5. Servitutea involuntară

Murray N. Rothbard - Manifestul liberal
cuprins

Traducere de Tudor Gherasim Smirna

Dacă este vreun lucru căruia un liberal trebuie să-i fie răspicat și total împotrivă, atunci acesta este servitutea involuntară – munca forțată – un fapt care neagă cel mai elementar drept de proprietate asupra sinelui. „Libertatea” și „sclavia” au fost văzute întotdeauna ca fiind la poli opuși. Liberalul este, deci, total împotriva sclaviei.[1] Cineva ar putea obiecta că aceasta este în prezent o chestiune academică. Oare? Ce altceva este sclavia, dacă nu (a) forțarea persoanelor să îndeplinească sarcini pe care stăpânul de sclavi le cere și (b) plata lor fie la nivel de pură subzistență, fie, în orice caz, mai puțin decât ar fi acceptat sclavul de bună voie. Pe scurt, muncă forțată pe salarii sub nivelul pieței libere.

Suntem, așadar, liberi de „sclavie”, de servitute involuntară, în America zilelor noastre? Este respectată într-adevăr interdicția servituții involuntare a Amendamentului XIII?[2]

Recrutarea

Cu siguranță, de exemplu, nu poate exista un caz mai evident de servitute involuntară decât întregul nostru sistem de recrutare. Fiecare tânăr este forțat să se înregistreze în sistemul serviciului selectiv, când împlinește 18 ani. Este obligat să poarte tot timpul asupra sa cardul de recrut și, în orice moment considerat dorește statul federal, el poate fi arestat de către autorități și inclus în forțele armate. Acolo, corpul și voința sa nu mai sunt ale sale; este subiectul dictatelor statului; și poate fi forțat să ucidă sau să își pună propria viață în pericol, dacă așa decretează autoritățile. Ce altceva este recrutarea, dacă nu servitute involuntară?

Aspectul utilitarist stă la baza argumentului pentru sistemul de recrutare. Statul folosește argumentul astfel: Cine ne va apăra contra unui atac străin dacă nu folosim coerciția și nu îi recrutăm pe apărătorii noștri? Există câteva replici pe care liberalul le poate aduce acestei direcții de argumentare. În primul rând, dacă eu și cu tine și cu vecinul nostru de alături considerăm că avem nevoie de apărare, nu avem vreun drept moral să folosim coerciția – baioneta sau revolverul – pentru a forța pe altcineva să ne apere. Acest act de recrutare este o faptă de agresiune – de răpire și poate chiar de omucidere – la fel de nejustificabilă ca presupusa agresiune de care încercăm să ne protejăm inițial. Dacă adăugăm că recruții își datorează corpurile și viețile, la nevoie, „societății” sau „patriei lor”, atunci trebuie să ne întrebăm: Cine este această „societare” sau această „patrie” care este folosită ca un talisman pentru a justifica luarea în sclavie? Sunt pur și simplu toți indivizii de pe teritoriul țării, cu excepția tinerilor care sunt recrutați. „Societatea” și „patria” sunt, în acest caz, abstracții mitice folosite pentru a învălui utilizarea sfruntată a coerciției pentru promovarea intereselor unor indivizi specifici.

În al doilea rând, pentru a avansa pe planul utilitarist, de ce se consideră că este necesară recrutarea apărătorilor? Nimeni nu este recrutat pe piața liberă, și totuși, pe acea piață lumea obține, prin cumpărare și vânzare voluntară, orice bun și serviciu imaginabil, chiar și pe cele mai necesare. Pe piață, oamenii pot obține și chiar obțin alimente, adăpost, haine, îngrijire medicală etc. De ce nu pot angaja și apărători în același mod? Într-adevăr, foarte mulți oameni sunt angajați în fiecare zi pentru a îndeplini servicii periculoase: pompieri forestieri, pădurari, piloți de test și … polițiști, gardieni privați și paznici. De ce nu pot fi soldații angajați în același mod?

Sau, cu alte cuvinte, statul folosește nenumărate mii de persoane pentru tot felul de servicii, de la șoferi de camion, până la oameni de știință și dactilografe; cum se face că niciuna dintre aceste persoane nu trebuie să fie recrutată? De ce nu există o „penurie” a acestor ocupații, ca statul să fie, așa zicând, forțat să recurgă la coerciție pentru a le obține? Ca să facem un pas mai departe, nici măcar la nivelul armatei nu există o „penurie” de ofițeri și o nevoie de a-i recruta; nimeni nu recrutează generali și amirali; Răspunsul pentru aceste întrebări este simplu: nu există o penurie de dactilografe guvernamentale pentru că statul merge pe piață și le angajează la salariul de piață; nu există o penurie de generali pentru că sunt foarte bine plătiți, cu salariu, beneficii și pensie. Există, însă, o penurie de soldați pentru că salariul lor este – sau era, până foarte recent – cu mult sub nivelul de piață. Ani de zile, chiar și incluzând valoarea monetară a hranei gratuite, cazării și a altor servicii oferite soldaților, câștigurile lor erau undeva la jumătatea salariului pe care l-ar fi putut obține în viața civilă. Este de mirare că exista un deficit cronic de voluntari? Se știe de mult că modul în care pot fi stimulați oamenii să se ofere pentru munci periculoase este să fie plătiți suplimentar, pentru compensare. Însă statul și-a plătit oamenii la jumătate din ceea ce puteau câștiga în viața privată.[3]

Există, de asemenea, mizeria recrutării doctorilor, care sunt eligibili până la vârste ce depășesc cu mult pe ale celorlalți. Așadar, trebuie ca doctorii să fie penalizați pentru că au ales să profeseze medicina? Care este justificarea morală a poverilor oneroase pe care trebuie să le suporte această profesie de importanță vitală? Este acesta modul de a rezolva penuria de doctori – avizarea oricui că dacă devine doctor va fi cu siguranță recrutat, și chiar până la o vârstă mai mare? Încă o dată, nevoia forțelor armate de doctori poate fi satisfăcută cu ușurință dacă statul este dornic să le plătească salariul de piață, plus cât este necesar pentru a-i compensa pentru munca periculoasă. Dacă statul dorește să angajeze cercetători în fizica nucleară și strategiști de „think-tank”, reușește să facă acest lucru la salarii foarte atrăgătoare. Sunt doctorii o un tip inferior de oameni?

Armata

Dacă recrutarea în forțele armate este o formă evidentă și agravată de servitute involuntară, există una mult mai subtilă și, de aceea, mai puțin detectabilă: însăși structura armatei. Să vedem: în ce altă ocupație există pedepse severe, inclusiv cu închisoarea și, în cazuri grave chiar cu execuția, pentru „dezertare”, i.e., pentru părăsirea unui anumit loc de muncă? Dacă cineva placă de la General Motors, este cumva împușcat în zori?

S-ar putea obiecta că, în cazul militarilor, soldatul sau ofițerul a fost voluntar de acord să fie în slujba armatei pe un anumit termen și este, deci, obligat să stea la post pentru acel număr de ani. Însă întregul concept de „servire în termen” este parte a problemei. Să presupunem, de exemplu, că un inginer semnează un contract cu ARAMCO, pentru a lucra timp de 3 ani în Arabia Saudită. După câteva luni, se decide că acea viață nu este pentru el și își dă demisia. Se prea poate ca acesta să fie un neajuns moral din partea lui – o încălcare a obligației morale. Dar este aceasta o obligație care poate fi impusă prin lege? Pe scurt, poate sau trebuie să fie forțat de către monopolul armat al statului să își continue lucrul până la sfârșitul termenului? În acest caz, ar fi muncă forțată și sclavie. Chiar dacă este adevărat că a făcut o promisiune pentru munca viitoare, corpul său continuă, într-o societate liberă, să fie doar în proprietatea sa. În practică și în teoria liberală, așadar, inginerul poate fi criticat moral pentru încălcare, poate fi pus pe o listă neagră pentru celelalte firme petroliere, poate fi făcut să înapoieze orice avans i s-a făcut de către compania petrolieră, dar nu va fi făcut sclavul ARAMCO pentru perioada de 3 ani.

Însă, dacă acest lucru este valabil pentru ARAMCO, sau pentru orice altă ocupație sau slujbă din viața privată, de ce ar trebui să fie diferit pentru armată? Dacă un om semnează pentru zece ani și apoi renunță, ar trebui să i se permită să plece. Va pierde drepturi de pensie, va fi criticat moral, ar putea fi boicotat în ocupații similare, dar nu poate fi – ca proprietar asupra lui însuși – făcut sclav împotriva voinței sale.

S-ar putea spune că forțele armate sunt o ocupație deosebit de importantă care are nevoie de astfel de sancțiune coercitivă, pe care alte ocupații nu o au. Lăsând deoparte importanța unor ocupații precum medicina, agricultura și transportul, care nu trebuie să recurgă la astfel de metode, haideți să vedem o ocupație de apărare comparabilă, din viața civilă – poliția. Cu siguranță, poliția îndeplinește un serviciu la fel sau poate chiar mai vital – și totuși nu există tentative coercitive de a lega forța de muncă prin recrutarea pentru ani de zile. În afară de a cere încetarea recrutării, așadar, liberalul propune și eliminarea întregului concept de termen al recrutării, și a sclaviei pe care acesta o implică. Forțele armate să opereze în moduri similare poliției, pompierilor, pădurarilor, gardienilor privați etc. – liberi de pacostea și crima morală a servituții involuntare.

Se pot spune însă și mai multe despre instituția armatei, chiar dacă ar fi complet voluntară. Americanii au uitat aproape de tot unul dintre cele mai nobile și puternice elemente ale moștenirii originale americane: opoziția hotărâtă împotriva întregii instituții a unei „armate permanente”. Un stat care ține o armată permanentă la dispoziție va fi întotdeauna tentat să o folosească, și să o folosească într-o manieră agresivă, intervenționistă și războinică. Vom vorbi despre politica externă mai jos, dar aici este clar că o armată permanentă este o tentație permanentă pentru lărgirea puterii statului, pentru a face instrucție cu alți oameni și cu alte țări, și pentru a domina viața internă a națiunii. Scopul original al mișcării jeffersoniene – un factor în mare parte liberal în viața politică americană – era abolirea completă a forțelor armate și navale permanente. Principiul original american era acela că dacă națiunea ar fi atacată, atunci cetățenii s-ar grăbi să se unească pentru respingerea invadatorului. O forță armată permanentă, atunci, nu putea duce decât la probleme și la mărirea puterii statului. În tranșantul și profeticul atac împotriva proiectului de constituție, în timpul conferințelor de ratificare din Virginia, Patrick Henry a avertizat asupra unei armate permanente: „Congresul, prin puterea de taxare, prin cea de formare a unei armate și prin controlul asupra milițiilor are sabia într-o mână și banii în cealaltă. Vom fi oare în siguranță fără vreuna din ele?”[4]

Orice armată permanentă, așadar, este o amenințare permanentă pentru libertate. Monopolul său pe armele coercitive, tendința sa modernă către crearea și susținerea unui „complex militar-industrial” pentru aprovizionarea acelei armate și, la urmă, dar nu în ultimul rând, după cum observă Patrick Henry, puterea de taxare pentru finanțarea acelei armate reprezintă o amenințare continuă cu creșterea perpetuă a armatei în dimensiuni și putere. Liberalul se opune bineînțeles, oricărei instituții susținute prin taxe, însă armata este deosebit de amenințătoare, din cauză că strânge la un loc puterea masivă a armelor moderne.

Legile anti-grevă

Pe 4 octombrie 1971, Președintele Nixon a invocat Legea Taft-Hartley pentru a obține o sentință judecătorească pentru suspendarea unei greve a docherilor, pe timp de 80 de zile; aceasta era a noua oară când statul federal utiliza legea respectivă într-o grevă a docherilor. Cu câteva luni mai devreme, șeful unui sindicat al profesorilor din New York a intrat la închisoare pentru câteva zile, pentru că a încălcat o lege care interzicea angajaților din sectorul public să facă grevă. Fără îndoială că este în favoarea publicului aflat într-o suferință cronică să fie scutit de perturbările unei greve. Totuși, „soluția” impusă era munca forțată, pur și simplu; muncitorii au fost obligați, împotriva voinței lor, să meargă iar la muncă. Nu există nici o scuză morală, într-o societate care se declară opusă sclaviei și într-o țară care a scos în afara legii servitutea involuntară, pentru nici o acțiune legală sau judiciară de interzicere a grevelor – sau de încarcerare a liderilor de sindicat care nu se conformează. Sclavia este prea adesea convenabilă pentru stăpânii de sclavi.

Este adevărat că greva este un mod particular de oprire a muncii. Greviștii nu își părăsesc pur și simplu posturile; ei pretind și că sunt cumva, într-un sens metafizic, „proprietarii” acelor locuri de muncă, ce li se cuvin, și la care intenționează să se întoarcă după rezolvarea problemelor. Dar remediul pentru această politică contradictorie, ca și pentru puterea distructivă a sindicatelor, nu este introducerea unor legi care să interzică grevele; remediul este abolirea corpului substanțial de legi, de la nivel federal, de stat și local, care conferă sindicatelor privilegii statale speciale. Atât pentru principiile liberale, cât și pentru o economie sănătoasă, nu este nevoie decât de eliminarea și abolirea acestor privilegii speciale.

Aceste privilegii au fost pecetluite în legislația federală – în special prin Legea Wagner-Taft-Hartley, introdusă inițial în 1935, și prin Legea Norris-LaGuardia din 1931. Ultima interzice instanțelor judecătorești să emită sentințe în cazuri de violență sindicală iminentă; prima îi obligă pe angajatori să negocieze „cu bună credință” cu orice sindicat care obține voturile majorității dintr-o unitate de muncă definită arbitrar de statul federal – și interzice, de asemenea, angajatorilor să discrimineze contra organizatorilor de sindicate. Abia după introducerea Legii Wagner – și a predecesoarei ei, NIRA din 1933 – au putut sindicatele deveni o forță puternică în viața americană. Atunci a fost momentul când sindicatele au explodat de la aproximativ 5% la peste 20% din forța de muncă. Mai mult, legile locale și de la nivel de stat protejează adesea sindicatele de trimiterea în judecată și pun piedici angajatorilor care vor să angajeze spărgători de grevă; iar poliția este adesea instruită să nu intervină în cazurile de utilizare a violenței de către pichetele sindicale asupra spărgătorilor de grevă,. Dacă le vor fi luate aceste privilegii și imunități speciale, sindicatele vor reveni la rolul neglijabil pe care îl aveau înainte în economia americană.

Este caracteristic pentru evoluția noastră etatistă faptul că, atunci când indignarea generală vizavi de sindicate a dus la elaborarea Legii Taft-Hartley din 1947, statul nu a abolit nici unul din aceste privilegii speciale. În schimb, a adăugat restricții speciale aplicate sindicatelor, pentru a limita puterea pe care însuși statul a creat-o. Dacă are de ales, tendința naturală a statului este să își sporească puterea, nu să o reducă; așa se face că ajungem la situația ciudată în care statul mai întâi fortifică sindicatele și apoi hăulește pentru restricții contra puterii lor. Acest lucru amintește de programele americane pentru fermieri, în care o ramură a Departamentului de Agricultură îi plătește pe fermieri pentru a-și restrânge producția, în timp ce o altă ramură a aceleiași agenții îi plătește pentru a-și spori productivitatea. Irațional, cu siguranță, din perspectiva consumatorilor și a plătitorilor de taxe, dar perfect rațional din perspectiva fermierilor subvenționați și a puterii crescânde a birocrației. În mod similar, politica aparent contradictorie a statului cu privire la sindicate servește, în primul rând, pentru a crește puterea statului asupra relațiilor de muncă, și în al doilea rând, pentru a crea un sindicalism bine integrat și fidel regimului, ca partener junior pentru rolul jucat de stat în economie.

Sistemul fiscal

Într-un anumit sens, întregul sistem fiscal este o formă de servitute involuntară. Să privim, în special, la impozitul pe venit. Nivelul înalt al impozitului pe venit însemnă că noi toți muncim o mare parte a anului – câteva luni – pe gratis pentru Unchiul Sam, și abia apoi ni se permite să ne bucurăm de veniturile noastre pe piață. Până la urmă, munca forțată în favoarea cuiva, pentru o plată mică sau deloc, face parte din esența sclaviei. Dar impozitul pe venit înseamnă că noi transpirăm și câștigăm un venit doar pentru ca apoi să vedem cum statul extrage o mare parte din el, prin coerciție, pentru propriile scopuri. Ce altceva este asta, dacă nu muncă forțată, fără plată?

Particularitatea reținerii la sursă a impozitului pe venit este un exemplu și mai clar de servitute involuntară. Așa cum argumenta Vivien Kellems, industriașa din Connecticut, acum câțiva ani, angajatorul este forțat să cheltuiască timp, muncă și bani pentru deducerea și transmiterea impozitelor angajaților săi către autoritățile de la nivel de stat și federal – și totuși el nu este recompensat pentru această cheltuială. Ce principiu moral justifică forțarea de către stat a angajaților să acționeze ca niște colectori de taxe neplătiți?

Principiul reținerii la sursă este, bineînțeles, cheia întregului sistem federal de taxare a venitului. Fără procesul uniform și relativ lipsit de dureri al deducerii taxelor din salariul angajatului, statul nu ar putea spera vreodată să obțină nivelul înalt al taxelor de la salariați, într-o sumă globală. Puțini sunt cei care își amintesc că sistemul de reținere la sursă a fost instituit abia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și ar fi trebuit să fie un expedient de război. Însă, ca și alte trăsături ale despotismului de stat, măsura cerută de urgența războiului a devenit curând o parte venerată a sistemului american.

Este semnificativ, probabil, că statul federal, provocat de Vivien Kellems să verifice constituționalitatea sistemului de reținere la sursă, nu a reușit să răspundă provocării. În februarie 1948, doamna Kellems, o mică manufacturieră din Westport, Connecticut, a anunțat că sfidează legea reținerii la sursă și că refuză să deducă impozitul de la angajații săi. Ea a cerut ca statul federal să o acuze, pentru ca tribunalele să poată judeca asupra constituționalității sistemului de reținere la sursă. Statul a refuzat să facă acest lucru, în schimb a confiscat sumele datorate din contul său bancar. Doamna Kellems a deschis atunci un proces la nivel federal, cerând ca statul să-i restituie banii. În februarie 1961, când procesul a ajuns în sfârșit să fie judecat, judecătorii au decis ca statul să îi înapoieze banii. Însă constituționalitatea nu a fost niciodată judecată.[5]

Pentru a agrava prejudiciul, plătitorul individual de taxe este și el obligat, prin completarea formularelor de impozitare, să lucreze gratis pentru sarcina laborioasă și frustrantă de a calcula cât datorează statului. Nici în acest caz, nu se poate cere statului să acopere costul și munca cheltuite pentru elaborarea declarației. Mai mult, legea care cere tuturor să își completeze formularele fiscale este o încălcare clară a Amendamentului V din Constituție, care interzice statului să oblige pe oricine să se autoacuze. Totuși, tribunalele, adesea foarte zeloase în protejarea drepturilor Amendamentului V în domenii mai puțin sensibile, nu au făcut nimic în acest caz, unde miza este întreaga existență a supradimensionatei structuri a statului federal. Abolirea fie a impozitului pe profit, fie a reținerii la sursă sau a autoacuzării ar forța statul să se întoarcă la nivelurile de putere relativ minore, de care țara s-a bucurat înaintea secolului XX.

Taxele pe comerțul cu amănuntul, accizele și taxele de admitere obligă și ele la muncă neplătită – în aceste cazuri, munca neplătită a vânzătorului cu amănuntul pentru colectarea și transmiterea taxelor către stat.

Costurile mari ale colectării taxelor pentru stat au încă un efect nefericit – probabil nedorit de puterile existente. Aceste costuri, suportate fără probleme de marile afaceri, impun un cost disproporționat de mare și adesea distructiv asupra micului angajator. Marele angajator poate atunci să își asume costurile cu satisfacție, știind că mai micii săi concurenți vor fi afectați mult mai tare de povară.

Tribunalele

Munca forțată se găsește peste tot în structura noastră legală și judiciară. Astfel, adânc venerata procedură judiciară se bazează pe mărturia forțată. Pentru că este axiomatic pentru liberalism ca orice coerciție – în acest caz, munca forțată – asupra oricui, cu excepția delincvenților condamnați, să fie eliminată, aceasta înseamnă că mărturia obligatorie trebuie și ea abolită. Este adevărat că, în ultimii ani, tribunalele au fost alerte în privința cerinței din Amendamentul V, ca nici un presupus delincvent să nu fie forțat să depună mărturie împotriva lui însuși – să ofere materialul necesar pentru propria sa condamnare. Legislaturile au slăbit semnificativ această cerință, prin introducerea de legi ale imunității, oferind imunitate juridică pentru cei care depun mărturie contra colegilor – și, mai mult, constrângând martorii să accepte oferta și să depună mărturie împotriva asociaților. Dar constrângerea oricui pentru a depune mărturie reprezintă muncă forțată – și, mai mult, este similară răpirii, pentru că persoana este forțată să vină la audiere sau la proces și apoi este forțată să presteze efortul de a depune mărturie. Problema nu este legată doar de legile recente ale imunității; ci de eliminarea tuturor tipurilor de mărturie obligatorie, inclusiv citarea martorilor la o ilegalitate și apoi obligarea lor să depună mărturie. În cazul martorilor, nu se pune vreun moment problema vinovăției, așa că utilizarea coerciției asupra lor – o utilizare care nu a fost pusă sub semnul întrebării de nimeni până acum – este și mai puțin justificată decât obținerea forțată a mărturiei de la cei acuzați.

De fapt, întreaga putere de a cita ar trebui abolită, pentru că puterea de citare obligă cu participarea la proces. Nici măcar criminalul sau delincventul acuzat nu ar trebui să fie forțat să participe la propriul său proces, pentru că încă nu a fost condamnat. Dacă într-adevăr este nevinovat până la dovedirea vinovăției – așa cum cere excelentul și liberalul principiu al legii anglo-saxone – atunci tribunalele nu au nici un drept de a-l obliga pe acuzat să fie prezent la proces. Să ne amintim că singura excepție a interzicerii servituții involuntare din Amendamentul XIII este „cu excepția cazului în care constituie pedeapsă pentru crimă, pronunțată prin condamnarea legală a persoanei respective”; cel acuzat nu este condamnat încă. Atunci, tribunalul nu poate decât, cel mult, să-l anunțe pe acuzat că va fi judecat și să-l invite, pe el sau pe avocatul său, să participe; altfel, dacă aleg să nu vină, procesul va fi făcut in absentia. Bineînțeles că în acest caz acuzatul nu se va putea bucura de cea mai bună prezentare a cazului său.

Atât Amendamentul XIII, cât și crezul liberal conțin excepția pentru delincventul condamnat. Liberalul crede că un delincvent își pierde drepturile în măsura în care a agresat asupra drepturilor altei persoane și, de aceea, este permisibil ca cel condamnat să fie încarcerat și supus servituții involuntare în acea măsură. Însă, în lumea liberală, scopul încarcerării și pedepsei va fi cu totul diferit; nu va exista un „procuror de stat” care să aibă îndrăzneala de a iniția un proces în numele unei „societăți” inexistente, și care să pedepsească apoi delincventul în numele „societății”. În acea lume, acuzatorul va reprezenta întotdeauna o victimă individuală, iar pedeapsa va fi dată în beneficiul victimei. Astfel, pedeapsa va avea scopul crucial de a-l forța pe delincvent să plătească, să ofere restituție victimei. Un astfel de model a fost aplicat în America perioadei coloniale. În loc să fie trimis la închisoare un om care, de exemplu, a jefuit un fermier, era obligat să servească fermierului – în fapt, „dat în sclavie” pentru o perioadă – să muncească la fermă până când datoria sa era plătită. De fapt, în Evul Mediu, restituția către victimă era conceptul dominant al pedepsei; doar pe măsură ce statul a crescut în putere au început autoritățile guvernamentale – regii și baronii – să uzurpeze procesul de compensare, confiscând din ce în ce mai mult din proprietatea condamnatului pentru ele însele și neglijând victima neputincioasă. Și, pe măsură ce accentul s-a schimbat de la restituție la pedepsirea unor ilegalități abstracte „comise contra statului”, pedepsele date de stat vinovatului au devenit mai severe.

Profesorul Schafer scrie: „Pe măsură ce statul a monopolizat instituția condamnării, drepturile victimelor au fost treptat separate de legea penală”. Sau, în cuvintele criminologului de la începutul secolului XX, William Tallack, „În principal, din cauza lăcomiei violente a baronilor feudali și a puterilor ecleziastice medievale, drepturile părții vătămate au fost treptat restricționate și, în final, în mare parte apropriate de aceste autorități, care au practicat, de fapt, o dublă răzbunare asupra agresorului, prin confiscarea proprietății sale în favoarea lor și nu a victimei, și apoi prin condamnarea lui la temniță, tortură, tragere în țeapă sau spânzurătoare. Dar victima originală era practic ignorată.”[6]

În orice caz, liberalul este împotriva ideii de închisoare per se, dar este oripilat de câteva practici comune prezentului sistem judiciar și penal. Una din ele este termenul lung de încarcerare impus acuzatului care așteaptă să fie judecat. Dreptul constituțional la un „proces rapid” nu este arbitrar, ci un mod de a minimiza durata servituții involuntare dinaintea condamnării pentru o ilegalitate. De fapt, cu excepția acelor cazuri în care făptașul a fost prins cu mâinile pline de sânge și unde există, deci, o anumită prezumție de vinovăție, este imposibil de justificat orice încarcerare anterioară condamnării, cu atât mai puțin anterioară procesului. Chiar și când cineva este prins asupra faptei, este nevoie de o reformă importantă care trebuie făcută, pentru ca sistemul să fie cinstit: aplicarea legii inclusiv pentru poliție și alte autorități, ca pentru tot restul lumii. După cum vom discuta mai jos, dacă toată lumea ar trebui să fie supusă acelorași legi penale, atunci scoaterea autorităților de sub acele legi le dă o licență pentru comiterea continuă de agresiuni. Polițistul care prinde un delincvent și îl arestează, precum și autoritățile penale și judiciare care în încarcerează înaintea procesului – cu toții trebuie să fie supuși legii universale. Pe scurt, dacă au comis o eroare și acuzatul se dovedește a fi nevinovat, atunci aceste autorități ar trebui să fie supuse acelorași pedepse ca oricine răpește și încarcerează un om nevinovat. Imunitatea oferită în meseria lor nu ar trebui să fie o scuză mai mult decât a fost pentru locotenentul Calley în comiterea atrocităților de la My Lai, în războiul din Vietnam.[7]

Eliberarea pe cauțiune este o jumătate de soluție pentru problema încarcerării dinaintea procesului, dar este clar că această practică discriminează contra săracilor. Discriminarea persistă chiar dacă intensificarea afacerilor de cauționare a permis mult mai multor oameni să obțină cauțiune. Răspunsul că tribunalele sunt aglomerate cu procese și că, prin urmare, nu pot oferi un proces rapid este, bineînțeles, o proastă apărare a sistemului; dimpotrivă, această ineficiență inerentă este un argument excelent pentru abolirea tribunalelor se stat.

Mai mult, stabilirea cauțiunii este arbitrară, la îndemâna judecătorului, care are o putere excesivă și prea puțin limitată de a încarcera persoane înainte de a fi condamnate. Aceasta este deosebit de amenințătoare în cazul citațiilor pentru sfidarea curții, pentru că judecătorii au o putere aproape nelimitată de a trimite pe cineva la închisoare, după ce judecătorul însuși a acționat ca un om ce cumulează funcțiile de procuror, judecător și jurat în acuzarea, „judecarea” și condamnarea vinovatului, complet liber de regulile comune ale probării și judecării, și prin încălcarea principiului legal fundamental de a nu fi judecător în propriul caz.

În fine, există încă un aspect esențial al sistemului judiciar care a fost ignorat și a rămas nechestionat, nici măcar de către liberali, pentru prea mult timp. Acesta este serviciul obligatoriu de jurat. Nu prea există diferență de natură, cu toate că există, în mod evident, o mare diferență de grad, între datoria obligatorie de jurat și recrutare; ambele sunt sclavie, ambele îl obligă pe individ să îndeplinească sarcini în favoarea statului și la ordinul statului. Și ambele sunt plătite cu salarii de sclavi. Ca și în cazul penuriei de voluntari înrolați în armată, care este un efect al remunerării mult sub nivelul de piață, plata extrem de mică pentru serviciile juraților ne asigură că, chiar dacă „înrolarea” juraților ar fi posibilă, nu ar face-o prea mulți. Mai mult, jurații nu sunt doar obligați să participe și să servească în calitate de jurați, ci sunt câteodată și izolați de lume pentru multe săptămâni și ținuți fără ziare. Ce altceva este aceasta dacă nu închisoare și servitute voluntară pentru oameni nevinovați?

Se va obiecta că serviciul juraților este o funcție civică foarte importantă și asigură un proces corect, pe care acuzatul ar putea să nu-l obțină altfel de la judecător, mai ales că judecătorul este parte a sistemului de stat și, deci, suspect de a fi în favoarea procurorului acuzator. Foarte adevărat, însă, tocmai pentru că funcția lor este atât de vitală, este foarte important ca ea să fie îndeplinită de peroane care o fac de bunăvoie și nesiliți de nimeni. Am uitat oare că munca liberă este mai fericită și mai eficientă decât munca sclavului? Abolirea sclaviei juraților ar trebui să fie un punct vital al oricărei platforme liberale. Judecătorii nu sunt recrutați; nici avocații apărării; așa că nici jurații nu ar trebui să fie.

Probabil că nu este o coincidență că, oriunde în Statele Unite, juriștii sunt scutiți de sarcina de jurat. Pentru că aproape întotdeauna juriștii sunt cei care scriu legile, putem oare identifica aici un caz de legislație de clasă și privilegii de clasă?

Internarea forțată

Unul dintre cele mai rușinoase domenii ale servituții involuntare din societatea noastră este practica răspândită a internării forțate, sau a spitalizării involuntare, a bolnavilor mintal. În generațiile trecute, această încarcerare a nevinovaților era făcută fățiș ca o măsură contra bolnavilor mintal, pentru a-i elimina din societate. Această practică a socialismului a fost aparent mai umană în secolul XX, dar de fapt mai insidioasă: acum, doctorii și psihiatrii îi ajută cu încarcerarea pe acești nefericiți „pentru binele lor”. Retorica umanitară a permis utilizarea mult mai răspândită a acestei practici și, cu siguranță, a oferit rudelor nemulțumite posibilitatea să îi îndepărteze pe cei dragi fără să sufere procese de conștiință.

În ultimul deceniu, psihiatrul și psihanalistul liberal Thomas S. Szasz a dus o cruciadă individuală împotriva internării forțate, care a părut fără șanse la început, dar care devine din ce în ce mai influentă în domeniul psihiatriei. În numeroase cărți și articole, dr. Szasz a dezvoltat un atac cuprinzător și sistematic asupra acestei practici. A insistat, de exemplu, asupra faptului că internarea involuntară este o violare profundă a eticii medicale. În loc să slujească pacientului, doctorul servește în acest caz altora – familiei, statului – pentru a acționa contra și a merge până la tiranizarea completă a persoanei pe care ar trebui să o ajute. Internarea forțată și cu atât mai mult „terapia” forțată, e mult mai probabil să agraveze și perpetueze „boala mintală”, decât să o vindece. Foarte adesea, arată Szasz, internarea este un mijloc de a încarcera și deci elimina rude neplăcute, în loc de a fi un autentic ajutor pentru pacient.

Principala rațiune pentru internarea obligatorie este posibilitatea ca pacientul să fie „periculos pentru el însuși și pentru alții”. Primul mare defect al acestei abordări este acela că poliția, sau legea, intervine nu atunci când este în curs de desfășurare un act de agresiune fățișă, ci atunci când cineva consideră că un astfel de act ar putea avea loc într-o bună zi. Dar aceasta oferă o semnătură în alb pentru tirania nelimitată. Oricine ar putea fi considerat capabil sau probabil să comită o crimă într-o bună zi și deci, pe asemenea considerente, oricine poate fi închis legitim – nu pentru o ilegalitate, ci pentru că cineva credear putea comite una. Acest tip de gândire justifică nu doar încarcerarea, ci încarcerarea permanentă, a oricui este bănuit. Dar crezul liberal fundamental susține că orice individ are voință liberă și este capabil de alegeri libere; că nimeni, oricât ar fi de probabil să comită o agresiune în viitor, pe baza unei judecăți statistice sau de alt fel, nu este determinat să o comită; și că, în orice caz, este imoral, și invaziv și penal în sine, să forțezi pe cineva care nu comite o ilegalitate clară și prezentă, ci mai degrabă este suspect.

Recent, dr. Szasz a fost întrebat: „Dar nu considerați că societatea are dreptul și datoria să îngrijească de acei indivizi care sunt considerați «periculoși pentru ei înșiși și pentru alții»?” Szasz a replicat:

Cred că ideea de a „ajuta” oamenii prin a-i încarcera și prin a le face lucruri teribile este un concept religios, precum a fost cândva ideea de a le „salva” pe vrăjitoare prin tortură și ardere pe rug. În ceea ce privește „pericolul pentru sine însuși”, cred, ca și John Stuart Mill, că trupul și sufletul unui om sunt ale sale, nu ale statului. Și, mai mult, că fiecare individ are „dreptul”, dacă doriți, să facă ceea ce dorește cu trupul său – atât timp cât nu vatămă pe altcineva, sau încalcă dreptul altcuiva.

În ceea ce privește „pericolul pentru alții”, mulți psihiatri care lucrează cu pacienți spitalizați ar recunoaște că este o pură fantezie. … S-au făcut, de fapt, studii statistice care arată că bolnavii mintal respectă legea mult mai mult decât populația normală.

Iar juristul de libertăți civile Bruce Ennis adaugă că:

Știm că 85% din toți foștii pușcăriași vor comite mai multe ilegalități în viitor și că rezidenții din ghettouri și bărbații adolescenți este mult mai probabil să comită ilegalități decât membrii obișnuiți ai populației. De asemenea, știm din studii recente că bolnavii mintal sunt statistic mai puțin periculoși decât persoana medie. Așa că, dacă ceea ce ne preocupă cu adevărat este pericolul, de ce să nu îi închidem, mai întâi, pe foștii deținuți și apoi să îi închidem pe toți rezidenții ghettourilor, și apoi pe toți bărbații adolescenți? … Întrebarea pusă de Szasz este: Dacă o persoană nu a încălcat nici o lege, ce drept are societatea să-l închidă?[8]

Cei internați forțat se pot împărți în două clase: cei care nu au comis nici o ilegalitate, și cei care au comis. În primul caz, liberalul cere eliberarea lor necondiționată. Dar ce putem spune despre cei din a doua clasă, delincvenții care, prin nebunie sau alte pledoarii, se presupune că scapă de „brutalitatea” închisorii și primesc în schimb îngrijire medicală de la stat? Și în acest caz, dr. Szasz a inițiat o critică viguroasă și devastatoare a despotismului „umanitarismului” socialist. În primul rând, este un lucru grotesc să pretinzi că încarcerarea într-un spital de boli mintale este cumva „mai umană” decât încarcerarea echivalentă la o închisoare. Dimpotrivă, despotismul autorităților este probabil mai sever, iar prizonierul probabil că își poate apăra drepturile mai puțin, pentru că cineva care primește certificatul de „bolnav mintal” este categorisit drept o „nonpersoană” pe care nimeni nu se simte obligat s-o mai ia în serios. După cum glumea dr. Szasz: „Într-un spital de boli mintale, oricine va înnebuni!”

Însă, mai departe, trebuie să contestăm întreaga noțiune de a scoate pe oricine de sub domnia legii obiective. Pentru persoanele astfel izolate acest lucru e mult mai probabil să fie dăunător, decât folositor. Să presupunem, de exemplu, că două persoane, A și B, comit o tâlhărie echivalentă, și că pedeapsa obișnuită pentru această ilegalitate este de 5 ani de închisoare. Să presupunem că B „scapă” de această pedeapsă, fiind declarat bolnav mintal, și este transferat către o instituție de stat pentru boli mintale. Socialiștii se concentrează pe posibilitatea ca, de exemplu, B să fie eliberat în doi ani de către psihiatrul de stat, fiind considerat „vindecat” și „reabilitat”. Ce se întâmplă, însă, dacă psihiatrul nu îl consideră pe B vindecat niciodată, sau dacă o face doar după un timp foarte îndelungat? Atunci, B, pentru simpla hoție, poate suferi oroarea unei încarcerări pe viață într-o instituție de boli mintale. Astfel, conceptul „liberal” de condamnare nedeterminată – de a condamna pe cineva nu pentru ilegalitatea obiectivă, ci pe baza felului în care statul îi apreciază psihicul sau spiritul de cooperare – constituie tirania și dezumanizarea de cea mai joasă speță. Este o tiranie care, în plus, îl încurajează pe prizonier să adopte un comportament derutant în tentativa de a-l păcăli pe psihiatrul de stat – pe care, pe bună dreptate, îl percepe ca dușman – că s-a „vindecat” și că se poate elibera. A numi acest proces „terapie” sau „reabilitare” este o crudă batjocorire a acestor termeni. Este mult mai principial, și cu adevărat mai uman, ca fiecare deținut să fie tratat în acord cu legea penală obiectivă.



[1] Există o excepție: pedepsirea delincvenților care au agresat ei înșiși, sau și-au luat victimele în sclavie. O astfel de pedeapsă, într-un sistem liberal, ar presupune cel puțin obligarea delincventului să muncească pentru a plăti restituție victimei sale.

[2] Este semnificativ că singura excepție din Amendamentul XIII este pedepsirea vinovaților condamnați, menționată în nota precedentă: „Nici sclavia, nici servitutea involuntară, cu excepția cazului în care constituie pedeapsă pentru crimă, pronunțată prin condamnarea legală a persoanei respective, nu vor exista în interiorul Statelor Unite sau în oricare alt loc aflat sub jurisdicția lor.”

[3] Cf. James C. Miller III, ed., Why the Draft? (Baltimore: Penguin Books, 1968).

[4] Arthur A. Ekirch, Jr., The Civilian and the Military (New York: Oxford University Press, 1956), p. 28. Pentru un atac tranșant din partea unui teoretician jeffersonian asupra calității președintelui american de comandant suprem al forțelor armate, vezi John Taylor of Caroline, An Inquiry into the Principles and Policy of the Government of the United States (1814; reprinted New Haven, Conn.: Yale University Press, 1950), pp. 175ff. Pentru importanta influență a teoreticienilor liberali englezi din secolul XVII asupra Revoluției americane și pentru ostilitatea lor față de ideea unei armate permanente, vezi Bernard Bailyn, The Ideological Origins of the American Revolution (Cambridge, Mass.: Harvard University Press, 1967), pp. 61–64. Vezi și Don Higgenbotham, The War of American Independence (New York: Macmillan, 1971), pp. 14–16.

[5] Asupra cazului Kellems, vezi Vivien Kellems, Toil, Taxes and Trouble (New York: E.P. Dutton, 1952).

[6] Stephen Schafer, Restitution to Victims of Crime (Chicago: Quadrangle Books, 1960), pp. 7–8; William Tallack, Reparation to the Injured and the Rights of the Victims of Crime to Compensation (London, 1900), pp. 11–12.

[7] Pentru o critică hilară a imunităților poliției și autorităților penale, vezi H.L. Mencken, “The Nature of Liberty,” Prejudices: A Selection (New York: Vintage Books, 1958), pp. 138–43.

[8] Citat în Maggie Scarf, “Dr. Thomas Szasz . . . ,” New York Times Magazine (October 3, 1971): 42, 45. Printre alte lucrări, vezi Thomas S. Szasz, Law, Liberty, and Psychiatry (New York: Macmillan, 1963).

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)