15. O strategie pentru libertate

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Traducere de Tudor Gherasim Smirna

Educaţia: teorie şi mişcare

Iată-ne, aşadar, în posesia noului liberalism: un corp al adevărului, al teoriei sănătoase, aplicabil problemelor noastre politice. Dar, acum, că suntem în posesia adevărului, cum putem obţine victoria? Ne confruntăm cu marea problemă strategică pe care au avut-o toate crezurile „radicale” de-a lungul istoriei: cum putem ajunge de aici, acolo? Din lumea noastră imperfectă, plină de etatism, la marele ţel al libertăţii.

Nu există o formulă magică a strategiei; orice strategie pentru schimbare socială, bazându-se pe convingere şi convertire, nu poate fi o ştiinţă, ci doar o artă. Dar, acestea fiind spuse, în urmărirea scopurilor noastre nu suntem totuşi lipsiţi de înţelepciune. Putem avea o teorie fructuoasă, sau măcar o discuţie teoretică a strategiei corecte pentru schimbare.

Cu greu am putea să nu cădem de acord asupra unui punct: o primă condiţie necesară pentru victoria liberală (sau, de fapt, pentru victoria oricărei mişcări sociale, de la Budism la vegetarianism) este educaţia: convingerea şi convertirea unui mare număr de oameni. Educaţia, la rândul ei, are două aspecte vitale: atragerea atenţiei oamenilor asupra existenţei sistemului liberal şi convertirea lor la el. Dacă mişcarea noastră ar consta doar în slogane, publicitate şi alte mecanisme de atragere a atenţiei, atunci am putea fi auziţi de mulţi oameni, dar s-ar descoperi curând că nu aveam nimic de spus – aşa că atenţia ar fi capricioasă şi efemeră. Liberalii trebuie, deci, să se ocupe cu gândirea serioasă şi studiul savant, să scrie cărţi teoretice şi sistematice, articole şi jurnale, să ia parte la conferinţe şi seminare. Pe de altă parte, simpla elaborare a unor teorii nu va duce nicăieri, dacă nimeni nu a auzit vreodată de acele cărţi şi articole; prin urmare, e nevoie de publicitate, sloganuri, activism studenţesc, conferinţe, spoturi radio şi TV etc. Educaţia adevărată nu se poate întâmpla fără teorie şi activism, fără o ideologie susţinută de nişte oameni.

Teoria are nevoie de atenţia publicului, deci are nevoie de oameni care să poarte stindardul, să discute, să facă agitaţie, să propage mesajul în afară, către publicul larg. Încă o dată: atât teoria, cât şi mişcarea sunt zadarnice şi sterile una fără alta; teoria se va ofili fără o mişcare conştientă de sine, dedicată avansării teoriei şi idealului. Mişcarea va deveni simplă agitaţie fără rost, dacă pierde din vedere ideologia şi scopul ultim. Unii teoreticieni liberali consideră că o mişcare vie, în cadrul căreia acţionează oameni, are ceva impur sau de proastă reputaţie; dar, fără liberali care să activeze pentru cauză, cum se poate obţine libertatea? Pe de altă parte, unii militanţi, ahtiaţi după acţiune – orice acţiune – dispreţuiesc aparentele discuţii de salon ale teoriei; şi totuşi, dacă nu au decât o vagă idee despre lucrul anume pentru care se agită, acţiunea lor este o inutilă risipă de energie.

Mai mult, liberalii (ca şi membrii altor mişcări sociale) se plâng adesea că „vorbesc doar între ei”, cu ale lor cărţi şi jurnale şi conferinţe; că prea puţini din „lumea exterioară” ascultă. Dar această lamentaţie percepe foarte greşit multele faţete ale „educaţiei”, în sens larg. Nu este necesar doar să-i educăm pe ceilalţi; autoeducaţia continuă este şi ea (la fel de) necesară. Contingentul liberalilor trebuie, bineînţeles, să încerce tot timpul să atragă noi membri; dar trebuie şi să-şi ţină propriile rânduri sănătoase, vibrante. Educaţia „de sine” atinge două scopuri vitale. Unul este rafinarea şi dezvoltarea „teoriei” liberale – însuşi ţelul întregii noastre întreprinderi. Liberalismul, cu toate că este vital şi adevărat, nu poate fi pur şi simplu gravat pe table de piatră; trebuie să fie o teorie vie, care avansează prin scrieri şi discuţii şi prin respingerea şi combaterea erorilor, pe măsură ce apar. Mişcarea liberală are duzini de mici newsletter-uri şi reviste, de la cele trase la xerox, până la cele tipărite pe hârtie satinată, care apar sau dispar tot timpul. Acestea sunt semnele unei mişcări sănătoase, în creştere, o mişcare formată din nenumăraţi indivizi care gândesc, argumentează şi contribuie.

Dar, mai există un motiv crucial de a „vorbi între noi”, chiar dacă asta ar fi toată vorbirea: întărirea – cunoaşterea, psihologic necesară, a faptului că există alţi oameni de aceeaşi părere cu care să putem conversa, argumenta, interacţiona şi, în general, comunica. În prezent, cei de crez liberal sunt o minoritate relativ mică şi, în plus, propun schimbări radicale ale status quo-ului. De aceea, este un crez singuratic, iar suportul unei mişcări, al „vorbirii între noi”, poate combate şi învinge acea izolare. Mişcarea contemporană este acum destul de veche pentru a avea deja o mulţime de apostaţi; o analiză a acestor abandonuri ne arată că, în aproape fiecare caz, liberalul fusese izolat, legăturile şi interacţiunea cu colegii săi fuseseră rupte. O mişcare înfloritoare, o comunitate închegată şi cu esprit de corps, este cel mai bun antidot contra abandonării libertăţii, pe motiv c-ar fi o cauză fără şanse, sau „nepractică”.

Suntem „utopici”?

Bun, trebuie să avem educaţie atât prin teorie, cât şi printr-o mişcare. Dar, care să fie conţinutul acelei educaţii? Toate crezurile „radicale” au fost acuzate că sunt „utopice”, iar mişcarea liberală nu face excepţie. Unii liberali susţin ei înşişi că nu ar trebui să-i speriem pe oameni fiind „prea radicali” şi că, prin urmare, ideologia şi programul liberal ar trebui ţinute în umbră. Aceşti oameni propun un program „fabian” al gradualismului, concentrându-se doar pe o diminuare treptată a puterii statului. Un exemplu vine din domeniul taxării: în loc să propunem măsura „radicală” a abolirii complete a impozitării, sau a abolirii impozitului pe venit, ar trebui să ne limităm la a cere îmbunătăţiri micuţe; o reducere de 2% a impozitului pe venit, să zicem.

În domeniul gândirii strategice, se cade ca liberalii să înveţe de la marxişti, pentru că sunt cei care au gândit strategia pentru schimbare socială mai mult decât oricare alt grup. Marxiştii consideră că sunt două erori strategice de importanţă crucială, care „deviază” de la calea corectă: pe una o numesc „sectarism de stânga”; pe cealaltă, opusă, o numesc „oportunism de dreapta”. Criticii principiilor „extremiste” liberale sunt similari „oportuniştilor de dreapta” marxişti. Marea problemă a oportuniştilor este că, limitându-se strict la programe treptate şi „practice”, programe care au o şansă mare să fie adoptate imediat, sunt într-un serios pericol de a pierde complet din vedere scopul ultim, ţelul liberal. Cei care se limitează la a cere o reducere cu 2% a impozitelor ajută la îngroparea scopului ultim de abolire completă a taxării. Concentrându-se pe mijloacele imediate, pun umărul la suprimarea ţelului final şi, deci, a motivului de a fi liberal, în primul rând. Dacă liberalii refuză să ţină sus stindardul principiilor pure, al ţelului ultim, atunci cine o va face? Răspunsul este că nimeni nu o va face şi, de aceea, o altă sursă majoră a abandonului din rândurile liberale, în ultimii ani, a fost opţiunea eronată a oportunismului.

Un caz notoriu al dezertării prin oportunism este cel al cuiva pe care îl vom numi „Robert”, care a devenit un liberal dedicat şi militant în anii 1950. Luând-o rapid pe calea activismului şi a câştigurilor imediate, Robert a conchis că opţiunea strategică potrivită era să treacă sub tăcere ţelul liberal şi, mai ales, ostilitatea faţă de stat. Scopul său era să sublinieze doar lucrurile „pozitive” şi reuşitele pe care le puteau avea oamenii prin acţiune voluntară. Pe măsură ce a avansat în carieră, Robert a început să fie incomodat de liberalii intransigenţi; aşa că a început să concedieze sistematic din organizaţia sa pe oricine prindea cu atitudini „negative” faţă de stat. Nu a mai durat mult până când Robert a abandonat explicit şi făţiş ideologia liberală, propunând un „parteneriat” între stat şi iniţiativa privată – între coerciţie şi cooperarea voluntară – vădindu-şi, pe scurt, apartenenţa la establishment. Totuşi, în intimitate, Robert îşi zice chiar „anarhist”, dar numai într-un sens abstract, într-o lume din nori, complet străină de cea concretă.

Economistul F.A. Hayek, adept al pieţei libere fără a fi, în vreun sens, „extremist”, a scris elocvent despre importanţa vitală, pentru succesul libertăţii, a punerii ideologiei pure şi „extreme” mai presus de toate, ca pe un crez ce niciodată nu trebuie uitat. Hayek a scris că una din marile atracţii ale socialismului a fost dintotdeauna faptul că a pus în continuu accentul pe scopul său „ideal”, un ideal care domină, alimentează şi ghidează acţiunile tuturor celor care luptă să-l atingă. Hayek adaugă apoi:

Construirea unei noi societăţi trebuie să devină, iarăşi, o aventură intelectuală, un act de curaj. Ne lipseşte o utopie liberală, un program care să nu fie nici o simplă apărare a status quo-ului, nici o formă diluată de socialism, ci un radicalism liberal autentic, care să nu menajeze susceptibilitatea celor puternici (inclusiv a sindicatelor), care să nu fie mult prea practic şi care să nu se limiteze doar la ceea ce pare azi posibil din punct de vedere politic. Avem nevoie de lideri intelectuali care sunt pregătiţi să reziste tentaţiilor puterii şi influenţei, şi care sunt dornici să lupte pentru un ideal, oricât de mici ar fi perspectivele sale de realizare imediată. Trebuie să fie oameni dornici să adere la principii şi să se bată pentru realizarea lor completă, oricât ar fi de îndepărtată. … Schimbul liber şi libera iniţiativă sunt idealuri care ar putea încă să incite imaginaţia unor mase largi, pe când o simplă „libertate rezonabilă a comerţului” sau o simplă „relaxare a controlului” nu sunt nici respectabile din perspectivă intelectuală, nici nu e probabil să inspire vreun entuziasm. Principala lecţie pe care adevăraţii liberali trebuie să o înveţe din succesul socialiştilor este că, prin curajul lor de a fi utopici, au câştigat susţinerea intelectualilor şi, prin aceasta, au influenţat opinia publică, opinie care face zilnic cu putinţă ceea ce părea recent a fi foarte îndepărtat. Cei care s-au preocupat doar cu lucrurile care păreau practice, în starea existentă a opiniei publice, au descoperit constant că până şi acestea au devenit politic imposibile, ca rezultat al schimbărilor opiniei publice, pe care nu au făcut nimic s-o ghideze. Dacă nu putem face, din nou, un subiect intelectual viu din fundaţiile filozofice ale unei societăţi libere, şi din realizarea ei o sarcină care să incite ingenuitatea şi imaginaţia celor mai vii minţi ale noastre, viitorul libertăţii este, într-adevăr, sumbru. Dar, dacă putem recâştiga acea credinţă în puterea ideilor care era trăsătura liberalismului la apogeu, bătălia nu este pierdută.[1]

Hayek subliniază aici un adevăr important şi o importantă raţiune pentru a insista pe scopul ultim: incitarea şi entuziasmul pe care le poate inspira un sistem cu coerenţă logică. Pe de altă parte, cine va merge pe baricade pentru o reducere de 2%?

Mai există o un motiv tactic vital pentru aderarea la principiul pur. Este adevărat că evenimentele sociale şi politice de fiecare zi sunt rezultanta multor presiuni, efectul adesea nesatisfăcător al antagonismului dintre diverse ideologii şi interese. Dar, chiar şi numai din acest motiv, este cu atât mai important ca liberalul să ţină ştacheta tot mai sus. Propunerea de reducere cu 2% a impozitului ar putea să ducă doar la o mică moderare a unei creşteri planificare a impozitului; o propunere de reducere drastică ar putea să ducă, în fapt, la o reducere substanţială. De-a lungul anilor, tocmai „extremistului” îi revine rolul strategic de a trage continuu de matricea acţiunilor zilnice, tot mai mult în direcţia sa. Socialişti au fost foarte pricepuţi la această strategie. Dacă privim la programul socialist propus acum 60, sau chiar numai acum 30 de ani, va fi evident că măsurile care erau considerate periculos de socialiste, acum o generaţie sau două, sunt acum considerate ca parte indispensabilă a curentului principal al moştenirii americane. În acest fel, compromisurile zilnice ale politicilor aşa-zis „practice” sunt împinse inexorabil în direcţia colectivismului. Nu există motive ca liberalii să nu atingă acelaşi rezultat. De fapt, unul din motivele pentru care opoziţia conservatoare faţă de colectivism a fost atât de slabă este acela că, prin natura sa, conservatorismul nu oferă o filozofie politică înzestrată cu coerenţă, ci doar o apărare „practică” a status quo-ului, consacrat ca o manifestare a „tradiţiei” americane. Şi totuşi, etatismul, pe măsură ce se impune, devine, prin definiţie, mai înrădăcinat şi deci mai „tradiţional”; conservatorismul nu mai poate apoi găsi armele intelectuale cu care să-l poată înfrânge.

Aderarea la principii înseamnă ceva mai mult decât să ţii ştacheta sus şi să nu contrazici idealul liberal ultim. Înseamnă şi să lupţi pentru atingerea acelui scop cât mai repede este fizic cu putinţă. Cu alte cuvinte, liberalul nu trebuie niciodată să propună sau să prefere o abordare treptată, uneia imediate şi rapide. Dacă ar face aşa, ar submina importanţa primordială a propriilor sale scopuri şi principii. Şi, dacă el însuşi pune atât de puţin preţ pe propriile sale scopuri, ceilalţi cât să pună?

Pe scurt, pentru a urmări într-adevăr ţelul libertăţii, liberalul trebuie să îşi dorească atingerea lui cu cele mai concrete şi rapide mijloace disponibile. Acesta este spiritul în care liberalul clasic Leonard E. Read, propunând abolirea totală şi imediată a limitărilor preţurilor şi salariilor după al Doilea Război Mondial, a declarat într-un discurs că „dacă ar fi pe acest podium un buton a cărui apăsare ar aboli instantaneu toate limitările preţurilor şi salariilor, aş pune degetul pe el şi aş apăsa!”[2]

Liberalul, deci, trebuie să fie tipul de persoană care ar apăsa pe buton, dacă ar exista, pentru abolirea instantanee a tuturor încălcărilor libertăţii. Bineînţeles, este conştient şi de faptul că un asemenea buton magic nu există, dar preferinţa sa fundamentală dă formă şi culoare întregii sale perspective strategice.

O asemenea perspectivă „aboliţionistă” nu înseamnă, iarăşi o spunem, că liberalul apreciază nerealist rapiditatea cu care ţelul său va fi, de fapt, atins. Astfel, aboliţionistul liberal al sclaviei, William Lloyd Garrison, nu era „nerealist” în anii 1830, când a ridicat prima dată stindardul glorios al emancipării imediate a sclavilor. Scopul său era moralmente cel corect, iar realismul său strategic era dat de faptul că nu se aştepta ca scopul său să fie atins rapid. Am văzut în primul capitol că Garrison însuşi a înţeles: „Oricât de sincer am cere abolirea imediată a sclaviei, din păcate va fi, până la urmă, treptată. Nu am spus niciodată că sclavia va fi răsturnată dintr-o singură lovitură; dar că ar trebui să fie, vom susţine întotdeauna”.[3] Altfel, Garrison a avertizat tranşant că „gradualismul în teorie înseamnă permanenţă în practică”.

Gradualismul în teorie subminează, într-adevăr, ţelul în sine, acceptând că trebuie să ia locul doi sau trei, în spatele altor consideraţii non sau chiar anti-liberale. O preferinţă pentru gradualism înseamnă că aceste consideraţii străine sunt mai importante decât libertatea. Astfel, să presupunem că cel ce doreşte abolirea sclaviei ar spune, „propun terminarea sclaviei, dar numai după 10 ani”. Dar aceasta ar însemna că abolirea în opt sau nouă ani, sau, a fortiori, imediată, ar fi greşită, şi deci că este preferabil ca sclavia să mai continue pentru un timp. Dar aceasta înseamnă abandonarea consideraţiilor de dreptate şi faptul că scopul în sine nu este considerat de către aboliţionist (sau liberal) a fi cel mai înalt. De fapt, atât pentru aboliţionist, cât şi pentru liberal, aceasta ar însemna că propun prelungirea crimei şi nedreptăţii.

Cu toate că este vital ca liberalul să-şi afişeze fără ezitare „extremul” ideal ultim, aceasta nu-l face, contrar lui Hayek, un „utopist”. Adevăratul utopist este cel care susţine un sistem contrar legii naturale a fiinţelor umane şi a lumii reale. Un sistem utopic este unul care nu ar putea funcţiona, chiar dacă toată lumea ar fi convinsă şi ar încerca să-l pună în practică. Sistemul utopic nu ar putea funcţiona, i.e., nu ar putea fi operaţional. Idealul utopic al stângii, comunismul – abolirea specializării şi adoptarea uniformităţii – nu ar putea funcţiona, chiar dacă toată lumea ar fi dornică să-l adopte imediat. Nu ar putea funcţiona pentru că încalcă însăşi natura umană şi a lumii, în special unicitatea şi individualitatea fiecărei persoane, a abilităţilor şi intereselor sale, şi pentru că ar însemna un declin drastic al producţiei de prosperitate, într-atât de mare încât ar condamna marea majoritate a omenirii la înfometare rapidă şi extincţie.

Pe scurt, termenul „utopic” confundă, în uzul popular, două feluri de obstacole în calea unui program care este radical diferit de status quo. Unul este acela că încalcă natura umană şi a lumii, şi de aceea nu ar putea funcţiona nici dacă ar fi aplicat. Acesta este utopismul comunismului. Al doilea este dificultatea de a convinge suficient de mulţi oameni că programul ar trebui adoptat. Primul este o teorie proastă, pentru că încalcă natura umană; al doilea este doar o problemă de voinţă umană, de convingere a unui număr de oameni suficient de mare că doctrina este corectă. Doar primului i se aplică „utopic” în sensul comun, peiorativ. În cel mai adânc sens, deci, doctrina liberală nu este utopică, ci realistă prin excelenţă, pentru că este singura teorie într-adevăr compatibilă cu natura omului şi a lumii. Liberalul nu neagă varietatea şi diversitatea omului, ci o slăveşte şi caută să-i dea diversităţii deplina expresie, într-o lume a libertăţii. Şi, făcând asta, face posibilă şi o enormă creştere a productivităţii şi a nivelului de trai pentru toţi, un rezultat extrem de „practic”, cu toate că este dispreţuit, de adevăraţii utopişti, ca „materialism” malefic.

Liberalul este, de asemenea, realist prin excelenţă, pentru că doar el înţelege pe deplin natura statului şi năzuinţa sa de putere. Prin contrast, conservatorul, aparent mult mai realist, care crede în „statul limitat” este cel cu adevărat utopic şi nepractic. Acest conservator tot repetă litania că statul ar trebui limitat prin Constituţie. Totuşi, în timp ce se vaită de coruperea Constituţiei originale şi de creşterea puterii federale începând cu 1789, conservatorul nu e capabil să tragă concluzia corectă din această degenerare. Ideea unui stat constituţional strict limitat a fost un nobil experiment care a eşuat, chiar şi în cele mai propice şi favorabile circumstanţe. Dacă a eşuat atunci, de ce ar avea un experiment similar mai multe şanse acum? Nu; conservatorul laissez-faire, cel care pune toate armele şi toată puterea de decizie în mâinile statului şi apoi îi spune, „Limitează-te”, el este cu adevărat utopistul nepractic.

Mai există un sens profund în care liberalii dispreţuiesc utopismul în sens larg al stângii. Utopiştii de stânga postulează invariabil că va avea loc o schimbare drastică a naturii omului; pentru stânga, omul nu are natură. Se presupune că individul este perfect maleabil prin instituţii, iar idealul comunist (sau sistemul socialist de tranziţie) se presupune că va aduce Noul Om Comunist. Liberalul crede că, în ultimă instanţă, fiecare individ are liber arbitru şi se modelează pe sine însuşi; este, prin urmare, o nebunie să îţi pui speranţele într-o schimbare uniformă şi drastică a oamenilor, provocată de o Nouă Ordine promisă. Liberalul ar vrea să vadă o îmbunătăţire morală a fiecăruia, cu toate că scopurile sale morale cu greu coincid cu cele ale socialiştilor. Ar fi, de exemplu, foarte bucuros dacă orice dorinţă de agresiune unui om asupra altuia ar dispărea de pe faţa pământului. Dar este mult prea realist pentru a-şi pune speranţele într-o astfel de schimbare. În schimb, sistemul liberal, odată instituit, ar fi instantaneu mult mai moral şi al funcţiona mult mai bine decât oricare altul, oricare ar fi valorile şi atitudinile umane date. Cu cât dispare mai mult dorinţa de agresiune, bineînţeles, cu atât va funcţiona mai bine orice sistem social, inclusiv cel liberal; cu atât va fi mai puţină nevoie, de exemplu, de serviciile poliţiei sau ale tribunalelor. Dar sistemul liberal nu se bazează pe nici o astfel de schimbare.

Dacă, aşadar, liberalul trebuie să fie adeptul atingerii imediate a libertăţii şi abolirii etatismului, şi dacă gradualismul în teorie este contradictoriu cu acest ţel primordial, ce altă poziţie strategică mai poate lua un liberal în lumea de azi? Trebuie să se limiteze neapărat doar la a susţine abolirea imediată? „Măsurile de tranziţie”, paşii practici către libertate, sunt în mod necesar ilegitime? Nu, pentru că astfel ar cădea în cealaltă capcană strategică, cea a „sectarismului de stânga”. Dacă liberalii au fost prea des oportunişti care pierd din vedere sau îşi subminează ţelul ultim, există şi unii care au greşit în direcţia opusă: temându-se şi condamnând orice avans spre idee ca pe o inevitabilă trădare a ţelului însuşi. Tragedia este că aceşti sectanţi, condamnând orice avans care nu ajunge la ţel, nu fac decât ca ţelul însuşi să fie unul zadarnic şi inutil. Oricât de încântaţi am fi cu toţii să atingem libertatea totală dintr-o singură lovitură, şansele realiste ale unui astfel de măreţ salt sunt limitate. Schimbarea socială nu este întotdeauna infinitezimală şi treptată, dar nici nu se întâmplă de obicei într-o singură etapă. În respingerea oricăror abordări tranziţionale ale scopului, aşadar, aceşti liberali sectari fac ca însuşi scopul să fie imposibil de atins vreodată. Deci, sectarii pot, în ultimă instanţă, să „lichideze” scopul pur în aceeaşi măsură ca oportuniştii înşişi.

Este destul de ciudat că una şi aceeaşi persoană, câteodată, baleiază de la una din aceste erori opuse, la cealaltă, în ambele cazuri dispreţuind corecta cale strategică. Astfel, pierzându-şi cumpătul, după ani de zile în care şi-a reiterat puritatea fără a face avansuri în lumea reală, sectarul de stânga poate să sară direct în hăţişul oportunismului de dreapta, în căutarea unui cât de mic avans pe termen scurt, chiar şi cu costul scopului său ultim. Sau, oportunistul de dreapta, fiind din ce în ce mai dezgustat de compromisurile sale proprii, sau ale colegilor, de abandonarea integrităţii intelectuale şi a scopurilor ultime, poate sări direct la sectarismul de stânga, deplângând orice ierarhizare a priorităţilor strategice pentru atingerea acestor scopuri. În acest fel, cele două deviaţii opuse se hrănesc şi întăresc una pe alta, şi ambele zădărnicesc efortul de atingere a scopului liberal.

Atunci, cum putem şti dacă o jumătate de măsură sau o cerinţă de tranziţie ar trebui considerată un pas înainte sau condamnată ca trădare oportunistă? Există două criterii de importanţă vitală pentru a răspunde acestei întrebări cruciale: (1) ca, oricare ar fi cerinţele tranziţionale, scopul ultim al libertăţii să fie întotdeauna avut în vedere ca ţel dorit; şi (2) ca nici un pas sau mijloc să nu contrazică vreodată scopul ultim. O cerinţă pe termen scurt poate că nu ne va duce atât de departe pe cât ne dorim, dar trebuie să fie întotdeauna compatibilă cu scopul final; dacă nu, scopul pe termen scurt va lucra contra scopului pe termen lung, iar lichidarea oportunistă a principiului liberal se va fi activat.

Un exemplu pentru o astfel de strategie contraproductivă şi oportunistă poate fi dat din sistemul de impozitare. Liberalul îşi doreşte ca în ultimă instanţă taxele să fie abolite. Este perfect legitim, ca măsură strategică în acea direcţie dorită, să ceară o reducere drastică sau o abolire a impozitului pe venit. Dar liberalul nu trebuie să susţină niciodată o nouă taxă, sau o creştere a unui impozit. De exemplu, nu trebuie ca, atunci când pledează pentru o tăiere mare a impozitului pe venit, să ceară şi înlocuirea lui cu un impozit pe cifra de afaceri sau cu alt fel de taxă. Reducerea sau – şi mai bine – abolirea unei taxe este întotdeauna o reducere necontradictorie a puterii statului şi un pas semnificativ înspre libertate; dar înlocuirea sa cu o nouă taxă sau cu creşterea altui impozit face exact opusul, pentru că înseamnă o nouă şi adiţională invazie a statului, pe alt front. Impunerea unei taxe noi sau mai mari pur şi simplu contrazice şi subminează însuşi scopul liberal.

În mod similar, în această eră a deficitelor federale permanente, suntem adesea puşi în faţa unei probleme practice: ar trebui să fim de acord cu reducerea unei taxe, chiar dacă ar putea foarte bine să ducă la o creştere a deficitului public? Conservatorii, care, din perspectiva lor particulară, preferă un buget echilibrat unei reduceri de taxe, se opun invariabil oricărei reduceri a impozitelor care nu este imediat şi strict acompaniată de o tăiere, echivalentă sau mai mare, a cheltuielilor statului. Dar, pentru că impozitarea este un act ilegitim de agresiune, orice refuz al unei reduceri de taxe – al oricărei reduceri – încalcă flagrant şi contrazice ţelul liberal. Momentul opoziţiei faţă de cheltuielile guvernamentale este atunci când se discută sau se votează bugetul; liberalul poate cere atunci şi tăieri drastice ale cheltuielilor. Pe scurt, activitatea guvernamentală trebuie redusă oricând se poate; nu este permisibilă nici un fel de opoziţie faţă de o tăiere anume a taxelor sau a cheltuielilor, pentru că este în contradicţie cu principiile liberale şi cu scopul liberal.

O tentaţie deosebit de periculoasă de a practica oportunismul este tendinţa unor liberali, în special a celor din Partidul Libertarian, să pară „responsabili” şi „realişti”, propunând un fel de „plan cincinal” pentru dezetatizare. Chestiunea importantă aici nu este numărul de ani ai planului, ci ideea de a elabora orice fel de program cuprinzător şi planificat de tranziţie către ţelul libertăţii totale. De exemplu, ca în anul 1, legea A să fie abrogată, legea B să fie modificată, impozitul C să fie tăiat cu 10% etc; în anul 2, legea D să fie abrogată, taxa C să fie tăiată cu încă 10% etc. Problema gravă a unui astfel de plan, contradicţia sa severă cu principiul liberal, este că sugerează puternic, de exemplu, că legea D nu ar trebui abrogată până în al doilea an al planului. Ar însemna o cădere colosală în capcana gradualismului-în-teorie. Planificatorul ce aspiră la libertate va fi căzut pe o poziţie din care pare că se opune oricărui ritm mai rapid spre libertate decât cel stipulat în plan. Într-adevăr, nu există nici un motiv legitim pentru un ritm mai lent în locul altuia mai rapid; dimpotrivă.

Mai există un defect grav în ideea însăşi a unui program comprehensiv de planificare a drumului către libertate. Însăşi grija şi ritmul studiat, natura atotcuprinzătoare a programului, implică faptul că statul nu este realmente duşmanul comun al umanităţii, că este posibil şi dezirabil să folosim statul pentru a proiecta un ritm planificat şi măsurat al progresului către libertate. Ideea că statul este cel mai mare duşman al umanităţii duce, pe de altă parte, la o perspectivă strategică cu totul diferită: anume, că liberalii trebuie să facă presiuni şi să accepte entuziast orice reducere a puterii statului sau a activităţii sale, pe orice front. Orice astfel de reducere, în orice moment, ar trebui să fie o scădere binevenită a nelegiuirii şi agresiunii. De aceea, grija liberalului nu ar trebui să fie folosirea statului pentru iniţierea unui parcurs măsurat al dezetatizării, ci să hăcuiască orice manifestare a etatismului, oricând şi oriunde se poate.

În acord cu această analiză, Comitetul Naţional al Partidului Libertarian a adoptat, în octombrie 1977, o declaraţie referitoare la strategie care includea următoarele:

Trebuie să ţinem sus stindardul principiului pur şi să nu ne compromitem ţelul. … Imperativul moral al principiului liberal cere ca tirania, nedreptatea, absenţa întregii libertăţi şi încălcarea drepturilor să nu mai continue.

Orice propunere intermediară trebuie tratată, precum se menţionează în platforma Partidului Libertarian, ca subordonată scopului pur şi inferioară lui. De aceea, orice astfel de propunere trebuie să fie prezentată ca un mijloc către scopul nostru ultim, şi nu ca un scop în sine.

Respectarea principiilor noastre înseamnă să evităm complet mlaştina gradualismului autoimpus, obligatoriu: trebuie să evităm ideea că, în numele corectitudinii, evitării suferinţei sau împlinirii aşteptărilor, trebuie să încetinim sau să ne oprim pe drumul către libertate. Obţinerea libertăţii trebuie să fie scopul nostru primordial.

Nu trebuie să ne obligăm la nici un fel de ordine particulară în dezetatizare, pentru că acest lucru ar fi interpretat ca o susţinere de către noi a continuării etatismului şi a încălcării drepturilor. Din moment ce nu trebuie să fim pe poziţia de adepţi ai continuării tiraniei, ar trebui să acceptăm orice măsură de dezetatizare, oricând şi oriunde se poate.

Astfel, liberalul nu trebuie să-şi permită niciodată să fie prins în capcana oricărui fel de propunere de acţiune guvernamentală „pozitivă”; din perspectiva sa, rolul statului trebuie să fie doar acela de a se retrage din toate sferele societăţii, pe cât de repede este presat să o facă.

Nici în retorica sa nu ar trebui să fie vreo contradicţie. Liberalul nu trebuie să-şi îngăduie să facă afirmaţii, şi cu atât mai puţin recomandări de politici, care ar putea să fie contrare scopului final. Astfel, să presupunem că un liberal este rugat să-şi exprime părerea despre o anumită reducere de taxe. Chiar dacă simte că nu poate să ceară apăsat, pentru moment, o abolire taxării, trebuie să evite cu acribie să adauge, când susţine reducerea taxei, o retorică neprincipială precum, „bineînţeles, unele taxe sunt esenţiale” etc. Înfloriturile retorice care lasă publicul confuz şi care contrazic sau încalcă principiile nu pot face decât rău obiectivului final.

Este educaţia suficientă?

Toţi liberalii, din orice facţiune sau oricare le-ar fi convingerile particulare, dau foarte mare importanţă educării, pun accent pe convingerea unui număr din ce în ce mai mare de oameni să devină liberali şi nutresc speranţa ca unii din ei să ajungă foarte dedicaţi cauzei. Totuşi, problema e că marea majoritate a acestor liberali văd rolul şi domeniul educării într-un mod foarte simplist. Cu alte cuvinte, nici măcar nu încearcă să răspundă întrebării următoare: după educare, ce facem? Ce urmează? Ce se întâmplă după ce un număr X de oameni este convins? Şi, pe cât de mulţi trebuie să-i convingem înainte de a purcede la următoarea etapă? Pe toată lumea? O majoritate? Mulţi?

Mulţi liberali au ideea prezumată că doar educaţia este necesară, pentru că oricine este la fel de probabil să fie convins. Toată lumea poate fi convertită. Cu toate că acest lucru este logic adevărat, sociologic se dovedeşte a fi, de fapt, o strategie slabă. Liberalii, ar trebui să fie cei mai în măsură să înţeleagă că statul este un inamic parazitar al societăţii, şi că statul creează o elită de stăpânitori care domină restul populaţiei şi-şi extrage venitul prin coerciţie. A-i convinge de propriile lor nedreptăţi pe cei ce stăpânesc, cu toate că logic este posibil (şi poate chiar se întâmplă într-un caz sau două), este aproape imposibil în practică. Câte şanse sunt, de exemplu, să-i convingi pe directorii General Dynamics sau pe cei ai Lockheed că nu ar trebui să beneficieze de largheţea statului? Care este probabilitatea ca preşedintele Statelor Unite să citească această carte, sau alt text din literatura liberală, şi să exclame: „Au dreptate. Am greşit. Îmi dau demisia.”? În mod clar, şansele de a-i convinge pe cei care se îngraşă din exploatarea etatică sunt cel puţin neglijabile. Speranţa noastră este să convertim masa de oameni care este victima puterii statale, nu pe cei care câştigă de pe urma ei.

Dar, când spunem asta, spunem şi că dincolo de problema educaţiei se află problema puterii. După ce a fost convertit un număr substanţial de oameni, va apărea sarcina adiţională de a găsi moduri şi mijloace de a îndepărta puterea statului din societate. Din moment ce statul nu se va retrage graţios de la putere, va trebui să folosim alte mijloace – de presiune. Care vor fi concret aceste mijloace sau care va fi combinaţia de mijloace – fie că vorbim de vot, de instituţii alternative neatinse de stat sau de refuzul masiv de a coopera cu statul – aceasta depinde de condiţiile date şi de ceea ce vom vedea că funcţionează sau nu, la momentul respectiv. Spre deosebire de chestiunile de teorie şi principiu, tacticile particulare – atât timp cât sunt în acord cu principiile şi scopul ultim al unei societăţi complet libere – sunt o chestiune de pragmatism, de judecată, ce ţine de „arta” inexactă a tacticianului.

Care grupuri?

Revenind, educaţia este problema strategică actuală, în viitorul previzibil şi pe termen nedefinit. O întrebare strategică importantă este cine: dacă nu putem să îi convertim pe substanţial de mulţi din stăpânitorii noştri, cine sunt cel mai probabil de convertit? Care clase sociale, ocupaţionale, economice sau etnice?

Conservatorii şi-au pus adesea cele mai mari speranţe în marii oameni de afaceri. Această perspectivă a fost cel mai bine exprimată de Ayn Rand în aforismul: „Marii afacerişti sunt cea mai persecutată minoritate a Americii”. Persecutată? Cu câteva excepţii onorabile, marii afacerişti îşi dau de zor coate pentru un loc la troaca publică. Oare Lockheed sau General Dynamics, AT&T sau Nelson Rockefeller sunt cazuri de persecuţie?

Susţinerea pe care marile afaceri o oferă statului corporatist al bunăstării şi războiului este atât de evidentă şi de mare, pe toate nivelurile, de la cel local la cel federal, încât mulţi conservatori a trebuit să recunoască acest fapt, măcar într-o anumită măsură. Cum se poate, deci, explica o asemenea susţinere fierbinte din partea „celei mai persecutate minorităţi a Americii”? Singura modalitate pentru conservatori e să presupună (a) că aceşti oameni de afaceri sunt proşti şi nu-şi înţeleg propriile interese economice şi (b) că au fost spălaţi pe creier de intelectualii de stânga, care le-au otrăvit sufletele cu vinovăţie şi cu un altruism eronat. Totuşi, niciuna din aceste afirmaţii nu ţine, iar o simplă privire la AT&T sau Lockheed o arată imediat. Marii oameni de afaceri tind să fie admiratori ai etatismului, „socialişti corporatişti”, nu pentru că le-au fost otrăvite sufletele de către intelectuali, ci pentru că în felul acesta îşi asigură bunăstarea. Încă de la începutul secolului, odată cu accelerarea etatismului, marii oameni de afaceri s-au folosit de marea putere a contractelor, subvenţiilor şi cartelizării de stat pentru a-şi croi privilegii pe spatele restului societăţii. Nu este exagerat să afirmăm că Nelson Rockefeller este călăuzit în mult mai mare măsură de interesul propriu decât de un altruism cu capul în nori. Se admite în general, chiar şi de către socialişti, de exemplu, că reţeaua vastă de agenţii guvernamentale cu atribuţii de reglementare este folosită pentru cartelizarea fiecărei industrii, în numele marilor firme şi pe cheltuiala publicului. Dar, pentru a-şi salva părerea bună despre New Deal, socialiştii trebuie să se mulţumească cu ideea că aceste agenţii şi „reformele” similare, instituite în perioadele progresistă, wilsoniană şi rooseveltiană, au fost lansate cu bună credinţă, cu gândul generos la „binele public”. Ideea şi naşterea acestor agenţii şi al altor reforme socialiste au fost, aşadar, „bune”; doar când a fost pusă în practică, nu se ştie cum, aceste agenţii au căzut în păcat, au ajuns să fie subordonate intereselor private, corporatiste. Dar Kolko, Weinstein, Domhoff şi alţi istorici revizionişti au arătat, clar şi meticulos, că aceasta nu e decât mitologie socialistă. În realitate, toate aceste reforme, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local, au fost concepute, scrise şi introduse prin lobby, exact de către aceste grupuri şi de nimeni altcineva. Cercetările acestor istorici arată concludent că nu a existat o Epocă de Aur a Reformei înainte de a se strecura păcatul în sânul ei; păcatul a fost acolo de la început, din momentul concepţiei. Reformele socialiste ale Progresismului–New Deal-ului–Statului asistenţial au fost proiectate să creeze chiar ceea ca au creat: o lume centralizată a etatismului, a „parteneriatului” între stat şi industrie, o lume care subzistă prin subvenţii şi privilegii monopoliste acordate afacerilor şi altor grupuri favorizate.

Să te aştepţi ca Rockefellerii sau legiunea celorlalţi mari afacerişti favorizaţi să se convertească la liberalism sau măcar la o poziţie laissez-faire este o speranţă deşartă. Dar asta nu înseamnă că toţi marii oameni de afaceri, sau că afaceriştii, în general, trebuie să fie şterşi de pe listă. Contrar marxiştilor, nu considerăm că toţi oamenii de afaceri – nici măcar că toţi marii afacerişti – sunt o clasă economică omogenă, cu interese de clasă identice. Din contră, când Civil Aeronautics Board oferă privilegii de monopol doar câtorva linii aeriene, sau când Federal Communications Commision oferă un monopol AT&T-ului, există alte multe firme şi oameni de afaceri, mici şi mari, care sunt afectate şi excluse de la privilegii. Monopolul primit de At&T de la FCC, de exemplu, a făcut să stagneze într-o stare infantilă industria comunicării de date, care acum creşte rapid; numai decizia FCC de a permite concurenţa a lăsat industria să crească vertiginos. Privilegiul înseamnă excludere, aşa că vor fi întotdeauna multe afaceri şi mulţi afacerişti, mari şi mici, care vor avea un interes economic solid în a pune capăt controlului asupra industriei lor. Există, deci, o mulţime de oameni de afaceri, în special cei care nu sunt apropiaţi de „establishment-ul estic”, care ar putea fi receptivi la ideile liberalismului şi pieţei libere.

Aşadar, ce grupuri ne putem aştepta să fie mai receptive la ideile liberale? Unde să fie, aşa cum ar zice marxiştii, „agenţii noştri de schimbare socială”? Aceasta, bineînţeles, este o întrebare strategică importantă pentru liberali, pentru că ne indică unde să ne îndreptăm energiile educaţionale.

Tineretul din campusuri este unul din grupurile care s-au remarcat în mişcarea liberală crescândă. Nu este surprinzător: perioada studiilor universitare este cea în care oamenii sunt cel mai dispuşi la reflecţie şi la cântărirea chestiunilor fundamentale ale societăţii. Tinerii, încântaţi de coerenţă şi de adevărul pur, studenţii obişnuiţi cu cercetarea şi cu ideile abstracte, departe încă de grijile şi viziunea de obicei mai îngustă ce vine cu viaţa de adult angajat de mai târziu, sunt un teren fertil pentru convertirea liberală. Ne putem aştepta la o creştere viitoare mult mai mare a liberalismului în campusurile naţiunii, o creştere care este deja însoţită de aderenţa unui număr din ce în ce mai mare de tineri cercetători, profesori şi studenţi doctorali.

Tinerii în general ar trebui să fie, de asemenea, atraşi de poziţia liberală pe subiecte care sunt adesea cel mai aproape de interesele lor: concret, propunerea abolirii complete a conscripţiei, retragerea din Războiul Rece, libertăţi civile pentru toată lumea, legalizarea drogurilor şi a altor crime fără victime.

Mass-media, de asemenea, s-a dovedit a fi o sursă bogată de interes favorabil pentru crezul liberal. Nu doar pentru valoarea sa publicitară, ci prin coerenţa sa, liberalismul atrage un grup de oameni dintre cei mai atenţi la noile tendinţe sociale şi politice şi care, chiar dacă iniţial sunt socialişti, sunt foarte sensibili la eşecurile şi contradicţiile socialismului establishmentului. Oamenii din mass-media, de regulă, simt o aversiune faţă de mişcarea conservatoare, care le e ostilă, respingându-i ca stângişti, şi care se poziţionează advers pe chestiuni de politică externă şi libertăţi civile. Dar, aceleaşi persoane din mass-media pot fi, şi chiar sunt deschise către mişcarea liberală, care este în deplin acord cu instinctele lor în chestiuni de pace şi libertate personală, şi care apoi face legătura dintre opoziţia lor în aceste domenii faţă de Marele Stat şi intervenţia guvernamentală în economie şi în drepturile de proprietate. Din ce în ce mai mulţi oameni din mass-media fac aceste conexiuni noi şi revelatoare, iar ei sunt, bineînţeles, foarte importanţi pentru că influenţează şi reprezintă o pârghie pentru restul publicului.

Ce putem spune despre „America de mijloc” – acea vastă clasă de mijloc şi muncitoare care constituie grosul populaţiei americane – şi care se poziţionează adesea diametral opus faţă de tineretul din campusuri? Suntem interesanţi pentru ei? Logic, ar trebui ca interesul Americii de mijloc pentru noi să fie şi mai mare. Ţintim fără ocolişuri nemulţumirea cronică şi agravată a masei poporului american: taxele în creştere, inflaţia, congestia urbană, delincvenţa, scandalurile asistenţei sociale. Doar liberalii au soluţii concrete şi coerente pentru aceste rele presante: soluţii care vizează scoaterea acestor sfere de sub controlul statului şi aducerea lor sub incidenţa acţiunii private şi voluntare. Noi putem arăta că statul şi etatismul sunt responsabile de aceste rele, şi că înlăturarea coerciţiei guvernamentale va oferi antidotul.

Micilor afacerişti le putem promite o lume a liberei iniţiative autentice, curăţată de privilegii de monopol, carteluri şi subvenţii ticluite de stat şi de establishment. Lor şi marilor afacerişti străini de establishmentul monopolist le putem promite o lume în care talentele şi energiile lor individuale pot avea în sfârşit loc să se manifeste şi să ofere tehnologii îmbunătăţite şi productivitate crescută, pentru ei şi pentru noi toţi. Diferitelor grupuri etnice şi minorităţilor le putem arăta că doar în libertate are fiecare grup potenţialul maxim de a-şi cultiva interesele şi de a-şi administra propriile instituţii, neîmpiedicate şi nedirijate de domnia majorităţii.

Pe scurt, interesul pentru liberalism aparţine mai multor clase; are o atractivitate care uneşte rase, ocupaţii, clase economice şi generaţii; oricine nu este participant direct în elita conducătoare poate fi receptiv faţă de mesajul nostru. Fiecare persoană sau grup care pune preţ pe libertatea sau prosperitatea sa este un potenţial aderent al crezului liberal.

Libertatea, deci, are potenţialul de a atrage toate grupurile spectrului social. Totuşi, este un lucru bine ştiut că atunci când lucrurile merg lin, cei mai mulţi oameni nu sunt interesaţi de chestiuni politice. Pentru ca schimbarea socială radicală – înlocuirea cu un sistem social diferit – să aibă loc, trebuie să avem o aşa-zisă „situaţie de criză”. Trebuie, pe scurt, să avem un crah al sistemului existent care să stimuleze o căutare generală a soluţiilor alternative. Când are loc o astfel de căutare generalizată pentru alternative sociale, activiştii unei mişcări de protest trebuie să fie disponibili, să ofere acea alternativă radicală, pentru a face conexiunea dintre criză şi defectele inerente ale sistemului însuşi, şi pentru a arăta modul în care sistemul alternativ ar rezolva criza existentă şi ar evita alte prăbuşiri similare în viitor. Ideal ar fi şi ca protestatarii să ofere un istoric de predicţii şi avertismente pentru criza apărută acum.[4]

Mai mult, una din caracteristicile situaţiilor de criză este că până şi elitele stăpânitoare încep să-şi slăbească susţinerea pentru sistem. Din cauza crizei, chiar şi o parte a statului începe să-şi piardă pofta şi entuziasmul de a conduce. Cu alte cuvinte, apare o descurajare a unor segmente ale statului. Astfel, în aceste situaţii de eşec, chiar şi membrii elitei stăpânitoare se pot converti la un sistem alternativ sau, cel puţin, îşi pot pierde entuziasmul pentru cel existent.

Istoricul Lawrence Stone subliniază, ca o condiţie pentru schimbarea radicală, o decădere a voinţei elitei stăpânitoare.

„Elita îşi poate pierde abilitatea de a manipula, sau superioritatea militară, sau încrederea de sine, sau coeziunea; se poate înstrăina de non-elită, sau poate fi copleşită de o criză financiară; poate fi incompetentă, sau slabă, sau brutală.”[5]

De ce libertatea va triumfa

Odată expus crezul liberal şi felul în care se aplică la problemele curente, odată identificate grupurile din societate de la care ne putem aştepta să fie atrase de acest crez, şi în ce momente, trebuie să cântărim acum care sunt şansele de reuşită ale libertăţii în viitor. În particular, trebuie să examinăm convingerea fermă şi crescândă a prezentului autor nu doar că liberalismul va triumfa într-un final şi pe termen lung, ci, mai mult, că va obţine victoria într-o perioadă remarcabil de scurtă. Sunt convins că noaptea întunecată a tiraniei este aproape de sfârşit şi că noile zori ale libertăţii sunt acum aproape.

Mulţi liberali sunt foarte pesimişti în privinţa şanselor libertăţii. Într-adevăr, dacă ne concentrăm pe creşterea etatismului în secolul XX şi pe declinul liberalismului clasic, pe care l-am conturat în capitolul introductiv, este uşor să cazi pradă unei prognoze pesimiste. Acest pesimism se poate adânci şi mai mult, dacă trecem în revistă istoria omenirii şi privim în cartea neagră a despotismului, tiraniei şi exploatării de care sunt grele civilizaţiile, una după alta. Am putea fi iertaţi pentru gândul că ridicarea liberalismului clasic în Occident, din secolul XVII până în secolul XIX, se dovedeşte a fi o izbucnire de glorie pe fundalul sumbru al istoriei trecute şi viitoare. Dar aceasta ar însemna să cădem pradă erorii pe care marxiştii o numesc „impresionism”: o focalizare superficială doar asupra evenimentelor istorice, fără o analiză mai adâncă a legilor şi tendinţelor cauzale care sunt active acolo.

Pledoaria pentru optimism liberal poate fi făcută într-o serie de ceea ce putem numi cercuri concentrice, începând cu consideraţiile cele mai largi şi pe termen lung şi continuând cu focalizarea mai îngustă, pe tendinţele de termen scurt. În sensul cel mai larg şi pe termen lung, liberalismul va triumfa în cele din urmă pentru că doar el este compatibil cu natura omului şi a lumii. Doar libertatea îi poate da omului prosperitate, împlinire şi fericire. Cu alte cuvinte, liberalismul va triumfa pentru că este adevărat, pentru că este politica potrivită pentru omenire şi pentru că adevărul va triumfa în cele din urmă.

Dar aceste consideraţii pe termen lung ar putea fi, într-adevăr, foarte îndepărtate, iar faptul că va trebui să aşteptăm multe secole pentru victoria adevărului ar putea să fie o consolare prea mică pentru noi, aceştia, care trăim într-un anumit moment al istoriei. Din fericire, există un motiv de speranţă pe termen mai scurt, anume unul care ne permite să considerăm că istoria sumbră dinaintea secolului XVII nu mai este relevantă pentru perspectivele libertăţii.

Ceea ce susţinem aici este că istoria a făcut un mare salt, a suferit o schimbare categorică odată cu revoluţiile clasic-liberale din secolele XVIII şi XIX care ne-au propulsat în Revoluţia Industrială.[6] În lumea preindustrială, în lumea Vechii Ordini şi a economiei ţărăneşti, nu erau motive ca domnia despotismului să nu continue indefinit, pentru multe secole. Ţăranii cultivau hrana, iar regii, nobilii şi proprietarii feudali extrăgeau tot surplusul ţăranilor, ceea ce era peste strictul necesar pentru a-i ţine în viaţă şi în stare de muncă. Brutal, exploatator şi sinistru cum era, despotismul agrar a putut supravieţui din două motive: (1) economia putea fi uşor susţinută, chiar dacă la nivel de subzistenţă; şi (2) masele nu aveau idee de ceva mai bun, nu trăiseră niciodată într-un sistem superior şi, deci, puteau fi tratate în continuare ca nişte animale de povară pentru stăpânii lor.

Dar Revoluţia Industrială a fost un mare salt în istorie, pentru că a creat condiţii şi aşteptări ireversibile. Pentru prima dată în istoria lumii, Revoluţia Industrială a creat o societate în care nivelul de trai al maselor a explodat, de la nivelul de subzistenţă spre înălţimi care înainte fuseseră de neimaginat. Populaţia Occidentului, care înainte era stagnantă, a proliferat acum, bucurându-se de oportunităţile mult mai mari de angajare şi trai bun.

Ceasul nu mai poate fi întors la o eră preindustrială. Nu doar că masele nu permit o asemenea inversare a aşteptărilor pentru un nivel de trai crescând, dar o revenire la lumea agrariană ar însemna foametea şi moartea grosului populaţiei actuale. Ne-am pricopsit cu era industrială, că ne place sau nu.

Dar, dacă acest lucru este adevărat, atunci cauza libertăţii este salvată. Aşa cum a arătat ştiinţa economică şi cum am demonstrat, parţial, în această carte, doar libertatea şi piaţa liberă pot fi motorul unei economii industriale. Pe scurt, dacă o economie şi o societate libere ar fi juste şi de dorit într-o lume preindustrială, în cea industrială sunt o necesitate vitală. Aşa cum au arătat Ludwig von Mises şi alţi economişti, etatismul pur şi simplu nu funcţionează într-o economie industrială. Prin urmare, dată fiind o dedicaţie pentru lumea industrială, până la urmă – şi această „urmă” este mult mai apropiată decât ar sugera simpla ieşire a adevărului la lumină – va fi clar că lumea va trebui să adopte libertatea şi piaţa liberă ca pe condiţiile necesare supravieţuirii şi înfloririi lumii industriale. Aceasta este ideea pe care o aveau în vedere Herbert Spencer şi alţi liberali ai secolului XIX când făceau diferenţa dintre societatea „militară” şi cea „industrială”, dintre cea a „statusului” şi cea a „contractului”. În secolul XX, Mises a demostrat (a) că toate intervenţiile etatiste perturbă şi schilodesc piaţa şi, dacă nu sunt inversate, duc la socialism; şi (b) că socialismul este un dezastru pentru că nu poate să planifice o economie industrială în lipsa stimulentelor mecanismului de profit-şi-pierdere, şi în lipsa unui sistem de preţuri sau a drepturilor de proprietate asupra capitalului, pământului şi altor mijloace de producţie. Cu alte cuvinte, aşa cum a prezis Mises, nici socialismul şi nici diferite alte forme intermediare de etatism şi intervenţionism nu pot funcţiona. Deci, dată fiind o preferinţă generală pentru economia industrială, aceste forme de etatism va trebui să fie înlăturate şi înlocuite cu libertatea şi cu pieţele libere.

Acum, acesta a fost un termen mult mai scurt decât simpla aşteptare ca adevărul să iasă la lumină, dar pentru liberalii clasici de la începutul secolului XX – pentru unii ca Sumner, Spencer şi Pareto – a părut un termen imposibil de lung, într-adevăr. Nici nu pot fi blamaţi, pentru că ei au fost martorii declinului liberalismului clasic şi naşterii noilor forme ale despotismului, căruia i s-au opus atât de puternic şi statornic. Au fost, din nefericire, prezenţi la apariţia sa. Lumea urma să aştepte, dacă nu secole, măcar decenii pentru ca socialismul şi etatismul corporatist să-şi dea falimentul pe faţă.

Dar termenul lung se împlineşte acum şi aici. Nu trebuie să profeţim efectele ruinătoare ale etatismului; se văd peste tot. Lordul Keynes i-a persiflat cândva pe economiştii care apărau piaţa liberă, care spuneau că politicile sale inflaţioniste ar fi dezastruoase pe termen lung; răspunsul său faimos a fost că „pe termen lung suntem cu toţii morţi”. Dar acum Keynes e mort şi noi trăim în termenul său lung. Acum, roata etatismului s-a întors.

La începutul secolului XX şi câteva decenii după aceea, lucrurile nu erau nici pe departe atât de clare. Intervenţiile etatiste, sub diferite forme, au încercat să conserve şi chiar să extindă economia industrială, sabordând în acelaşi timp înseşi libertatea şi piaţa liberă, condiţii fără de care nu poate supravieţui pe termen lung. Jumătate de secol, intervenţiile etatismului au putut să-şi practice raptul prin planificare, controale, impozite mari şi paralizante şi prin inflaţia banilor de hârtie, fără să cauzeze crize şi perturbări clare şi evidente. Industrializarea din secolul XIX, datorată pieţei libere, crease în economie un mare strat de „grăsime”, care a amortizat acest rapt. Statul a putut să impună sistemului taxe, restricţii şi inflaţie fără ca efecte – evident, negative – să se evidenţieze rapid.

Dar acum etatismul a avansat şi a fost la putere atât de mult încât stratul s-a subţiat; aşa cum a arătat Mises, încă din anii 1940, „fondul de rezervă” creat de laissez-faire a fost „epuizat”. Aşa că, acum, orice politică a statului primeşte un răspuns negativ instant – efecte negative care sunt evidente pentru toată lumea, chiar şi pentru mulţi dintre cei mai ardenţi apologeţi ai etatismului.

În ţările comuniste din Europa de Est, comuniştii înşişi au început să înţeleagă din ce în ce mai mult că planificarea centrală socialistă pur şi simplu nu merge, într-o economie industrială. Astfel, putem vedea retragerea rapidă, în anii recenţi, dinspre planificare centralizată înspre pieţe libere, în special în Iugoslavia. În Occident, de asemenea, capitalismul de stat este peste tot în criză şi devine clar că statul, în cel mai profund fel, a rămas fără bani: creşterea taxelor ar schilodi definitiv industria şi stimulentele, iar crearea accelerată de bani noi ar duce la o hiperinflaţie dezastruoasă. Astfel că auzim din ce în ce mai des, de la unii care erau cândva cei mai înfocaţi adepţi ai statului, că e „necesar să avem aşteptări mai mici de la guvernământ”. În Germania de Vest, Partidul Social Democrat a abandonat de mult chemarea la socialism. În Marea Britanie, care suferă de o economie schilodită prin taxare şi inflaţie agravată – pe care britanicii înşişi o numesc „boala engleză” –Partidul Conservator, ani de zile condus de etatişti dedicaţi, a fost acum preluat de o facţiune orientată către piaţa liberă, iar Partidul Laburist se află într-un proces de retragere din haosul planificat al etatismului galopant.

Dar optimismul nostru poate fi justificat în special de Statele Unite, pentru că aici putem să ne focalizăm pe un termen mai scurt. Într-adevăr, putem spune cu încredere că Statele Unite au intrat acum într-o stare de criză permanentă şi că putem chiar să identificăm cu acurateţe anii în care a început criza: 1973-1975. Din fericire pentru cauza libertăţii, nu numai că a venit criza în Statele Unite, ci a şi lovit neprevăzut de-a lungul şi de-a latul societăţii, în multe sfere ale vieţii, în acelaşi timp. Prin urmare, aceste eşecuri ale etatismului au dus la un efect sinergic, alimentându-se unul pe altul în impactul lor cumulativ. Şi, nu numai că au fost crize ale etatismului, dar au şi fost percepute de toată lumea ca fiind cauzate de etatism – nu de piaţa liberă, de lăcomia publicului, sau de altceva. În fine, aceste crize nu pot fi soluţionate decât înlăturând statul din cadru. Nu trebuie decât ca liberalii să arate calea.

Haideţi să trecem rapid în revistă aceste arii ale crizei sistemice şi să vedem câte dintre ele s-au îmbinat în 1973-1975 şi în anii următori. Din toamna lui 1973, până în 1975, Statele Unite a trecut printr-o depresiune inflaţionistă, după 40 de ani de reglaj fin keynesian, care se presupunea că va elimina ambele probleme – depresiunile şi inflaţia – pentru totdeauna. În această perioadă, inflaţia a ajuns la niveluri alarmante, având rate cu două cifre.

Mai mult, în 1975, New York-ul a trecut prin prima sa mare criză a datoriilor, o criză care a dus la o suspendare parţială a plăţilor. Cuvântul groaznic „faliment” („default”) a fost evitat, bineînţeles; faptului care a fost practic un faliment i s-a spus în schimb o „destindere” (forţarea creditorilor pe termen scurt să accepte titluri emise de oraşul New York pe termen lung). Această criză este doar prima din multe alte suspendări sau întârzieri la plata titlurilor emise de state sau de autorităţi locale, care vor fi din ce în ce mai mult forţate să ia neplăcute decizii de „criză”: fie tăieri radicale ale cheltuielilor, fie impozite mai mari care vor alunga afacerile şi cetăţenii din clasa de mijloc, fie suspendarea plăţii datoriilor.

Încă de la începutul anilor 1970 a devenit din ce în ce mai clar că taxele pe venituri, economisire şi investire au lovit puternic în afaceri şi în productivitate. Contabilii au început abia acum să înţeleagă că aceste taxe, în special combinate cu distorsionarea inflaţionistă a calculelor de rentabilitate, au dus la o raritate crescândă a capitalului şi la pericolul iminent ca stocul vital de capital al Americii să fie, fără să-şi dea seama, consumat.

Au loc pretutindeni în ţară protestele fiscale, contra impozitelor mari pe proprietăţi, venituri şi vânzări. Se poate spune cu încredere că orice creştere a taxelor ar fi acum o sinucidere politică, la orice nivel al guvernării.

Sistemul se Securitate Socială, care altă dată era considerat atât de sacru încât era literalmente de necriticat, acum este văzut în deplina sa degradare, asupra căreia liberalii şi adepţii pieţei libere au avertizat de mult. Chiar şi establishmentul recunoaşte acum că Securitatea Socială este falimentară, că nu este sub nici o formă o autentică schemă de „asigurare”.

Falimentul reglementării economiei este acum atât de clar pentru din ce în ce mai multă lume, încât chiar şi un etatist precum senatorul Edward Kennedy a cerut ca liniile aeriene să fie dereglementate; s-a vorbit serios chiar şi despre abolirea ICC şi CAB.

Pe frontul social, sistemul altădată sacrosanct al educaţiei publice este din ce în ce mai supus criticilor. Şcolile publice, care iau necesarmente decizii pentru întreaga comunitate, au tot generat intense conflicte sociale: legate de rasă, sex, religie şi conţinutul lecţiilor. Practicile guvernamentale legate de delincvenţă şi încarcerare sunt şi ele din ce în ce mai luate la ţintă: doctorul liberal Thomas Szasz a reuşit aproape de unul singur să elibereze mulţi cetăţeni de la internarea forţată în unităţi de boli mintale, iar statul recunoaşte acum că preţuita sa politică de „reabilitare” a delincvenţilor şi criminalilor s-a dovedit a fi un eşec abject. S-a înregistrat şi o întrerupere totală în aplicarea unor legi anti-drog, precum prohibirea marijuanei şi a legilor împotriva diverselor relaţii sexuale. La nivel naţional există un sentiment de respingere a legilor contra „crimelor” fără victime, adică a legilor care identifică ilegalităţi din care nu rezultă victime. Este din ce în ce mai conştientizat faptul că tentativele de aplicare a acestor legi nu pot decât să facă mai rău şi să instaureze, practic, un stat poliţienesc. Ne apropiem rapid de momentul în care prohibiţionismul în domenii ale moralităţii personale va fi considerat la fel de ineficient şi de nedrept ca în cazul prohibiţiei alcoolului.

Odată cu consecinţele dezastruoase ale etatismului pe frontul economic şi pe cel social, a avut loc înfrângerea traumatică din Viernam, care a culminat în 1975. Eşecul răsunător al intervenţiei americane în Vietnam a dus la o reexaminare din ce în ce mai intensă a întregii politici externe, intervenţioniste, pe care Statele Unite a practicat-o încă de la Woodrow Wilson şi Franklin D. Roosevelt încoace. Opinia, din ce în ce mai răspândită, că puterea Americii trebuie să fie redusă, că statul american nu poate administra întreaga lume, este analogul „neo-izolaţionist” al reducerii intervenţiilor de acasă ale Marelui Stat. Chiar dacă politica externă a Americii încă este globalistă într-un mod foarte agresiv, acest sentiment neo-izolaţionist a reuşit totuşi să limiteze intervenţia din Angola în 1976.

Probabil că cel mai bun semn dintre toate, cel mai clar indiciu al demistificării Statului American, al fundamentelor sale morale, a fost scandalul Watergate din 1973-1974. Watergate ne dă cel mai mare motiv să sperăm în triumful apropiat al libertăţii în America. Watergate, aşa cum ne-au tot avertizat politicienii de când s-a întâmplat, a distrus „încrederea în stat” a publicului – şi era de mult momentul ca acest lucru să se întâmple. Watergate a dus la o schimbare radicală în atitudinile profunde ale tuturor faţă de stat – indiferent de ideologia lor explicită. În primul rând, Watergate a deschis tuturor ochii cu privire la încălcările guvernamentale ale libertăţii personale şi proprietăţii private – la montarea de microfoane, drogarea, interceptările, încălcarea secretului corespondenţei, agenţii provocatori şi chiar asasinatele de care se făcea vinovat statul. Watergate a reuşit în sfârşit să demitizeze FBI şi CIA – instituţii considerate anterior sacrosancte – şi a făcut posibilă examinarea lor lucidă şi calmă. Dar, cel mai important a fost faptul că, punându-l sub acuzare pe Preşedinte, Watergate a desacralizat permanent o instituţie care ajunsese să fie considerată practic suverană de către publicul american. Preşedintele nu va mai fi deasupra legii; Preşedintele nu va mai fi considerat incapabil să facă rău.

Dar cel mai important lucru este că statul însuşi a fost în mare demitizat în America. Nimeni nu mai are încredere în politicieni sau în stat; statul, la orice nivel, este văzut cu o ostilitate continuă, astfel întorcându-ne la acea stare de scepticism sănătos faţă de guvernare care a marcat publicul şi revoluţionarii americani în secolul XVIII.

Pentru un timp, a părut că Jimmy Carter putea să-şi ducă la îndeplinire sarcina declarată de a reda oamenilor credinţa şi nădejdea în stat. Dar, datorită scandalului Bert Lance şi altor mici încurcături, Carter a fost, din fericire, lipsit de succes. Criza permanentă a statului continuă.

Condiţiile sunt, deci, întrunite, acum şi în viitorul Statelor Unite, pentru triumful libertăţii. Nu ne trebuie decât o mişcare liberală crescândă şi vibrantă, pentru a explica această criză sistemică şi a indica direcţia liberală prin care se iese din această mocirlă creată de stat. Aşa cum am văzut la începutul acestei cărţi, exact asta suntem pe cale de a primi. Şi acum ajungem, în sfârşit, la răspunsul pe care l-am promis pentru întrebarea pusă în capitolul introductiv: De ce acum? Dacă America are o tradiţie bine înrădăcinată a valorilor liberale, de ce au ieşit acum la suprafaţă, în ultimii patru sau cinci ani?

Răspunsul nostru este că apariţia şi creşterea rapidă a mişcării liberale nu este un accident, că este un rezultat al situaţiei de criză care a lovit America în 1973-1975 şi care a continuat de atunci încoace. Situaţiile de criză stimulează întotdeauna interesul şi căutarea de soluţii. Iar această criză i-a inspirat pe numeroşi americani inteligenţi să înţeleagă că statul ne-a băgat în acest hăţiş şi că doar libertatea – demantelarea statului – ne poate scoate din el. Suntem în plină creştere pentru că avem condiţiile ideale s-o facem. Într-un anumit sens, cererea şi-a creat propria ofertă, aşa cum se întâmplă pe piaţa liberă.

Şi iată cum se face că Partidul Libertarian a primit 174.000 de voturi la prima sa participare la alegerile prezidenţiale, în 1976. Şi tot aşa se explică faptul că un newsletter cu autoritate pe subiectul politicii din Washington, The Baron Report – un raport care nu este în vreun sens de orientare liberală – a negat, într-o ediţie recentă, afirmaţiile din mass-media despre o tendinţă curentă a electoratului către conservatorism. Raportul arată că, dimpotrivă, „dacă se poate vorbi despre vreun trend evident al opiniei publice, acesta este cel către liberalism – filozofia care pledează contra intervenţiei statului şi pentru drepturi personale”. Raportul adaugă că liberalismul este atractiv pentru ambele capete ale spectrului politic: „Conservatorii sunt favorabili acestei tendinţe când indică scepticismul publicului faţă de programele federale; socialiştii o primesc când vădeşte o acceptare mai mare a drepturilor individuale în domenii precum drogurile, comportamentul sexual etc. şi reticenţa crescândă a publicului faţă de intervenţiile străine.”[7]

Către o Americă liberă

În fine, crezul liberal oferă împlinirea a ceea ce are mai bun trecutul american, alături de promisiunea unui viitor mult mai bun. Chiar mai mult decât conservatorii, care sunt adesea ataşaţi de tradiţiile monarhice ale trecutului european – caduc, din fericire – liberalii se plasează în centrul marii tradiţii clasic-liberale care a clădit Statele Unite şi ne-a lăsat moştenirea americană a libertăţii individuale, a politicii externe paşnice, a statului minimal şi a economiei bazate pe piaţă liberă. Liberalii sunt singurii moştenitori autentici de azi ai lui Jefferson, Paine, Jackson şi ai aboliţioniştilor.

Şi totuşi, cu toate că suntem autentic mai tradiţionali şi mai înrădăcinaţi în americanism decât conservatorii, în unele sensuri suntem mai radicali decât radicalii. Nu în sensul că sperăm sau ne dorim să remodelăm natura umană prin politică; ci în sensul că doar noi oferim ruptura cu adevărat definitivă şi autentică de etatismul crescând al secolului XX. Vechea Stângă nu vrea decât mai mult din ceea ce ne face să suferim deja; Noua Stângă, în ultimă instanţă, nu propune decât un etatism agravat sau egalitarism şi uniformitate obligatorii. Liberalismul este culminarea logică a opoziţiei „Vechii Drepte” din anii 1930 şi 1940, uitate acum, faţă de New Deal, război, centralizare şi faţă de intervenţia statului. Doar noi ne dorim o rupere de toate aspectele statului socialist, de asistenţă şi militarism, de privilegii monopoliste şi egalitarism, de pedepsirea ilegalităţilor fără victime, fie că sunt personale sau economice. Doar noi oferim tehnologie fără tehnocraţie, creştere fără poluare, libertate fără haos, lege fără tiranie, apărarea drepturilor de proprietate asupra persoanei proprii şi asupra propriilor posesii materiale.

Curente şi rămăşiţe ale doctrinelor liberale există, într-adevăr, pretutindeni în jurul nostru, în mari părţi ale trecutului nostru glorios şi în valorile şi idealurile prezentului nostru confuz. Dar numai liberalismul ia aceste curente şi rămăşiţe şi le integrează într-un sistem puternic, logic şi coerent. Succesul enorm al lui Karl Marx şi al marxismului nu se datorează validităţii ideilor sale – care sunt, de fapt, în întregime eronate – ci faptului că a îndrăznit să împletească ideile socialiste într-un sistem puternic. Libertatea nu poate avea succes fără o teorie sistematică echivalentă şi opusă; şi până în ultimii câţiva ani, în ciuda marii noastre moşteniri de gândire şi practică, economică şi politică, nu am dispus de o teorie complet integrată şi coerentă a libertăţii. Acum avem acea teorie sistematică; venim bine înarmaţi cu ştiinţa noastră, pregătiţi să ne facem cunoscut mesajul şi să captăm imaginaţia tuturor grupurilor şi straturilor sociale. Toate celelalte teorii şi sisteme au înregistrat un evident eşec: socialismul este pretutindeni în retragere, în special în Europa de Est; stângismul american ne-a împotmolit într-o grămadă de probleme fără soluţie; conservatorismul nu ne poate oferi decât apărarea sterilă a status quo-ului. Libertatea nu a fost niciodată încercată deplin în lumea modernă; liberalii propun acum să împlinească visul american şi visul mondial al libertăţii şi prosperităţii pentru întreaga omenire.


[1] F.A. Hayek, “The Intellectuals and Socialism,” în Studies in Philosophy, Politics, and Economics (Chicago: University of Chicago Press, 1967), p. 194.

[2] Leonard E. Read, I’d Push the Button (New York: Joseph D. McGuire, 1946), p. 3.

[3] Citat în William H. Pease and Jane H. Pease, eds., The Antislavery Argument (Indianapolis: Bobbs-Merrill, 1965), p. xxxv.

[4] Astfel, Fritz Redlich scrie:

… adesea terenul [pentru triumful unei idei] trebuie să fi fost pregătit prin evenimente. Ne putem aminti cât de dificil a fost de diseminat ideea unei bănci centrale americane înainte de criza din 1907 şi cum apoi a fost relativ uşor.

Fritz Redlich, “Ideas: Their Migration in Space and Transmittal Over Time,” Kyklos (1953): 306.

[5] Lawrence Stone, The Causes of the English Revolution, 1529–1642 (New York: Harper and Row, 1972), p. 9. Este similară şi analiza făcută de Lenin trăsăturilor unei „situaţii revoluţionare”:

… când este o criză, sub o formă sau alta, în rândul „claselor superioare”, o criză a politicilor clasei conducătoare, care duce la o fisură prin care izbucneşte nemulţumirea şi indignarea claselor opresate. Pentru ca o revoluţie să aibă loc, de obicei nu este suficient ca „clasele inferioare să nu dorească” să trăiască în felul vechi; este necesar şi ca „clasele superioare să nu fie capabile” să trăiască în felul vechi.”

V.I. Lenin, “The Collapse of the Second International” (June 1915), în Collected Works (Moscow: Progress Publishers, 1964), vol. 21, pp. 213–14.

[6] Pentru o analiză istorică mai extinsă, vezi Murray N. Rothbard, “Left and Right: The Prospects for Liberty,” în Egalitarianism as a Revolt Against Nature, and Other Essays (Washington, D.C.: Libertarian Review Press, 1974), pp. 14–33.

[7] The Baron Report (February 3, 1978): 2.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)