Statul și creditorii săi

Am urmărit amuzat și cu interes comentariile despre lansarea de obligațiuni de stat pentru populație, de aici, aici, aici și aici.

Am o postare mai veche în care discut problema finanțării statului prin obligațiuni. Cred că e valabilă și aș vrea să o asociez comentariilor amintite:

Cea mai puțin dezirabilă formă de finanțare a statului este îndatorarea publică. Îndatorarea are un aspect de voluntariat și dă statului un aer de legitimitate pe care nu îl merită. Datoria publică, achiziționată voluntar de populația internă sau externă nu este altceva decât promisiunea intensificării spolierii viitorare, prin mai multă taxare, mai multă inflație sau și mai multă îndatorare. Ea dă un aer de legitimitate cu totul nemeritată statului.

Obligațiunile publice sunt cu totul altceva decât obligațiunile private (să facem abstracție acum de firmele private care trăiesc din privilegii etatiste), pentru simplul fapt că statul nu este și nu poate fi comparat cu o firmă privată. Esența statului este agresarea producătorilor de valoare, avere, prosperitate și canalizarea acestei valori dinspre producători spre consumatori care nu sunt cu adevărat îndreptățiți să o consume, orice ar susține gurile de propagandă ale statului.

Mai degrabă decât ca o firmă privată, statul trebuie văzut ca o organizație mafiotă (ba chiar unii mafioți — vezi trilogia cinematografică The Godfather — pot fi mai simpatici și mai acceptabili decât statul, pentru capacitatea aproximativă de calcul economic, interesele, tradițiile și vaga moralitate care îi constrâng de la acte atât de abjecte încât rămân doar de domeniul statului).

Statul, prin dimensiunea sa care împiedică din ce în ce mai mult calculul economic, prin caracterul democratic de schimbare a beneficiarilor spolierii la termene scurte este o imensă mașinărie de consum de azi pe mâine, de distrugere pură a prosperității. Cu alte cuvinte, statul se află într-o perpetuă stare de faliment.

Achiziționarea de datorie publică, așadar, trebuie privită ca ceea ce este: o complicitate la etatism. Și, pe deasupra, o complicitate la care se renunță mai greu din punct de vedere psihologic. Lăsând deoparte considerente legate de justiția unei societăți libere emergente, este mult mai greu pentru un deținător de datorie publică să accepte caracterul de schemă Ponzi (joc piramidal, Caritas etc.) al statului și abandonarea sa, adică implicit pierderea sumelor investite, decât pentru cei care au beneficiat anterior de redistribuția etatistă, fie că au fost consumatori neți de taxe, fie că s-au poziționat în amontele fluxului inflaționist.

Problema nu este așadar atât statului, cât a cetățenilor. Cine finanțează statul ar trebui să își pună următoarele întrebări:

Sunt eu de acord cu existența clanurilor mafiote? Dacă nu, oare pe ce principii se poate face o distincție între ele și stat?

Sunt de acord ca mafiile să vândă datorie și ca oricine să o cumpere?

Sunt pasibili de complicitate cei care le oferă sprijin financiar mafioților? Cei cu bună știință? Dar cei fără?

Sunt creditorii mafiei îndreptățiți la recuperarea finanțării?

Pot fi ei puși pe același nivel cu cei care au fost victimele diverselor spolieri?

Avatar photo
Scris de
Tudor Gherasim Smirna
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?