Acest discurs, care în cele din urmă reprezintă una din cele mai binecunoscute săgeți din tolba mea de vorbitor peripatetic, și-a început existența sub o formă puțin diferită, de eseu, în The Maine Scholar.
Trăim vremuri suprarealiste. Întreprinderea școlii științifice lansează în continuare planuri pentru mai multă centralizare sub forma standardelor naționale, curriculumului național și a metodelor îmbunătățite de testare națională standardizată. La tot pasul găsim promisiuni miraculoase: mașinăriile sunt răspunsul; intervențiile masive sunt răspunsul; noile forme de pre-școlarizare sunt răspunsul; bâtele de baseball, megafoanele și lacătele sunt răspunsul. Chiar și în fața unui secol și jumătate de căutări eșuate după un răspuns, nimeni nu se îndoiește că totuși există un răspuns. Un singur răspuns. Singurul răspuns corect.
Poate că sunteți de acord, poate că nu. Însă dacă aveți măcar o urmă de îndoială că vreo prescripție centralizată ar fi atins cândva boala școlii, atunci să ne întoarcem o clipă la Noua Anglie colonială, unde exista o teorie diferită a instituțiilor, o teorie care s-ar putea să conducă spre cea mai bună regândire/reformă, în cadrul căreia greșelile serioase se auto-limitează și, în termeni istorici, sunt de îndată prevenite de mecanisme naturale de piață. Să ne întoarcem pe coastele Noii Anglii coloniale, în orașe precum Salem și Marblehead, Framingham și Dedham, Wellfleet și Provincetown. Să luăm în considerare o altă perspectivă, care a crescut din pământul unei Lumi Noi, o perspectivă ce a șocat alte națiuni prin productivitatea genialității sale.
Acest nou sistem a luat naștere odată cu prima biserică puritană din Salem, organizată în 1629 de așa-numita „Procedură Salem”. Nu exista cineva „mai sus” care să aprobe alegerea autorităților din biserică, așa că, în consecință, congregația a luat această responsabilitate asupra sa. Prin acest gest simplu, ei au luat puterea care aparținea în mod tradițional unui specialist cu diplomă și au pus-o în mâna oamenilor care se duceau la biserică. Acela era singurul criteriu al guvernării: ca alegătorul să ia în serios mersul la biserică și să se alăture unei congregații ca dovadă a acestui fapt. Era un gest grandios de patriotism local. Pe parcursul următorilor două sute de ani, acea revărsare de autoritate tradițională a corodat puterea-monopol a statului și a bisericii ca să transmită versiuni unitare ale adevărului. Fiecare congregație individuală își asuma un rol puternic în a-și particulariza parohia, implicându-i în dezbateri pe membrii ei laici și nu prin centralizarea inerentă hotărârilor luate de o autoritate exterioară. Fiecare congregație individuală își lua asupra sa responsabilitatea de a-și rezolva propriile probleme – indiferent dacă erau probleme legate de educație, de economie ori de doctrină – mai degrabă decât să se supună vechii autorități din Anglia sau noii aristocrații de specialiști.
***
Toamna trecută am avut o conferință în orașul Dedham, la o biserică înălțată în 1638, la numai nouă ani după ce Arabella îi adusese în Boston pe nonconformiști. Biserica în care am ținut conferința era Unitariană Universalistă, dar la origine fusese Congregațională. Spirale albe, impresionant de modeste, linii grațioase – simplitatea și corectitudinea arhitecturii bisericii congregaționale este de neconfundat, remarcabilă și uniformă. Poate că sunteți sau nu conștienți de faptul că stilul de venerare care mergea mână în mână cu acest stil arhitectural a reprezentat religia originală și exclusivă a Coloniei din Portul Massachusetts, de la Procedura Salem până în 1834 – peste două sute de ani de ceea ce pare la suprafață să fi fost o religie de tip „o singură cale bună”. Ori erai congregaționalist, ori nu erai nimic de care să ai curajul să vorbești în public fără să riști, cel puțin, să fii marginalizat, persecutat sau chiar ars pe rug. Până aici, toate acestea sună chiar mai rău decât școala monopolizată care ne distruge, nu-i așa?
Acești congregaționaliști erau atât de posesiv de protectori cu monopolul lor încât, acum o sută șaptezeci de ani, când Lyman Beecher a prins de veste că se apropiau unitarienii ieșiți din fundul iadului, a mers călare pe străzi, întocmai precum Paul Revere, amenințând:
Vin unitarienii! Vin unitarienii!
Veți înțelege că Pastorul Beecher nu era tocmai încântat de sosirea unitarienilor. Dar în decursul secolului următor s-a petrecut un lucru extraordinar. Congregaționaliștii și-au schimbat încet, încet părerea, fără să li se impună să și-o schimbe. Până la sfârșitul anilor 1800, unitarienii ajunseseră să fie foarte respectați în întreaga Nouă Anglie.
Majoritatea oamenilor percep Noua Anglie colonială ca pe întruchiparea celei mai mari perioade de conformism pe care această țară a cunoscut-o vreodată. Însă natura congregaționalismului ascunde o ironie foarte mare: structural, acest mod de viață presupune individualitate, și nu înregimentare. Serviciul divin este lipsit aproape complet de slujbe bisericești, punând accentul pe predicile la nivel local pe teme locale. Acest lucru practic garantează disonanța în cadrul congregației. Eforturile în căutarea clarității ale fiecărui membru al bisericii – acționând ca propriul său preot, propriul său specialist – conduc invariabil spre un progres în direcția adevărului. De ce spun asta? Ei bine, ceea ce tocmai am descris reprezintă un proces pe care Aristotel, Karl Marx, Thomas Hobbes și un număr mare de alți gânditori originali l-au numit „dialectica”. Procedura congregațională era dialectică până în măduva oaselor, într-un fel foarte ostil gândirii ierarhizate.
Planificatorii centralizați din orice perioadă disprețuiesc dialectica fiindcă se pune în drumul transmiterii eficiente a ideii de „o singură cale bună” de a face lucrurile. Acum jumătate de secol, Bertrand Russel remarca faptul că Statele Unite erau singura țară majoră de pe Pământ care evita, în mod deliberat, să-i învețe pe copiii săi să gândească dialectic. Desigur că el se referea la America secolului douăzeci, țara școlii obligatorii de stat, nu la Noua Anglie a distincției congregaționale. V-ați întrebat de unde li se trage „yankeilor” reputația de netăgăduit că sunt încăpățânați, țâfnoși și că despică firul în patru cu viclenie? Acum știți. Roger Williams a văzut și a recunoscut, la fel de limpede ca orice altă persoană contemporană cu el, legătura inevitabilă dintre disonanță și viața de calitate. Nu se poate s-o ai pe una fără cealaltă.
Studiul mult mai recent a arătat că orașele din Massachusetts ale secolului al șaptesprezecelea nu erau deloc uniforme, ci mai degrabă erau laboratoare ale alegerii și stilului la nivel local. Fiecare avea îndeajuns de multă flexibilitate ca să se abată de la ceea ce ar fi putut deveni o conducere de stat centralizată. Orașul Dedham, unde am avut conferința toamna trecută, fusese întemeiat de coloniști care își aveau originile în zona anglilor de est din Anglia, zonă care favoriza proprietatea privată și alegerea personală. Instituțiile anglilor de est s-au consacrat cu repeziciune și în Lumea Nouă. Pe de altă parte, Sudbury, un oraș vecin cu Dedham, fusese populat de coloniști cu rădăcini saxone și celtice, care, în mod tradițional, obișnuiau să împartă munca. Exact la fel cum făcuseră în Anglia, și în America dețineau la comun câmpuri deschise. Așadar, pe vremea Massachusetts-ului colonial exista o tensiune între cultura comună regională și cultura locală a satului. Asemenea tensiunilor care apar în muzică ori în poezie între o formă regulată și abateri artistice de la ea, tensiunile care au apărut în micile orașe și printre variile congregații și în cadrul fiecărei congregații luată în parte, au dat naștere unei energii impresionante, unui specific bogat și idiosincrasic ce caracteriza nota distinctivă care făcea Massachusetts-ul colonial să fie atât de deosebit.
Acum aș dori să studiem un aspect aparent jenant al vieții civile din Noua Anglie; și totuși, eu cred că el ascunde – paradoxal – secretul unei mari forțe, pe care inginerii sociali care au construit și întrețin școala noastră-monopol de stat sunt siliți să îl omită: Fiecare oraș avea posibilitatea să excludă oamenii care nu îi plăceau! Oamenii aveau posibilitatea să-i aleagă pe cei cu care voiau să lucreze, să se organizeze într-un curriculum viu care să funcționeze bine pentru ei. Cuvintele primei Carte din Dedham cuprind perfect acest sentiment; primii coloniști voiau (și au reușit) să excludă „oamenii ale căror înclinații nu ni se potrivesc, a căror societate va fi vătămătoare pentru noi”. Așa că, în mod ciudat, aceste prime orășele funcționau precum cluburile ori liceele selecte, cum funcționează MIT și Harvard în ziua de astăzi, reducând neînțelegerile dintre oameni la un nivel la care să poată fi rezolvate cu indulgență chiar de ele. Dacă luăm în considerare presiunile imense pe care le naște oricum procesul dialectic – în cadrul căruia toți oamenii își sunt proprii lor preoți, proprii lor stăpâni, în ultimă instanță – este greu de imaginat cum s-ar putea descurca altfel o societate congregațională. Dacă ar trebui să-i accepți pe toți, indiferent cât de ostili ar fi personalității, filosofiei ori misiunii tale, atunci orice acțiune ar rămâne imediat paralizată din cauza unor neînțelegeri fatale. Iar atunci cauzele și scopurile comune, care definesc cel mai bun tip de legături umane, s-ar reduce la acele câteva inițiative inofensive care nu au încărcătură politică, dacă există așa ceva.
Aici este o distincție subtilă: faptul de a trăi dialectic, așa cum făceau locuitorii Noii Anglii, dă naștere unor reușite spectaculoase și scoate la iveală în oameni calități puternice de caracter și de gândire; însă este imposibil de realizat acolo unde un întreg catalog de ființe umane sunt aruncate la întâmplare laolaltă și sunt obligate să stea împreună, cum se întâmplă în viața din școala-monopol de stat. Ca să prevină haosul în aceste locuri, conducerea trebuie să țintească, cu orice preț, să facă totul pe cât posibil de uniform – timpul, spațiul, textele și metodele. Grecii aveau o poveste despre un om care se ocupa tocmai cu asta; numele lui era Procust. Procust îi tăia ori îi lungea pe călători ca să se potrivească în patul său de oaspeți. Sistemul funcționa perfect, însă era vai și amar de călător.
Acești locuitori din Noua Anglie au inventat un sistem în cadrul căruia oamenii care voiau să locuiască și să lucreze împreună puteau să o facă. Totuși, întreaga regiune părea să prospere din multe puncte minunate de vedere: material, intelectual și social. Aproape că era ca și cum, dacă te ocupai de propriile tale treburi, reușeai, pe o cale miraculoasă, să te ocupi și de treburile publice. Obiceiurile încrederii în sine, respectului de sine, neînfricării, democrației și loialității locale cultivau cetățeni buni. Școlile-monopol de stat bineînțeles că folosesc alt plan în ziua de azi. Oamenii sunt scoși vrând-nevrând din arii mari „de capturare” și apoi sunt azvârliți laolaltă în compartimente, în funcție de punctaje asemănătoare la testele standardizate. Acolo li se impune să funcționeze și să se comporte pe baza indicațiilor unor străini. Christopher Lasch notează în Adevăratul și Singurul Cer:
Capacitatea de loialitate este întinsă în strat prea subțire atunci când încearcă să se alipească ipoteticei solidarități a rasei umane. Ea trebuie să se dezvolte în legătură cu oameni bine definiți, în locuri bine definite, și nu în legătură cu un ideal abstract al drepturilor universale ale omului. Iubim anumiți bărbați și anumite femei, nu umanitatea în general.
Aici este prinsă o părticică din ceea ce nu este în regulă cu școlile obligatorii, mari cât orașele din Noua Anglie, școli care nu permit o alegere a programei, a filosofiei ori a celor cu care să te întovărășești. Wendell Berry prinde o altă părticică într-o scrisoare adresată editorului unei reviste:
Nu cred că „gândirea globală” este inutilă, cred că este imposibilă. Nu poți să te gândești la ceea ce nu cunoști, și nimeni nu cunoaște planeta asta. Unii oameni știu câte ceva despre mici părți ale ei […]. Oamenii care gândesc global o fac reducând globul, în mod abstract și pe bază de statistici, la cantități. Tiranii politici și exploatatorii industriali au făcut asta cu mare succes. Concepțiile lor și lăcomia lor sunt abstracte, iar abstracțiunile lor conduc, într-un mod înfricoșător de direct și de simplu, spre acțiuni care sunt fără excepție distructive. Dacă vrei să faci fapte bune și de conservare, trebuie să gândești și să acționezi local. Efortul de a face fapte bune trădează jocul global. Nu poți face o faptă bună la nivel global […] o faptă bună, ca să fie bună, trebuie să fie acceptabilă „geniului locului”, după cum l-a numit Alexander Pope. Asta presupune o cunoaștere locală, deprinderi locale și o dragoste locală pe care practic nimeni dintre noi nu o posedă și nici nu o poate dobândi gândind global. O putem dobândi numai printr-o fidelitate locală pe care ar trebui să o întreținem câteva generații […]. Nu-mi doresc să fiu iubit de oameni care nu mă cunosc; dacă aș fi o planetă, aș simți exact la fel.
Deprinderile locale, cunoașterea locală, dragostea locală și fidelitatea locală reprezentau ceea ce forjăria Congregaționalismului din Noua Anglie făurea cel mai bine, dar exista și un aspect negativ al acestui patriotism local.
Discriminarea religioasă a Noii Anglii timpurii era o metodă de a asigura suficientă armonie locală ca să se poată dezvolta o comunitate de oameni care se potriveau între ei și care împărtășeau o viziune comună asupra lucrurilor. Iată o scenă care s-a petrecut acum trei sute de ani în orașul Dedham, Massachusetts, la care poate că ai fi putut să fii martor chiar din biserica în care am vorbit eu: trei femei quaker, dezbrăcate până la brâu și biciuite prin tot orașul, legate fiind de coada unei căruțe. Ar fi puțin spus să afirmăm că un asemenea tratament sublinia faptul că înclinația spre quakeri nu era una potrivită în Dedham. Dar apoi, la drept vorbind, nici înclinația spre prezbiterianism nu era bine văzută. Însuși John Milton scrisese că „noul prezbiter nu este nimic mai mult decât vechiul preot scris cu litere mari”, iar în consecință toți prezbiterienii au fost goniți în sălbăticia din New Jersey, unde au fondat Princeton. Bineînțeles că era la fel de dăunător pentru sănătatea ta să fii catolic în Dedham, ori nivelator, ori digger, ori hutterit. În acest mod detestabil, Dedham a reușit să se bucure de 234 de ani de puritate religioasă înainte ca monopolul său congregațional să fie distrus.
Ei bine, ce înseamnă toate acestea? Doar atât: aspectul negativ al alegerii locale este foarte ușor de văzut și chiar de prezis. Îl vedem bine ilustrat în exemplul Dedham-ului colonial. Dar întreaga problemă este cu mult mai complicată decât simplul fapt de a aloca o notă rea discriminării religioase sau oricărui alt tip de alegere socială care prescrie sau limitează un anumit fel de legătură umană. De exemplu, de unde am putea începe să căutam o explicație a faptului că oamenii aceștia au devenit treptat mai toleranți și au ajuns să accepte toate formele de religie? Chiar și-au schimbat obiceiurile conservatoare până într-acolo că Massachusetts a câștigat o reputație națională de cel mai liberal stat din Statele Unite. Aceasta este o schimbare la o sută optzeci de grade, care ne-ar trebui lămurită în condițiile de atunci, lipsite de constrângere, de intimidare sau de o legislație puternic autorizată, nu-i așa? Cum s-au auto-învățat Dedham și restul acelor orașe să se reformeze fără să fie constrânse de specialiști și fără o intervenție centralizată? Nu uitați, ei permiteau numai practicanților unei singure religii să voteze. Dar s-au schimbat! Și nimeni nu i-a forțat să se schimbe! Un ceva misterios din străfundurile structurii congregaționalismului i-a făcut să renunțe la o parte din exclusivismul pe care aderarea la o dogmă biblică de elită li-l transmisese.
Sunt sigur că acel „ceva” a fost aproape în întregime o alegere locală necondiționată. Și a fost de auto-corectare! Deoarece bisericile orașului nu au format echipă ca să prezinte o „ortodoxie” instituționalizată care să facă fiecare oraș exact la fel ca oricare altul – cum fac în ziua de azi școlile-monopol de stat – abaterea dintr-o biserică putea contrabalansa cu rectificarea ei în altă biserică. Atât timp cât oamenii aveau posibilitatea să voteze prin simpla lor prezență, piața liberă pedepsea abaterile serioase, lăsând congregația pustie, la fel cum putea să recompenseze un loc bun, umplându-l de oameni. Și chiar dacă se găseau destui oameni ticăloși ca să formeze un oraș de ticăloși ori o congregație de ticăloși, atât timp cât nu exista o mașinărie construită ca să-i oblige pe toți ceilalți să se supună ideii lor, prejudiciul uman pe care putea ea să-l cauzeze era strict limitat. Doar când se nasc situații din care se poate ridica o „ortodoxie” centralizată, asemeni unei piramide, apare pericolul ca vreo otravă centralizată să ne otrăvească pe toți.
***
Da, aspectele negative ale alegerii locale sunt ușor de observat, iar argumentul covârșitor în favoarea ei – acela că, în lipsa acestei alegeri, spiritul democrației nu poate exista – este greu de văzut. Din cauză că există și tiranie locală din belșug, este tentant să cedezi puterea – în numele dreptății – vreunei autorități centralizate, autoritate care să găsească, dintr-un sediu central, cea mai bună cale pentru toți. Asta este ceea ce se presupune că ar trebui să fie un curriculum național pentru școli, un mod rațional și corect de a introduce legi care să facă învățământul de proastă calitate să dispară. Un curriculum național nu le-ar fi permis niciodată orașelor Dedham, Sudbury, Framingham ori Wellfleet să se dezvolte în felul în care s-au dezvoltat; acesta ar fi fost un lucru periculos, imprevizibil și controversat – nu, ele ar fi fost reglementate în mod centralizat, la fel cum sunt reglementate și școlile noastre din ziua de azi, chiar și în lipsa unui curriculum național ori a unor standarde naționale.
Iar aici intervine dialectica. Experiența secolului nostru, planificat după o structură centralizată, nu a fost prea bună pentru majoritatea oamenilor. Conform unora, însăși planeta se află în mare primejdie. Iar chestiuni interzise prin lege precum alcoolul, abuzul de droguri sau rasismul nu par să dispară, cum a dispărut în mod firesc exclusivismul religios în Noua Anglie, sub un regim de alegere locală; în schimb, legea pare să le administreze proastelor obiceiuri o injecție care le conferă o nouă viață virulentă. Gândiți-vă la marile victorii progresiste câștigate în tribunale din cauză că inginerii sociali nu au fost capabili să construiască un consens public, ori fiindcă nu au vrut să aibă răbdare: acțiuni afirmative, desegregația, restricții în ce privește reprezentările grafice cu conținut sexual care se găsesc la chioșcul local de ziare, diferite controverse legate de drepturile femeii și așa mai departe. Sunt oare toate acestea victorii pentru grupul pe care curtea de justiție a căutat să îl apere sau au ele aceeași valoare pe care ar fi avut-o dacă ar fi fost câștigate prin schimbarea consensului social? Conform celor mai mulți parametri, condițiile grele ale americanilor negri, spre exemplu, par să fie mai rele acum decât în 1960. Mai mult, o dispoziție răutăcioasă pare să existe la tot pasul, inclusiv în școlile noastre, care revarsă dispreț și neglijență peste eforturile suplimentare de a oferi o mână de ajutor descendenților sclaviei. Situația dificilă a femeilor este puțin mai greu de observat, însă dacă rata tot mai înaltă a sinuciderilor, bolile de inimă, bolile pe fond emoțional, sterilitatea și alte condiții patologice reprezintă un indicator, atunci admiterea femeilor en masse în locurile de muncă de tip unisex nu este o binecuvântare lipsită de aspectele ei negative. În plus, mai există și dovezi neliniștitoare cum că venitul unui cuplu muncitor din 1990 are o putere de cumpărare numai puțin mai mare decât venitul unui muncitor obișnuit din 1910. De fapt, acum doi muncitori sunt angajați la preț de unul – o urmare pe care Adam Smith sau David Ricardo ar fi putut să o prezică. Iar un cost social nu atât de evident al tuturor acestor chestiuni a fost distrugerea vieții de familie, pierderea căminului ca refugiu și adăpost și dezorientarea copiilor care, încă de mici, au fost crescuți de străini.
Oare produce intimidarea legală centralizată rezultatele sociale pe care le promite? Nu cu mult timp în urmă, narcoticele erau legale în Statele Unite; deși întotdeauna au reprezentat o pacoste dăunătoare, ele nu au ajuns la grad de epidemie până să se emită legi care să le interzică. Oare este posibil ca faptul de a constrânge oamenii să facă ceva să garanteze că ei se vor conforma numai superficial, cu rea voință, sau cu indiferență – în afara cazului în care ești dispus, precum Armata, să suspenzi majoritatea drepturilor umane și să apelezi la orice grad necesar de intimidare? Și în caz că cel din urmă este singurul mod prin care constrângerea poate să dea rezultate, care mai este valoarea umană de a o folosi, dacă ea diminuează calitatea vieții umane?
Mai multe prohibiții în posibilitatea de a alege în ce privește educația sunt impuse în prezent prin lege, menținând cu sfințenie o birocrație exclusivă de profesori și administratori cu diplome și literalmente sute de agen&##539;ii invizibile, care sunt necesare pentru a întreține instituția școlii-monopol de stat. Sfidând lecțiile pieței, acest megalit psihopatic s-a făcut din ce în ce mai puternic, în ciuda eșecurilor sale imense de a educa, de-a lungul întregii sale istorii. Reușește să supraviețuiască numai din cauză că se folosește de puterea poliției de Stat ca să-și umple clasele, altfel pustii. Interzice posibilitatea de alegere locală și diversitatea și, datorită acestei prohibiții, a avut un efect îngrozitor asupra naturii moralei noastre naționale. Efectul pe care prohibiția națională, prin lege, a alcoolului l-a avut asupra coeziunii sociale și asupra valorilor comune reprezintă o lecție practică – sper că prea recentă ca să o dăm uitării. Și, în comparație cu prohibițiile pe care școala-monopol de stat le impune asupra familiilor și copiilor unei națiuni, prohibiția alcoolului este un episod minor. Împiedicând desfacerea unei piețe libere a educației, o mână de ingineri sociali, sprijiniți din spate de industriile care profită de pe urma învățământului obligatoriu – colegiile de profesori, editorii de manuale, furnizorii de materiale și alții – s-a asigurat de faptul că majoritatea copiilor noștri nu vor primi o educație, chiar dacă vor fi perfect școliți.
Divorțat de religie, principiul congregațional reprezintă o forță psihologică ce propulsează persoane individuale să-și atingă potențialul maxim atunci când funcționează în grupuri mici de oameni cu care se simt în armonie. Dacă te gândești la aceasta, începi să te întrebi ce rost are să aranjezi lucrurile în orice alt fel. Congregaționaliștii înțelegeau în profunzime ideea că lucrurile bune se întâmplă spiritului uman atunci când este lăsat în pace.
Cea mai bună dovadă pe care o am la îndemână pentru faptul că este o idee minunată să-i lași pe oameni în pace, să-și aranjeze propriile destine locale, este însăși ciudata sociologie a prezenței mele de anul trecut ca vorbitor în Dedham. Acolo, într-o comunitate care biciuise femei quaker pe jumate goale, stăteam eu – un romano-catolic cu nevasta prezbiteriană de origine scoțiană, însoțit de bunul meu prieten Roland, pe jumătate păgân, pe jumătate evreu – într-o biserică unitariană universalistă, care fusese odată congregațională. Niciun act din legislația Massachusetts-ului, nicio pronunțare a Curții Supreme nu au făcut acest lucru posibil. Oamenii au învățat să fie vecini în Dedham din cauză că trei sute de ani au avut posibilitatea reală de a alege, inclusiv posibilitatea de a alege să facă propriile lor greșeli. Toată lumea a învățat o cale mai bună decât excluderea prin care să-și rezolve neînțelegerile, pentru că au avut timp să se gândească la această problemă și să-i dea de cap – timp măsurat în mai multe generații.
Dar dacă li s-ar fi impus să se schimbe și li s-ar fi impus, ca altor imigranți, să-și schimbe comportamentul și să-și abandoneze cultura în cadrul școlilor obligatorii instituite în acest scop, cred că ceea ce s-ar fi întâmplat ar fi fost următoarele: unii dintre ei ar fi părut că se schimbă, însă ar fi nutrit resentimente atât de puternice, fiind privați de posibilitatea de a alege, că s-ar fi dezvoltat vreun mod de răzbunare. Și marea majoritate a grupului privat de posibilitatea de a alege, de obiceiuri, de familie și de rădăcini ar fi reacționat în variate feluri ca răspuns la aceste presiuni sociale – ar fi înnebunit încet ori ar fi devenit oameni simplificați, poate potriviți să care pietre ca să construiască piramidele altora sau să se uite la fanteziile simplificate ale televizorului, dar nepotriviți pentru aproape orice altceva.
În ciuda admirației numai la nivel declarativ față de posibilitatea de alegere locală, pe care continuăm să o avem încă de pe vremea perioadei congregaționale, școlile noastre funcționează după un plan centralizat și au deja gata pregătit un curriculum național, mijlocit de industria editării de manuale și de training-urile standardizate ale profesorilor. Este destul de evident faptul că școlile noastre au eșuat, în mod spectaculos, în a le oferi copiilor noștri educația pe care ne-o doream pentru ei, identitatea pe care ne-o doream pentru ei sau în a le transmite visul societății democratice lipsite de diviziunile de clasă, vis după care încă tânjim; ceea ce ne scapă este logica acestui eșec. Permițând impunerea direcției de către centre care sunt mult în afara controlului nostru, am ratat în repetate rânduri morala principiului congregațional: oamenii nu sunt nici pe departe compleți dacă nu se adună în mod voluntar în grupuri de suflete armonioase. Faptul de a se aduna laolaltă ca să-și împlinească visurile de individualitate, familie și comunitate, visuri potrivite cu natura lor umană, este ceea ce îi face compleți; numai sclavii sunt adunați de alții. Iar aceste visuri trebuie scrise la nivel local, fiindcă a manifesta ambiții mai mari fără o asemenea bază înseamnă să pierzi legătura cu lucrurile care dau sens vieții: identitate, familie, prieteni, muncă și o comunitate intimă.
***
Mie îmi pare că în Statele Unite există două moduri „oficiale”, ambele greșite, de a privi starea educației din zilele noastre. Întâi, o considerăm a fi o problemă de inginerie, care poate fi făcută să dispară printr-o abordare pragmatico-instrumentală. Din această perspectivă, există numai o cale bună și una rea de a educa și, în niciun caz, miile de posibilități private individuale, în care poate că ar fi crezut congregaționaliștii Noii Anglii. Apoi, privim învățământul de parcă ar fi un personaj dintr-o dramă fără sfârșit care se desfășoară într-un tribunal, dramă în care îi căutăm pe ticăloșii care ne-au împiedicat copiii să învețe. Profesori slabi, manuale proaste, administratori incompetenți, politicieni răi, părinți rău instruiți, copii slabi – oricine ar fi ticăloșii, noi îi vom găsi, îi vom acuza, îi vom da în judecată, îi vom judeca, poate chiar îi vom executa! Atunci totul va fi în regulă.
Din aceste două moduri greșite de a privi educația, s-au dezvoltat industrii enorme, care pretind că au puterea să vindece învățământul public de conflictele și demonii săi în schimbul bogățiilor. În tot carnavalul acestei gândiri magice, s-a format o paradă de profitori: analiști, consultanți, cercetători, cămine universitare, scriitori, consilieri, foiletoniști, comitete pentru manuale, consilii școlare, corporații de testare, jurnaliști, colegii pentru profesori, departamente ale statului pentru educație, persoane care monitorizează, coordonatori, producători, profesori și administratori cu diplome, emisiuni televizate și o hoardă întreagă de afaceri legate de școală – toate excrescențe parazite ale monopolului de stat asupra conceptului de școală.
Marea atracție pe care o prezintă, pentru mulți dintre noi, ingineria socială și demonologiile antisociale este faptul că ambele ne promit în esență o rezolvare rapidă. Acesta a fost dintotdeauna aspectul întunecat al visului american, și anume căutarea unei soluții ușoare, credința în magie. Parada fără sfârșit de promisiuni care constituie chintesența reclamelor americane – una dintre cele mai mari întreprinderi naționale ale noastre – confirmă gradul profund de superstiție care stă la baza fundației noastre naționale, superstiție care a fost instituționalizată în afacerile de publicitate. Bani obținuți cu ușurință, sănătate păstrată cu ușurință, frumusețe obținută cu ușurință și educație obținută tot cu ușurință – doar dacă reușim să găsim incantația potrivită. Pândind din spatele magiei, stă imaginea oamenilor ca mașinărie care poate fi construită și reparată. Aceasta este moștenirea noastră calvinistă, strigând la noi după sute de ani și spunându-ne că lumea și toată diversitatea ei plină de viață este numai o mașinărie, nu prea greu de ajustat dacă aruncăm deoparte sentimentalismul și ardem ticăloșii, metaforic vorbind sau chiar pe ruguri, în funcție de secolul în care ne aflăm. Reforma școlară reprezintă, pentru cei mai mulți dintre noi, un tehnician apucând cheia potrivită, ori Perry Mason găsind indiciul care-i trebuia ca să-l prindă pe răufăcător.
***
În ultimă instanță, felul în care ne raportăm la problemele sociale depinde de filosofia noastră despre natura umană: ce credem că sunt oamenii, de ce anume credem că sunt ei capabili, care ar putea fi sensul existenței umane, dacă există vreunul. Dacă oamenii sunt mașinării, atunci școala nu poate fi decât un mod de a face aceste mașinării mai trainice; logica mașinăriei impune ca părțile să fie uniforme și interșanjabile, toate operațiile să fie constrânse de un anumit timp, previzibile, economice. Vă amintesc toate acestea de școala la care ați mers, de școala la care merg copiii dumneavoastră? Din păcate, Războiul de Secesiune ne-a arătat, fără urmă de îndoială, utilitatea atât financiară, cât și socială a înregimentării; însă, în ciuda faptului că această concepție despre oameni ca mașinării se vehiculează de mii de ani, puterea ei efectivă a început să se manifeste abia la sfârșitul Primului Război Mondial.
Educația americană transmite, prin intermediul metodologiei sale, faptul că oamenii sunt mașinării. Clopoțeii sună, circuitele se deschid și se închid, energia trece, mai multă sau mai puțină, calitățile sunt reduse la un sistem de numerotare, se urmează un plan de care părțile componente ale mașinăriei nu știu nimic. Octavio Paz din Mexic, câștigătorul Premiului Nobel pentru Literatură din anul 1990, are de spus următoarele despre școlile noastre:
În sistemul nord american, bărbații și femeile sunt supuși, încă din copilărie, unui proces inexorabil. Anumite principii cuprinse în formule scurte sunt repetate la infinit în presă, la radio, la televizor, în biserici și mai ales în școli. Un individ îngrădit de aceste uneltiri este asemenea unei plante într-un ghiveci care este prea mic pentru ea. Nu poate crește și nici nu se poate maturiza. Acest tip de conspirație nu poate provoca altceva decât revolte individuale violente.
Nu putem crește și nici nu ne putem maturiza, ca plantele din ghivece prea mici. Suntem dedați dependenței; în actuala noastră criză națională de maturitate, părem să așteptăm ca profesorul să ne spună ce să facem, însă profesorul nu vine niciodată ca să facă asta. Poduri se prăbușesc, bărbați și femei dorm pe stradă, bancherii ne înșeală, bunăvoința decade, familiile se trădează unele pe altele, statul minte ca o chestiune de politică – corupția, rușinea, boala și senzaționalismul se găsesc la tot pasul. Nicio școală nu posedă un curriculum care să furnizeze o soluție rapidă.
Vechii congregaționaliști ar fi fost capabili să pună de îndată degetul pe motivul pentru care societățile piramidale – ca cele pe care le susține forma noastră de monopol asupra învățământului – trebuie întotdeauna să o sfârșească în apatie și dezorganizare. La rădăcină, ele se bazează pe minciuna cum că există „o singură cale bună” în ce privește afacerile omenești și că specialiștilor li se poate acorda conducerea permanentă a întreprinderii învățământului. Este o minciună, deoarece dinamica schimbătoare a timpului, a situației și a locului alocă o competență care, la scurt timp după ce a fost câștigată, devine irelevantă și învechită.
Învățământul monopolizat a reprezentat cea mai importantă instituție de instruire a societății de tip stup. Ea atestă oficial specialiști permanenți, care se bucură de privilegiile unui statut nejustificat de rezultatele pe care le au. Din cauză că aceste privilegii, odată dobândite, nu vor fi cedate de bună voie, s-au format aparate întregi de privilegii care sunt imposibil de schimbat. Chiar și dacă sunt aspru criticate, ele cresc tot mai mari și mai periculoase, deoarece hrănesc aspecte importante ale sistemului nostru politic și economic. Ele sunt literalmente imposibil de reformat, fiindcă au încetat să mai fie umane, transformându-se în structuri abstracte, de o eficiență impecabilă, independente de mecanismele de supraviețuire ale trainicului control omenesc. Aici nu mai este vorba de un demon cu care să te poți lupta, cum a făcut Daniel Webster cu Scaraoțchi, ci de unul care trebuie înfometat până la moarte privându-l de victime.
Învățământul monopolizat reprezintă cauza principală pentru care ne-am pierdut identitatea națională și individuală. Faptul că a instituționalizat diviziunea claselor sociale și a acționat ca agent al castelor este un lucru care stârnește repulsie miturilor noastre fondatoare și realității perioadei noastre fondatoare. Puterea lui provine din multe părți, firul istoric anti-copil, anti-familie fiind unul singur – dar cea mai mare putere și-o trage din aceea că se face un adjunct al tipului de economie comercială pe care îl avem, care solicită mereu consumatori nemulțumiți.
***
A venit timpul să-i punem capăt. Acest sistem nu merge și reprezintă unul din motivele pentru care lumea noastră se prăbușește. Niciun fel de peticire nu va face ca mașinăria școlii să funcționeze în ideea de a produce oameni educați; educația și școala sunt, după cum am resimțit toți, doi termeni care se exclud reciproc. În 1930, acum șaizeci de ani buni, Thomas Briggs a susținut, în timpul Prelegerii Inglis de la Harvard, că „marea investiție a națiunii în licee nu a dovedit niciun rezultat respectabil”; două decenii mai târziu, în 1951, un studiu făcut pe 30 000 de școlari din Los Angeles a arătat că șaptezeci și cinci la sută din elevii de clasa a opta nu puteau găsi Oceanul Atlantic pe hartă, iar majoritatea nu puteau calcula cincizeci la sută din treizeci și șase. Din experiența mea personală, stau martor că situația, în mod cert, nu se prezintă mai bine nici în ziua de azi.
Până la urmă, ce se întâmplă de fapt? Orice dezbatere adevărată ar trebui să atingă serios problema eșecului universal al oricărui tip de școală-monopol de stat. În completare și cu televizorul, puterea distrugătoare a învățământului este acum minunată și ieșită complet de sub control. Instituția televiziunii, foarte asemănătoare structural cu cea a învățământului public, s-a extins cu atâta succes, încât acum toate portițele de scăpare care existau înainte sunt blocate. Am distrus mintea și caracterul copiilor națiunii noastre furându-le tinerețea și luându-le posibilitatea de a alege singuri. Chiar și în caz că se va găsi o soluție ca piramida să fie răsturnată, timp de încă un secol vom avea de plătit un preț enorm pentru această crimă – sub forma umanității pierdute. Începutul unui răspuns ar fi să scăpăm de monopol.
Ce este de făcut? Uitați-vă la Dedham, la Sudbury, la Marblehead și la Provincetown, toate atât de diferite și totuși capabile să întâmpine nevoile comunității lor. Întoarceți spatele soluțiilor naționale și priviți spre comunitățile de familii ca spre laboratoare de succes. Să ne întoarcem spre noi înșine până ajungem să stăpânim prima dispoziție a oricărei filosofii vrednice de denumirea „cunoaște-te pe tine însuți”. Înțelegeți faptul că toate comunitățile prospere cunosc adevărul maximei „gardurile bune fac vecini buni”, totodată fiind capabile să recunoască, să respecte, să înțeleagă, să aprecieze și să învețe din ceea ce alte comunități au altfel.
Căutați răspunsuri la principiul congregațional. Încurajați și sprijiniți experimentarea; aveți încredere în copii și familii, pentru că știu ce este cel mai bine pentru ele însele; opriți izolarea copiilor și a bătrânilor în complexe rezidențiale împrejmuite; implicați-i pe toți, din toate comunitățile, în educația tinerilor: din afaceri, din instituții, pe bătrâni, familii întregi; căutați soluții locale și întotdeauna acceptați o soluție individuală mai degrabă decât una corporatistă. Nu trebuie să vă speriați de consecințele educaționale: cititul, scrisul și socotitul nu sunt prea greu de predat, dacă faci efortul să vezi că agenda școlară și constrângerile nu scurtcircuitează întâlnirea personală a fiecăruia cu el însuși, ca să învețe aceste lucruri. Dispunem de dovezi din belșug care ne arată că sunt suficiente mai puțin de o sută de ore ca o persoană să ajungă să știe carte și să devină autodidactă. Nu vă speriați de strategii de intimidare care caută să vă determine să vă predați copiii specialiștilor.
Cred că ar trebui abolit sistemul de acreditare în învățământ pe cât de repede posibil. Faptul că specialiștii din învățământul acreditat sunt socotiți ca o condiție necesară pentru a face învățatul posibil este o fraudă și o escrocherie. Uitați-vă în jurul dumneavoastră: rezultatele diplomelor care se dau în colegiile pentru profesori sunt în școlile pe care le vedeți. Lăsați pe oricine care dorește să predea să o facă; dați-le familiilor înapoi banii de impozite, ca să poată alege după bunul lor plac – cine ar putea fi cumpărător mai atent ca ele, dacă li s-ar oferi mijloacele de comparație? Reinstaurați sistemul congregațional, după modelul cu adevărat nemanipulat al pieței libere – pe această cale dialectica socială va putea reveni la viață. Aveți încredere în familii și vecinătăți și în persoane individuale, că-și vor răspunde cum trebuie la întrebarea „pentru ce ne trebuie educația?”. Dacă unii dintre ei vor găsi un răspuns diferit față de ce ați prefera dumneavoastră, să știți că nu vă privește și nu ar trebui să fie problema dumneavoastră. Tipul nostru de învățământ a ascuns în mod voit faptul că răspunsul la o asemenea întrebare trebuie formulat, și nu luat ca de la sine înțeles, dacă este să nutrim ceva mai mult decât o ridiculizare a democrației. Nu este legitim să așteptăm un specialist care să răspundă la această întrebare în locul nostru. Încrederea în propriul nostru potențial a fost cea care ne-a ajutat să punem temeliile sănătoase de pe vremea coloniilor. Sunt sigur că structura pe care am construit-o atunci încă adăpostește un potențial mare. Să-l folosim încă o dată ca să găsim o soluție cu adevărata americană pentru marele coșmar al școlii.
