Textul pe care îl aveți în față este un alt fel de a recompune ceea ce știm încă din 1920 de la Ludwig von Mises: faptul că statul este sortit eșecului indiferent de problema de care s-ar ocupa sau de calitatea profesională a administratorilor săi. Un alt fel de a rescrie tragica poveste socialistă, de această dată găsindu-și fermentul în noua pandemie de SARS-CoV2, de la ale cărei începuturi se fac în curând doi ani.
Interpretarea austriacă a pandemiei de SARS-CoV2 pe care ne-o oferă într-un număr generos de pagini (dar suficient de accesibil) profesorul și economistul Jesús Huerta de Soto, este o lectură bună pentru oricine are intenția să pună măcar o secundă în discuție, să pună la îndoială capacitatea statului de a rezolva problemele inerente apărute cu ocazia pandemiei, dar și problemele de sănătate publică în general.
Analiza lui Huerta de Soto revelează adevăruri pe care probabil le-ar gândi oricine, dar care într-un climat de opinie mercantilist-keynesist și scientist – al banilor ieftini și al unui sistem monetar în derivă, al cheltuielilor și datoriilor guvernamentale în continuă creștere, al subvențiilor de toate felurile și pentru toate scopurile, al globalismului fără globalizare, al scientismului fără știință, al credinței mistice în experți etc. – pur și simplu nu răzbat, nu ajung să fie gândite. Așa cum aproape nimeni nu-și închipuia că regimul lui Ceaușescu se va prăbuși vreodată – nici măcar în partea a doua a sa, în anii ‘80, când planurile încep să-și arate sever limitele – tot așa puțini își închipuie azi că ar putea exista o lume în care oamenii să-și poarte de grijă singuri în fața unei pandemii. Chiar dacă cea pe care o traversăm astăzi nu are nici pe departe gravitatea altor pandemii din trecut. Pur și simplu nimic nu trimite în direcția asta, și totul (educația, manualele, dezbaterile, televiziunile, prietenii, familia etc.) pare să sugereze că, în absența unei elite desemnate prin vot și învestită cu super puteri de către populație, lucrurile o iau razna.
Din acest punct de vedere textul de față poate fi privit și ca un mic manual de educație economică pe timp de pandemie. El are în esență două obiective, urmărite dintr-o perspectivă preponderent hayekiană. Primul este de a arăta impactul pe care o pandemie îl are în privința prețurilor, a cererii de bani și a ofertei de bunuri iar al doilea de a insista asupra ideii că eșecul managementului pandemiei derivă din natura coercitiv-monopolistă a statului și din informațiile incomplete de care acesta dispune în orice moment al acțiunii.
De departe cel mai important aspect al acestui eșec este politica monetară. Jesús Huerta de Soto arată cum băncile centrale și-au folosit intens deja în perioada pre-pandemică (începând cu anul 2008, anul izbucnirii Marii Recesiuni) instrumentele inflaționiste, de relaxare cantitativă, adoptate cu scopul redresării, dar al căror rezultat a fost opus, reușind doar să genereze inflație, penalizând procesele de eliminare a malinvestițiilor care altminteri s-ar fi declanșat.
Nesurprinzător, în pandemia curentă continuă aceeași politică monetară a relaxării și a inflației, care – suprapusă peste filozofia statului asistențial, dominantă astăzi în politica publică a majorității statelor – mărește rigiditatea agenților economici și a pieței în fața unor șocuri precum cele generate de pandemie, făcându-i incapabili să le absoarbă. Un alt fel de a spune că, atunci când toți așteaptă comenzile planificatorului central, stimulentele de a calcula, a prevedea, a anticipa, a risca, a intui etc. sunt inexistente. Și cum planificatorul este lipsit în mod fundamental de aceste abilități întrucât se bazează pe coerciție și monopol, rezultatul este invariabil – așa cum arată Huerta de Soto și în general Școala austriacă – mai multă penurie, discoordonări, corupție, minciuni, crize etc. Pandemia sau sănătatea publică în general nu sunt ocolite de aceste probleme, indiferent câtă bună voință sau dedicare ar avea funcționarii medicali. Faptul de a fi parte la un sistem coercitiv care monopolizează resurse medicale instaurând un regim de miopie alocativă reprezintă – așa cum arată Huerta de Soto – un defect congenital, care nu se repară cu salarii mai mari la medici, dotarea spitalelor publice cu echipamente, militarizarea sectorului de urgențe medicale sau reportaje privind dezastrul și corupția din sistem. Până când publicul larg nu va înțelege acest adevăr simplu furnizat de știința economică, sectorul medical nu va ieși din criză; ea va fi doar escamotată de milioanele de euro pompate de la buget în structurile medicale.
Un alt aspect important al textului pe care îl aveți în față este, cred, caracterul său formativ din punct de vedere civic. El poate crește vigilența în materie de alegeri politice. Spre pildă, astăzi, în România, toate partidele și figurile politice prezintă giganticul program de redresare și reziliență ca absolut necesar țării, el fiind condiția reformelor mult așteptate și, bineînțeles, a dezvoltării. Nimic nu pare mai important astăzi ca acest program; pare un fel de apogeu al aderării la UE sau, din perspectiva noastră, al cufundării în dezastrul asistențialist cu care UE ne-a obișnuit de decenii.
În lumina observațiilor lui Huerta de Soto și a raționamentelor școlii austriece, descoperim însă că trilioanele de euro ce urmează a fi alocate prin mecanismul de redresare și reziliență al UE n-au nimic în comun nici cu redresarea și nici cu reziliența. Fondurile – obținute de structurile europene via piețele financiare au un puternic iz inflaționist care va bloca exact redresarea și reziliența de care este nevoie. Desigur, redresarea și reziliența, corect interpretate, sunt produsul unui mediu antreprenorial liber, dinamic și alert, neobstrucționat de coerciția guvernamentală. Așadar, atenție și la corifeii cu ambiții politice ai dezvoltării și reformelor via PNRR sau alte mecanisme de acest fel. Sunt parte a problemei, nu a soluției.
17 decembrie 2021
