această situație fericită există, o bună parte din pământ va fi „sub-marginal” și, prin urmare, nefolosit. A se vedea Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State (Princeton, N.J.: D. Van Nostrand, 1962), pp. 504, 609. Pentru un fascinant exemplu de drepturi de proprietate recurente asupra pământului conform unui calendar al migrațiilor dezvoltat de numeroase triburi din sudul Pesiei, a se vedea Fredrik Barth, „The Land Use Pattern of Migratory Tribes of South Persia”, Norsk Geografisk Tidsskrift, Bind 17 (1959-1960): 1-11.

[4] Bineînțeles, oricine ar trebui să aibă dreptul de a abandona proprietăți după dorință; într-o societate libertariană, nimeni nu poate fi forțat să păstreze proprietăți pe care dorește să le abandoneze.

[5] Termenul de „feudalism”, așa cum îl folosim aici, nu se vrea aplicabil nici unei forme specifice de relații – în ce privește pământul sau altceva – din timpul Evului Mediu; este folosit pentru a desemna un singur fel de acțiune: acapararea pământului prin cucerire, asertarea ulterioară continuă și punerea în aplicare a dreptului de proprietate asupra acelui pământ, precum și perceperea rentei de la țăranii care continuă să-l cultive. Pentru o pledoarie în favoarea unei astfel de utilizări mai largi a termenului „feudalism”, vezi Robert A. Nisbet, The Social Impact of the Revolution (Washington, D.C.: American Enterprise Institute for Public Policy Research, 1974), pp. 4 – 7.

[6] Șerbia, la fel ca sclavia, constituia o agresiune continuă a stăpânului atât împotriva persoanei șerbului, cât și împotriva proprietăților lui legitime. Pentru o discuție asupra diferiteor definiții ale feudalismului, vezi Marc Bloch, Feudal Society (Chicago: University of Chicago Press, 1961), cap. 1.

[7] Măsuri de acest tip sunt inalienabilitatea (entail) (a interzice sub amenințarea forței vânzarea pământului de către stăpânul său) și dreptul primului născut (primogeniture) (interzicerea moștenirii cu exceția cazului în care pământul este transferat în întregime, intact, fiului celui mai mare).

Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!