[În Manifestul libertarian, Rothbard îl citează pe Thomas Szasz împotriva unei forme revoltătoare de servitute involuntară: internarea forțată a bolnavilor cu afecțiuni psihice. Argumentele nu au fost generalizate de Rothbard la situația actuală, în care sunt internați forțat cei asimptomatici, sau în care se impun carantină și izolare unor categorii de oameni sau întregii societăți. Nu și-a închipuit, probabil, că se poate ajunge la o asemenea situație abominabilă. Dar argumentele pot fi, cu anumite limite, generalizate pentru a fi relevante în actuala situație.
Puteți precomanda și susține tipărirea cărții aici.]
Internarea forțată
Unul dintre cele mai rușinoase domenii ale servituții involuntare din societatea noastră este practica răspândită a internării forțate, sau a spitalizării involuntare, a bolnavilor mintal. În generațiile trecute, această încarcerare a nevinovaților era făcută fățiș ca o măsură contra bolnavilor mintal, pentru a-i elimina din societate. Această practică intervenționistă a fost aparent mai umană în secolul XX, dar de fapt mai insidioasă: acum, doctorii și psihiatrii îi ajută cu încarcerarea pe acești nefericiți „pentru binele lor”. Retorica umanitară a permis utilizarea mult mai răspândită a acestei practici și, cu siguranță, a oferit rudelor nemulțumite posibilitatea să îi îndepărteze pe cei dragi fără să sufere procese de conștiință.
În ultimul deceniu, psihiatrul și psihanalistul libertarian Thomas S. Szasz a dus o cruciadă individuală împotriva internării forțate, care a părut fără șanse la început, dar care devine din ce în ce mai influentă în domeniul psihiatriei. În numeroase cărți și articole, dr. Szasz a dezvoltat un atac cuprinzător și sistematic asupra acestei practici. A insistat, de exemplu, asupra faptului că internarea involuntară este o violare profundă a eticii medicale. În loc să slujească pacientului, doctorul servește în acest caz altora – familiei, statului – pentru a acționa contra și a merge până la tiranizarea completă a persoanei pe care ar trebui să o ajute. Internarea forțată și cu atât mai mult „terapia” forțată, e mult mai probabil să agraveze și perpetueze „boala mintală”, decât să o vindece. Foarte adesea, arată Szasz, internarea este un mijloc de a încarcera și deci elimina rude neplăcute, în loc de a fi un autentic ajutor pentru pacient.
Principala rațiune pentru internarea obligatorie este posibilitatea ca pacientul să fie „periculos pentru el însuși și pentru alții”. Primul mare defect al acestei abordări este acela că poliția, sau legea, intervine nu atunci când este în curs de desfășurare un act de agresiune fățișă, ci atunci când cineva consideră că un astfel de act ar putea avea loc într-o bună zi. Dar aceasta oferă o semnătură în alb pentru tirania nelimitată. Oricine ar putea fi bănuit sau considerat capabil să comită o crimă într-o bună zi și deci, pe asemenea considerente, oricine poate fi închis legitim – nu pentru o ilegalitate, ci pentru că cineva crede că ar putea comite una. Acest tip de gândire justifică nu doar încarcerarea, ci încarcerarea permanentă, a oricui este bănuit. Dar crezul liberal fundamental susține că orice individ are voință liberă și este capabil de alegeri libere; că nimeni, oricât ar fi de probabil să comită o agresiune în viitor, pe baza unei judecăți statistice sau de alt fel, nu este determinat să o comită; și că, în orice caz, este imoral, și invaziv și penal în sine, să forțezi pe cineva care nu comite o ilegalitate clară și prezentă, ci mai degrabă este suspect.
Recent, dr. Szasz a fost întrebat: „Dar nu considerați că societatea are dreptul și datoria să îngrijească de acei indivizi care sunt considerați «periculoși pentru ei înșiși și pentru alții»?” Szasz a replicat:
Cred că ideea de a „ajuta” oamenii prin a-i încarcera și prin a le face lucruri teribile este un concept religios, precum a fost cândva ideea de a le „salva” pe vrăjitoare prin tortură și ardere pe rug. În ceea ce privește „pericolul pentru sine însuși”, cred, ca și John Stuart Mill, că trupul și sufletul unui om sunt ale sale, nu ale statului. Și, mai mult, că fiecare individ are „dreptul”, dacă doriți, să facă ceea ce dorește cu trupul său – atât timp cât nu vatămă pe altcineva, sau nu încalcă dreptul altcuiva.
În ceea ce privește „pericolul pentru alții”, mulți psihiatri care lucrează cu pacienți spitalizați ar recunoaște că este o pură fantezie. … S-au făcut, de fapt, studii statistice care arată că bolnavii mintal respectă legea mult mai mult decât populația normală.
Iar juristul de libertăți civile Bruce Ennis adaugă că:
Știm că 85% din toți foștii pușcăriași vor comite mai multe ilegalități în viitor și că rezidenții din ghettouri și bărbații adolescenți este mult mai probabil să comită ilegalități decât membrii obișnuiți ai populației. De asemenea, știm din studii recente că bolnavii mintal sunt statistic mai puțin periculoși decât persoana medie. Așa că, dacă ceea ce ne preocupă cu adevărat este pericolul, de ce să nu îi închidem, mai întâi, pe foștii deținuți și apoi să îi închidem pe toți rezidenții ghettourilor, și apoi pe toți bărbații adolescenți? … Întrebarea pusă de Szasz este: Dacă o persoană nu a încălcat nici o lege, ce drept are societatea să-l închidă?[8]
