1. Repartizarea bunurilor de consum în societatea socialistă

1. Repartizarea bunurilor de consum în societatea socialistă

În societatea socialistă toate mijloacele de producție sunt proprietatea comunității. Doar comunitatea singură poate să dispună de ele și să hotărască utilizarea lor în producție. Comunitatea nu va fi în stare să-și exercite competențele decât, bineînțeles, printr-un organ special, căci altfel ea nu se poate manifesta activ. Cum se formează acest organ, cum se concentrează în el voința generală și cum se exprimă aceasta prin el, este pentru noi de mai puțină însemnătate. S-ar putea închipui o opțiune unilaterală, iar dacă organul constă din mai mulți indivizi, o hotărâre a majorității membrilor.

Proprietarul factorilor de producție, care, producând, a devenit implicit și proprietarul bunurilor de consum, are acum posibilitatea de a le consuma el însuși sau de a le oferi altora spre consumare. Colectivității, ca proprietară a bunurilor de consum obținute prin producție, nu îi revine această posibilitate. Ea însăși nu le poate consuma, trebuind să le ofere oamenilor spre consumare. Cine este îndreptățit să consume, ce și cât trebuie să consume fiecare, iată problema socialistă a repartizării.

Pentru socialism este caracteristic faptul că distribuția bunurilor de consum trebuie să fie independentă de producție și de condițiile economice ale acesteia. Este incompatibil cu natura avutului obștesc asupra factorilor de producție ca repartizarea să se sprijine, chiar și parțial, pe imputarea beneficiului la factorii individuali de producție. Ar fi de neconceput a lăsa să-i parvină muncitorului “întregul beneficiu” al muncii sale, iar apoi cota parte a factorilor materiali de producție să fie supusă unei repartizări speciale. Căci, așa cum se va vedea, rezidă în însăși natura modului socialist de producție ca părțile din beneficiul producției, cuvenite factorilor individuali de producție, să nu poată fi cu nici un chip identificate, ele fiind inaccesibile oricărei proceduri de calcul a raportului dintre veniturile și cheltuielile producției.

Pentru tratarea problemelor de care ne ocupăm aici are mai puțină importanță principiul care se alege pentru distribuirea bunurilor de larg consum la fiecare dintre tovarăși. Indiferent dacă i se atribuie individului după necesități, așa încât acela care are necesități mai mari primește mai mult decât cel cu necesități mai reduse, sau dacă se ia în considerare meritul individului, așa încât cel performant primește mai mult decât cel mediocru, sau dacă se are în vedere idealul distribuirii cât de cât uniforme, așa încât fiecare obține pe cât posibil aceeași cantitate, sau dacă se ia ca măsură a distribuirii serviciile prestate comunității, așa încât celui harnic îi revine mai mult decât celui leneș, chestiunea va arăta mereu la fel, respectiv fiecare va primi de la comunitate o retribuție.

Pentru simplificare, să presupunem că repartizarea se face după principiul tratării uniforme a tuturor membrilor societății; nu este greu să bănuim apoi câteva corecturi de detaliu, care vor departaja retribuirile în funcție de vârstă, sex, starea sănătății, necesități profesionale deosebite și alte asemenea criterii. Tovarășul obține cam o legăturică de bonuri valorice care, în decursul unei anumite perioade, pot fi schimbate contra unei anumite cantități de diverse bunuri. Astfel, poate mânca de mai multe ori pe zi, poate găsi în permanență un adăpost, când și când, se poate distra, din când în când poate primi ceva nou de îmbrăcat. Dacă acest mod de satisfacere a necesităților va fi mai mult sau mai puțin îndestulător, depinde de productivitatea muncii sociale.

Nu este neapărat necesar ca fiecare să-și consume întreaga porție proprie. El poate abandona câte ceva din aceasta, poate dărui câte ceva sau, în măsura în care structura bunurilor o permite, le poate depozita pentru nevoi ulterioare. Dar poate să și schimbe câte ceva. Băutorul de bere va renunța cu plăcere la băuturile fără alcool care i se cuvin, dacă poate obține astfel mai multă bere; abstinentul va fi gata să renunțe la partea lui de băuturi tari, dacă în schimbul acestora poate savura alte plăceri. Iubitorul de muzică va voi să renunțe la biletul de cinema, pentru a asculta mai des muzică bună; cel fără gusturi artistice va dori să cedeze biletele ce i-ar înlesni accesul la reprezentații artistice, în schimbul plăcerilor pentru care are mai multă înțelegere. Cu toții vom fi dispuși la schimburi. Dar obiectul acestui comerț vor fi întotdeauna numai bunurile de larg consum. Factorii de producție rămân, în societatea socialistă, proprietatea exclusivă a colectivității; ele sunt avut obștesc inalienabil și de aceea “res extra comercium.”

Într-un cadru restrâns, pe care i-l rezervă orânduirea socialistă, comerțul se poate desfășura și intermediat. Nu este necesar să se deruleze întotdeauna sub forma schimbului direct. Aceleași cauze, care dealtfel au și condus la apariția schimbului indirect, îl vor înfățișa și în societatea socialistă ca avantajos, în interesul celor care îl practică. De aici rezultă că societatea socialistă oferă, de asemenea, și spațiul necesar utilizării unui mijloc de schimb general valabil, respectiv utilizarea banilor. Rolul lor în economia socialistă va fi, în principiu, același ca în economia liberă; în ambele, ei sunt mediul de schimb universal și uzual. Totuși, față de orânduirea socială bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, în cea bazată pe proprietatea colectivă semnificația acestui rol este alta. Ea este aici incomparabil mai redusă, cuprinzând exclusiv bunuri de consum. Nefiind implicat în comerț nici un mijloc de producție, cunoașterea prețurilor monetare ale acestora devine imposibilă. Rolul jucat de bani în domeniul calculului producției din economia liberă nu poate fi păstrat în economia socialistă. Calculul valorii în bani devine aici imposibil.

Relațiile de schimb ce se formează în comerțul dintre tovarăși nu pot rămâne neluate în seamă de către conducerea superioară a producției și distribuției. Dacă vrea ca la repartizarea alocațiilor de diverse bunuri acestea să devină interschimbabile, ea trebuie să ia ca bază de calcul respectivele relații de schimb. Dacă pe piața de schimb s-a format raportul “1 trabuc este egal cu 5 țigări,” atunci conducerea nu va putea sub nici o formă să declare că “1 trabuc ar fi egal cu 3 țigări,” pentru a repartiza apoi unuia numai trabucuri, iar altuia numai țigări, în funcție de acest raport. Când repartizarea tutunului nu se poate face uniform, parțial în trabucuri și parțial în țigări la fiecare, trebuind ca unii să primească numai trabucuri, iar alții numai țigări, fie pentru că așa doresc ei, fie pentru că punctul de desfacere nu poate momentan altfel, atunci ar trebui luate în considerație raporturile de schimb ale pieței. Altfel, toți cei care au primit țigări ar fi prin aceasta dezavantajați față de cei care au primit trabucuri. Căci, deși un trabuc este evaluat la numai 3 țigări, cel care l-a primit îl poate schimba cu 5 țigări.

Modificările raporturilor de schimb în tranzacțiile dintre tovarăși vor trebui prin urmare să determine conducerea economică la modificări corespunzătoare în evaluarea reprezentativității diverselor bunuri de consum.Orice modificare de acest gen indică faptul că raportul dintre necesitățile individuale ale tovarășilor și satisfacerea acestora s-a modificat, încât unele bunuri sunt acum mai râvnite decât altele. În mod previzibil, conducerea economică va tinde să țină cont de acest lucru și în producție. Ea se va strădui să lărgească producția articolelor mai intens solicitate și să o limiteze pe cea a articolelor solicitate mai puțin. Dar un lucru nu va putea face: ea nu va avea voie să permită fiecărui tovarăș să-și încaseze cartela de tutun după bunul plac, în trabucuri sau în țigări. Dacă i-ar acorda tovarășului “dreptul“ de a alege între țigări și trabucuri, atunci s-ar putea întâmpla ca țigările sau trabucurile cerute să fie mai multe decât cele produse, iar pe de altă parte stocuri de țigări sau trabucuri vor rămâne în punctele de desfacere pentru că nu le-a cerut nimeni.

Dacă se privește din punctul de vedere al teoriei valorii-muncă, atunci la această problemă există, desigur, o soluție simplă. Tovarășul primește pentru ora de muncă prestată un tichet ce îl îndreptățește să dobândească produsul unei ore de muncă, micșorat cu impozitul pentru suportarea sarcinilor sociale obligatorii, cum ar fi întreținerea celor inapți de muncă, cheltuieli culturale și altele. Dacă pentru acoperirea costurilor sociale, reducerea retribuției obținute de pe urma produsului muncii s-ar face la jumătate, atunci fiecare muncitor care a lucrat o oră, ar avea dreptul să obțină produse a căror fabricare a durat jumătate de oră. Bunurile de folosință sau de consum, precum și utilitățile, pot fi scoase de pe piață și introduse în consumul sau uzul propriu, de către oricine este în stare să ramburseze dublul valorii timpului de lucru întrebuințat la fabricarea lor. Pentru clarificarea problemelor noastre va fi mai bine dacă admitem că societatea nu îi retrage nimic muncitorului pentru acoperirea costurilor ei obligatorii, dar, în schimb, își procură mijloacele de care are nevoie prin impozitarea veniturilor membrilor săi activi. S-ar da, deci, fiecărei ore de muncă prestată, dreptul de a-și atrage bunuri a căror fabricare a necesitat o oră.

O astfel de reglementare a distribuției ar fi totuși irealizabilă, deoarece munca nu reprezintă o mărime unitară și uniformă. Între diversele genuri de prestație a muncii există o diferență calitativă care conduce la evaluări diferite, în funcție de diversitatea formelor pe care le iau cererea și oferta corespunzătoare produselor respective. Oferta de tablouri nu se poate spori “caeteris paribus,” fără ca și calitatea produselor să aibă de suferit. Unui muncitor care a prestat o oră de muncă din cea mai simplă, nu i se poate acorda dreptul de a consuma produsul unei ore de muncă superior calificată. În societatea socialistă, este absolut imposibil să se stabilească o legătură între însemnătatea unei munci prestate pentru societate și partea cuvenită ei din beneficiul procesului social de producție. Răsplata muncii poate fi aici doar arbitrară; ea nu se poate întemeia pe includerea în calcul a beneficiului, ca în economia bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, deoarece, cum se va vedea, calculul economic nu este posibil în societatea socialistă. În ceea ce privește retribuirea muncitorilor, realitățile economice le trasează celor de la putere o graniță fermă: în nici un caz retribuția nu poate depăși pentru multă vreme venitul social. Dar, în interiorul acestei limite, se poate dispune liber.

Se poate, firește, ca toate muncile să fie apreciate ca fiind egale în valoare, așa încât pentru orice oră de muncă, fără deosebire de calitate, să se acorde aceeași retribuție, și, la fel de bine, se pot face și diferențieri între orele separate de lucru, în funcție de calitatea muncii prestate. Totuși, în ambele cazuri, conducerea economică ar trebui să-și rezerve în mod special posibilitatea de a dispune asupra repartizării produselor muncii. De asemenea, ea nu ar putea dispune niciodată ca cel ce a prestat o oră de muncă să fie îndreptățit să și consume produsul unei ore de muncă chiar dacă s-ar trece cu vederea diferența de calitate a muncii și a produselor ei, și chiar dacă s-ar admite că e posibil să se precizeze câtă muncă înglobează fiecare produs al muncii. Căci în fiecare dintre bunurile economice, în afară de muncă, sunt incluse și costurile materiale. Un produs la care s-a întrebuințat mai multă materie primă nu poate fi pus pe aceeași treaptă cu unul la care s-a întrebuințat mai puțină materie primă.

Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Newsletter

Abonează-te la newsletter-ul nostru. Nu scriem des, dar, când scriem, e ceva important.

Cuprins

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!