15. O strategie pentru libertate

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Traducere de Tudor Gherasim Smirna

Educația: teorie și mișcare

Iată-ne, așadar, în posesia noului liberalism: un corp al adevărului, al teoriei sănătoase, aplicabil problemelor noastre politice. Dar, acum, că suntem în posesia adevărului, cum putem obține victoria? Ne confruntăm cu marea problemă strategică pe care au avut-o toate crezurile „radicale” de-a lungul istoriei: cum putem ajunge de aici, acolo? Din lumea noastră imperfectă, plină de etatism, la marele țel al libertății.

Nu există o formulă magică a strategiei; orice strategie pentru schimbare socială, bazându-se pe convingere și convertire, nu poate fi o știință, ci doar o artă. Dar, acestea fiind spuse, în urmărirea scopurilor noastre nu suntem totuși lipsiți de înțelepciune. Putem avea o teorie fructuoasă, sau măcar o discuție teoretică a strategiei corecte pentru schimbare.

Cu greu am putea să nu cădem de acord asupra unui punct: o primă condiție necesară pentru victoria liberală (sau, de fapt, pentru victoria oricărei mișcări sociale, de la Budism la vegetarianism) este educația: convingerea și convertirea unui mare număr de oameni. Educația, la rândul ei, are două aspecte vitale: atragerea atenției oamenilor asupra existenței sistemului liberal și convertirea lor la el. Dacă mișcarea noastră ar consta doar în slogane, publicitate și alte mecanisme de atragere a atenției, atunci am putea fi auziți de mulți oameni, dar s-ar descoperi curând că nu aveam nimic de spus – așa că atenția ar fi capricioasă și efemeră. Liberalii trebuie, deci, să se ocupe cu gândirea serioasă și studiul savant, să scrie cărți teoretice și sistematice, articole și jurnale, să ia parte la conferințe și seminare. Pe de altă parte, simpla elaborare a unor teorii nu va duce nicăieri, dacă nimeni nu a auzit vreodată de acele cărți și articole; prin urmare, e nevoie de publicitate, sloganuri, activism studențesc, conferințe, spoturi radio și TV etc. Educația adevărată nu se poate întâmpla fără teorie și activism, fără o ideologie susținută de niște oameni.

Teoria are nevoie de atenția publicului, deci are nevoie de oameni care să poarte stindardul, să discute, să facă agitație, să propage mesajul în afară, către publicul larg. Încă o dată: atât teoria, cât și mișcarea sunt zadarnice și sterile una fără alta; teoria se va ofili fără o mișcare conștientă de sine, dedicată avansării teoriei și idealului. Mișcarea va deveni simplă agitație fără rost, dacă pierde din vedere ideologia și scopul ultim. Unii teoreticieni liberali consideră că o mișcare vie, în cadrul căreia acționează oameni, are ceva impur sau de proastă reputație; dar, fără liberali care să activeze pentru cauză, cum se poate obține libertatea? Pe de altă parte, unii militanți, ahtiați după acțiune – orice acțiune – disprețuiesc aparentele discuții de salon ale teoriei; și totuși, dacă nu au decât o vagă idee despre lucrul anume pentru care se agită, acțiunea lor este o inutilă risipă de energie.

Mai mult, liberalii (ca și membrii altor mișcări sociale) se plâng adesea că „vorbesc doar între ei”, cu ale lor cărți și jurnale și conferințe; că prea puțini din „lumea exterioară” ascultă. Dar această lamentație percepe foarte greșit multele fațete ale „educației”, în sens larg. Nu este necesar doar să-i educăm pe ceilalți; autoeducația continuă este și ea (la fel de) necesară. Contingentul liberalilor trebuie, bineînțeles, să încerce tot timpul să atragă noi membri; dar trebuie și să-și țină propriile rânduri sănătoase, vibrante. Educația „de sine” atinge două scopuri vitale. Unul este rafinarea și dezvoltarea „teoriei” liberale – însuși țelul întregii noastre întreprinderi. Liberalismul, cu toate că este vital și adevărat, nu poate fi pur și simplu gravat pe table de piatră; trebuie să fie o teorie vie, care avansează prin scrieri și discuții și prin respingerea și combaterea erorilor, pe măsură ce apar. Mișcarea liberală are duzini de mici newsletter-uri și reviste, de la cele trase la xerox, până la cele tipărite pe hârtie satinată, care apar sau dispar tot timpul. Acestea sunt semnele unei mișcări sănătoase, în creștere, o mișcare formată din nenumărați indivizi care gândesc, argumentează și contribuie.

Dar, mai există un motiv crucial de a „vorbi între noi”, chiar dacă asta ar fi toată vorbirea: întărirea – cunoașterea, psihologic necesară, a faptului că există alți oameni de aceeași părere cu care să putem conversa, argumenta, interacționa și, în general, comunica. În prezent, cei de crez liberal sunt o minoritate relativ mică și, în plus, propun schimbări radicale ale status quo-ului. De aceea, este un crez singuratic, iar suportul unei mișcări, al „vorbirii între noi”, poate combate și învinge acea izolare. Mișcarea contemporană este acum destul de veche pentru a avea deja o mulțime de apostați; o analiză a acestor abandonuri ne arată că, în aproape fiecare caz, liberalul fusese izolat, legăturile și interacțiunea cu colegii săi fuseseră rupte. O mișcare înfloritoare, o comunitate închegată și cu esprit de corps, este cel mai bun antidot contra abandonării libertății, pe motiv c-ar fi o cauză fără șanse, sau „nepractică”.

Suntem „utopici”?

Bun, trebuie să avem educație atât prin teorie, cât și printr-o mișcare. Dar, care să fie conținutul acelei educații? Toate crezurile „radicale” au fost acuzate că sunt „utopice”, iar mișcarea liberală nu face excepție. Unii liberali susțin ei înșiși că nu ar trebui să-i speriem pe oameni fiind „prea radicali” și că, prin urmare, ideologia și programul liberal ar trebui ținute în umbră. Acești oameni propun un program „fabian” al gradualismului, concentrându-se doar pe o diminuare treptată a puterii statului. Un exemplu vine din domeniul taxării: în loc să propunem măsura „radicală” a abolirii complete a impozitării, sau a abolirii impozitului pe venit, ar trebui să ne limităm la a cere îmbunătățiri micuțe; o reducere de 2% a impozitului pe venit, să zicem.

În domeniul gândirii strategice, se cade ca liberalii să învețe de la marxiști, pentru că sunt cei care au gândit strategia pentru schimbare socială mai mult decât oricare alt grup. Marxiștii consideră că sunt două erori strategice de importanță crucială, care „deviază” de la calea corectă: pe una o numesc „sectarism de stânga”; pe cealaltă, opusă, o numesc „oportunism de dreapta”. Criticii principiilor „extremiste” liberale sunt similari „oportuniștilor de dreapta” marxiști. Marea problemă a oportuniștilor este că, limitându-se strict la programe treptate și „practice”, programe care au o șansă mare să fie adoptate imediat, sunt într-un serios pericol de a pierde complet din vedere scopul ultim, țelul liberal. Cei care se limitează la a cere o reducere cu 2% a impozitelor ajută la îngroparea scopului ultim de abolire completă a taxării. Concentrându-se pe mijloacele imediate, pun umărul la suprimarea țelului final și, deci, a motivului de a fi liberal, în primul rând. Dacă liberalii refuză să țină sus stindardul principiilor pure, al țelului ultim, atunci cine o va face? Răspunsul este că nimeni nu o va face și, de aceea, o altă sursă majoră a abandonului din rândurile liberale, în ultimii ani, a fost opțiunea eronată a oportunismului.

Un caz notoriu al dezertării prin oportunism este cel al cuiva pe care îl vom numi „Robert”, care a devenit un liberal dedicat și militant în anii 1950. Luând-o rapid pe calea activismului și a câștigurilor imediate, Robert a conchis că opțiunea strategică potrivită era să treacă sub tăcere țelul liberal și, mai ales, ostilitatea față de stat. Scopul său era să sublinieze doar lucrurile „pozitive” și reușitele pe care le puteau avea oamenii prin acțiune voluntară. Pe măsură ce a avansat în carieră, Robert a început să fie incomodat de liberalii intransigenți; așa că a început să concedieze sistematic din organizația sa pe oricine prindea cu atitudini „negative” față de stat. Nu a mai durat mult până când Robert a abandonat explicit și fățiș ideologia liberală, propunând un „parteneriat” între stat și inițiativa privată – între coerciție și cooperarea voluntară – vădindu-și, pe scurt, apartenența la establishment. Totuși, în intimitate, Robert își zice chiar „anarhist”, dar numai într-un sens abstract, într-o lume din nori, complet străină de cea concretă.

Economistul F.A. Hayek, adept al pieței libere fără a fi, în vreun sens, „extremist”, a scris elocvent despre importanța vitală, pentru succesul libertății, a punerii ideologiei pure și „extreme” mai presus de toate, ca pe un crez ce niciodată nu trebuie uitat. Hayek a scris că una din marile atracții ale socialismului a fost dintotdeauna faptul că a pus în continuu accentul pe scopul său „ideal”, un ideal care domină, alimentează și ghidează acțiunile tuturor celor care luptă să-l atingă. Hayek adaugă apoi:

Construirea unei noi societăți trebuie să devină, iarăși, o aventură intelectuală, un act de curaj. Ne lipsește o utopie liberală, un program care să nu fie nici o simplă apărare a status quo-ului, nici o formă diluată de socialism, ci un radicalism liberal autentic, care să nu menajeze susceptibilitatea celor puternici (inclusiv a sindicatelor), care să nu fie mult prea practic și care să nu se limiteze doar la ceea ce pare azi posibil din punct de vedere politic. Avem nevoie de lideri intelectuali care sunt pregătiți să reziste tentațiilor puterii și influenței, și care sunt dornici să lupte pentru un ideal, oricât de mici ar fi perspectivele sale de realizare imediată. Trebuie să fie oameni dornici să adere la principii și să se bată pentru realizarea lor completă, oricât ar fi de îndepărtată. … Schimbul liber și libera inițiativă sunt idealuri care ar putea încă să incite imaginația unor mase largi, pe când o simplă „libertate rezonabilă a comerțului” sau o simplă „relaxare a controlului” nu sunt nici respectabile din perspectivă intelectuală, nici nu e probabil să inspire vreun entuziasm. Principala lecție pe care adevărații liberali trebuie să o învețe din succesul socialiștilor este că, prin curajul lor de a fi utopici, au câștigat susținerea intelectualilor și, prin aceasta, au influențat opinia publică, opinie care face zilnic cu putință ceea ce părea recent a fi foarte îndepărtat. Cei care s-au preocupat doar cu lucrurile care păreau practice, în starea existentă a opiniei publice, au descoperit constant că până și acestea au devenit politic imposibile, ca rezultat al schimbărilor opiniei publice, pe care nu au făcut nimic s-o ghideze. Dacă nu putem face, din nou, un subiect intelectual viu din fundațiile filozofice ale unei societăți libere, și din realizarea ei o sarcină care să incite ingenuitatea și imaginația celor mai vii minți ale noastre, viitorul libertății este, într-adevăr, sumbru. Dar, dacă putem recâștiga acea credință în puterea ideilor care era trăsătura liberalismului la apogeu, bătălia nu este pierdută.[1]

Hayek subliniază aici un adevăr important și o importantă rațiune pentru a insista pe scopul ultim: incitarea și entuziasmul pe care le poate inspira un sistem cu coerență logică. Pe de altă parte, cine va merge pe baricade pentru o reducere de 2%?

Mai există o un motiv tactic vital pentru aderarea la principiul pur. Este adevărat că evenimentele sociale și politice de fiecare zi sunt rezultanta multor presiuni, efectul adesea nesatisfăcător al antagonismului dintre diverse ideologii și interese. Dar, chiar și numai din acest motiv, este cu atât mai important ca liberalul să țină ștacheta tot mai sus. Propunerea de reducere cu 2% a impozitului ar putea să ducă doar la o mică moderare a unei creșteri planificare a impozitului; o propunere de reducere drastică ar putea să ducă, în fapt, la o reducere substanțială. De-a lungul anilor, tocmai „extremistului” îi revine rolul strategic de a trage continuu de matricea acțiunilor zilnice, tot mai mult în direcția sa. Socialiști au fost foarte pricepuți la această strategie. Dacă privim la programul socialist propus acum 60, sau chiar numai acum 30 de ani, va fi evident că măsurile care erau considerate periculos de socialiste, acum o generație sau două, sunt acum considerate ca parte indispensabilă a curentului principal al moștenirii americane. În acest fel, compromisurile zilnice ale politicilor așa-zis „practice” sunt împinse inexorabil în direcția colectivismului. Nu există motive ca liberalii să nu atingă același rezultat. De fapt, unul din motivele pentru care opoziția conservatoare față de colectivism a fost atât de slabă este acela că, prin natura sa, conservatorismul nu oferă o filozofie politică înzestrată cu coerență, ci doar o apărare „practică” a status quo-ului, consacrat ca o manifestare a „tradiției” americane. Și totuși, etatismul, pe măsură ce se impune, devine, prin definiție, mai înrădăcinat și deci mai „tradițional”; conservatorismul nu mai poate apoi găsi armele intelectuale cu care să-l poată înfrânge.

Aderarea la principii înseamnă ceva mai mult decât să ții ștacheta sus și să nu contrazici idealul liberal ultim. Înseamnă și să lupți pentru atingerea acelui scop cât mai repede este fizic cu putință. Cu alte cuvinte, liberalul nu trebuie niciodată să propună sau să prefere o abordare treptată, uneia imediate și rapide. Dacă ar face așa, ar submina importanța primordială a propriilor sale scopuri și principii. Și, dacă el însuși pune atât de puțin preț pe propriile sale scopuri, ceilalți cât să pună?

Pe scurt, pentru a urmări într-adevăr țelul libertății, liberalul trebuie să își dorească atingerea lui cu cele mai concrete și rapide mijloace disponibile. Acesta este spiritul în care liberalul clasic Leonard E. Read, propunând abolirea totală și imediată a limitărilor prețurilor și salariilor după al Doilea Război Mondial, a declarat într-un discurs că „dacă ar fi pe acest podium un buton a cărui apăsare ar aboli instantaneu toate limitările prețurilor și salariilor, aș pune degetul pe el și aș apăsa!”[2]

Liberalul, deci, trebuie să fie tipul de persoană care ar apăsa pe buton, dacă ar exista, pentru abolirea instantanee a tuturor încălcărilor libertății. Bineînțeles, este conștient și de faptul că un asemenea buton magic nu există, dar preferința sa fundamentală dă formă și culoare întregii sale perspective strategice.

O asemenea perspectivă „aboliționistă” nu înseamnă, iarăși o spunem, că liberalul apreciază nerealist rapiditatea cu care țelul său va fi, de fapt, atins. Astfel, aboliționistul liberal al sclaviei, William Lloyd Garrison, nu era „nerealist” în anii 1830, când a ridicat prima dată stindardul glorios al emancipării imediate a sclavilor. Scopul său era moralmente cel corect, iar realismul său strategic era dat de faptul că nu se aștepta ca scopul său să fie atins rapid. Am văzut în primul capitol că Garrison însuși a înțeles: „Oricât de sincer am cere abolirea imediată a sclaviei, din păcate va fi, până la urmă, treptată. Nu am spus niciodată că sclavia va fi răsturnată dintr-o singură lovitură; dar că ar trebui să fie, vom susține întotdeauna”.[3] Altfel, Garrison a avertizat tranșant că „gradualismul în teorie înseamnă permanență în practică”.

Gradualismul în teorie subminează, într-adevăr, țelul în sine, acceptând că trebuie să ia locul doi sau trei, în spatele altor considerații non sau chiar anti-liberale. O preferință pentru gradualism înseamnă că aceste considerații străine sunt mai importante decât libertatea. Astfel, să presupunem că cel ce dorește abolirea sclaviei ar spune, „propun terminarea sclaviei, dar numai după 10 ani”. Dar aceasta ar însemna că abolirea în opt sau nouă ani, sau, a fortiori, imediată, ar fi greșită, și deci că este preferabil ca sclavia să mai continue pentru un timp. Dar aceasta înseamnă abandonarea considerațiilor de dreptate și faptul că scopul în sine nu este considerat de către aboliționist (sau liberal) a fi cel mai înalt. De fapt, atât pentru aboliționist, cât și pentru liberal, aceasta ar însemna că propun prelungirea crimei și nedreptății.

Cu toate că este vital ca liberalul să-și afișeze fără ezitare „extremul” ideal ultim, aceasta nu-l face, contrar lui Hayek, un „utopist”. Adevăratul utopist este cel care susține un sistem contrar legii naturale a ființelor umane și a lumii reale. Un sistem utopic este unul care nu ar putea funcționa, chiar dacă toată lumea ar fi convinsă și ar încerca să-l pună în practică. Sistemul utopic nu ar putea funcționa, i.e., nu ar putea fi operațional. Idealul utopic al stângii, comunismul – abolirea specializării și adoptarea uniformității – nu ar putea funcționa, chiar dacă toată lumea ar fi dornică să-l adopte imediat. Nu ar putea funcționa pentru că încalcă însăși natura umană și a lumii, în special unicitatea și individualitatea fiecărei persoane, a abilităților și intereselor sale, și pentru că ar însemna un declin drastic al producției de prosperitate, într-atât de mare încât ar condamna marea majoritate a omenirii la înfometare rapidă și extincție.

Pe scurt, termenul „utopic” confundă, în uzul popular, două feluri de obstacole în calea unui program care este radical diferit de status quo. Unul este acela că încalcă natura umană și a lumii, și de aceea nu ar putea funcționa nici dacă ar fi aplicat. Acesta este utopismul comunismului. Al doilea este dificultatea de a convinge suficient de mulți oameni că programul ar trebui adoptat. Primul este o teorie proastă, pentru că încalcă natura umană; al doilea este doar o problemă de voință umană, de convingere a unui număr de oameni suficient de mare că doctrina este corectă. Doar primului i se aplică „utopic” în sensul comun, peiorativ. În cel mai adânc sens, deci, doctrina liberală nu este utopică, ci realistă prin excelență, pentru că este singura teorie într-adevăr compatibilă cu natura omului și a lumii. Liberalul nu neagă varietatea și diversitatea omului, ci o slăvește și caută să-i dea diversității deplina expresie, într-o lume a libertății. Și, făcând asta, face posibilă și o enormă creștere a productivității și a nivelului de trai pentru toți, un rezultat extrem de „practic”, cu toate că este disprețuit, de adevărații utopiști, ca „materialism” malefic.

Liberalul este, de asemenea, realist prin excelență, pentru că doar el înțelege pe deplin natura statului și năzuința sa de putere. Prin contrast, conservatorul, aparent mult mai realist, care crede în „statul limitat” este cel cu adevărat utopic și nepractic. Acest conservator tot repetă litania că statul ar trebui limitat prin Constituție. Totuși, în timp ce se vaită de coruperea Constituției originale și de creșterea puterii federale începând cu 1789, conservatorul nu e capabil să tragă concluzia corectă din această degenerare. Ideea unui stat constituțional strict limitat a fost un nobil experiment care a eșuat, chiar și în cele mai propice și favorabile circumstanțe. Dacă a eșuat atunci, de ce ar avea un experiment similar mai multe șanse acum? Nu; conservatorul laissez-faire, cel care pune toate armele și toată puterea de decizie în mâinile statului și apoi îi spune, „Limitează-te”, el este cu adevărat utopistul nepractic.

Mai există un sens profund în care liberalii disprețuiesc utopismul în sens larg al stângii. Utopiștii de stânga postulează invariabil că va avea loc o schimbare drastică a naturii omului; pentru stânga, omul nu are natură. Se presupune că individul este perfect maleabil prin instituții, iar idealul comunist (sau sistemul socialist de tranziție) se presupune că va aduce Noul Om Comunist. Liberalul crede că, în ultimă instanță, fiecare individ are liber arbitru și se modelează pe sine însuși; este, prin urmare, o nebunie să îți pui speranțele într-o schimbare uniformă și drastică a oamenilor, provocată de o Nouă Ordine promisă. Liberalul ar vrea să vadă o îmbunătățire morală a fiecăruia, cu toate că scopurile sale morale cu greu coincid cu cele ale socialiștilor. Ar fi, de exemplu, foarte bucuros dacă orice dorință de agresiune unui om asupra altuia ar dispărea de pe fața pământului. Dar este mult prea realist pentru a-și pune speranțele într-o astfel de schimbare. În schimb, sistemul liberal, odată instituit, ar fi instantaneu mult mai moral și al funcționa mult mai bine decât oricare altul, oricare ar fi valorile și atitudinile umane date. Cu cât dispare mai mult dorința de agresiune, bineînțeles, cu atât va funcționa mai bine orice sistem social, inclusiv cel liberal; cu atât va fi mai puțină nevoie, de exemplu, de serviciile poliției sau ale tribunalelor. Dar sistemul liberal nu se bazează pe nici o astfel de schimbare.

Dacă, așadar, liberalul trebuie să fie adeptul atingerii imediate a libertății și abolirii etatismului, și dacă gradualismul în teorie este contradictoriu cu acest țel primordial, ce altă poziție strategică mai poate lua un liberal în lumea de azi? Trebuie să se limiteze neapărat doar la a susține abolirea imediată? „Măsurile de tranziție”, pașii practici către libertate, sunt în mod necesar ilegitime? Nu, pentru că astfel ar cădea în cealaltă capcană strategică, cea a „sectarismului de stânga”. Dacă liberalii au fost prea des oportuniști care pierd din vedere sau își subminează țelul ultim, există și unii care au greșit în direcția opusă: temându-se și condamnând orice avans spre idee ca pe o inevitabilă trădare a țelului însuși. Tragedia este că acești sectanți, condamnând orice avans care nu ajunge la țel, nu fac decât ca țelul însuși să fie unul zadarnic și inutil. Oricât de încântați am fi cu toții să atingem libertatea totală dintr-o singură lovitură, șansele realiste ale unui astfel de măreț salt sunt limitate. Schimbarea socială nu este întotdeauna infinitezimală și treptată, dar nici nu se întâmplă de obicei într-o singură etapă. În respingerea oricăror abordări tranziționale ale scopului, așadar, acești liberali sectari fac ca însuși scopul să fie imposibil de atins vreodată. Deci, sectarii pot, în ultimă instanță, să „lichideze” scopul pur în aceeași măsură ca oportuniștii înșiși.

Este destul de ciudat că una și aceeași persoană, câteodată, baleiază de la una din aceste erori opuse, la cealaltă, în ambele cazuri disprețuind corecta cale strategică. Astfel, pierzându-și cumpătul, după ani de zile în care și-a reiterat puritatea fără a face avansuri în lumea reală, sectarul de stânga poate să sară direct în hățișul oportunismului de dreapta, în căutarea unui cât de mic avans pe termen scurt, chiar și cu costul scopului său ultim. Sau, oportunistul de dreapta, fiind din ce în ce mai dezgustat de compromisurile sale proprii, sau ale colegilor, de abandonarea integrității intelectuale și a scopurilor ultime, poate sări direct la sectarismul de stânga, deplângând orice ierarhizare a priorităților strategice pentru atingerea acestor scopuri. În acest fel, cele două deviații opuse se hrănesc și întăresc una pe alta, și ambele zădărnicesc efortul de atingere a scopului liberal.

Atunci, cum putem ști dacă o jumătate de măsură sau o cerință de tranziție ar trebui considerată un pas înainte sau condamnată ca trădare oportunistă? Există două criterii de importanță vitală pentru a răspunde acestei întrebări cruciale: (1) ca, oricare ar fi cerințele tranziționale, scopul ultim al libertății să fie întotdeauna avut în vedere ca țel dorit; și (2) ca nici un pas sau mijloc să nu contrazică vreodată scopul ultim. O cerință pe termen scurt poate că nu ne va duce atât de departe pe cât ne dorim, dar trebuie să fie întotdeauna compatibilă cu scopul final; dacă nu, scopul pe termen scurt va lucra contra scopului pe termen lung, iar lichidarea oportunistă a principiului liberal se va fi activat.

Un exemplu pentru o astfel de strategie contraproductivă și oportunistă poate fi dat din sistemul de impozitare. Liberalul își dorește ca în ultimă instanță taxele să fie abolite. Este perfect legitim, ca măsură strategică în acea direcție dorită, să ceară o reducere drastică sau o abolire a impozitului pe venit. Dar liberalul nu trebuie să susțină niciodată o nouă taxă, sau o creștere a unui impozit. De exemplu, nu trebuie ca, atunci când pledează pentru o tăiere mare a impozitului pe venit, să ceară și înlocuirea lui cu un impozit pe cifra de afaceri sau cu alt fel de taxă. Reducerea sau – și mai bine – abolirea unei taxe este întotdeauna o reducere necontradictorie a puterii statului și un pas semnificativ înspre libertate; dar înlocuirea sa cu o nouă taxă sau cu creșterea altui impozit face exact opusul, pentru că înseamnă o nouă și adițională invazie a statului, pe alt front. Impunerea unei taxe noi sau mai mari pur și simplu contrazice și subminează însuși scopul liberal.

În mod similar, în această eră a deficitelor federale permanente, suntem adesea puși în fața unei probleme practice: ar trebui să fim de acord cu reducerea unei taxe, chiar dacă ar putea foarte bine să ducă la o creștere a deficitului public? Conservatorii, care, din perspectiva lor particulară, preferă un buget echilibrat unei reduceri de taxe, se opun invariabil oricărei reduceri a impozitelor care nu este imediat și strict acompaniată de o tăiere, echivalentă sau mai mare, a cheltuielilor statului. Dar, pentru că impozitarea este un act ilegitim de agresiune, orice refuz al unei reduceri de taxe – al oricărei reduceri – încalcă flagrant și contrazice țelul liberal. Momentul opoziției față de cheltuielile guvernamentale este atunci când se discută sau se votează bugetul; liberalul poate cere atunci și tăieri drastice ale cheltuielilor. Pe scurt, activitatea guvernamentală trebuie redusă oricând se poate; nu este permisibilă nici un fel de opoziție față de o tăiere anume a taxelor sau a cheltuielilor, pentru că este în contradicție cu principiile liberale și cu scopul liberal.

O tentație deosebit de periculoasă de a practica oportunismul este tendința unor liberali, în special a celor din Partidul Libertarian, să pară „responsabili” și „realiști”, propunând un fel de „plan cincinal” pentru dezetatizare. Chestiunea importantă aici nu este numărul de ani ai planului, ci ideea de a elabora orice fel de program cuprinzător și planificat de tranziție către țelul libertății totale. De exemplu, ca în anul 1, legea A să fie abrogată, legea B să fie modificată, impozitul C să fie tăiat cu 10% etc; în anul 2, legea D să fie abrogată, taxa C să fie tăiată cu încă 10% etc. Problema gravă a unui astfel de plan, contradicția sa severă cu principiul liberal, este că sugerează puternic, de exemplu, că legea D nu ar trebui abrogată până în al doilea an al planului. Ar însemna o cădere colosală în capcana gradualismului-în-teorie. Planificatorul ce aspiră la libertate va fi căzut pe o poziție din care pare că se opune oricărui ritm mai rapid spre libertate decât cel stipulat în plan. Într-adevăr, nu există nici un motiv legitim pentru un ritm mai lent în locul altuia mai rapid; dimpotrivă.

Mai există un defect grav în ideea însăși a unui program comprehensiv de planificare a drumului către libertate. Însăși grija și ritmul studiat, natura atotcuprinzătoare a programului, implică faptul că statul nu este realmente dușmanul comun al umanității, că este posibil și dezirabil să folosim statul pentru a proiecta un ritm planificat și măsurat al progresului către libertate. Ideea că statul este cel mai mare dușman al umanității duce, pe de altă parte, la o perspectivă strategică cu totul diferită: anume, că liberalii trebuie să facă presiuni și să accepte entuziast orice reducere a puterii statului sau a activității sale, pe orice front. Orice astfel de reducere, în orice moment, ar trebui să fie o scădere binevenită a nelegiuirii și agresiunii. De aceea, grija liberalului nu ar trebui să fie folosirea statului pentru inițierea unui parcurs măsurat al dezetatizării, ci să hăcuiască orice manifestare a etatismului, oricând și oriunde se poate.

În acord cu această analiză, Comitetul Național al Partidului Libertarian a adoptat, în octombrie 1977, o declarație referitoare la strategie care includea următoarele:

Trebuie să ținem sus stindardul principiului pur și să nu ne compromitem țelul. … Imperativul moral al principiului liberal cere ca tirania, nedreptatea, absența întregii libertăți și încălcarea drepturilor să nu mai continue.

Orice propunere intermediară trebuie tratată, precum se menționează în platforma Partidului Libertarian, ca subordonată scopului pur și inferioară lui. De aceea, orice astfel de propunere trebuie să fie prezentată ca un mijloc către scopul nostru ultim, și nu ca un scop în sine.

Respectarea principiilor noastre înseamnă să evităm complet mlaștina gradualismului autoimpus, obligatoriu: trebuie să evităm ideea că, în numele corectitudinii, evitării suferinței sau împlinirii așteptărilor, trebuie să încetinim sau să ne oprim pe drumul către libertate. Obținerea libertății trebuie să fie scopul nostru primordial.

Nu trebuie să ne obligăm la nici un fel de ordine particulară în dezetatizare, pentru că acest lucru ar fi interpretat ca o susținere de către noi a continuării etatismului și a încălcării drepturilor. Din moment ce nu trebuie să fim pe poziția de adepți ai continuării tiraniei, ar trebui să acceptăm orice măsură de dezetatizare, oricând și oriunde se poate.

Astfel, liberalul nu trebuie să-și permită niciodată să fie prins în capcana oricărui fel de propunere de acțiune guvernamentală „pozitivă”; din perspectiva sa, rolul statului trebuie să fie doar acela de a se retrage din toate sferele societății, pe cât de repede este presat să o facă.

Nici în retorica sa nu ar trebui să fie vreo contradicție. Liberalul nu trebuie să-și îngăduie să facă afirmații, și cu atât mai puțin recomandări de politici, care ar putea să fie contrare scopului final. Astfel, să presupunem că un liberal este rugat să-și exprime părerea despre o anumită reducere de taxe. Chiar dacă simte că nu poate să ceară apăsat, pentru moment, o abolire taxării, trebuie să evite cu acribie să adauge, când susține reducerea taxei, o retorică neprincipială precum, „bineînțeles, unele taxe sunt esențiale” etc. Înfloriturile retorice care lasă publicul confuz și care contrazic sau încalcă principiile nu pot face decât rău obiectivului final.

Este educația suficientă?

Toți liberalii, din orice facțiune sau oricare le-ar fi convingerile particulare, dau foarte mare importanță educării, pun accent pe convingerea unui număr din ce în ce mai mare de oameni să devină liberali și nutresc speranța ca unii din ei să ajungă foarte dedicați cauzei. Totuși, problema e că marea majoritate a acestor liberali văd rolul și domeniul educării într-un mod foarte simplist. Cu alte cuvinte, nici măcar nu încearcă să răspundă întrebării următoare: după educare, ce facem? Ce urmează? Ce se întâmplă după ce un număr X de oameni este convins? Și, pe cât de mulți trebuie să-i convingem înainte de a purcede la următoarea etapă? Pe toată lumea? O majoritate? Mulți?

Mulți liberali au ideea prezumată că doar educația este necesară, pentru că oricine este la fel de probabil să fie convins. Toată lumea poate fi convertită. Cu toate că acest lucru este logic adevărat, sociologic se dovedește a fi, de fapt, o strategie slabă. Liberalii, ar trebui să fie cei mai în măsură să înțeleagă că statul este un inamic parazitar al societății, și că statul creează o elită de stăpânitori care domină restul populației și-și extrage venitul prin coerciție. A-i convinge de propriile lor nedreptăți pe cei ce stăpânesc, cu toate că logic este posibil (și poate chiar se întâmplă într-un caz sau două), este aproape imposibil în practică. Câte șanse sunt, de exemplu, să-i convingi pe directorii General Dynamics sau pe cei ai Lockheed că nu ar trebui să beneficieze de larghețea statului? Care este probabilitatea ca președintele Statelor Unite să citească această carte, sau alt text din literatura liberală, și să exclame: „Au dreptate. Am greșit. Îmi dau demisia.”? În mod clar, șansele de a-i convinge pe cei care se îngrașă din exploatarea etatică sunt cel puțin neglijabile. Speranța noastră este să convertim masa de oameni care este victima puterii statale, nu pe cei care câștigă de pe urma ei.

Dar, când spunem asta, spunem și că dincolo de problema educației se află problema puterii. După ce a fost convertit un număr substanțial de oameni, va apărea sarcina adițională de a găsi moduri și mijloace de a îndepărta puterea statului din societate. Din moment ce statul nu se va retrage grațios de la putere, va trebui să folosim alte mijloace – de presiune. Care vor fi concret aceste mijloace sau care va fi combinația de mijloace – fie că vorbim de vot, de instituții alternative neatinse de stat sau de refuzul masiv de a coopera cu statul – aceasta depinde de condițiile date și de ceea ce vom vedea că funcționează sau nu, la momentul respectiv. Spre deosebire de chestiunile de teorie și principiu, tacticile particulare – atât timp cât sunt în acord cu principiile și scopul ultim al unei societăți complet libere – sunt o chestiune de pragmatism, de judecată, ce ține de „arta” inexactă a tacticianului.

Care grupuri?

Revenind, educația este problema strategică actuală, în viitorul previzibil și pe termen nedefinit. O întrebare strategică importantă este cine: dacă nu putem să îi convertim pe substanțial de mulți din stăpânitorii noștri, cine sunt cel mai probabil de convertit? Care clase sociale, ocupaționale, economice sau etnice?

Conservatorii și-au pus adesea cele mai mari speranțe în marii oameni de afaceri. Această perspectivă a fost cel mai bine exprimată de Ayn Rand în aforismul: „Marii afaceriști sunt cea mai persecutată minoritate a Americii”. Persecutată? Cu câteva excepții onorabile, marii afaceriști își dau de zor coate pentru un loc la troaca publică. Oare Lockheed sau General Dynamics, AT&T sau Nelson Rockefeller sunt cazuri de persecuție?

Susținerea pe care marile afaceri o oferă statului corporatist al bunăstării și războiului este atât de evidentă și de mare, pe toate nivelurile, de la cel local la cel federal, încât mulți conservatori a trebuit să recunoască acest fapt, măcar într-o anumită măsură. Cum se poate, deci, explica o asemenea susținere fierbinte din partea „celei mai persecutate minorități a Americii”? Singura modalitate pentru conservatori e să presupună (a) că acești oameni de afaceri sunt proști și nu-și înțeleg propriile interese economice și (b) că au fost spălați pe creier de intelectualii de stânga, care le-au otrăvit sufletele cu vinovăție și cu un altruism eronat. Totuși, niciuna din aceste afirmații nu ține, iar o simplă privire la AT&T sau Lockheed o arată imediat. Marii oameni de afaceri tind să fie admiratori ai etatismului, „socialiști corporatiști”, nu pentru că le-au fost otrăvite sufletele de către intelectuali, ci pentru că în felul acesta își asigură bunăstarea. Încă de la începutul secolului, odată cu accelerarea etatismului, marii oameni de afaceri s-au folosit de marea putere a contractelor, subvențiilor și cartelizării de stat pentru a-și croi privilegii pe spatele restului societății. Nu este exagerat să afirmăm că Nelson Rockefeller este călăuzit în mult mai mare măsură de interesul propriu decât de un altruism cu capul în nori. Se admite în general, chiar și de către socialiști, de exemplu, că rețeaua vastă de agenții guvernamentale cu atribuții de reglementare este folosită pentru cartelizarea fiecărei industrii, în numele marilor firme și pe cheltuiala publicului. Dar, pentru a-și salva părerea bună despre New Deal, socialiștii trebuie să se mulțumească cu ideea că aceste agenții și „reformele” similare, instituite în perioadele progresistă, wilsoniană și rooseveltiană, au fost lansate cu bună credință, cu gândul generos la „binele public”. Ideea și nașterea acestor agenții și al altor reforme socialiste au fost, așadar, „bune”; doar când a fost pusă în practică, nu se știe cum, aceste agenții au căzut în păcat, au ajuns să fie subordonate intereselor private, corporatiste. Dar Kolko, Weinstein, Domhoff și alți istorici revizioniști au arătat, clar și meticulos, că aceasta nu e decât mitologie socialistă. În realitate, toate aceste reforme, atât la nivel național, cât și la nivel local, au fost concepute, scrise și introduse prin lobby, exact de către aceste grupuri și de nimeni altcineva. Cercetările acestor istorici arată concludent că nu a existat o Epocă de Aur a Reformei înainte de a se strecura păcatul în sânul ei; păcatul a fost acolo de la început, din momentul concepției. Reformele socialiste ale Progresismului–New Deal-ului–Statului asistențial au fost proiectate să creeze chiar ceea ca au creat: o lume centralizată a etatismului, a „parteneriatului” între stat și industrie, o lume care subzistă prin subvenții și privilegii monopoliste acordate afacerilor și altor grupuri favorizate.

Să te aștepți ca Rockefellerii sau legiunea celorlalți mari afaceriști favorizați să se convertească la liberalism sau măcar la o poziție laissez-faire este o speranță deșartă. Dar asta nu înseamnă că toți marii oameni de afaceri, sau că afaceriștii, în general, trebuie să fie șterși de pe listă. Contrar marxiștilor, nu considerăm că toți oamenii de afaceri – nici măcar că toți marii afaceriști – sunt o clasă economică omogenă, cu interese de clasă identice. Din contră, când Civil Aeronautics Board oferă privilegii de monopol doar câtorva linii aeriene, sau când Federal Communications Commision oferă un monopol AT&T-ului, există alte multe firme și oameni de afaceri, mici și mari, care sunt afectate și excluse de la privilegii. Monopolul primit de At&T de la FCC, de exemplu, a făcut să stagneze într-o stare infantilă industria comunicării de date, care acum crește rapid; numai decizia FCC de a permite concurența a lăsat industria să crească vertiginos. Privilegiul înseamnă excludere, așa că vor fi întotdeauna multe afaceri și mulți afaceriști, mari și mici, care vor avea un interes economic solid în a pune capăt controlului asupra industriei lor. Există, deci, o mulțime de oameni de afaceri, în special cei care nu sunt apropiați de „establishment-ul estic”, care ar putea fi receptivi la ideile liberalismului și pieței libere.

Așadar, ce grupuri ne putem aștepta să fie mai receptive la ideile liberale? Unde să fie, așa cum ar zice marxiștii, „agenții noștri de schimbare socială”? Aceasta, bineînțeles, este o întrebare strategică importantă pentru liberali, pentru că ne indică unde să ne îndreptăm energiile educaționale.

Tineretul din campusuri este unul din grupurile care s-au remarcat în mișcarea liberală crescândă. Nu este surprinzător: perioada studiilor universitare este cea în care oamenii sunt cel mai dispuși la reflecție și la cântărirea chestiunilor fundamentale ale societății. Tinerii, încântați de coerență și de adevărul pur, studenții obișnuiți cu cercetarea și cu ideile abstracte, departe încă de grijile și viziunea de obicei mai îngustă ce vine cu viața de adult angajat de mai târziu, sunt un teren fertil pentru convertirea liberală. Ne putem aștepta la o creștere viitoare mult mai mare a liberalismului în campusurile națiunii, o creștere care este deja însoțită de aderența unui număr din ce în ce mai mare de tineri cercetători, profesori și studenți doctorali.

Tinerii în general ar trebui să fie, de asemenea, atrași de poziția liberală pe subiecte care sunt adesea cel mai aproape de interesele lor: concret, propunerea abolirii complete a conscripției, retragerea din Războiul Rece, libertăți civile pentru toată lumea, legalizarea drogurilor și a altor crime fără victime.

Mass-media, de asemenea, s-a dovedit a fi o sursă bogată de interes favorabil pentru crezul liberal. Nu doar pentru valoarea sa publicitară, ci prin coerența sa, liberalismul atrage un grup de oameni dintre cei mai atenți la noile tendințe sociale și politice și care, chiar dacă inițial sunt socialiști, sunt foarte sensibili la eșecurile și contradicțiile socialismului establishmentului. Oamenii din mass-media, de regulă, simt o aversiune față de mișcarea conservatoare, care le e ostilă, respingându-i ca stângiști, și care se poziționează advers pe chestiuni de politică externă și libertăți civile. Dar, aceleași persoane din mass-media pot fi, și chiar sunt deschise către mișcarea liberală, care este în deplin acord cu instinctele lor în chestiuni de pace și libertate personală, și care apoi face legătura dintre opoziția lor în aceste domenii față de Marele Stat și intervenția guvernamentală în economie și în drepturile de proprietate. Din ce în ce mai mulți oameni din mass-media fac aceste conexiuni noi și revelatoare, iar ei sunt, bineînțeles, foarte importanți pentru că influențează și reprezintă o pârghie pentru restul publicului.

Ce putem spune despre „America de mijloc” – acea vastă clasă de mijloc și muncitoare care constituie grosul populației americane – și care se poziționează adesea diametral opus față de tineretul din campusuri? Suntem interesanți pentru ei? Logic, ar trebui ca interesul Americii de mijloc pentru noi să fie și mai mare. Țintim fără ocolișuri nemulțumirea cronică și agravată a masei poporului american: taxele în creștere, inflația, congestia urbană, delincvența, scandalurile asistenței sociale. Doar liberalii au soluții concrete și coerente pentru aceste rele presante: soluții care vizează scoaterea acestor sfere de sub controlul statului și aducerea lor sub incidența acțiunii private și voluntare. Noi putem arăta că statul și etatismul sunt responsabile de aceste rele, și că înlăturarea coerciției guvernamentale va oferi antidotul.

Micilor afaceriști le putem promite o lume a liberei inițiative autentice, curățată de privilegii de monopol, carteluri și subvenții ticluite de stat și de establishment. Lor și marilor afaceriști străini de establishmentul monopolist le putem promite o lume în care talentele și energiile lor individuale pot avea în sfârșit loc să se manifeste și să ofere tehnologii îmbunătățite și productivitate crescută, pentru ei și pentru noi toți. Diferitelor grupuri etnice și minorităților le putem arăta că doar în libertate are fiecare grup potențialul maxim de a-și cultiva interesele și de a-și administra propriile instituții, neîmpiedicate și nedirijate de domnia majorității.

Pe scurt, interesul pentru liberalism aparține mai multor clase; are o atractivitate care unește rase, ocupații, clase economice și generații; oricine nu este participant direct în elita conducătoare poate fi receptiv față de mesajul nostru. Fiecare persoană sau grup care pune preț pe libertatea sau prosperitatea sa este un potențial aderent al crezului liberal.

Libertatea, deci, are potențialul de a atrage toate grupurile spectrului social. Totuși, este un lucru bine știut că atunci când lucrurile merg lin, cei mai mulți oameni nu sunt interesați de chestiuni politice. Pentru ca schimbarea socială radicală – înlocuirea cu un sistem social diferit – să aibă loc, trebuie să avem o așa-zisă „situație de criză”. Trebuie, pe scurt, să avem un crah al sistemului existent care să stimuleze o căutare generală a soluțiilor alternative. Când are loc o astfel de căutare generalizată pentru alternative sociale, activiștii unei mișcări de protest trebuie să fie disponibili, să ofere acea alternativă radicală, pentru a face conexiunea dintre criză și defectele inerente ale sistemului însuși, și pentru a arăta modul în care sistemul alternativ ar rezolva criza existentă și ar evita alte prăbușiri similare în viitor. Ideal ar fi și ca protestatarii să ofere un istoric de predicții și avertismente pentru criza apărută acum.[4]

Mai mult, una din caracteristicile situațiilor de criză este că până și elitele stăpânitoare încep să-și slăbească susținerea pentru sistem. Din cauza crizei, chiar și o parte a statului începe să-și piardă pofta și entuziasmul de a conduce. Cu alte cuvinte, apare o descurajare a unor segmente ale statului. Astfel, în aceste situații de eșec, chiar și membrii elitei stăpânitoare se pot converti la un sistem alternativ sau, cel puțin, își pot pierde entuziasmul pentru cel existent.

Istoricul Lawrence Stone subliniază, ca o condiție pentru schimbarea radicală, o decădere a voinței elitei stăpânitoare.

„Elita își poate pierde abilitatea de a manipula, sau superioritatea militară, sau încrederea de sine, sau coeziunea; se poate înstrăina de non-elită, sau poate fi copleșită de o criză financiară; poate fi incompetentă, sau slabă, sau brutală.”[5]

De ce libertatea va triumfa

Odată expus crezul liberal și felul în care se aplică la problemele curente, odată identificate grupurile din societate de la care ne putem aștepta să fie atrase de acest crez, și în ce momente, trebuie să cântărim acum care sunt șansele de reușită ale libertății în viitor. În particular, trebuie să examinăm convingerea fermă și crescândă a prezentului autor nu doar că liberalismul va triumfa într-un final și pe termen lung, ci, mai mult, că va obține victoria într-o perioadă remarcabil de scurtă. Sunt convins că noaptea întunecată a tiraniei este aproape de sfârșit și că noile zori ale libertății sunt acum aproape.

Mulți liberali sunt foarte pesimiști în privința șanselor libertății. Într-adevăr, dacă ne concentrăm pe creșterea etatismului în secolul XX și pe declinul liberalismului clasic, pe care l-am conturat în capitolul introductiv, este ușor să cazi pradă unei prognoze pesimiste. Acest pesimism se poate adânci și mai mult, dacă trecem în revistă istoria omenirii și privim în cartea neagră a despotismului, tiraniei și exploatării de care sunt grele civilizațiile, una după alta. Am putea fi iertați pentru gândul că ridicarea liberalismului clasic în Occident, din secolul XVII până în secolul XIX, se dovedește a fi o izbucnire de glorie pe fundalul sumbru al istoriei trecute și viitoare. Dar aceasta ar însemna să cădem pradă erorii pe care marxiștii o numesc „impresionism”: o focalizare superficială doar asupra evenimentelor istorice, fără o analiză mai adâncă a legilor și tendințelor cauzale care sunt active acolo.

Pledoaria pentru optimism liberal poate fi făcută într-o serie de ceea ce putem numi cercuri concentrice, începând cu considerațiile cele mai largi și pe termen lung și continuând cu focalizarea mai îngustă, pe tendințele de termen scurt. În sensul cel mai larg și pe termen lung, liberalismul va triumfa în cele din urmă pentru că doar el este compatibil cu natura omului și a lumii. Doar libertatea îi poate da omului prosperitate, împlinire și fericire. Cu alte cuvinte, liberalismul va triumfa pentru că este adevărat, pentru că este politica potrivită pentru omenire și pentru că adevărul va triumfa în cele din urmă.

Dar aceste considerații pe termen lung ar putea fi, într-adevăr, foarte îndepărtate, iar faptul că va trebui să așteptăm multe secole pentru victoria adevărului ar putea să fie o consolare prea mică pentru noi, aceștia, care trăim într-un anumit moment al istoriei. Din fericire, există un motiv de speranță pe termen mai scurt, anume unul care ne permite să considerăm că istoria sumbră dinaintea secolului XVII nu mai este relevantă pentru perspectivele libertății.

Ceea ce susținem aici este că istoria a făcut un mare salt, a suferit o schimbare categorică odată cu revoluțiile clasic-liberale din secolele XVIII și XIX care ne-au propulsat în Revoluția Industrială.[6] În lumea preindustrială, în lumea Vechii Ordini și a economiei țărănești, nu erau motive ca domnia despotismului să nu continue indefinit, pentru multe secole. Țăranii cultivau hrana, iar regii, nobilii și proprietarii feudali extrăgeau tot surplusul țăranilor, ceea ce era peste strictul necesar pentru a-i ține în viață și în stare de muncă. Brutal, exploatator și sinistru cum era, despotismul agrar a putut supraviețui din două motive: (1) economia putea fi ușor susținută, chiar dacă la nivel de subzistență; și (2) masele nu aveau idee de ceva mai bun, nu trăiseră niciodată într-un sistem superior și, deci, puteau fi tratate în continuare ca niște animale de povară pentru stăpânii lor.

Dar Revoluția Industrială a fost un mare salt în istorie, pentru că a creat condiții și așteptări ireversibile. Pentru prima dată în istoria lumii, Revoluția Industrială a creat o societate în care nivelul de trai al maselor a explodat, de la nivelul de subzistență spre înălțimi care înainte fuseseră de neimaginat. Populația Occidentului, care înainte era stagnantă, a proliferat acum, bucurându-se de oportunitățile mult mai mari de angajare și trai bun.

Ceasul nu mai poate fi întors la o eră preindustrială. Nu doar că masele nu permit o asemenea inversare a așteptărilor pentru un nivel de trai crescând, dar o revenire la lumea agrariană ar însemna foametea și moartea grosului populației actuale. Ne-am pricopsit cu era industrială, că ne place sau nu.

Dar, dacă acest lucru este adevărat, atunci cauza libertății este salvată. Așa cum a arătat știința economică și cum am demonstrat, parțial, în această carte, doar libertatea și piața liberă pot fi motorul unei economii industriale. Pe scurt, dacă o economie și o societate libere ar fi juste și de dorit într-o lume preindustrială, în cea industrială sunt o necesitate vitală. Așa cum au arătat Ludwig von Mises și alți economiști, etatismul pur și simplu nu funcționează într-o economie industrială. Prin urmare, dată fiind o dedicație pentru lumea industrială, până la urmă – și această „urmă” este mult mai apropiată decât ar sugera simpla ieșire a adevărului la lumină – va fi clar că lumea va trebui să adopte libertatea și piața liberă ca pe condițiile necesare supraviețuirii și înfloririi lumii industriale. Aceasta este ideea pe care o aveau în vedere Herbert Spencer și alți liberali ai secolului XIX când făceau diferența dintre societatea „militară” și cea „industrială”, dintre cea a „statusului” și cea a „contractului”. În secolul XX, Mises a demostrat (a) că toate intervențiile etatiste perturbă și schilodesc piața și, dacă nu sunt inversate, duc la socialism; și (b) că socialismul este un dezastru pentru că nu poate să planifice o economie industrială în lipsa stimulentelor mecanismului de profit-și-pierdere, și în lipsa unui sistem de prețuri sau a drepturilor de proprietate asupra capitalului, pământului și altor mijloace de producție. Cu alte cuvinte, așa cum a prezis Mises, nici socialismul și nici diferite alte forme intermediare de etatism și intervenționism nu pot funcționa. Deci, dată fiind o preferință generală pentru economia industrială, aceste forme de etatism va trebui să fie înlăturate și înlocuite cu libertatea și cu piețele libere.

Acum, acesta a fost un termen mult mai scurt decât simpla așteptare ca adevărul să iasă la lumină, dar pentru liberalii clasici de la începutul secolului XX – pentru unii ca Sumner, Spencer și Pareto – a părut un termen imposibil de lung, într-adevăr. Nici nu pot fi blamați, pentru că ei au fost martorii declinului liberalismului clasic și nașterii noilor forme ale despotismului, căruia i s-au opus atât de puternic și statornic. Au fost, din nefericire, prezenți la apariția sa. Lumea urma să aștepte, dacă nu secole, măcar decenii pentru ca socialismul și etatismul corporatist să-și dea falimentul pe față.

Dar termenul lung se împlinește acum și aici. Nu trebuie să profețim efectele ruinătoare ale etatismului; se văd peste tot. Lordul Keynes i-a persiflat cândva pe economiștii care apărau piața liberă, care spuneau că politicile sale inflaționiste ar fi dezastruoase pe termen lung; răspunsul său faimos a fost că „pe termen lung suntem cu toții morți”. Dar acum Keynes e mort și noi trăim în termenul său lung. Acum, roata etatismului s-a întors.

La începutul secolului XX și câteva decenii după aceea, lucrurile nu erau nici pe departe atât de clare. Intervențiile etatiste, sub diferite forme, au încercat să conserve și chiar să extindă economia industrială, sabordând în același timp înseși libertatea și piața liberă, condiții fără de care nu poate supraviețui pe termen lung. Jumătate de secol, intervențiile etatismului au putut să-și practice raptul prin planificare, controale, impozite mari și paralizante și prin inflația banilor de hârtie, fără să cauzeze crize și perturbări clare și evidente. Industrializarea din secolul XIX, datorată pieței libere, crease în economie un mare strat de „grăsime”, care a amortizat acest rapt. Statul a putut să impună sistemului taxe, restricții și inflație fără ca efecte – evident, negative – să se evidențieze rapid.

Dar acum etatismul a avansat și a fost la putere atât de mult încât stratul s-a subțiat; așa cum a arătat Mises, încă din anii 1940, „fondul de rezervă” creat de laissez-faire a fost „epuizat”. Așa că, acum, orice politică a statului primește un răspuns negativ instant – efecte negative care sunt evidente pentru toată lumea, chiar și pentru mulți dintre cei mai ardenți apologeți ai etatismului.

În țările comuniste din Europa de Est, comuniștii înșiși au început să înțeleagă din ce în ce mai mult că planificarea centrală socialistă pur și simplu nu merge, într-o economie industrială. Astfel, putem vedea retragerea rapidă, în anii recenți, dinspre planificare centralizată înspre piețe libere, în special în Iugoslavia. În Occident, de asemenea, capitalismul de stat este peste tot în criză și devine clar că statul, în cel mai profund fel, a rămas fără bani: creșterea taxelor ar schilodi definitiv industria și stimulentele, iar crearea accelerată de bani noi ar duce la o hiperinflație dezastruoasă. Astfel că auzim din ce în ce mai des, de la unii care erau cândva cei mai înfocați adepți ai statului, că e „necesar să avem așteptări mai mici de la guvernământ”. În Germania de Vest, Partidul Social Democrat a abandonat de mult chemarea la socialism. În Marea Britanie, care suferă de o economie schilodită prin taxare și inflație agravată – pe care britanicii înșiși o numesc „boala engleză” –Partidul Conservator, ani de zile condus de etatiști dedicați, a fost acum preluat de o facțiune orientată către piața liberă, iar Partidul Laburist se află într-un proces de retragere din haosul planificat al etatismului galopant.

Dar optimismul nostru poate fi justificat în special de Statele Unite, pentru că aici putem să ne focalizăm pe un termen mai scurt. Într-adevăr, putem spune cu încredere că Statele Unite au intrat acum într-o stare de criză permanentă și că putem chiar să identificăm cu acuratețe anii în care a început criza: 1973-1975. Din fericire pentru cauza libertății, nu numai că a venit criza în Statele Unite, ci a și lovit neprevăzut de-a lungul și de-a latul societății, în multe sfere ale vieții, în același timp. Prin urmare, aceste eșecuri ale etatismului au dus la un efect sinergic, alimentându-se unul pe altul în impactul lor cumulativ. Și, nu numai că au fost crize ale etatismului, dar au și fost percepute de toată lumea ca fiind cauzate de etatism – nu de piața liberă, de lăcomia publicului, sau de altceva. În fine, aceste crize nu pot fi soluționate decât înlăturând statul din cadru. Nu trebuie decât ca liberalii să arate calea.

Haideți să trecem rapid în revistă aceste arii ale crizei sistemice și să vedem câte dintre ele s-au îmbinat în 1973-1975 și în anii următori. Din toamna lui 1973, până în 1975, Statele Unite a trecut printr-o depresiune inflaționistă, după 40 de ani de reglaj fin keynesian, care se presupunea că va elimina ambele probleme – depresiunile și inflația – pentru totdeauna. În această perioadă, inflația a ajuns la niveluri alarmante, având rate cu două cifre.

Mai mult, în 1975, New York-ul a trecut prin prima sa mare criză a datoriilor, o criză care a dus la o suspendare parțială a plăților. Cuvântul groaznic „faliment” („default”) a fost evitat, bineînțeles; faptului care a fost practic un faliment i s-a spus în schimb o „destindere” (forțarea creditorilor pe termen scurt să accepte titluri emise de orașul New York pe termen lung). Această criză este doar prima din multe alte suspendări sau întârzieri la plata titlurilor emise de state sau de autorități locale, care vor fi din ce în ce mai mult forțate să ia neplăcute decizii de „criză”: fie tăieri radicale ale cheltuielilor, fie impozite mai mari care vor alunga afacerile și cetățenii din clasa de mijloc, fie suspendarea plății datoriilor.

Încă de la începutul anilor 1970 a devenit din ce în ce mai clar că taxele pe venituri, economisire și investire au lovit puternic în afaceri și în productivitate. Contabilii au început abia acum să înțeleagă că aceste taxe, în special combinate cu distorsionarea inflaționistă a calculelor de rentabilitate, au dus la o raritate crescândă a capitalului și la pericolul iminent ca stocul vital de capital al Americii să fie, fără să-și dea seama, consumat.

Au loc pretutindeni în țară protestele fiscale, contra impozitelor mari pe proprietăți, venituri și vânzări. Se poate spune cu încredere că orice creștere a taxelor ar fi acum o sinucidere politică, la orice nivel al guvernării.

Sistemul se Securitate Socială, care altă dată era considerat atât de sacru încât era literalmente de necriticat, acum este văzut în deplina sa degradare, asupra căreia liberalii și adepții pieței libere au avertizat de mult. Chiar și establishmentul recunoaște acum că Securitatea Socială este falimentară, că nu este sub nici o formă o autentică schemă de „asigurare”.

Falimentul reglementării economiei este acum atât de clar pentru din ce în ce mai multă lume, încât chiar și un etatist precum senatorul Edward Kennedy a cerut ca liniile aeriene să fie dereglementate; s-a vorbit serios chiar și despre abolirea ICC și CAB.

Pe frontul social, sistemul altădată sacrosanct al educației publice este din ce în ce mai supus criticilor. Școlile publice, care iau necesarmente decizii pentru întreaga comunitate, au tot generat intense conflicte sociale: legate de rasă, sex, religie și conținutul lecțiilor. Practicile guvernamentale legate de delincvență și încarcerare sunt și ele din ce în ce mai luate la țintă: doctorul liberal Thomas Szasz a reușit aproape de unul singur să elibereze mulți cetățeni de la internarea forțată în unități de boli mintale, iar statul recunoaște acum că prețuita sa politică de „reabilitare” a delincvenților și criminalilor s-a dovedit a fi un eșec abject. S-a înregistrat și o întrerupere totală în aplicarea unor legi anti-drog, precum prohibirea marijuanei și a legilor împotriva diverselor relații sexuale. La nivel național există un sentiment de respingere a legilor contra „crimelor” fără victime, adică a legilor care identifică ilegalități din care nu rezultă victime. Este din ce în ce mai conștientizat faptul că tentativele de aplicare a acestor legi nu pot decât să facă mai rău și să instaureze, practic, un stat polițienesc. Ne apropiem rapid de momentul în care prohibiționismul în domenii ale moralității personale va fi considerat la fel de ineficient și de nedrept ca în cazul prohibiției alcoolului.

Odată cu consecințele dezastruoase ale etatismului pe frontul economic și pe cel social, a avut loc înfrângerea traumatică din Viernam, care a culminat în 1975. Eșecul răsunător al intervenției americane în Vietnam a dus la o reexaminare din ce în ce mai intensă a întregii politici externe, intervenționiste, pe care Statele Unite a practicat-o încă de la Woodrow Wilson și Franklin D. Roosevelt încoace. Opinia, din ce în ce mai răspândită, că puterea Americii trebuie să fie redusă, că statul american nu poate administra întreaga lume, este analogul „neo-izolaționist” al reducerii intervențiilor de acasă ale Marelui Stat. Chiar dacă politica externă a Americii încă este globalistă într-un mod foarte agresiv, acest sentiment neo-izolaționist a reușit totuși să limiteze intervenția din Angola în 1976.

Probabil că cel mai bun semn dintre toate, cel mai clar indiciu al demistificării Statului American, al fundamentelor sale morale, a fost scandalul Watergate din 1973-1974. Watergate ne dă cel mai mare motiv să sperăm în triumful apropiat al libertății în America. Watergate, așa cum ne-au tot avertizat politicienii de când s-a întâmplat, a distrus „încrederea în stat” a publicului – și era de mult momentul ca acest lucru să se întâmple. Watergate a dus la o schimbare radicală în atitudinile profunde ale tuturor față de stat – indiferent de ideologia lor explicită. În primul rând, Watergate a deschis tuturor ochii cu privire la încălcările guvernamentale ale libertății personale și proprietății private – la montarea de microfoane, drogarea, interceptările, încălcarea secretului corespondenței, agenții provocatori și chiar asasinatele de care se făcea vinovat statul. Watergate a reușit în sfârșit să demitizeze FBI și CIA – instituții considerate anterior sacrosancte – și a făcut posibilă examinarea lor lucidă și calmă. Dar, cel mai important a fost faptul că, punându-l sub acuzare pe Președinte, Watergate a desacralizat permanent o instituție care ajunsese să fie considerată practic suverană de către publicul american. Președintele nu va mai fi deasupra legii; Președintele nu va mai fi considerat incapabil să facă rău.

Dar cel mai important lucru este că statul însuși a fost în mare demitizat în America. Nimeni nu mai are încredere în politicieni sau în stat; statul, la orice nivel, este văzut cu o ostilitate continuă, astfel întorcându-ne la acea stare de scepticism sănătos față de guvernare care a marcat publicul și revoluționarii americani în secolul XVIII.

Pentru un timp, a părut că Jimmy Carter putea să-și ducă la îndeplinire sarcina declarată de a reda oamenilor credința și nădejdea în stat. Dar, datorită scandalului Bert Lance și altor mici încurcături, Carter a fost, din fericire, lipsit de succes. Criza permanentă a statului continuă.

Condițiile sunt, deci, întrunite, acum și în viitorul Statelor Unite, pentru triumful libertății. Nu ne trebuie decât o mișcare liberală crescândă și vibrantă, pentru a explica această criză sistemică și a indica direcția liberală prin care se iese din această mocirlă creată de stat. Așa cum am văzut la începutul acestei cărți, exact asta suntem pe cale de a primi. Și acum ajungem, în sfârșit, la răspunsul pe care l-am promis pentru întrebarea pusă în capitolul introductiv: De ce acum? Dacă America are o tradiție bine înrădăcinată a valorilor liberale, de ce au ieșit acum la suprafață, în ultimii patru sau cinci ani?

Răspunsul nostru este că apariția și creșterea rapidă a mișcării liberale nu este un accident, că este un rezultat al situației de criză care a lovit America în 1973-1975 și care a continuat de atunci încoace. Situațiile de criză stimulează întotdeauna interesul și căutarea de soluții. Iar această criză i-a inspirat pe numeroși americani inteligenți să înțeleagă că statul ne-a băgat în acest hățiș și că doar libertatea – demantelarea statului – ne poate scoate din el. Suntem în plină creștere pentru că avem condițiile ideale s-o facem. Într-un anumit sens, cererea și-a creat propria ofertă, așa cum se întâmplă pe piața liberă.

Și iată cum se face că Partidul Libertarian a primit 174.000 de voturi la prima sa participare la alegerile prezidențiale, în 1976. Și tot așa se explică faptul că un newsletter cu autoritate pe subiectul politicii din Washington, The Baron Report – un raport care nu este în vreun sens de orientare liberală – a negat, într-o ediție recentă, afirmațiile din mass-media despre o tendință curentă a electoratului către conservatorism. Raportul arată că, dimpotrivă, „dacă se poate vorbi despre vreun trend evident al opiniei publice, acesta este cel către liberalism – filozofia care pledează contra intervenției statului și pentru drepturi personale”. Raportul adaugă că liberalismul este atractiv pentru ambele capete ale spectrului politic: „Conservatorii sunt favorabili acestei tendințe când indică scepticismul publicului față de programele federale; socialiștii o primesc când vădește o acceptare mai mare a drepturilor individuale în domenii precum drogurile, comportamentul sexual etc. și reticența crescândă a publicului față de intervențiile străine.”[7]

Către o Americă liberă

În fine, crezul liberal oferă împlinirea a ceea ce are mai bun trecutul american, alături de promisiunea unui viitor mult mai bun. Chiar mai mult decât conservatorii, care sunt adesea atașați de tradițiile monarhice ale trecutului european – caduc, din fericire – liberalii se plasează în centrul marii tradiții clasic-liberale care a clădit Statele Unite și ne-a lăsat moștenirea americană a libertății individuale, a politicii externe pașnice, a statului minimal și a economiei bazate pe piață liberă. Liberalii sunt singurii moștenitori autentici de azi ai lui Jefferson, Paine, Jackson și ai aboliționiștilor.

Și totuși, cu toate că suntem autentic mai tradiționali și mai înrădăcinați în americanism decât conservatorii, în unele sensuri suntem mai radicali decât radicalii. Nu în sensul că sperăm sau ne dorim să remodelăm natura umană prin politică; ci în sensul că doar noi oferim ruptura cu adevărat definitivă și autentică de etatismul crescând al secolului XX. Vechea Stângă nu vrea decât mai mult din ceea ce ne face să suferim deja; Noua Stângă, în ultimă instanță, nu propune decât un etatism agravat sau egalitarism și uniformitate obligatorii. Liberalismul este culminarea logică a opoziției „Vechii Drepte” din anii 1930 și 1940, uitate acum, față de New Deal, război, centralizare și față de intervenția statului. Doar noi ne dorim o rupere de toate aspectele statului socialist, de asistență și militarism, de privilegii monopoliste și egalitarism, de pedepsirea ilegalităților fără victime, fie că sunt personale sau economice. Doar noi oferim tehnologie fără tehnocrație, creștere fără poluare, libertate fără haos, lege fără tiranie, apărarea drepturilor de proprietate asupra persoanei proprii și asupra propriilor posesii materiale.

Curente și rămășițe ale doctrinelor liberale există, într-adevăr, pretutindeni în jurul nostru, în mari părți ale trecutului nostru glorios și în valorile și idealurile prezentului nostru confuz. Dar numai liberalismul ia aceste curente și rămășițe și le integrează într-un sistem puternic, logic și coerent. Succesul enorm al lui Karl Marx și al marxismului nu se datorează validității ideilor sale – care sunt, de fapt, în întregime eronate – ci faptului că a îndrăznit să împletească ideile socialiste într-un sistem puternic. Libertatea nu poate avea succes fără o teorie sistematică echivalentă și opusă; și până în ultimii câțiva ani, în ciuda marii noastre moșteniri de gândire și practică, economică și politică, nu am dispus de o teorie complet integrată și coerentă a libertății. Acum avem acea teorie sistematică; venim bine înarmați cu știința noastră, pregătiți să ne facem cunoscut mesajul și să captăm imaginația tuturor grupurilor și straturilor sociale. Toate celelalte teorii și sisteme au înregistrat un evident eșec: socialismul este pretutindeni în retragere, în special în Europa de Est; stângismul american ne-a împotmolit într-o grămadă de probleme fără soluție; conservatorismul nu ne poate oferi decât apărarea sterilă a status quo-ului. Libertatea nu a fost niciodată încercată deplin în lumea modernă; liberalii propun acum să împlinească visul american și visul mondial al libertății și prosperității pentru întreaga omenire.


[1] F.A. Hayek, “The Intellectuals and Socialism,” în Studies in Philosophy, Politics, and Economics (Chicago: University of Chicago Press, 1967), p. 194.

[2] Leonard E. Read, I’d Push the Button (New York: Joseph D. McGuire, 1946), p. 3.

[3] Citat în William H. Pease and Jane H. Pease, eds., The Antislavery Argument (Indianapolis: Bobbs-Merrill, 1965), p. xxxv.

[4] Astfel, Fritz Redlich scrie:

… adesea terenul [pentru triumful unei idei] trebuie să fi fost pregătit prin evenimente. Ne putem aminti cât de dificil a fost de diseminat ideea unei bănci centrale americane înainte de criza din 1907 și cum apoi a fost relativ ușor.

Fritz Redlich, “Ideas: Their Migration in Space and Transmittal Over Time,” Kyklos (1953): 306.

[5] Lawrence Stone, The Causes of the English Revolution, 1529–1642 (New York: Harper and Row, 1972), p. 9. Este similară și analiza făcută de Lenin trăsăturilor unei „situații revoluționare”:

… când este o criză, sub o formă sau alta, în rândul „claselor superioare”, o criză a politicilor clasei conducătoare, care duce la o fisură prin care izbucnește nemulțumirea și indignarea claselor opresate. Pentru ca o revoluție să aibă loc, de obicei nu este suficient ca „clasele inferioare să nu dorească” să trăiască în felul vechi; este necesar și ca „clasele superioare să nu fie capabile” să trăiască în felul vechi.”

V.I. Lenin, “The Collapse of the Second International” (June 1915), în Collected Works (Moscow: Progress Publishers, 1964), vol. 21, pp. 213–14.

[6] Pentru o analiză istorică mai extinsă, vezi Murray N. Rothbard, “Left and Right: The Prospects for Liberty,” în Egalitarianism as a Revolt Against Nature, and Other Essays (Washington, D.C.: Libertarian Review Press, 1974), pp. 14–33.

[7] The Baron Report (February 3, 1978): 2.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)