Criticând, în ultimul capitol al Manifestului libertarian, două poziții opuse, sectarismul de stânga și oportunismul de dreapta, Rothbard oferă următorul scurt ghid de conduită pentru activiștii și politicienii liberali:
Dacă, așadar, liberalul trebuie să fie adeptul atingerii imediate a libertății și abolirii etatismului, și dacă gradualismul în teorie este contradictoriu cu acest țel primordial, ce altă poziție strategică mai poate lua un liberal în lumea de azi? Trebuie să se limiteze neapărat doar la a susține abolirea imediată? „Măsurile de tranziție”, pașii practici către libertate, sunt în mod necesar ilegitime? Nu, pentru că astfel ar cădea în cealaltă capcană strategică, cea a „sectarismului de stânga”. Dacă liberalii au fost prea des oportuniști care pierd din vedere sau își subminează țelul ultim, există și unii care au greșit în direcția opusă: temându-se și condamnând orice avans spre idee ca pe o inevitabilă trădare a țelului însuși. Tragedia este că acești sectanți, condamnând orice avans care nu ajunge la țel, nu fac decât ca țelul însuși să fie unul zadarnic și inutil. Oricât de încântați am fi cu toții să atingem libertatea totală dintr-o singură lovitură, șansele realiste ale unui astfel de măreț salt sunt limitate. Schimbarea socială nu este întotdeauna infinitezimală și treptată, dar nici nu se întâmplă de obicei într-o singură etapă. În respingerea oricăror abordări tranziționale ale scopului, așadar, acești liberali sectari fac ca însuși scopul să fie imposibil de atins vreodată. Deci, sectarii pot, în ultimă instanță, să „lichideze” scopul pur în aceeași măsură ca oportuniștii înșiși.
Este destul de ciudat că una și aceeași persoană, câteodată, baleiază de la una din aceste erori opuse, la cealaltă, în ambele cazuri disprețuind corecta cale strategică. Astfel, pierzându-și cumpătul, după ani de zile în care și-a reiterat puritatea fără a face avansuri în lumea reală, sectarul de stânga poate să sară direct în hățișul oportunismului de dreapta, în căutarea unui cât de mic avans pe termen scurt, chiar și cu costul scopului său ultim. Sau, oportunistul de dreapta, fiind din ce în ce mai dezgustat de compromisurile sale proprii, sau ale colegilor, de abandonarea integrității intelectuale și a scopurilor ultime, poate sări direct la sectarismul de stânga, deplângând orice ierarhizare a priorităților strategice pentru atingerea acestor scopuri. În acest fel, cele două deviații opuse se hrănesc și întăresc una pe alta, și ambele zădărnicesc efortul de atingere a scopului liberal.
Atunci, cum putem ști dacă o jumătate de măsură sau o cerință de tranziție ar trebui considerată un pas înainte sau condamnată ca trădare oportunistă? Există două criterii de importanță vitală pentru a răspunde acestei întrebări cruciale: (1) ca, oricare ar fi cerințele tranziționale, scopul ultim al libertății să fie întotdeauna avut în vedere ca țel dorit; și (2) ca nici un pas sau mijloc să nu contrazică vreodată scopul ultim. O cerință pe termen scurt poate că nu ne va duce atât de departe pe cât ne dorim, dar trebuie să fie întotdeauna compatibilă cu scopul final; dacă nu, scopul pe termen scurt va lucra contra scopului pe termen lung, iar lichidarea oportunistă a principiului liberal se va fi activat.
Mai multe, aici.
