Un interviu și alte câteva observații

Tudor Smirna · 30 iunie 2010

Am dat ieri un interviu prin telefon pentru o publicație poloneză. Ca în orice situație de acest gen, au avut loc pierderi și distorsiuni la traducere și editare, din câte am putut să înțeleg utilizând Google Translate.

Nu am pus dimensiunea îndatorării României în legătură cu rambursarea completă a datoriilor din perioada ceaușistă. Se poate ca acel efort să aibă loc într-o interpretare istorică a situației actuale, dar cred că cel mai mult a contat că populația nu a opus rezistență în ultimii 20 de ani la nivelurile mari ale taxării și inflației. Finanțarea statului prin creșterea datoriilor este un instrument mai rafinat și relativ mai costisitor decât primele două și de aceea cred că nu s-a apelat la el. Acest lucru este valabil mai ales dacă se dorește finanțarea cu venituri de la investitori străini, care pot alege relativ mai ușor între ofertele altor state și sunt, de regulă, mai pretențioși sau mai sceptici, adică mai scumpi.

Însă din punctul de vedere al teoriei economice coerente, care pune accentul pe capacitatea de coordonare a economiei libere și pe cea de distorsionare a etatismului, este important ca statul să se micșoreze sau măcar să întâmpine rezistență la creștere din partea opiniei publice. Iar din această perspectivă cele trei metode de finanțare ale statului pot fi ierarhizate astfel:

Cea mai dezirabilă metodă este taxarea (și introducerea de reglementări, care nu aduc neapărat un venit material direct statului, dar cu siguranță aduc pagube concrete celor pe care îi vizează). În acrest caz agresiunea statului este fățișă iar reacția populației, dat fiind un nivel maxim al toleranței la spoliere, ar trebui să fie cea mai vehementă.

Apoi ar urma creșterea statului prin inflație (creșterea masei monetare prin decizia unei autorități privilegiate, fie ea guvernamentală sau „independentă”). Cu toate că este o formă de redistribuție insidioasă și poate adormi pe moment vigilența populației, efectele sale se fac simțite în creșterea nivelului general al prețurilor după o perioadă relativ scurtă de timp. Dat fiind nivelul de toleranță amintit, populația va protesta și la adresa inflației mai devreme sau mai târziu, fie prin forțarea autorităților să limiteze inflația, fie prin abandonarea completă a monedei de stat.

Iar cea mai puțin dezirabilă formă de finanțare a statului este îndatorarea publică. Îndatorarea are un aspect de voluntariat și dă statului un aer de legitimitate pe care nu îl merită. Datoria publică, achiziționată voluntar de populația internă sau externă nu este altceva decât promisiunea intensificării spolierii viitorare, prin mai multă taxare, mai multă inflație sau și mai multă îndatorare. Ea dă un aer de legitimitate cu totul nemeritată statului.

Obligațiunile publice sunt cu totul altceva decât obligațiunile private (să facem abstracție acum de firmele private care trăiesc din privilegii etatiste), pentru simplul fapt că statul nu este și nu poate fi comparat cu o firmă privată. Esența statului este agresarea producătorilor de valoare, avere, prosperitate și canalizarea acestei valori dinspre producători spre consumatori care nu sunt cu adevărat îndreptățiți să o consume, orice ar susține gurile de propagandă ale statului.

Mai degrabă decât cu o firmă privată, statul trebuie văzut ca o organizație mafiotă (ba chiar unii mafioți -- vezi trilogia cinematografică The Godfather -- pot fi mai simpatici și mai acceptabili decât statul, pentru capacitatea aproximativă de calcul economic, interesele, tradițiile și vaga moralitate care îi constrâng de la acte atât de abjecte încât rămân doar de domeniul statului).

Statul, prin dimensiunea sa care împiedică din ce în ce mai mult calculul economic, prin caracterul democratic de schimbare a beneficiarilor spolierii la termene scurte este o imensă mașinărie de consum de azi pe mâine, de distrugere pură a prosperității. Cu alte cuvinte, statul se află într-o perpetuă stare de faliment.

Achiziționarea de datorie publică, așadar, trebuie privită ca ceea ce este: o complicitate la etatism. Și, pe deasupra, o complicitate la care se renunță mai greu din punct de vedere psihologic. Lăsând deoparte considerente legate de justiția unei societăți libere emergente, este mult mai greu pentru un deținător de datorie publică să accepte caracterul de schemă Ponzi (joc piramidal, Caritas etc.) al statului și abandonarea sa, adică implicit pierderea sumelor investite, decât pentru cei care au beneficiat anterior de redistribuția etatistă, fie că au fost consumatori neți de taxe, fie că s-au poziționat în amontele fluxului inflaționist.

Revenind la interviu, cel mai mult țin să precizez că nu am propus un tip de cotă unică (a.k.a. flat tax) pe care de altfel o avem deja, așa parțială cum este, ci o taxă universală absolută.

Cred că dacă e să avem stat (de ce oare, din moment ce nu are nici o justificare economică?) cea mai „justă” taxă este stabilirea unei sume absolute (și nu o cotă procentuală, cum este în prezent) pe care să o plătească toți supușii statului, indiferent că sunt șomeri sau antreprenori multimilionari. Dacă, de exemplu, se ajunge la concluzia că statul trebuie să aibă monopolul asupra producției unor bunuri și servicii esențiale (în primul rând pentru existența statului, să ne fie clar) și se stabilește un nivel anual de 2 miliarde de unități monetare pentru asigurarea acestor bunuri și servicii, atunci populația ar trebui să contribuie în cote egale la susținerea statului. Pentru o populație de 20 de milioare ar trebui ca fiecare supus să fie obligat să plătaescă anual o singură, unică și universală taxă: 100 de unități monetare de persoană. După care fiecare să își vadă de viața lui.

Bineînțeles că societatea ar rămâne în continuare împărțită în producători și consumatori de taxe, dar aceasta ar fi cea mai apropiată și relativ stabilă formă de obținere a singurului egalitarism acceptabil și dezirabil pentru cei care reflectă sincer și riguros asupra modului în care oamenii își construiesc o viață în comun: egalitarimul dat de idealul de egalitate în fața legii.

Dar, ca să nu fiu prost înțeles, țin să reafirm că idealul este o societate fără stat, o ordine a proprietății private și doar private, în care chiar și cele mai „de stat” bunuri și servicii, cum ar fi justiția și protecția, sunt oferite pe cale concurențială, sub un sistem legal generat de piață prin aranjamente policentrice.

S-a argumentat convingător că într-o astfel de societate criteriul de coeziune nu ar fi organizația statală ci mai degrabă naționalitatea. Însă cu certitudine într-o astfel de societate nu am avea nici o taxă, ci doar prețuri și libertatea autentică de a alege. Putem să începem să ne imaginăm cum ar evolua calitatea bunurilor și serviciilor sub un astfel de aranjament? Putem să ne închipuim cantitatea imensă de frustrări, catastrofe și orori pe care am putea-o evita într-o astfel de lume?

 

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)