Bettina Bien Greaves s-a născut în Washington, D.C. În timpul celui de-al doilea război mondial a lucrat în departamentul de Administrație economică externă al Statelor Unite, pentru America de Sud (La Paz, Bolivia) și Europa (Viena, Austria).
În acea perioadă nu cunoștea nimic despre Școala “Austriacă” de Economie, dar a vizitat ulterior Viena, de mai multe ori, pentru a cerceta viața și opera lui Ludwig von Mises,pe care l-a cunoscut și cu care a studiat mai târziu. S-a dedicat studiului economiei și teoriei pieței libere în 1951, când a început să lucreze pentru Fundația pentru educație economică din Irvington-on-Hudson, N.Y., și să participe la seminarul de economie organizat de Mises la Universitatea din New York, la care a participat regulat până la retragerea lui Mises în 1969.
A lucrat la Fundația pentru educație economică mai mult de patruzeci de ani, a fost numită Cercetător rezident în 1992, apoi s-a retras în 1999 în Carolina de Nord. A finalizat editarea manuscrisului răposatului ei soț, Percy L. Greaves, Jr., care a murit în 1984: Semințele și fructele infamiei: fundalul, investigațiile și mușamalizarea atacului japonez de la Pearl Harbor și în prezent îl pregătește pentru publicare.
Doamna Greaves este autoarea unui curs pentru profesorii de liceu, Economia pieței libere: un curriculum (1975) și a elaborat un Ghid introductiv pentru studenți. A tradus din limba germană câteva lucrări de teorie monetară ale lui Mises care au fost publicate în englază cu titlul On the Manipulation of Money and Credit (1978). A compilat și editat mai multe texte: o colecție de articole de Ludwig von Mises, Economic Freedom and Free Enterprise (1990), o colecție de lucrări ale unor autori “austrieci” timpurii, Austrian Economics: An Anthology (1996), un manuscris din 1940 nepublicat și găsit între documentele lui Mises, Interventionism: An Economic Analysis, și un rezumat publicat în 1999 cu titlul Rules for Living: The Ethics of Social Cooperation, care conține câteva capitole din lucrarea lui Henry Hazlitt, The Foundations of Morality. Doamna Greaves a compilat, de asemenea, Mises: An Annotated Bibliography of Books and Articles By and About Ludwig von Mises (volumul I, până în 1981– împlinirea a 100 de ani de la nașterea lui Ludwig von Mises — inclusiv, publicat în 1993, actualizat cu volumul II, 1982-1993, publicat în 1995). Timp de șase ani, Doamna Greaves a predat economie la New York Institute of Credit. A susținut conferințe în multe locuri din Statele Unite, și în Guatemale, Mexic, Franța, Polonia, Finlanda, Cehia și România. Doamna Greaves, împreună cu răposatul soț Percy L. Greaves, Jr., au primit distincția de Doctor honoris causa ai Universității Francisco Marroquín din Guatemala. A răspuns cu amabilite următoarelor întrebări, după vizita sa în România, în anul 1994.
Întrebări și răspunsuri despre Mises și Școala austriacă
Dan Cristian Comănescu: Doamnă Bettina Bien Greaves, am privilegiul de a mă adresa unei eminente studente americane a ilustrului Ludwig von Mises. Ați participat, vreme de 18 ani (1951-1969), fără întrerupere, la seminariile profesorului Mises de științe economice avansate, de la New York University și cele două volume ale lucrării dvs., Mises: An Annotated Bibliography (1993 [cu Robert W. McGee], 1995) reprezintă, de pe acum, o piatră de hotar în istoria Școlii “austriece” de economie. Îngăduiți-mi să încep cu ceea ce Jacques Rueff a numit cândva “intransigența lui Ludwig von Mises”. Era Mises un om intransigent? Cum era Mises în calitate de profesor?
Bettina Bien Greaves: Îți mulțumesc, Cristian, pentru invitația de a discuta despre cel ce a fost profesorul Ludwig von Mises, despre opera lui, și despre ideile Școlii austriece de economie, cu care numele său a fost îndeaproape asociat, vreme de zeci de ani.
Într-adevăr, mulți l-au numit pe Mises “intransigent”, prieteni și dușmani deopotrivă. În engleza standard a dicționarului Webster, “intransigent” înseamnă, prin definiție, “care nu acceptă compromisuri, necompromițător, ireconciliabil.” Cu privire la Mises, prietenii lui au rafinat această definiție. El refuza, spuneau ei, să accepte compromisuri referitoare la ceea ce considera că este adevărat. În mod cert, nu era o persoană slabă sau docilă. Avea curajul convingerilor sale și, în chestiuni de principiu, refuza compromisurile. Așa că îl numeam intransigent, înțelegând prin aceasta că se pronunța fără echivoc pentru adevăr, așa cum îl vedea el. Vrăjmașii, aceia care nu puteau să-i accepte teoriile, îl numeau de asemenea “intransigent”, numai că, prin aceasta, înțelegeau încăpățânat, obstinat și chiar predispus la erori.
Cum era Mises ca profesor? Teoria economică, principiile acțiunii umane și legile praxeologiei pe care le prezenta Mises la seminariile sale erau dezvoltate cu instrumentele logicii și ale rațiunii, pornind de la faptul incontestabil că omul acționează. De bună seamă, nici o persoană care trăiește și respiră nu poate nega aceasta. Așa încât, oricine dorea să-l contrazică pe Mises, trebuia să demonstreze că Mises a părăsit firul implicațiilor logice, la unul din pașii făcuți pe drumul parcurs din punctul de plecare, categoria a priori a acțiunii. Dacă, pornind de la faptul fundamental al acțiunii umane, Mises ar fi raționat greșit, atunci teoriile construite pe acest fundament s-ar fi dovedit false. Dar, fiindcă era atât de sigur pe punctul său de plecare, faptul că omul acționează și fiind încredințat că raționamentul său este corect, Mises era greu de contrazis. El deținea un bagaj impresionant de cunoștințe istorice și cita adesea din ele pentru a ilustra – nu pentru a demonstra – teoriile sale. Studenții învățaseră să evite respingerea directă a argumentelor lor, rugându-l să comenteze câte un articol recent sau câte o propunere politică.
*
D.C.C.: Vă propun să ne întoarcem un moment în 1931, când Mises mai putea încă scrie că școlile moderne de gândire economică “diferă numai prin modalitățile lor de exprimare a aceleiași idei fundamentale și că ele sunt despărțite mai mult prin terminologii și particularități de prezentare decât prin substanța învățăturii lor”. Pe de altă parte, încă de pe atunci, Mises accentua “superioritatea Școlii austriece” ,între altele pentru felul cum știa să dea seama de conceptul de cost, pornind de la “judecăți de valoare subiective”. [Epistemological Problems, 1981, pp.165, 214] V-aș ruga să explicați, în câteva cuvinte, ideea fundamentală a teoriei economice subiectiviste moderne. Ar fi, oare, corect să afirmăm că Școala austriacă se definește prin rigoarea sa deosebită în dezvoltarea acestei idei?
B.B.G.: Pentru a răspunde, ar putea fi util să compar Școala “austriacă“ de economie cu celelalte școli, și să explic de ce se numește “austriacă“. Înainte de anii 1870 economiștii discutau despre prețuri și producție, despre cerere și ofertă însă nu reușeau să explice formarea prețurilor, ce determină structurile de producție, sau cererea și oferta. Adam Smith, cel care a fost numit fondatorul “economiei clasice”, scria că producătorii sunt ghidați de o “mână invizibilă“, dar nu dădea explicații despre această “mână invizibilă“. În deceniul al optulea al secolului trecut, mai mulți economiști, Carl Menger în Austria, Wm. Stanley Jevons în Anglia, Leon Walras în Elveția și John Bates Clark în Statele Unite au atras atenția asupra importanței valorilor subiective ale indivizilor pentru știința economică.
Carl Menger este cel care, în Austria, a explicat cel mai amănunțit cum prețurile, structurile de producție, cererea și oferta, etc., se reduc, toate, în ultimă analiză, la acțiunile și preferințele indivizilor, acționând fiecare pe baza preferințelor personale subiective, formulând și teoria, corelată îndeaproape, a utilității marginale. “Școala” clădită pe învățătura lui Menger s-a numit “austriacă“, el și succesorii săi Austrieci fiind cei care au aplicat teoria valorii subiective în abordarea tuturor aspectelor economice. Alți economiști tindeau să ignore valoarea subiectivă când era vorba de fenomene macroeconomice, adică de consecințele acțiunilor multor persoane, grupuri, colectivități, etc. “Austriecii” au demonstrat însă că așa-numitele fenomene macro-economice (structurile de producție, profiturile și pierderile, banii, fluctuațiile ciclice, ratele de schimb valutar, balanțele comerciale și de plăți internaționale, etc.), sunt, chiar și acestea, explicabile numai recunoscându-le ca rezultate ale acțiunilor și interacțiunilor multor indivizi, acționând, fiecare, pe baza valorilor lor subiective. Așa încât, teoria valorii subiective, utilitatea marginală, și acțiunile individuale stau la baza tuturor, subliniez tuturor, teoriilor economice dezvoltate de Școala austriacă. Ceea ce le conferă austriecilor, după cum ai spus, “rigoarea deosebită în dezvoltarea acestei idei.” Adoptând metoda bazată pe acțiunile individuale, este școala individualismului metodologic.
Când Mises scria, în 1931, că austriecii nu au clarificat doar “relația cauzală dintre valoare și cost” ci, mai mult, au “urmărit chiar și filiația conceptului acesta [de cost] până la judecăți de valoare subiective,” [Epistemological Problems, 1981, pp.165, 214] el nu putea să anticipeze răspândirea ideilor lui Keynes și a economiei agregative. Chiar și în anii 60 Mises scria că “după un număr de ani toate ideile esențiale ale Școlii austriece erau, în linii mari, acceptate ca parte integrantă a teoriei economice. Cam în vremea dispariției lui Menger (1921), nu se mai distingea între doctrina Școlii austriece și alte teorii economice. Denumirea “Școlii austriece” ajunsese să fie dată unui important capitol din istoria gândirii economice: încetase de a mai fi numele unei secte specifice, cu doctrine diferite de cele împărtășite de alți economiști.” Așa că, s-ar putea spune că tocmai succesul pozitivismului și al keynesismului agregativ, care au copleșit gândirea economică, câștigând statutul de “ortodoxie”, a redat Școlii austriece statutul ei de “sectă specifică, cu doctrine diferite de cele împărtășite de alți economiști.” [O perspectivă istorică asupra școlii austriece de economie, 1962/1969, p.41]
*
D.C.C.: Încă din 1944, Henry Hazlitt saluta sfidarea austriacă ce înfrunta “birocratizarea minții” în Statele Unite, atrăgând atenția asupra “ironiei faptului că apărătorii cei mai eminenți și mai necompromițători ai libertății engleze și ai sistemului liberei inițiative, ajuns în America la cea mai înaltă dezvoltare, trebuie să fie doi exilați austrieci”, [Greaves & McGee Bibliography, p.93] Mises și Hayek. Puteți schița, pentru orientarea cititorilor noștri, parcursul teoriilor economice “austriece”, pe scena academică americană?
B.B.G.: Nu este ușor de urmărit dezvoltarea și răspândirea ideilor de la persoană la persoană, și de la țară la țară. Totuși, pentru a răspunde întrebării tale, voi încerca o scurtă explicație. Teoria economiștilor clasici – Adam Smith, John Stuart Mill și Ricardo mai ales – a fost depășită la sfârșitul secolului XIX, odată cu dezvoltarea teoriei valorii subiective și a utilității marginale. Au contribuit la acest avans al ideilor economice, între alții, Wm. Stanley Jevons și Alfred Marshall în Anglia, John Bates Clark în Statele Unite, Leon Walras în Elveția . Jevons a murit curând după ce și-a publicat cartea despre teoria subiectivă a valorii; ceilalți au eșuat cu toții în aplicarea consecventă a teoriei valorii, pe care o elaboraseră, la toate tranzacțiile economice. Jevons și Walras au încercat să descrie valoarea în termeni statistici; Clark a recurs la metode similare pentru a susține intervenții guvernamentale, bunăoară legislația anti-trust; iar Marshall definea filosofia statului-providență (welfare state) referindu-se la utilitatea marginală. Teoria valorii subiective și utilitatea marginală au fost definite mai explicit de Menger, care s-a ținut deoparte de politică, decât de ceilalți economiști. Urmându-i exemplul, succesorii săi austrieci au continuat să aplice riguros teoriile lui Menger în alte domenii economice. Mai mult, cu excepția lui Bohm-Bawerk, care a fost vreme de câțiva ani ministru de finanțe, ei au rămas în lumea academică și n-au luat parte la politică.
Înainte de primul război mondial, numeroși economiști britanici și americani mergeau în Germania pentru specializări – este cazul lui J. B. Clark, bunăoară. Însă obiceiul acesta a pierit după primul război mondial, așa că puțini economiști americani formați ulterior cunoșteau limba germană. Puține lucrări datorate Școlii “austriece” au fost traduse în limba engleză înainte de finele celui de-al doilea război mondial, așa că impactul lor a rămas redus până atunci în lumea anglofonă. În orice caz, extrem de puțini economiști britanici și americani le citeau înainte de depresiunea din anii 30. Neînțelegând cauzele depresiunii, multă lume susținea necesitateaunor măsuri guvernamentale pentru a preveni asemenea fluctuații economice în viitor.
Atunci s-a ivit pe scenă economistul britanic John Maynard Keynes. Se făcuse mult caz de eșecul liberei inițiative, care ar fi cauzat depresiunea. După Keynes, motivul era o diminuare a cheltuielilor consumatorilor. Pentru a determina o redresare, pentru a spori cheltuielile consumatorilor, guvernul trebuia să se angajeze într-un program de lucrări publice și de subvenții, finanțat prin inflație sau prin expansiunea creditelor. Explicația depresiunii oferită de Keynes i-a atras pe politicieni și modelul său a devenit marele program de urmat. Practic toate țările din lume s-au angajat în impresionante programe de investiții. În Statele Unite, președintele Roosevelt a introdus cheltuielile guvernamentale cu al său New Deal. Teoriile valorii subiective, așa cum fuseseră elaborate de non-austrieci, nu fuseseră prezentate suficient de riguros, sau aplicate cu destulă consecvență pentru a rezista popularității cheltuielilor Keynesiene. Inclusiv profesorii universitari au fost atrași de Keynes.
Așa se face că, după cum spunea Hazlitt în 1944, cele două persoane care apărau “libertatea engleză și sistemul liberei inițiative” în modul cel mai convingător erau doi exilați austrieci, Ludwig von Mises și F.A.Hayek; nici unul dintre ei nu cedase farmecelor lui Keynes; amândoi se aflau în afara lumii academice și a birocrației guvernamentale.
*
D.C.C.: Soțul dumneavoastră, regretatul profesor Percy L. Greaves, Jr., a fost un colaborator și prieten apropiat al lui Ludwig von Mises. În volumul său Understanding the Dollar Crisis (1973), profesorul Greaves se referea la Milton Friedman ca fiind, în esență, un “inflaționist”. De ce oare? Dacă banii neviciați reprezintă “esența însăși a sistemului pieței” libere și dacă inflația este “problema economică dominantă a secolului nostru”, atunci, în cele din urmă, oare nu mai trebuie considerat profesorul Milton Friedman un adept al pieței libere?
B.B.G.: Milton Friedman este o personalitate încântătoare, un excelent vorbitor și un polemist redutabil. De-a lungul unei vieți întregi, el a fost un profesor îndrăgit. Încasările pentru lecțiile sale sunt fenomenale și, în 1976, a fost distins cu premiul Nobel pentru științe economice. Se bucură de avere, popularitate, o largă aprobare și recunoaștere internațională. Cu toate acestea, dacă un adept al pieței libere trebuie să înțeleagă operațiile pieței, ce determină prețurile formate pe piață, importanța lor ca semnale pentru ghidarea antreprenorilor și a producătorilor și necesitatea unui sistem monetar neviciat, determinat de piață, pentru a calcula cum e mai bine să fie întrebuințate resursele naturale și factorii de producție pentru deservirea consumatorilor, atunci Friedman nu poate fi socotit un adept al pieței libere.
Concepția lui Friedman despre politicile monetare demonstrează că el nu înțelege problema banilor. Mulți ani, Friedman a susținut că cea mai bună sau, cum obișnuia el să spună, “cea mai puțin rea” politică monetară ar fi o lege sau un amendament constituțional care să constrângă banca guvernamentală a Statelor Unite – “Fed” – să sporească masa monetară într-un ritm regulat, specificat. Ideea lui ar fi ca sporul monetar să urmărească îndeaproape, pentru a o compensa, creșterea populației și pe cea de bunuri și servicii. Friedman subliniază întotdeauna că asemenea creșteri ale numărului de dolari nu trebuie să devină fluctuații capricioase, ci trebuie menținute într-un anume ritm anual fixat, constant, de pildă 3% sau 4%. Dar, cerând o creștere a numărului de dolari, el recomandă o politică de inflație care, în timp, nu poate decât să aducă incertitudine, și perspectiva dezastrului.
Mai mult, Friedman dovedește că nu înțelege problema monetară atunci când se referă la “bani” ca fiind numerar de hârtie creat de guvern, nu bani în sensul economic, adică mediul de efectuare a schimburilor rezultat din alegerea pieței. Banii de astăzi sunt “derivați”, s-ar putea spune, din banii neviciați de aur și argint pe care îI întrebuințau altădată comercianții. Guvernul a început prin a substitui aurul și argintul cu note de hârtie și credite. Următorul pas a fost de a declara aceste note “mijloace de plată legale”, silindu-i pe comercianți să le accepte , la efectuarea tranzacțiilor. Apoi, guvernul a retras posibilitatea populației de a mai utiliza aur și argint în orice fel de tranzacții, nelăsând comercianților nici o altă posibilitate în afara utilizării hârtiei create de guvern. Părăsirea banilor rezultați din alegerea pieței îi oferă guvernului carte blanche – putere discreționară de manipulare a banilor, lăsând populația în întregime la mila guvernului, fără nici un mijloc de protecție împotriva exceselor acestuia.
Friedman dovedește că nu înțelege inflația atunci când acceptă să o definească în termeni de creștere a prețurilor. În fapt, inflația este chiar sporul monetar. Ridicarea prețurilor este doar una , eventual cea mai vizibilă, dintre consecințele sporului monetar.
Friedman demonstrează că nu înțelege prețurile atunci când proclamă că obiectivul politicii sale monetare este să mențină “prețuri stabile” și/sau un “nivel stabil al prețurilor”. Evident, el crede că sporind cantitatea de bani într-un ritm constant, prețurile pot fi menținute “stabile”. Însă prețurile nu sunt niciodată “stabile”. Etichetele cu prețuri pe care le vedem la magazin sunt “prețuri pentru cine întreabă“; prețul unui bun atunci când este implicat într-o tranzacție efectivă. poate fi foarte diferit.
Prețurile actuale sunt efemere, rapoarte de schimb instantanee între bunuri și servicii de o parte și bani de cealaltă. Ele reflectă valorile relative ale cumpărătorilor și vânzătorilor, ale cumpărătorilor potențiali și ale vânzătorilor potențiali, care licitează stocurile disponibile de bunuri și servicii de o parte, și unitățile monetare de cealaltă. Fiecare preț stabilit pe piață este o chestiune de moment, reflectând valorile particulare ale participanților cu privire la un bun particular, la un moment și într-un loc particular. Așa că, orice modificare în oferta oricărui bun sau serviciu și/sau orice variație a cererii consumatorilor, așa cum se petrec ÎNTOTDEAUNA în lumea aceasta a noastră, conduc inevitabil la modificări de prețuri. Pe de altă parte, prețurile nu se modifică toate în același timp, în aceeași măsură, sau în aceeași direcție. Așa că, a vorbi despre “ prețuri stabile” sau despre un “nivel al prețurilor” este, în cel mai bun caz, o metaforă nefericită; nu e nici măcar o descriere exactă.
În ciuda eșecului lui Friedman de a înțelege aceste aspecte importante ale operațiilor pieței, el se exprimă ca un adept al pieței libere atunci când critică expansiunea guvernului, birocrația, subvențiile, regulile reglementările și privilegiile speciale. El critică inclusiv politica monetară inflaționistă a băncii centrale – Fed – deoarece este capricioasă și impredictibilă și nu urmează prescripțiile sale cu privire la un ritm constant. Spre lauda lui Friedman, critica sa îndreptată împotriva intervenției guvernamentale este, de regulă, prezentată într-o manieră atât de agreabilă încât reușește să fie persuasivă chiar și printre intervenționiștii guvernamentali și adepții statului providență.
*
D.C.C.: În ultimii ani, liberalismul clasic s-a apropiat tot mai mult de analiza opțiunilor publice și de economia constituțională. În viziunea acestor școli, un autentic program pentru prosperitate ar trebui încapsulat într-o “declarație a drepturilor economice ale omului”, un număr de reguli constituționale de felul acesteia : rolul Fed [banca centrală S.U.A.] este de a menține valoarea monedei și un nivel stabil al prețurilor. Dacă nivelul prețurilor fie crește, fie descrește cu mai mult decât 5% anual, pe o durată de doi ani consecutiv, atunci tuturor guvernatorilor Fed li se va cere să-și prezinte demisia. Desigur, profesorii James D. Gwartney și Richard L. Stroup, care au formulat acest amendament, [What Everyone Should Know About Economics and Prosperity, 1993, p.108] ar recomanda călduros adoptarea unora similare în țările ex-comuniste, cum ar fi România. Există vreo obiecție “austriacă“ la o schemă de felul acesta ? Puteți ghici cum ar fi reacționat Mises ?
B.B.G. : Înainte de orice, ar trebui să spun că orice tentativă de a stopa sau încetini inflația, se cuvine lăudată. Pe de altă parte, aș critica propunerea Gwartney – Stroup, în esență din aceleași motive pentru care am criticat schema lui Friedman. Evident Gwartney și Stroup cred, laolaltă cu Friedman, că este dezirabil un spor al cantității de bani și că o asemenea politică inflaționistă ar putea fi compatibilă cu un “nivel stabil al prețurilor”.
La rădăcina politicilor monetare dezastruoase din întreaga lume se află CREDINȚA , aproape universală, extrem de răspândită în toate mediile – economiști, oficialități guvernamentale, oameni de afaceri și publicul larg – că o anumită inflație e de fapt dezirabilă, ba chiar necesară pentru asigurarea prosperității economice și a dezvoltării. În mod categoric inflația NU este necesară! Mai mult, ea nu este avantajoasă ci dezastruoasă!
În epilogul din 1953 la The Theory of Money and Credit, Mises avansa propunerea sa pentru o reformă monetară. Țelul său era să găsească o cale pe care o țară să-și poată înlocui moneda inflaționată, bazată pe expansiunea creditelor, cu o monedă neviciată, întemeiată pe aur. Primul pas, spunea el, e stoparea inflației! Nu trebuie emisă monedă nouă și nici create credite prin expansiune. Dar, Mises nu recomanda deflația sau distrugerea de monedă, datorită efectului disruptiv serios pe care l-ar avea asupra înțelegerilor monetare existente.
Telul lui Mises era întoarcerea la o monedă aur. În scopul acesta, trebuie mai întâi determinat raportul dintre unitatea monetară națională și aur. Oamenilor trebuie să li se îngăduie să cumpere, să vândă și să încheie tranzacții în aur. După câtva timp, raportul între unitatea monetară, să zicem dolarul, și aur, ar fi determinată. din acel moment s-ar putea anunța că dolarul e de acum înainte definit ca fiind acea cantitate de aur. Tranzacțiile pe piață ar putea continua apoi pe această bază. Mises era conștient că această schemă nu este perfectă, dar o considera fezabilă, un aranjament atât de bun cât este posibil în această lume a noastră imperfectă.
O altă problemă pe care n-am menționat-o, deși aș fi putut s-o fac, se referă, deopotrivă, la propunerea lui Friedman și la schema Gwartney – Stroup. Ar fi dificil, aș zice chiar imposibil, să măsurăm procentul ratei de creștere a prețurilor. Indicatorii prețurilor, agregatele, statisticile, pot furniza anumite indicații grosolane despre măsura în care banii de hârtie și creditele au sporit într-un interval de timp. Dar acestea nu sunt măsurători exacte, sau științifice. Diverși statisticieni vor împărtăși diverse opinii cu privire la prețurile care trebuie incluse și la ponderile ce reflectă importanța relativă a diverselor bunuri. Încercarea de a lega politicile monetare de un reper atât de îndoielnic nu va furniza nicicând băncii centrale un ghid clar definit după care să-și orienteze deciziile.
Din câte am citit, s-ar părea că României i-ar putea fi de folos stabilirea unei “bănci de emisie” consultative. Această bancă de emisie n-ar avea nici o legătură directă cu banii. Rolul ei s-ar reduce la a observa, a consilia și ar ajuta banca centrală să-și controleze înclinația spre inflație. Țările care au avut bănci de emisie au obținut, în general, foloase de pe urma lor, în reducerea inflației.
*
D.C.C. : Interviul acesta urmează să însoțească versiunea în limba română a conferinței despre socialism rostite de Mises în Argentina, în anul 1959. Regretatul profesor Murray N. Rothbard, un strălucit discipol american al lui Mises, își amintea la un moment dat că ilustrul sau mentor considera existența bursei ca fiind elementul cheie pentru a decide daca o economie este de piață, sau este esențialmente “socialistă“. [Review of Austrian Economics, Vol.5, No.2, p.59] V-aș ruga sa explicați acest criteriu. Cum este el legat de conceptul misesian de “diviziune a muncii , calculată mental, între oamenii de afaceri”, care ține laolaltă sistemul economiei de piață.
B.B.G.: Posesiunea de proprietate, fără dreptul de a vinde, nu este proprietate autentică; nimeni nu posedă cu adevărat ceva dacă nu poate uza, dispune și/sau vinde acel ceva după bunul său plac. Când corporațiile și acțiunile la corporații se află în proprietate privată, ele pot fi comercializate privat prin intermediul bursei; în această situație, nici proprietarul, nici potențialul cumpărător nu au nevoie să ceară permisiunea cutărui oficiu de planificare centrală. Proprietarii și cumpărătorii potențiali pot cumpăra și vinde titluri de proprietate, resurse, unelte, mașini și alți factori de producție, adică lucrurile necesare pentru a produce bunuri și servicii destinate consumatorilor; ei pot face comerț, pot cumpăra și vinde la discreție toate posesiunile lor, sau părți din aceste posesiuni oricând cad de acord asupra unui preț. De aceea, existența bursei, prin intermediul căreia indivizi privați pot cumpăra și vinde, este dovada peremptorie a existenței unei piețe relativ libere și a unei ordini întemeiate pe proprietatea privată.
Producția este un efort ce presupune cooperare; munca se împarte între mulți indivizi; nici unul nu e pe cont propriu; toți sunt interdependenți. Când proprietarii se angajează în schimburi unii cu alții la bursă, în cadrul unei ordini întemeiate pe proprietatea privată, ei împart între ei diferitele operații ale pieței. Înainte de a se decide să facă un schimb, să cumpere sau să vândă, proprietarii și cumpărătorii potențiali încearcă să anticipeze dacă tranzacția se va dovedi benefică. Ei iau în considerare costurile probabile și posibila contribuție pe piață a fiecărui serviciu sau bun în proprietate oferit. În felul acesta, valorile numeroaselor servicii și parți de proprietate sunt calculate mental și integrate în sistemul pieței.
Cumpărători și vânzători cercetează piața potențială pentru diferitele bunuri și servicii luate în considerație; ei țin seama de costurile de producție, de alte bunuri pe care le-ar putea produce, de alte utilizări pe care le-ar putea da resurselor și de alte metode de producție. Prin intermediul bursei, proprietarii compară costurile diverselor resurse, economiile altor posibilități și procese de producție. Prețurile rezultă din cererile și ofertele proprietarilor și ale cumpărătorilor potențiali. Prețurile acestea furnizează comercianților informații. Ele servesc la semnalizarea dorințelor consumatorilor și a schimbărilor tehnologice, precum și a descoperirii și a epuizării de resurse. Proprietarii de resurse private se bazează pe aceste prețuri în efectuarea calculelor lor. Pe de altă parte, când toate resursele se află în posesia guvernului și toate deciziile sunt luate de un oficiu central de planificare, proprietarii nu licitează resurse. Așa că nu se formează nici un fel de prețuri. Fără a fi ghidați de prețurile stabilite pe piață, planificatorii centrali nu pot ști ce se petrece, nu pot ține pasul cu dorințele consumatorilor, cu metodele de producție sau cu stocurile de resurse și calculele economice devin imposibile. Neavând acces la schimbări, planificatorii centrali tind să se cramponeze de planurile lor preconcepute, fără a se ajusta, sau a se adapta.
*
D.C.C. : Într-un scurt eseu devenit clasic, Profituri și pierderi (1951) Mises nota: “ Faptul că în economia de piață, profitul și pierderea antreprenorială sunt determinate cu ajutorul operațiilor aritmetice, i-a indus pe mulți în eroare. Ei n-au reușit să înțeleagă că elementele esențiale care intră în acest calcul sunt estimări, provenind din înțelegerea specifică a antreprenorului cu privire la viitoarea configurație a pieței”. [Planning for Freedom, 1980, p.126] Ținând scrupulos seama de acest caveat misesian, profesorul Joseph T. Salerno afirmă că “socialismul abolește evaluarea anticipativă în termeni cantitativi a mijloacelor, fără de care înzestrările computaționale ale omului și cunoștințele sale despre fapte particulare, precum și despre reguli tehnice generale, ar deveni complet inutile pentru ghidarea producției în cadrul diviziunii sociale a muncii”. [Review of Austrian Economics, Vol.7, No.2, p.114] În mod destul de paradoxal, după 70 de ani de la demonstrația inițială a lui Mises, reformularea imposibilității socialismului de către profesorul Salerno i-a luat prin surprindere pe destul de mulți economiști “austrieci”, inclusiv, poate, pe profesorul Rothbard care, în 1991 scria : “Nu înțelegeam pe deplin importanța vitală a răspunsului lui Mises” referitor la bursă ca element cheie al economiei de piață, până “ recent, când m-am aplecat asupra importantelor merite ale analizei misesiene a problemei calculului socialist, în comparație cu cea hayekiană“. [loc.cit.] Oare ce diferență atât de importantă este între reformularea profesorului Salerno și cele hayekiene, care au precedat-o?
B.B.G. : Una dintre temele dominante în scrierile lui Hayek este larga dispersie a informațiilor în orice societate. Argumentul său referitor la faptul că planificatorii centrali, într-o societate socialistă ar fi incapabili să calculeze se întemeia, în primul rând, pe această teză despre informația dispersată. Informațiile, spune el, sunt cunoscute de nenumărați indivizi dispersați peste tot, însă o mare parte din ele nu sunt accesibile observatorilor externi prin intermediul cărților, studiilor sau dărilor de seamă; unii dintre indivizii extrem de răspândiți, care posedă aceste informații este posibil să nu știe nici ei înșiși ceea ce știu – bunăoară, condiții locale referitoare la resurse neutilizate, la fertilitatea solului, la dorințele consumatorilor, la preferințele și evaluările lor, idei privitoare la inovații și modificări pe care le-ar putea concepe și iniția cineva, ș.a.m.d. ȘI totuși, pe baza unei asemenea informații se formează prețurile pieței. Nici un fel de planificatori centrali, afirma Hayek, n-ar putea vreodată să adune datele larg dispersate necesare pentru formarea prețurilor pieței.
Oamenii acționează pe piață, pe baza unor asemenea date, larg dispersate. Drept rezultat, se formează prețuri de piață care dau seama de cererile și ofertele relative pentru nenumărate bunuri și servicii. Un preț ridicat pentru ceva indică raritatea și induce economisirea și/sau extinderea producției acelui bun; un preț scăzut, semnalizează că bunul respectiv poate fi utilizat mai abundent. Nici un fel de plan centralizat nu e necesar pentru ca bunurile și serviciile să fie “raționalizate” astfel pe piață, ca urmare a sistemului de formare a prețurilor. Teza lui Hayek era că, planificatorii centrali, indiferent cât ar fi de înzestrați, nu vor fi niciodată capabili să adune toate datele necesare pentru a stabili asemenea prețuri de piață, cu efect echilibrator. După Hayek, de aceea, informația dispersată este motivul pentru care o economie socialistă nu poate funcționa cu succes. Este cu siguranță adevărat că dispersia informațiilor face dificilă, dacă nu cumva chiar imposibilă, sarcina calculului economic pentru planificatorii socialiști; însă Mises mai avansează un pas.
Mises afirmă că, CHIAR DACĂ planificatorii centrali ar avea la dispoziție TOATE informațiile necesare larg dispersate, cu privire la (1) ofertă, adică ce resurse ar fi disponibile și (2) cerere, adică ce ar dori consumatorii și ce și-ar putea dori în viitor, ei încă nu ar putea calcula – deoarece nu ar exista prețuri. Prețurile se formează numai într-o societate întemeiată pe piața liberă, unde bunurile și serviciile sunt deținute în proprietate privată și unde proprietarii și cumpărătorii potențiali sunt liberi să cumpere, să vândă, să liciteze, să rivalizeze și să schimbe unii cu alții. Pentru ca o asemenea societate întemeiată pe piața liberă să se dezvolte, este esențial ca factorii de producție, și bunurile de consum, deopotrivă, să se afle în proprietate privată. Într-o societate socialistă, însă, factorii de producție sunt deținuți și controlați de guvern, sau de cutare autoritate centrală. De aceea, într-o societate socialistă, nici un fel de vânzare, cumpărare, competiție și/sau tranzacție nu ia loc, în adevăratul sens al cuvântului, acela care se referă la bunuri în proprietate privată. Așa încât, nu se pot forma prețuri de piață în societatea socialistă. Astfel, planificatorii centrali vor fi lipsiți de prețuri de piață care să-i ghideze și de orice cale de a afla ce să producă, cât de urgent, de ce calitate, unde, când, și cât.
Interpretarea lui Salerno este corectă. Când schimburile de bunuri și servicii aflate în proprietate privată au loc pe piață, antreprenorii le analizează cantitativ și calitativ, pe baza “înțelegerii lor specifice cu privire la viitoarea configurație a pieței”. Numai ca urmare a analizei cantitative și calitative, efectuate de antreprenori, în lumina anticipării de către ei a viitorului, se formează prețuri pentru diverșii factori de producție, aflați în proprietate privată. Din aceste prețuri de piață, antreprenorii dobândesc pătrunderea valorilor de piață relative ale diferitelor bunuri și servicii, ceea ce le dă posibilitatea să aducă cererea și oferta în echilibru, mai mult sau mai puțin. Așa dar, absența proprietății private și a prețurilor de piață, și nu simpla dispersie a informației, este cea care face imposibil calculul economic în regim socialist.
*
D.C.C.: Omogenizarea convențională a lui Mises cu Hayek înseamnă diluarea contribuțiilor fiecăruia. Cred că profesorul Salerno a demonstrat în mod convingător faptul acesta. De fapt, însuși Hayek a recunoscut că, deși socotea concluziile misesiene privitoare la socialism “absolut convingătoare”, nu a fost “întru totul satisfăcut de argumentul lui Mises niciodată”. [Bibliography, p.338] Oare se referea Hayek la imposibilitatea calculului economic în regim socialist? Pe un nivel filozofic ceva mai adânc, Hayek respingea explicația misesiană a “cooperării sociale ca produs al utilității recunoscute în mod rațional”, deoarece, ne asigura el, “cu certitudine nu înțelegerea rațională a beneficiilor generale asociate economiei de piață este cea care a determinat răspândirea acesteia.” În fine, Hayek căuta apoi să-l scuze pe Mises pentru “raționalismul său extrem”, sub cuvânt că “era inevitabil pentru un copil al vremurilor sale”. [Foreword to Mises’ Socialism, 1981, p.xxiii] Care este poziția Dvs. în această dezbatere, în care Hayek se găsește pe poziții diferite, dacă nu chiar opuse, față de Mises?
B.B.G.: Nu cred, în ce mă privește, că Hayek ar fi respins ca atare poziția lui Mises în dezbaterea despre calculul economic în regim socialist. Cred, pe de altă parte, că nu reușit să o pătrundă întru totul. Hayek nu pare să fi înțeles distincția între “dispersia informației” pe care se întemeia el și teza lui Mises, conform căreia imposibilitatea de a calcula [economic] a socialiștilor rezultă din absența proprietății private și a prețurilor derivate, pe piață, din licitațiile posesorilor de proprietate privată. Chiar și în interviul acordat în 1992 revistei Reason, Hayek a omis să menționeze rolul proprietății private, oferind numai dispersia informației în absența prețurilor ca motiv pentru imposibilitatea socialiștilor de a calcula: “Îndată ce începi să înțelegi că prețurile sunt un instrument de comunicare și de ghidare care incorporează mai multă informație decât cea de care dispunem nemijlocit, ideea că cineva ar putea asigura altfel aceeași ordine întemeiată pe diviziunea muncii se prăbușește cu totul.” [Reason interview, citat în Mises Bibliography Update, p.190]
După părerea mea, pasajul referitor la Mises, pe care îl citezi din interviul acordat de Hayek în 1977 revistei World Research INK din San Diego, nu se referă la dezbaterea despre calculul economic, ci la respingerea de către Hayek a metodologiei și a epistemologiei misesiene. Hayek a revenit asupra diferențelor metodologice care-l despărțeau de Mises și în conferința pe care a făcut-o în 1978 la Hillsdale College. Aici Hayek l-a criticat pe Mises pentru că, socotea el, ar fi “camuflat faptul empiric” că oamenii află “ce fac ceilalți grație unui proces de comunicare a cunoașterii”.
Mises nu a contestat niciodată faptul că oamenii învață empiric și comunicând cu ceilalți și că este posibil să tragă foloase de pe urma celor ce învață. Pe de altă parte, pentru Mises, cunoașterea economică nu era derivată empiric. Pentru Mises, știința economică însemna studiul acțiunii umane, al alegerilor și al preferințelor. Mises pornea de la faptul aprioric că omul acționează și apoi utiliza logica și rațiunea pentru a descoperi teoriile economice, care dau seama de modalitățile sale de acțiune.
Acțiunea ca atare, faptul că omul acționează, explica Mises, ține de natura înnăscută a omului. Omul are dorințe nelimitate, dar numai resurse limitate. Este inevitabil, deci, conflictul între ceea ce dorește și ceea ce are. Impulsul omului de a acționa ține de dorința sa de a-și diminua insatisfacția resimțită de pe urma imposibilității în care se află, de a-și satisface numeroasele dorințe cu resursele-i limitate. Și știm a priori că omul acționează, nu pentru că îi vedem pe alții că acționează, ci pentru că acționăm noi înșine pentru a atinge diferite scopuri.
Aprecierea făcută de Hayek în introducerea sa la ediția din 1981 a cărții lui Mises despre socialism, [Foreword to Mises’ Socialism, 1981, p.xxiii] pe care o citezi, este, după părerea mea, o altă indicație a acestei diferențe metodologice. Se vede că Hayek nu era de acord cu afirmația lui Mises, după care “orice formă de cooperare socială este un produs al utilității recunoscute în mod rațional.” Și totuși, este vorba de o afirmație al cărei adevăr devine evident îndată ce recunoaștem că decizia de a coopera în mod voluntar pornește de la ideea că astfel situația celor ce cooperează se va îmbunătăți. Oricine participă voluntar la un efort de cooperare a făcut o alegere “rațională“ conștientă, în perspectiva “utilității” rezultate pentru el din această cooperare, care-i va îmbunătăți, anticipează el, situația. Cu excepția cazurilor de greșită anticipare, de forță, de fraudă, sau de amenințare cu acestea, cooperarea îmbunătățește cu adevărat situația participanților. Și rezultatul nenumăratelor acțiuni de cooperare, ale tuturor indivizilor, este rețeaua complexă de aranjamente sociale de care dispunem astăzi.
Ceea ce susține Hayek, pe de altă parte, este că “în mod cert nu înțelegerea rațională a beneficiilor generale [subliniez, B.B.G.] asociate economiei de piață este cea care a determinat răspândirea acesteia.” Mises ar fi fost cu siguranță de acord; oamenii care acționează nu au ales economia de piață ca pe un întreg pentru că recunoșteau beneficiile sale generale. Economia de piață a zilelor noastre a evoluat din nenumărate acțiuni intenționate și din opțiunile indivizilor, fiecare persoană urmărind câte un beneficiu specific de pe urma acțiunii sale.
Teoria lui Mises este întemeiată pe individualismul metodologic. El nu vedea piața ca pe o unitate colectivă, ci ca pe rezultatul a nenumărate acțiuni separate și de cooperare, fiecare dintre ele o consecință a deciziilor voluntare individuale, întemeiate pe chibzuința și judecata fiecăruia. Motivul pentru care oamenii au început să coopereze în vremuri îndepărtate este că socoteau că vor trage foloase de pe urma cooperării. Și așa a fost. Așa că au continuat să coopereze. Întreaga producție și comerțul de astăzi sunt rezultatele cooperării interpersonale. Iar economia de piață de care dispunem azi este, în întregime, o consecință a nenumăratelor și larg răspânditelor acte de cooperare.
Hayek credea că “ideea centrală a învățăturilor lui Mises este de a arăta că nu am adoptat libertatea fiindcă am fi înțeles beneficiile care o însoțesc; că nu am proiectat și cu siguranță nici nu eram suficient de inteligenți pentru a proiecta ordinea pe care abia acum am învățat, parțial, să o înțelegem.” Este, într-o anumită măsură, adevărat. Piața relativ liberă pe care se întemeiază societatea de astăzi nu a fost aleasă în mod conștient. Ea a evoluat, mai curând, ca o rețea complexă de interconexiuni, ca o consecință a nenumăratelor eforturi de cooperare intenționate, separate, depuse de indivizi. Pe de altă parte, aranjamentele sociale de azi nu sunt fixe și permanente; ele evoluează în continuare, alcătuind un flux, schimbător de la o zi la alta. Așa încât continuăm să aducem schimbări în “ordinea de care dispunem astăzi”. Dacă indivizii se bucură de libertatea de a intra în orice aranjament voluntar pe care l-ar alege, atunci direcția pe care o va apuca în viitor economia va tinde să reflecte eforturile lor voluntare separate, depuse în strădania de a obține beneficii specifice. Economia zilelor noastre, care reflectă acțiunile și opțiunile tuturor celor ce au fost, va suferi impactul acțiunilor și opțiunilor indivizilor de acum, făcând ca economia de mâine să fie diferită de cea de astăzi. Deoarece Mises credea că fiecare tinde să beneficieze de pe urma libertății indivizilor de a acționa și de a colabora în mod voluntar, el credea de asemenea și că aranjamentele sociale rezultate din acțiuni voluntare vor tinde să fie benefice pentru toți cei interesați. Așa încât respingea orice tip de acțiune care ar fi obstrucționat libera decizie și cooperare a ființelor umane gânditoare. Nu putem ști cum va arăta economia de mâine, cu excepția faptului că va arăta altfel. Și dacă eforturile voluntare ale oamenilor nu sunt obstrucționate, ea va tinde să fie mai benefică decât cea de azi.
*
D.C.C.: Încă din vremea lui Adam Smith, justificarea activității guvernamentale — și a puterii statului de a preleva taxe — investită cu prestigiul “corectitudinii economice” ține de așa-numitul “argument al bunurilor publice”: statul are datoria “de a face și întreține lucrările publice și instituțiile publice care, deși pot aduce foloase imense societății, sunt totuși de așa natură încât randamentul lor nu ar putea niciodată restitui unui particular sau unui mic număr de particulari cheltuielile efectuate, din care cauză nu este de așteptat ca un singur particular sau un mic număr de particulari să le facă sau să le întrețină.“ (Avuția națiunilor, cartea V, cap.I, partea III). Smith includea în această categorie instituții și lucrări publice “pentru apărarea societății și administrarea justiției ,… cele prin care s-ar putea înlesni comerțul țării… și cele destinate educației publice”. Oare nu este tipul acesta de argument, întemeiat pe ipoteza existenței unui observator extern care măsoară “costuri și beneficii sociale” incompatibil cu teoria contemporană a profiturilor și pierderilor subiective? Cum îl evaluați din perspectiva ideilor misesiene?
B.B.G.: Unul dintre argumentele aduse în sprijinul “lucrărilor publice” este, după cum spui, cel formulat de Adam Smith — așadar că sunt considerate “de așa natură încât randamentul lor nu ar putea niciodată restitui unui particular sau unui mic număr de particulari cheltuielile efectuate”. Însă nu este în mod necesar așa. Ronald H. Coase, care a fost distins cu premiul Nobel în 1991, a scris în 1974 un celebru articol despre farurile navale. Chiar și aceste faruri, a explicat el, care, după părerea celor mai mulți oameni “pot aduce foloase imense societății” dar sunt “de așa natură încât randamentul lor nu ar putea niciodată restitui unui particular sau unui mic număr de particulari cheltuielile efectuate,” pot fi administrate în mod privat, pentru profit. El a cercetat istoria administrării farurilor începând din secolul XVI până în secolul XIX și a constatat că multe faruri de pe întreaga coastă a Marii Britanii se aflau în proprietate și administrație privată. Erau finanțate prin contribuții legate de dimensiunea navelor și de frecvența trecerii lor prin vecinătatea locului în care erau amplasate. Și o bună parte dintre faruri aduceau profituri substanțiale. Demonstrând cu acest exemplu istoric că, în ciuda opiniei multor economiști, problema farurilor a putut fi rezolvată prin liberă inițiativă, de indivizi care construiau, operau, finanțau și transferau titlurile de proprietate asupra farurilor private nestingherit, Coaste conchide observând că “rolul guvernului se limita la stabilirea și supravegherea respectării drepturilor de proprietate asupra farurilor”.
Au existat în trecut și mai există încă multe drumuri și poduri administrate privat, pe baza încasării unor taxe plătite de utilizatori, așa încât nu este nerealistă ideea finanțării lucrărilor publice administrate privat prin încasări de la utilizatori. În zilele noastre, când dispunem de atâtea dispozitive electronice, monitorizarea traficului rutier este, bunăoară, din ce în ce mai comodă, așa încât autostrăzile și podurile private devin tot mai atractive.
Dar n-am răspuns prin aceasta întrebării tale cu privire la faptul că argumentul oferit de adepții lucrărilor publice ar fi “întemeiat pe ipoteza existenței unui observator extern care măsoară costuri și beneficii sociale.” Poate! Nu mă pot pronunța.
Pe de altă parte, ca să fiu sinceră, problema lucrărilor publice construite de guvern, de felul autostrăzilor publice, podurilor, barajelor, etc., nu mă preocupă atât de mult cât mă preocupă alte activități guvernamentale, cu condiția ca guvernul să nu practice inflația sau expansiunea creditelor ca să le finanțeze. Dacă guvernul nu expandează cantitatea de bani pentru a-și finanța proiectele publice, atunci el trebuie să intre pe piață și să rivalizeze cu ceilalți competitori, ca orice altă întreprindere care achiziționează resurse și angajează mână de lucru. Guvernul poate fi un cumpărător de bunuri și servicii foarte important și puternic, dar simpla sa angajare în construcții nu va distorsiona activitatea pieței. Pe de altă parte, dacă guvernul practică inflația și/sau expansiunea creditelor pentru a finanța construcția lucrărilor sale publice, situația se schimbă complet. Inflația și expansiunea creditelor vor distorsiona, în acest caz, prețurile și vor dăuna structurilor de producție din întreaga economie. În Human Action (pp. 798-800), Mises critică propunerile de utilizare a lucrărilor publice guvernamentale ca măsuri “contraciclice”, destinate combaterii fluctuațiilor economice. Încercând să contracareze un declin al afacerilor, guvernul folosește inflația și expansiunea creditelor ca să-și permită lansarea de lucrări publice. Teoria dindărătul acestor scheme este că lucrările publice vor genera o creștere a cheltuielilor în întreaga economie, perpetuând astfel avântul generat de expansiunea monetară. Mises spunea despre adepții acestor măsuri că “ignoră deficitul de bunuri capitale”, adică de factori de producție corespunzător amplasați. În loc să ridice problema diminuării consumului și extinderii producției pentru a spori stocul disponibil de capital, “intervenționiștii vor să sporească simultan consumul și investițiile. Ei doresc ca guvernul să se lanseze în proiecte care sunt neprofitabile tocmai fiindcă factorii de producție necesari execuției lor trebuie retrași din alte linii de utilizare”. Ei nu realizează că asemenea lucrări publice agravează deficitul de bunuri capitale, înrăutățind situația. (pp. 799-800)
Voi, românii, aveți un “minunat” exemplu de mare lucrare publică guvernamentală, în București. Magnificul palat al lui Ceaușescu și spațiile de paradă adiacente v-au sărăcit nu numai de fonduri, dar și de bunuri capitale care puteau fi cu siguranță utilizate mai bine în altă parte. Probabil că a fost plătit, cel puțin parțial, prin expansiune monetară, ceea ce a distorsionat cu siguranță producția, deși măsura în care a distorsionat-o este imposibil de determinat într-o economie “planificată“. Oricum, faptul se manifestă în productivitatea scăzută și într-un nivel de trai redus pentru toată populația României.
*
D.C.C.: În 1992 Fundația pentru educație economică a editat, sub îngrijirea lui Mark W. Hendrickson, primul volum din colecția “Freeman Classics”, intitulat The Morality of Capitalism. El include și o formă prescurtată (în linii mari prima parte) a expunerii despre socialism făcute de Mises în Argentina, în 1959, expunere a cărei versiune românească integrală a fost găzduită în paginile numărului trecut al suplimentului Alternativa. Întrebarea mea este aceasta: poate fi un utilitarist consecvent și un adept al așa numitei Wertfreiheit, cum era Mises, așezat în mod legitim sub umbrela eticii? Îndărătul întrebării acesteia se găsește o neliniște îndelung dezbătută a multor “austrieci”: Pe ce temei poate un om de știință, desprins de judecățile de valoare și adept al liberalismului utilitarist, respinge o măsură etatistă oarecare, să zicem subvenționarea agriculturii sau asasinarea roșcovanilor, presupunând că o asemenea măsură continuă să se bucure de asentimentul majorității, chiar după ce consecințele ei economice au fost pe deplin explicate și înțelese?
B.B.G.: Mises, în calitate de liberal utilitarist, se străduia să rămână obiectiv și să dezvolte în mod logic o știință pe cât se poate eliberată de judecăți de valoare. Însă criteriul după care judeca moralitatea sau etica oricărei acțiuni nu era asentimentul majorității, ci potențialul acțiunii respective de a promova armonia socială și pacea. El considera că nu este necesar să ajungem, în căutarea standardelor morale, până la “valorile eterne și absolute și la justiția perenă“, acestea ținând întotdeauna de credință. Mises respingea, de asemenea, drepturile naturale și dreptul natural, pe care le socotea “complet arbitrare” și, de aceea, “inutilizabile ca fundament al unor reglementări”. [Human Action, p.720] El considera că rațiunea de a fi a moralității este de găsit în sfera acțiunii umane ca atare. Pentru a decide care acțiuni sunt “bune” sau “rele”, din punct de vedere etic sau moral, singura întrebare care trebuie să o punem este dacă acțiunile în cauză sunt favorabile sau nu armoniei sociale: “Noțiunile de bine și rău sunt instrumente umane, precepte utilitare destinate să facă posibilă cooperarea socială, în cadrul diviziunii muncii… Singurul criteriu de evaluare a legilor și a metodelor de supraveghere a respectării legilor este dacă ele sunt sau nu adecvate pentru prezervarea ordinii sociale pe care sunt destinate să o protejeze”. [p.720]
Pentru a stabili dacă o acțiune folosește sau dăunează cooperării sociale, trebuie să facem apel la rațiune, logică, și înțelegere economică. Să ne oprim la cele două exemple pe care le citezi, subvenționarea agriculturii și asasinarea roșcovanilor, și să admitem că ambele par să se bucure de aprobarea majorității.
Dacă guvernul îi subvenționează pe agricultori, atunci trebuie să extragă fonduri de undeva, fie direct de la contribuabili, prin taxe, fie prin expansiune monetară. Dacă guvernul obține banii prin prelevare de taxe, atunci contribuabilii vor dispune de mai puțini bani pentru a-și cumpăra bunurile și serviciile pe care le-ar fi preferat altfel. Dacă guvernul își procură banii prin inflație sau prin expansiunea creditelor, atunci toate prețurile și întreaga structură a producției vor sfârși prin a fi afectate. Agricultorii pot ieși într-adevăr în câștig, cel puțin pe termen scurt. Dar, beneficiile lor trebuie cântărite ținând seama de costurile impuse contribuabililor și consumatorilor care, în afara cazului când guvernul subvenționează și produsele alimentare, trebuie să cheltuiască mai mult pentru a-și asigura hrana. Așa că, a spune că majoritatea este favorabilă subvențiilor agricole nu este destul pentru a-i determina pe utilitariști să le recomande.
Într-un articol intitulat “Perspectivele politice ale liberalismului autentic”, publicat în Planning for Freedom, în care se ocupă de subvențiile agricole în cazul particular al zahărului, Mises observă că “ cel puțin 50% din electorat este format din femei, majoritatea gospodine sau viitoare gospodine. Bunul simț al femeilor acestea va fi puternic atras de un program care asigură zahăr la prețuri scăzute. Ele vor sfârși cu siguranță prin a vota pe candidații care declară că trebuie lichidate îndată toate măsurile politice destinate să mențină prețurile deasupra nivelului stabilit pe piața liberă. Ceea ce doresc ele sunt prețuri scăzute.”
Există și alte efecte perverse ale subvențiilor, la care utilitariștii nu pot consimți. Acordând privilegii agricultorilor pe cheltuiala celorlalți, se creează resentimente în rândul contribuabililor și ale consumatorilor, care sunt potrivnice cooperării sociale. Așa că utilitariștii se împotrivesc subvențiilor agricole și oricărui alt program guvernamental, deopotrivă, fiindcă ele sunt dăunătoare cooperării sociale pașnice, chiar și atunci când se bucură la început de asentimentul majorității.
O politică de asasinare a roșcovanilor s-ar dovedi și mai dăunătoare armoniei sociale decât subvențiile agricole. Toți roșcovanii s-ar împotrivi viguros, și la fel ar face rudele și prietenii roșcovanilor. Alte grupuri s-ar putea teme și ele că urmează la rând ca țintă a asasinatelor. Teologul protestant Dietrich Bonhoeffer care a fost întemnițat de naziști și a murit într-un lagăr de concentrare hitlerist, către sfârșitul celui de al doilea război mondial, a fost citat pentru o reflecție care suna cam în felul următor: “Mai întâi au venit după evrei, iar eu nu eram evreu, așa că n-am protestat. Apoi au venit după profesori, iar eu nu eram profesor, așa că n-am protestat. Apoi au venit după speculanți, iar eu nu eram speculant, așa că n-am protestat. Apoi au venit după mine. Și — vai! — nu mai rămăsese nimeni ca să protesteze.”
Utilitariștii, în rândul cărora se numără desigur și Mises, sunt adepții toleranței față de idei diferite, adepții libertății presei, ai libertății de exprimare și ai dreptului fiecăruia de a-și exprima opinia atâta vreme cât nu utilizează forța și nu recomandă utilizarea forței pentru a-și impune opiniile și altora. Toleranța față de diverse opinii nu implică, evident, aprobarea lor. În sensul acesta, faimosul Voltaire ar fi spus: “Nu sunt de acord cu tine, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a-ți susține punctul de vedere.” Numai grație toleranței față de diferențele de opinie pot trăi laolaltă, pot coopera și pot face comerț unii cu alții, în pace, oameni de diferite religii, cu filosofii diferite, cu țeluri și sisteme de valori diferite.
*
D.C.C.: Este sigur că Ludwig von Mises nu era un apologet al politicilor economice americane. “Unul dintre privilegiile omului bogat — spunea el în Argentina — este că își poate permite să se comporte nechibzuit mult mai mult timp decât omul sărac.” [Politici economice]Urmând exemplul ilustrului Dvs. mentor, ați vizitat anul trecut Europa de Est, discutând despre “ce ar putea și ce n-ar trebui popoarele din țările ex-comuniste să învețe de la Statele Unite.” Ați putea rezuma mesajul Dvs. pentru cititorii noștri?
B.B.G.: În lumea aceasta a noastră nimic nu este gratuit: Trebuie să trudim pentru a ne procura cele necesare vieții. Chiar și în Biblie stă scris că omul trebuie să muncească: “În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta”. Dar, în vreme ce săracul trebuie să muncească zi de zi pentru un acoperiș deasupra capului și o pâine pentru el și familia sa, bogatul, care dispune de proprietăți și de rezerve de hrană, nu are nevoie să muncească regulat; el se poate destinde și își poate irosi averea, atâta vreme cât o mai are. Așa încât, după cum spunea Mises, bogatul își poate îngădui să fie nechibzuit mai mult timp decât săracul. Dacă împrejurarea aceasta pare injustă, să ne amintim că, în afara cazului în care bogatul s-a îmbogățit prin furt, a primit cadouri, sau a fost beneficiarul vreunui privilegiu special oferit de vreun rege sau de oficialități guvernamentale, și el trebuie să-și fi adunat averea prin muncă. În schimb, el nu a consumat imediat tot ceea ce a produs, ci a pus câte ceva de o parte, pentru zile negre cum se spune, sau pentru cine știe ce alte evenimente neprevăzute sau chiar nefericite.
Îl invidiem pe bogat pentru averea și libertatea pe care i-o îngăduie aceasta de a se comporta nechibzuit, de a se destinde și de a se bucura de viață. Și așa cum omul sărac îl invidiază pe cel bogat și se întreabă cum să facă și el avere, țările sărace le invidiază pe cele bogate și încearcă să le imite succesul. Astăzi Statele Unite sunt bogate în comparație cu majoritatea celorlalte țări. Așa că cetățenii altor țări ar dori ca guvernele lor să urmeze rețeta de îmbogățire a Statelor Unite. De acord! Dar înainte de aceasta trebuie să se asigure că adoptă acele politici care au permis oamenilor din Statele Unite să devină bogați, și nu politicile adoptate de guvernul Statelor Unite de când “s-a îmbogățit” și își poate îngădui să fie “nechibzuit”.
La început, desigur, Statele Unite nu erau bogate. Oamenii trebuiau să muncească din greu pentru a-și procura hrana, pentru a transporta lucrurile dintr-un loc în altul, pentru a construi drumuri, fabrici sau nave maritime, fiind în aceeași situație cu alte țări sărace din acea vreme. Să luăm, de pildă, situația Statelor Unite de când și-au declarat independența față de Anglia (1776), până la începutul primului război mondial (1914). De-a lungul acestei perioade guvernul s-a amestecat foarte puțin în activitățile private ale indivizilor. Oamenii se descurcau pe cont propriu, liberi să se angajeze în orice activitate ar fi dorit. Le revenea întreaga responsabilitate pentru ei înșiși și pentru familiile lor. Așa că aveau un incitativ puternic ca să-și dea toată străduința. Nimeni nu le spunea ce să facă, unde să locuiască sau unde să lucreze. Acționând singuri sau în cooperare cu alții, ei se îngrijeau să-și producă singuri hrana, își construiau propriile case, își educau copiii și, abstracție făcând de ajutorul ocazional al altor membrii de familie și prieteni, își purtau de grijă lor și familiilor lor, în caz de boală și la bătrânețe.
În vremea aceea oamenii din Statele Unite au obținut performanțe remarcabile. Au cultivat regiuni întinse de pământ virgin, au dezvoltat noi metode de transport și de comunicare (nave cu aburi, căi ferate, telegraf, telefon), au îmbunătățit metodele agricole, au deschis exploatări importante de cărbune și fier, au construit o mulțime de fabrici și au stabilit căi de comerț cu lumea întreagă. Au îmbunătățit metodele de predicție și aceasta a sporit, dar ei n-au consumat tot ceea ce produceau. O parte au economisit-o. Dispunând de mai multe economii, ei și-au putut permite să aloce timp și resurse dezvoltării de noi ustensile, mașini și fabrici. Acestea au permis la rândul lor o nouă creștere a producției de bunuri de consum. Și, în felul acesta, economiseau mai mult pentru a spori producția și mai mult.
Înainte de primul război mondial, guvernul Statelor Unite se amesteca foarte puțin în treburile private ale cetățenilor, atâta vreme cât nu făceau uz de forță sau fraudă împotriva altora. Guvernul se mulțumea cu bani puțini, deoarece activitățile sale erau limitate aproape numai la protecția vieții și a proprietății împotriva agresorilor din interior sau din exterior. Așa că taxele erau scăzute. Datorită politicii neintervenționiste și taxelor scăzute, oamenii erau liberi și nu aveau a se teme de amestecuri guvernamentale în afacerile lor private. În consecință au depus eforturi prodigioase pentru a produce și a economisi mai mult, fiind responsabili pentru ei înșiși. Munca, producția și economiile înaintașilor noștri din secolul XIX au contribuit substanțial la bogăția Statelor Unite din secolul XX.
Către finele primului război mondial, Statele Unite erau cea mai bogată și cea mai puternică țară din lume. Pe de altă parte, în general vorbind, de atunci încoace politica Statelor Unite a devenit tributară unei alte filozofii. Fiindcă “se îmbogățise”, guvernul își putea permite politici “nechibzuite”, costisitoare, și chiar distructive din perspectiva eforturilor de producție. În 1913 guvernul a înființat The Federal Reserve Bank (Fed), după modelul “băncilor centrale” deja existente în multe țări europene. Această instituție, a deschis porțile manipulărilor cantității de bani și a creditelor, ducând la “boom”-ul din anii 1920, la crahul bursier din 1929 și la grava depresiune economică ce a urmat. La începutul anilor 1930, chiar înainte ca președintele republican Hoover să-și părăsească funcția, Fed a inițiat un program menit să susțină în mod artificial prețurile și salariile; a acordat subvenții fermierilor și anumitor companii de afaceri. Intervențiile guvernamentale au proliferat după instalarea în funcție a noului președinte democrat, Roosevelt, în 1933. Guvernul Statelor Unite a adoptat un sistem de asistență socială, modelat după programul lui Bismarck, din Germania anilor 1890. A promulgat legi care privilegiau sindicatele în dezavantajul muncitorilor nesindicalizați , a început un amplu program de construcții de locuințe, s-a angajat în lucrări publice importante, inclusiv construcții de baraje, spitale și subvenții pentru școlile publice administrate la nivel local. A inițiat de asemenea o politică inflaționistă, de expansiune a cantității monetare, pretextând că va elimina complet șomajul și va menține “utilizarea deplină a forței de muncă“ prin cheltuieli guvernamentale.
Asemenea programe intervenționiste nu sunt doar costisitoare; ele sunt și “nechibzuite”. Ele distrug incitativele tuturor — ale muncitorilor, ale producătorilor, ale antreprenorilor, ale celor ce economisesc, ale investitorilor, ale contribuabililor. De ce să trudești atâta muncind, economisind și investind, dacă guvernul are grijă să subvenționeze locuințele, școlarizarea, îngrijirea medicală, spitalizarea, îngrijirea oamenilor vârstnici, etc.? De ce să muncești atât de asiduu ca să produci, să economisești și să investești, dacă tot ceea ce câștigi va fi taxat din greu în avantajul celor mai puțin întreprinzători și mai puțin prevăzători?
Țările care doresc să cunoască prosperitatea ar trebui să adopte acele politici de limitare a puterii guvernamentale care au permis Statelor Unite să se îmbogățească. Când puterea publică din Statele Unite era limitată la protejarea vieților și a proprietății tuturor cetățenilor împotriva agresiunilor interne și externe, rostul ei era să-i trateze pe toți în mod egal în fața legii. Nimănui nu trebuia să i se acorde privilegii speciale. Fiecare trebuia să fie protejat în mod egal, fără prejudicii sau favoruri pentru nimeni. Țările care caută să prospere n-ar trebui să imite modelul programelor “nechibzuite” pe care Statele unite le-au adoptat în ultimele decenii, programe de distrugere a resurselor și a incitativelor de a munci productiv. Jurnalistul și deputatul francez din secolul XIX Frederic Bastiat numea asemenea programe de confiscare a avutului unora în beneficiul altora “tâlhărie legală“. “Statul, scria el, este marea ficțiune prin care fiecare încearcă să prospere pe cheltuiala tuturor celorlalți.”
În loc să-și asume responsabilitățile care le revin și să se îngrijească de propria lor familie, locuință, sănătate, educație și bunăstare, mulți cetățeni americani se bizuie pe subvențiile oferite de stat. Și aceasta este direcția în care se găsește dezastrul, nu numai pentru că se distrug incitativele celor ce nu lucrează de a mai căuta de lucru, ci și pentru că sunt descurajați lucrătorii cei mai pricepuți, care sfârșesc prin a nu-și mai da toată silința în activitățile lor productive. Statele Unite sunt încă relativ bogate și își pot permite să fie oarecum “nechibzuite”. Dar țările sărace care doresc să devină bogate s-ar cuveni să se inspire din acele politici care au făcut statele unite bogate, și să nu copieze programele “nechibzuite” care irosesc astăzi această bogăție.
*
D.C.C.: Într-o anexă presărată cu observații amare la volumul său din 1927 consacrat liberalismului clasic, [Liberalism (1927)] Mises nota: “Aproape nici o adiere a spiritului liberal nu a ajuns până la popoarele din estul Europei.” Din nefericire, “nu ne este dat să ușurăm nimănui calea spre liberalism, fiindcă ceea ce urmărim nu este să se declare oamenii liberali, ci să devină cu adevărat liberali, care gândesc și acționează ca atare”. [1985, pp.196, 200] Ce impresie ați păstrat despre starea actuală a “spiritului liberal” în Europa de est, în urma vizitei pe care ați efectuat-o anul trecut în câteva țări ex-comuniste, printre care și România?
B.B.G.: Este dificil pentru cineva care nu cunoaște limba și nu poate discuta cu “omul de pe stradă“ sau citi presa să se pronunțe asupra “spiritului” unui popor, după o vizită atât de scurtă. Acestea fiind spuse, mi s-a părut că “spiritul liberal” renăștea la Varșovia, în Polonia și la Moscova, în Rusia. În octombrie 1994 când am trecut eu pe acolo, multe persoane deschiseseră mici prăvălii pe străzile forfotitoare. Companiile străine păreau să considere climatul economic din aceste orașe adecvat pentru investiții în magazine, unde își desfăceau produsele. Și produsele străine erau larg cunoscute, datorită numeroaselor reclame electronice. Prin comparație, România mi s-a părut mai puțin norocoasă. Ea nu reușise să-și scuture jugul comunist odată cu celelalte țări. Asociații lui Ceaușescu se mai aflau încă la putere. Astfel, o renaștere a spiritului antreprenorial părea încă amânată în România. Este adevărat, din câte mi-ai spus, că unii oameni începeau să dea dovadă de mai multă inițiativă și să depună mai multe eforturi decât înaintea căderii lui Ceaușescu. Mai spuneai că piețele de produse alimentare și micile prăvălii sunt mai bine aprovizionate decât înainte.
În Ungaria, la Budapesta, și în Republica Cehă, la Praga, al doilea război mondial nu produsese atât de multe pagube, iar acum străzile și clădirile erau relativ bine întreținute. Acolo magazinele erau într-adevăr moderne, și păreau să prospere. Fiindcă oamenii păstrau o amintire recentă de pe urma inflației, în Ungaria am constatat o precipitare a cumpărătorilor asupra bunurilor materiale, ceea ce întreținea un avânt artificial în sectorul construcțiilor, datorită achizițiilor de bunuri imobiliare și de clădiri de locuințe, făcute de populație în speranța protejării avutului de ravagiile devalorizării monedei. În republica Cehă, cam 80% din fostele companii de stat fuseseră privatizate cu succes.
Spiritul antreprenorial este dificil de distrus complet și am văzut semne de revigorare a sa în toate țările din estul Europei pe care le-am vizitat. Pe de altă parte, cea mai mare parte a populației încă se mai bizuie pe guvern, așa cum se întâmplă în mare măsură și în Statele Unite, pentru slujbe garantate, locuințe, asistență, îngrijiri medicale, etc.
Tendința naturală a indivizilor de a coopera și de a stabili relații comerciale unii cu alții este pretutindeni un motiv de speranță pentru viitorul libertății. Dacă tendința aceasta naturală, această caracteristică înnăscută, nu va fi obstrucționată, atunci oamenii vor găsi mijloace să comunice și să se angajeze în schimburi mutual avantajoase unii cu alții. Tot ce are guvernul de făcut este să nu se amestece. Atunci când oamenii nu sunt împiedicați în mod activ în încercarea de a-și urmări propriile lor țeluri, atunci când sunt liberi să acționeze după plac, atâta vreme cât nu se amestecă în libertatea egală a altora, atâta vreme cât ei pot fi proprietari și își pot utiliza proprietatea așa cum doresc, acțiunile lor vor sfârși în timp prin a genera relații pașnice, întemeiate pe schimburi și piețe.
* * *
O traducere în limba română a întrebărilor și răspunsurilor de mai sus a fost publicată în numerele din iunie și iulie 1995 a suplimentului politic Aternativa, a ziarului Cotidianul, împreună cu traducerea lui Comănescu după conferințele susținute de Mises în 1959 în Argentina, despre Socialism și Intervenționism, sub forma unui interviu în două părți.
© 2002 Institutul Ludwig von Mises – România
