Într-o serie recentă de articole publicată în The Review of Austrian Economics, Joseph Salerno a început să dezomogenizeze teoriile sociale și economice ale lui Ludwig von Mises și Friedrich A. Hayek, adesea socotite unul și același lucru. În special, el a arătat faptul că viziunile lor privind sistemul socialist sunt fără îndoială diferite și a susținut în mod concret că argumentul original al lui Mises în așa-numita dezbatere privind calculul economic în socialism a fost corect de la bun început și totodată un soi de verdict final, în timp ce contribuția separată a lui Hayek la dezbatere a fost eronată încă din start și nu a adăugat decât confuzie. Textul prezent vine să întărească constatările lui Salerno.
Renumitul argument misesian privind calculul economic afirmă următoarele: Dacă nu există proprietate privată asupra pământului și asupra altor factori de producție, atunci nu se pot forma nici prețuri de piață pentru aceștia. În consecință, calculul economic, înțeles ca o comparație – date fiind prețurile curente – dintre beneficiul anticipat și costul preconizat, ambele exprimate în termenii unui mijloc comun de schimb – banii – (permițând astfel operații contabile cardinale), este pur și simplu imposibil. Astfel, eroarea fatală a socialismului este absența proprietății private asupra pământului și asupra altor factori de producție, și, în consecință, absența calculului economic.
Pentru Hayek, problema socialismului nu este absența proprietății, ci absența cunoașterii. Teza lui proprie este cu totul diferită de cea a lui Mises.[1] Pentru Hayek defectul esențial al socialismului este acesta: cunoașterea – cu precădere „cunoașterea circumstanțelor particulare de timp și loc” – există doar într-o formă extrem de dispersată, ca posesiune personală a diverșilor indivizi; așadar, este practic imposibil să colectezi și să procesezi întreaga cunoaștere actuală înăuntrul unei singure minți de planificator central socialist. Soluția lui Hayek nu este proprietatea privată, ci descentralizarea utilizării cunoașterii.
Dar aceasta este cu siguranță o teză absurdă. În primul rând, dacă utilizarea centralizată a cunoașterii este problema, atunci este complicat de explicat de ce există familii, cluburi și firme, sau de ce nu se confruntă ele cu aceleași probleme precum socialismul. Familiile și firmele implică de asemenea, planificare centralizată. Capul familiei și proprietarul firmei fac de asemenea planuri care condiționează modul în care terții pot face uz de propria lor cunoaștere și totuși problemele socialismului nu se întâlnesc la nivelul familiilor și firmelor. Pentru Mises, această observație nu ridică probleme: în socialism proprietatea privată este absentă, în timp ce familiile și firmele private se bazează tocmai pe instituția proprietății private. Pentru Hayek însă, funcționarea fără probleme a familiilor și firmelor este ceva paradoxal, deoarece concepția sa de societate total descentralizată este una în care fiecare individ ia propriile decizii fundamentate pe propria cunoaștere, unică, a circumstanțelor, neconstrâns de vreun plan central sau normă (socială) supraindividuală (precum instituția proprietății private).
În al doilea rând, dacă dezideratul este doar utilizarea descentralizată a cunoașterii la nivelul societății, atunci este dificil de explicat de ce problemele socialismului sunt în mod fundamental diferite de cele întâmpinate de orice altă formă de organizare socială. Fiecare organizare umană, alcătuită în mod firesc din indivizi diferiți, face constant și inevitabil uz de cunoaștere descentralizată. În socialism, cunoașterea descentralizată nu este utilizată mai puțin decât în firme private sau gospodării. Ca și într-o firmă, în socialism există un plan central; și, sub constrângerile acestui plan, muncitorii socialiști și angajații firmei utilizează propria lor cunoaștere descentralizată a circumstanțelor de timp și de loc, pentru a implementa și executa planul. Pentru Mises, toate acestea sunt complet lipsite de relevanță. Însă, potrivit cadrului analitic hayekian, nu există nicio diferență între socialism și o corporație privată. Prin urmare, socialismul nu poate fi suspectat ca având mai multe probleme prin comparație cu o corporație privată.
Este clar faptul că teza lui Hayek referitoare la problema centrală a socialismului nu are sens. Ceea ce în mod categoric distinge socialismul de firme și familii nu este existența cunoașterii centralizate sau lipsa utilizării cunoașterii descentralizate, ci mai degrabă absența proprietății private și, prin urmare, a prețurilor. De altfel, în referințele ocazionale la Mises și argumentul său original al calculului, Hayek pare uneori că este conștient și el de acest lucru. Însă încercarea sa de a integra propria teză cu cea a lui Mises, și astfel de a oferi o sinteză teoretică nouă și superioară, eșuează.
Sinteza Hayekiană constă în următoarea alăturare de propoziții: „În mod fundamental, într-un sistem în care cunoașterea datelor relevante este dispersată între mulți oameni, prețurile pot acționa spre coordonarea acțiunilor individuale ale diferiților oameni” și „sistemul de prețuri” poate servi ca „mecanism pentru comunicarea informației”.[2] În timp ce a doua parte a acestei propoziții surprinde prin a fi una vag misesiană, nu este deloc clar felul în care poate fi legată logic de prima parte, altfel decât prin ambigua asociere hayekiană a prețurilor cu „informația” și „cunoașterea”.
În orice caz, această asociere este mai mult un truc semantic decât o argumentație riguroasă. Pe de o parte, este lipsit de forță argumentativă să vorbim despre prețuri ca transmițători de informație. Prețurile informează despre rate de schimb din trecut. Dar este un non-sequitur să concluzionăm că problema centrală a socialismului este lipsa cunoașterii. S-ar putea concluziona acest lucru numai dacă prețurile ar fi de fapt informație. Nu este cazul însă. Prețurile transmit cunoaștere, dar ele sunt ratele de schimb specifice diverselor bunuri care rezultă din interacțiunile voluntare ale diferiților indivizi bazate pe instituția proprietății private. În absența instituției proprietății private, informația transmisă de prețuri pur și simplu nu există. Proprietatea privată este condiția necesară – die Bedingung der Möglichkeit – transmiterii cunoașterii prin prețuri. Context în care este corect doar să concluzionăm, așa cum o face și Mises, că absența proprietății private este de fapt problema socialismului. A pretinde că problema este lipsa cunoașterii, precum Hayek, înseamnă a confunda cauza cu efectul sau premisa cu consecința.
Pe de altă parte, identificarea „prețurilor” cu „cunoașterea” făcută de Hayek implică o ambiguitate înșelătoare. Nu numai că Hayek nu reușește să distingă între ceea ce s-ar putea numi cunoaștere instituțională – adică informație pentru a cărei existență este necesară o instituție (așa cum cunoașterea prețurilor necesită instituția proprietății private) – și cunoaștere extra-instituțională sau brută – ca atunci când spunem că acesta este un stejar, mie îmi plac alunele sau păsările pot zbura. Mai mult, Hayek nu observă următorul fapt: cunoașterea prețurilor nu este deloc același tip de cunoaștere pe care el o invocă pentru „imposibilitatea practică” a socialismului și a planificării centrale. Potrivit lui Hayek, ceea ce face imposibilă planificarea centralizată este faptul că parte din cunoașterea umană există esențialmente doar ca informație privată:
Practic, fiecare individ are un anumit avantaj în fața tuturor celorlalți deoarece deține informații unice care pot fi utilizate într-un mod benefic, dar această utilizare este posibilă doar dacă deciziile ce depind de ea sunt lăsate la latitudinea individului sau sunt luate prin participarea sa activă.[3]
Chiar dacă este fără îndoială adevărat faptul că această cunoaștere există, și în același timp că centralizarea cunoașterii private unice nu se poate realiza, desigur, niciodată (fără pierderi de informație), tot atât de clar este că ideea conform căreia cunoașterea prețurilor face parte din categoria informației private unice este falsă. Fără îndoială că prețurile sunt „prețuri plătite în momente și locuri specifice”, dar acest lucru nu le conferă statutul de informație privată în sensul hayekian.
Din contră, informația transmisă de prețuri este informație publică, deoarece prețurile – qua rate de schimb obiective – sunt evenimente reale. Poate fi dificil de cunoscut toate prețurile plătite într-un anumit moment și loc, la fel cum poate fi dificil de cunoscut locația fizică a fiecărei persoane la un moment dat. Însă nu este deloc imposibil să cunoaștem aceste lucruri, iar cu ajutorul tehnologiei computerelor din prezent, lucrul acesta este probabil simplu. În orice caz, în timp ce eu nu voi ști poate niciodată tot ce știți dumneavoastră, și vice versa, a presupune că amândoi putem avea simultan aceleași informații despre prețuri nu este mai problematic decât a presupune că putem cunoaște simultan aceleași rezultate la baseball. Prin urmare, informația transmisă de prețuri poate fi de fapt centralizată.
Însă dacă informația privind prețurile este informație publică și, astfel, poate fi centralizată, atunci conform tezei lui Hayek – potrivit căreia problema socialismului pleacă de la încercarea ineficientă de a centraliza cunoașterea privată într-adevăr necentralizabilă – ar rezulta că absența prețurilor și astfel a proprietății private, nu are nicio legatură cu problema socialismului. Altminteri, dacă susținem în continuare teza lui Mises conform căreia absența proprietății private și a prețurilor au legătură cu problema socialismului, contribuția lui Hayek la dezbaterea despre socialism trebuie înlăturată ca fiind falsă, confuză și irelevantă.
Concepția greșită a lui Hayek cu privire la natura socialismului este simptomul unei erori fundamentale în gândirea lui, subîntinzând nu numai perspectiva sa economică, ci în același timp și cu precădere filosofia sa politică: este vorba de ultra-subiectivismul său. Hayek, amintit și citat ad nauseam de numeroșii săi adepți, era convins că „nu este o exagerare a spune că orice progres în teoria economică pe parcursul ultimei sute de ani a fost un pas înainte în aplicarea consecventă a subiectivismului”.[4] Deși acest lucru poate fi adevărat, nu rezultă în mod logic că orice progres înspre subiectivism conduce numaidecât către un progres în teoria economică. Și totuși, Hayek pare că a ajuns la această concluzie, devenind astfel un bun exemplu ce ilustrează caracterul ei fals.
Mises, și pe urmele lui chiar mult mai clar Murray N. Rothbard, percep economia ca fiind știința acțiunii umane. Acțiunea are două aspecte inseparabile: un aspect subiectiv (acțiunea este rațională, inteligibilă) și un aspect obiectiv (acțiunea este întotdeauna acțiune cu lucruri reale și obiecte fizice). Drept urmare, economia și filosofia politică a celor doi sunt întotdeauna marcate de o robustețe analitică, iar categoriile și teoriile lor posedă invariabil un înțeles real, operațional: proprietate privată, diviziunea muncii bazată pe proprietate privată, producție, schimb direct și indirect și, de asemenea, imixtiunile perturbatoare asupra proprietății private, producției și schimbului, precum taxarea, falsificarea banilor, legislația și reglementarea.
Prin contrast, Hayek – și, de asemenea, induși în eroare de el în proporții diferite, Israel Kirzner și Ludwig Lachmann – percep economia ca pe un fel de știință a cunoașterii umane. De aceea, categoriile și teoriile lui Hayek se referă la fenomene pur subiective și sunt invariabil evazive sau chiar iluzorii. Hayek nu este preocupat de acțiunea cu lucruri materiale, ci de cunoaștere și ignoranță, diviziunea, dispersia și difuziunea cunoașterii, caracterul alert al antreprenorului, descoperire, învățare, coordonarea și abaterea de la planuri și așteptări. Lumea fizică exterioară și evenimentele materiale reale aproape că au dispărut complet din viziunea sa. Categoriile lui Hayek se referă la stări de fapt și relații mentale complet desprinse de – și în același timp compatibile cu – orice stare de fapt sau evenimente fizice reale.
Cea mai întâlnită și deranjantă este turnura ultra-subiectivistă în filosofia politică a lui Hayek. În acord cu o veche tradiție a filosofiei politice împărtășită de Mises și Rothbard, libertatea este definită ca libertate de a deține și a controla o proprietate reală, iar coerciția înseamnă a cauza o daună fizică – pagubă – asupra proprietății private a altora. Hayek, din contră, definește libertatea ca „o stare în care fiecare își poate folosi propria cunoaștere în virtutea propriilor scopuri”,[5] și coerciția înseamnă „un control astfel exercitat de cineva asupra mediului sau a împrejurărilor în care se află o persoană, încât, pentru a evita un rău mai mare, aceasta din urmă este forțată să acționeze în răspăr cu planul său coerent și să se supună unui plan străin”[6] sau alternativ, „coerciția intervine atunci când acțiunile unui individ sunt de natură să servească voinței altui individ, deci nu în scop personal, ci în scopul celui pe care-l servește”[7] (toate evidențierile îmi aparțin).
Este cât se poate de clar că definiția lui Hayek nu spune nimic despre raritatea bunurilor sau proprietatea reală tangibilă și nu furnizează nici un criteriu sau vreun indicator fizic pentru a certifica existența sau non-existența fiecăreia dintre cele două stări de fapt. Mai curând, pentru Hayek, coerciția și libertatea se referă la configurații specifice subiective ale dorințelor, planurilor, gândurilor și așteptărilor. Ca predicate mentale, definițiile lui Hayek privind libertatea și coerciția sunt compatibile cu orice stare de fapt reală, fizică a lucrurilor. Aceste definiții nu pot furniza nicio distincție real-operațională.[8]
Scopul textului prezent nu este critica detaliată și combaterea ultra-subiectivismului hayekian. Cu toate acestea, dincolo de posibilitatea existenței unei științe a cunoașterii în versiune hayekiană – dacă este posibilă o altă știință a cunoașterii decât logica și epistemologia, pe de o parte, și istoria ideilor, pe de alta[9] – două concluzii sunt extrem de clare. Chiar dacă o știință hayekiană a cunoașterii este posibilă, ea este în cel mai bun caz irelevantă deoarece este lipsită de sens din punct de vedere praxeologic și operațional. Iar în cel mai rău caz ea reprezintă un pericol intelectual ce promovează relativismul.
Cât privește lumea reală a acțiunii cu proprietate tangibilă, a producției și schimbului, a banilor și piețelor, profiturilor și pierderilor, acumulării de capital și falimentelor, nu mai încape nicio îndoială despre existența legilor și a unei permanente tendințe către echilibru general – o coordonare a acțiunilor. În mod similar, nu încape nicio îndoială despre existența legilor și a unor tendințe permanente de dezechilibrare într-o lume a impozitării, falsificării, legislației și reglementării actuale.
Pe bună dreptate, ar fi extrem de costisitor să nu recunoaștem astfel de legi și tendințe și să adoptăm puncte de vedere relativiste. Prin contrast, punctele de vedere relativiste devin atractive (și superficiale) când – pe nevăzute – se comută atenția de la lumea tangibilă a acțiunii și proprietății către lumea diafană a cunoașterii, ideilor, planurilor și așteptărilor. Nu există nicio regularitate sau tendință vizibilă în lumea hayekiană a cunoașterii. De fapt este dificil chiar și de imaginat ce ar putea însemna „lege” și „echilibru” într-un context al fenomenelor pur subiective. În schimb, pare că nu există nimic altceva decât schimbarea continuă asemănătoare unui caleidoscop.
Nu este de mirare, deci, că Hayek și succesorii săi au putut avansa astfel de sloganuri relativiste precum ideea că nu putem face nimic pentru a ne îmbunătăți propria condiție decât să ne lăsăm în voia evoluției spontane sau că viitorul nostru este absolut imposibil de cunoscut sau că nu ne mai rămâne nimic de făcut decât să ne lăsăm purtați de un fir interminabil al conversației. Dacă ne referim la domeniul fenomenelor pur subiective și aplicarea acestuia la ființe spirituale imateriale, aceasta poate să fie o constatare utilă. Totuși, având efectiv o existență fizic-corporală, de ce i-ar păsa cuiva să știe asta? Aplicat la lumea ființelor umane materiale și a proprietății, o astfel de constatare este un non-sens autodistructiv.
Traducere din limba engleză de Andreas Stamate-Ștefan. Articolul a fost publicat în The Review of Austrian Economics, vol. 9, no. 1 (1996), pp. 143-49.
- Vezi în special The Use of Knowledge in Society, articolul foarte apreciat din 1945, republicat în F.A. Hayek, Individualism and Economic Order (Chicago: University of Chicago Press, 1948). ↑
- Ibid. pp. 85-86. ↑
- Ibid., p. 80. ↑
- The Counterrevolution of Science (New York: Free Press, 1955), p. 31. ↑
- Law, Legislation and Liberty, Vol. 1 (Chicago: University of Chicago Press, 1973), pp. 55-56. ↑
- Constitution of Liberty, (Chicago: University of Chicago Press, 19601, pp. 20-21. ↑
- Ibid., p. 133. ↑
- Vezi, de asemenea, Hans-Hermann Hoppe, „Hayek on Government and Social Evolution”, Review of Austrian Economics 7, no. 1 (1994): esp. 70f. ↑
- Pentru o critică a acestei idei, a se vedea Hans-Hermann Hoppe, Kritik der Kausalwissenschaflichen Sozialforschung (Opladen: Westdeutscher Verlad, 1983). ↑
