Pietrele făcute pâine, miracolul keynesian

Traducere de Adrian Lăcătuș *

Arsenalul principal al tuturor autorilor socialiști este ideea existenței unui belșug viitor și că substituirea capitalismului cu socialismul ar face posibil să i se dea fiecăruia „în funcție de nevoile sale”. Alți autori doresc să producă acest paradis printr-o reformă a sistemului monetar și de credit. După părerea lor, mai mulți bani și mai mult credit este tot ceea ce lipsește. Ei consideră că rata dobânzii este un fenomen artificial generat de raritatea creată de om a „mijloacelor de plată”. În sute, chiar mii de cărți și pamflete, ei dau pasional vina pe economiștii „ortodocși” pentru rezistența lor în a admite că doctrinele inflaționiste și expansioniste sunt sănătoase. Toate relele, repetă ei mereu, sunt cauzate de învățăturile greșite ale „științei” economice „învechite” și de „monopolul creditului”, deținut de bancheri și cămătari. Descătușarea banilor din lanțurile „restricționismului”, crearea banilor liberi (Freigeld, în terminologia lui Silvio Gesell) și acordarea de credit ieftin sau chiar gratis, este principalul punct în platforma lor politică.

Astfel de idei ispitesc masele neinformate. Acestea sunt foarte populare și printre guvernele angajate într-o politică de creștere atât a cantității de bani în circulație, cât și a depozitelor încasabile imediat. Totuși, guvernele și partidele inflaționiste nu sunt gata să admită deschis adeziunea lor la doctrinele inflaționiștilor. În timp ce cele mai multe țări s-au apucat de inflație și de o politică a banilor facili, campionii pedanți ai inflaționismului erau încă tratați cu dispreț ca fiind „șarlatani monetari”. Doctrinele lor nu erau predate în universități.

John Maynard Keynes, fostul consilier economic al guvernului britanic, este noul profet al inflaționismului. „Revoluția keynesistă” a constat în aderarea deschisă la doctrinele lui Silvio Gesell. În postura de cel mai de seamă dintre gesellienii britanici, Lordul Keynes a adoptat și straniul jargon mesianic al literaturii inflaționiste pe care l-a introdus apoi în documentele oficiale. Expansiunea creditului, se afirmă în Paper of British Experts din 8 aprilie 1948, îndeplinește „miracolul … transformării unei pietre în pâine”. Autorul acestui document era, desigur, Keynes. Marea Britanie a parcurs într-adevăr o cale lungă de la părerile lui Hume și Mill până la această afirmație despre miracole.

II

Keynes a intrat pe scena politică în 1920 cu cartea sa, The Economic Consequences of the Peace. El a încercat să demonstreze că sumele cerute ca despăgubiri de război erau considerabil mai mari decât își putea permite Germania să plătească și să „transfere”. Succesul cărții a fost copleșitor. Mașina propagandistică a naționaliștilor germani, bine implementată în fiecare țară, era preocupată în a-l înfățișa pe Keynes ca pe economistul eminent al lumii și cel mai înțelept om de stat al Marii Britanii.

Totuși ar fi o greșeală să-l învinuim pe Keynes pentru politica sinucigașă pe care Marea Britanie a urmat-o în perioada interbelică. Alte influențe, în special adoptarea doctrinei marxiste a imperialismului și a „ațâțării capitaliste la război”, au avut incomparabil mai mare importanță în avansarea politicii de menținere a păcii prin acordarea de concesii potențialilor inamici. Cu excepția unui număr mic de vizionari, toți britanicii au sprijinit politica ce a făcut în final posibil ca naziștii să înceapă cel de-al doilea război mondial.

Un economist francez foarte capabil, Etienne Mantoux, a analizat faimoasa carte a lui Keynes punct cu punct. Rezultatul studiului său foarte atent și scrupulos este devastator atât pentru economistul și statisticianul Keynes, cât și pentru omul de stat Keynes. Prietenii lui Keynes sunt neputincioși în a găsi orice replică substanțială. Singurul argument pe care prietenul și biograful său, profesorul E.A.G. Robinson, l-a putut exprima este că acest puternic rechizitoriu al poziției lui Keynes provine, „așa cum era de așteptat, de la un francez”. (Economic Journal, vol.LVII, p.23.) De parcă efectele dezastruoase ale politicii de menținere a păcii prin acordarea de concesii potențialilor inamici și ale defetismului nu afectaseră și Marea Britanie!

Etienne Mantoux, fiul unui istoric celebru, Paul Mantoux, a fost cel mai remarcabil dintre tinerii economiști francezi. Adusese deja contribuții valoroase la teoria economică – printre care o critică pătrunzătoare la Teoria generală a lui Keynes, publicată în 1937 în Revue d’Economie Politique – înainte să-și înceapă lucrarea sa The Carthaginian Peace or the Economic Consequences of Mr. Keynes (Oxford University Press, 1946). Nu a trăit să-și vadă cartea publicată. Ca ofițer în cadrul forțelor franceze a fost omorât în timpul serviciului activ în ultimele zile ale războiului. Moartea sa prematură a fost o puternică lovitură pentru Franța, care are astăzi mare nevoie de economiști de calitate și curajoși.

III

Ar fi o greșeală, de asemenea, să-l învinuim pe Keynes pentru greșelile și eșecurile politicilor contemporane britanice economice și financiare. Când a început să scrie, trecuse mult timp de când Marea Britanie abandonase principiul laissez-faire-ului. Aceasta a fost realizarea unor oameni ca Thomas Carlyle și John Ruskin și, în special, a fabienilor. Cei născuți în anii optzeci ai secolului al nouăsprezece-lea și mai târziu au fost doar epigoni ai universitarilor și ai socialiștilor de salon de la sfârșitul perioadei victoriene. Ei nu erau critici ai sistemului la putere, cum fuseseră predecesorii lor, ci doar apologeți ai politicilor guvernului și grupurilor de presiune, a căror nepotrivire, inutilitate și caracter vătămător deveneau din ce în ce mai evidente.

Profesorul Seymour E. Harris tocmai a publicat un volum substanțial de eseuri colectate de la diferiți autori din mediul academic și birocratic, care tratează doctrinele lui Keynes după cum au fost dezvoltate în a sa General Theory of Employment, Interest and Money, publicată în 1936. Titlul volumului este The New Economics, Keynes’ Influence on Theory and Public Policy (Alfred A. Knopf, New York, 1947). Dacă keynesismul are o pretenție justă pentru apelativul „nouă teorie economică” sau dacă nu este, mai degrabă, decât o reluare a erorilor, de multe ori respinse, ale mercantilismului și a silogismelor nenumăraților autori care doreau să facă pe toată lumea prosperă prin bani discreționari este lipsit de importanță. Ceea ce contează nu este dacă o doctrină este nouă, ci dacă este sănătoasă.

Aspectul remarcabil al acestui simpozion este că nici măcar nu încearcă să respingă obiecțiile demonstrate, ridicate de către economiști serioși împotriva lui Keynes. Editorul pare incapabil să conceapă că un om onest și neviciat de erori poate să nu fie de acord cu Keynes. După părerea sa, opoziția la Keynes vine din partea „intereselor învestite de oamenii de știință în teoria veche” și „influenței preponderente a presei, radioului, finanțelor și cercetării subvenționate”. În ochii săi, non-keynesiștii sunt doar o gașcă de sicofanți corupți, nedemni de atenție. Profesorul Harris adoptă astfel metodele marxiștilor și naziștilor, care preferă să-și defăimeze criticii și să le pună la îndoială motivațiile, în loc să le respingă tezele.

În evaluarea realizărilor lui Keynes sunt câteva contribuții scrise într-un limbaj demn și rezervate, chiar critice. Altele sunt simple izbucniri ditirambice. Astfel, profesorul Paul E. Samuelson ne spune: „Ca economist, să te fi născut înainte de 1936 era într-adevăr o binefacere. Dar să nu te fi născut cu prea mult timp înainte!”. Și continuă citându-l pe Wordsworth:

„Fericire era ca în acei zori să fii în viață,

Dar să fii tânăr era cu adevărat paradis!”

Coborând din înălțimile semețe ale Parnasului în văile prozaice ale științei cantitative, profesorul Samuelson ne oferă informații exacte cu privire la susceptibilitatea economiștilor față de Evanghelia după Keynes din 1936. Cei sub 35 de ani i-au pătruns în întregime înțelesul după ceva timp; cei peste 50 s-au dovedit a fi destul de imuni, în timp ce economiștii între cele două vârste erau împărțiți. După ce ne-a servit astfel o versiune răsuflată a temei giovanezza a lui Mussolini, ne oferă mai multe sloganuri ponosite ale fascismului, de exemplu, „valurile viitorului”. Totuși, cu acest punct, alt colaborator, domnul Paul M. Sweezy, nu este de acord. În ochii săi, Keynes, deoarece era alterat de „neajunsurile gândirii burgheze”, nu este salvatorul omenirii, ci doar precursorul lui, a cărui misiune istorică este să pregătească intelectualitatea britanică pentru acceptarea marxismului pur și să facă Marea Britanie coaptă ideologic pentru socialismul deplin.

IV

Recurgând la metoda insinuării și încercând să-și înfățișeze adversarii ca suspecți, prin referirea la aceștia în termeni ambigui, care lasă loc la diferite interpretări, băieții de casă ai Lordului Keynes imită procedeele idolului lor. Pentru că ceea ce mulți oameni au numit cu admirație „splendoarea stilului” și „măiestria limbajului” lui Keynes erau, de fapt, șmecherii retorice.

Ricardo, spune Keynes, „a cucerit Anglia în întregime, cum a cucerit Sfânta Inchiziție Spania”. Această afirmație este la fel de vicioasă ca orice comparație. Inchiziția, ajutată de conetabili și călăi înarmați, a doborât poporul spaniol în supunere. Teoriile lui Ricardo au fost acceptate ca și corecte de intelectualii britanici fără ca nici o presiune sau constrângere să fie exercitată în favoarea lor. Dar comparând cele două lucruri în întregime diferite, Keynes insinuează indirect că a fost ceva rușinos în succesul învățăturilor lui Ricardo și că aceia care nu sunt de acord cu el sunt campionii eroici, nobili și fără frică ai libertății, așa cum au fost cei care au luptat împotriva ororilor Inchiziției.

Cea mai celebră intuiție a lui Keynes este: „Două piramide, două slujbe pentru mort sunt de două ori mai bune decât una singură; dar nu și două căi ferate de la Londra la York”. Este evident că această vorbă de spirit, demnă de un personaj dintr-o piesă de Oscar Wilde sau Bernard Shaw, nu demonstrează în nici un fel teza că săpatul gropilor în pământ și plătitul lor din economii „va crește dividendul național real de bunuri și servicii utile”. Dar îl pune pe adversar într-o poziție jenantă, fie de a lăsa aparentul argument fără răspuns, fie să utilizeze uneltele logice și rațiunea discursivă împotriva unei scânteieri de spirit.

Altă exemplificare a tehnicii lui Keynes este oferită de descrierea răutăcioasă a Conferinței de Pace de la Paris. Keynes nu era de acord cu ideile lui Clemenceau. Astfel, a încercat să-și ridiculizeze adversarul, discutând pe larg despre ținuta și înfățișarea sa, care, se pare, nu satisfăceau standardele stabilite de comercianții londonezi. Este greu de descoperit orice legătură cu problema despăgubirilor germane în faptul că cizmele lui Clemenceau „erau din piele groasă neagră, foarte bune, dar într-un stil țărănesc, și uneori strânse în față, straniu, de o cataramă în loc de șireturi”. După ce 15 milioane de oameni au pierit în război, cei dintâi oameni de stat ai lumii s-au întrunit pentru a da omenirii o nouă ordine internațională și pace statornică… iar expertul financiar al Marii Britanii se amuza pe seama stilului rustic al încălțămintei primului ministru francez.

Paisprezece ani mai târziu a fost altă conferință internațională. De această dată, Keynes nu era un consilier de rang inferior, ca în 1919, ci una dintre principalele personalități. În ceea ce privește Conferința Mondială Economică de la Londra din 1933, Profesorul Robinson observă: „Mulți economiști din lumea întreagă își vor aminti… spectacolul de la Covent Garden dat în onoarea delegaților la Conferința Economică Mondială, care își datora foarte mult concepția și organizarea lui Maynard Keynes”.

Acei economiști care nu erau în serviciul nici unuia dintre guvernele inepte lamentabil ale anului 1933, și deci nu erau delegați și nici prezenți la seara încântătoare de balet, își vor aminti Conferința de la Londra pentru alte motive. A marcat cel mai spectaculos eșec din istorie al acelor politici neo-mercantiliste pe care le-a susținut Keynes. Comparabil cu acest fiasco din 1933, Conferința de la Paris din 1919 pare să fi fost o afacere extrem de încununată de succes. Dar Keynes nu a publicat nici un comentariu sarcastic despre hainele, cizmele sau mănușile delegaților din 1933.

V

Cu toate că Keynes îl considera pe „necunoscutul, pe nedrept neglijatul profet Silvio Gesell” drept predecesorul său, propriile sale învățături diferă considerabil de cele ale lui Gesell. Ce a împrumutat Keynes de la Gesell, ca și de la mulțimea altor propagandiști pro-inflație, nu a fost conținutul doctrinei lor, ci concluziile practice și tacticile pe care le aplicau pentru a submina prestigiul oponenților. Aceste stratageme sunt:

a) Toți adversarii, adică toți aceia care nu consideră expansiunea creditului ca panaceu, sunt luați la grămadă și denumiți ortodocși. Se sugerează că nu există nici o diferență între ei.

b) Se presupune că evoluția științei economice a culminat cu Alfred Marshall și s-a terminat cu el. Descoperirile teoriei subiectiviste moderne nu sunt luate în considerare.

c) Tot ce au făcut economiștii de la David Hume și până în zilele noastre pentru a clarifica rezultatele modificărilor în cantitatea de bani și de substitute monetare este pur și simplu ignorat. Keynes niciodată nu s-a apucat de munca – fără șansă de reușită – a infirmării acestor învățături prin argumentație.

În toate aceste privințe, cei ce contribuie la simpozion adoptă tehnicile maestrului. Critica lor este îndreptată către corpul unei doctrine create de propriile iluzii, care nu are nici o asemănare cu teoriile expuse de economiștii serioși. Trec în liniște peste tot ceea ce economiștii au zis despre rezultatul inevitabil al expansiunii creditului. Pare că n-au auzit niciodată nimic despre teoria monetară a ciclurilor de afaceri.

Pentru a avea cineva o estimare corectă a succesului pe care Teoria generală a lui Keynes l-a avut în cercurile academice, trebuie să ia în calcul condițiile care prevalau în predarea științei economice în universități între cele două războaie mondiale.

Printre oamenii care ocupau funcții de profesor universitar în economie în ultimele câteva decenii, doar câțiva erau adevărați economiști, adică oameni pe deplin cunoscători ai teoriilor dezvoltate de teoria economică subiectivistă modernă. Ideile vechilor economiști clasici, ca și cele ale economiștilor moderni, erau caricaturizate în manuale și în săli de clasă; erau numite folosind apelative ca demodate, ortodoxe, reacționare, burgheze sau economie de Wall Street. Profesorii se mândreau cu respingerea pentru totdeauna a doctrinelor abstracte manchesterism și laissez-faire.

Antagonismul dintre cele două școli de gândire a fost focalizat în principal pe tratarea problemei sindicatelor. Economiștii discreditați ca ortodocși arătau că o creștere permanentă în ratele salariilor pentru toți oamenii dornici de a câștiga salarii este posibilă numai în măsura în care cota de capital investit per capita și productivitatea muncii crește. Dacă – fie prin decret guvernamental sau prin presiunea sindicatelor – ratele minime ale salariilor sunt fixate la un nivel mai înalt decât nivelul pe care piața neobstrucționată le-ar fixa, șomajul rezultă ca fenomen permanent de masă.

Aproape toți profesorii din universitățile la modă au atacat tăios această teorie. După cum acești pretinși doctrinari „neortodocși” au interpretat istoria economică a ultimelor două sute de ani, creșterea fără precedent în ratele reale ale salariilor și în standardul de viață a fost cauzată de sindicalism și de legislația guvernamentală pro-muncitori. Sindicalismul era, în opinia lor, extrem de benefic pentru adevăratele interese ale celor care câștigau salarii și pentru întreaga națiune. Doar apologeții necinstiți ai intereselor, evident injuste, ale cruzilor exploatatori pot găsi cusururi acțiunilor violente ale sindicatelor, susțin ei. Cea dintâi preocupare a unui guvern popular, susțin aceștia, ar trebui să fie încurajarea pe cât de mult posibil a sindicatelor și oferirea asistenței de care au nevoie pentru a combate uneltirile angajatorilor și pentru a fixa rate salariale din ce în ce mai mari.

Dar de îndată ce guvernele și legislaturile au învestit sindicatele cu puterile de care aveau nevoie pentru a-și impune rate minime ale salariilor, au apărut consecințele pe care economiștii „ortodocși” le preziseseră; șomajul unei părți considerabile din forța de muncă potențială s-a perpetuat an după an.

Doctrinarii „neortodocși” au rămas perplecși. Singurul argument pe care îl avansaseră împotriva teoriei „ortodoxe” era apelul la propriile interpretări greșite ale istoriei. Dar acum evenimentele se desfășurau întocmai precum „școala abstractă” prezisese. A fost confuzie printre „neortodocși”.

Acesta a fost momentul în care Keynes și-a publicat Teoria generală. Ce liniștire pentru „progresiștii” jenați! Prin aceasta, în sfârșit, aveau ceva să opună perspectivei „ortodoxe”. Cauza șomajului nu erau politicile necorespunzătoare cu privire la forța de muncă, ci neajunsurile sistemului monetar și de credit. Nici un motiv de îngrijorare de acum încolo pentru insuficiența economiilor și acumulării de capital și pentru deficitele gospodăriei publice. Dimpotrivă. Singura metodă de a scăpa de șomaj era de a spori „cererea efectivă” prin cheltuieli publice finanțate de expansiunea creditului și inflație.

Politicile pe care Teoria generală le-a recomandat erau exact acelea pe care acei „șarlatani monetari” le avansaseră cu mult timp înainte și pe care guvernele le îmbrățișaseră în criza lui 1929 și în anii care au urmat. Unii oameni cred că scrierile precedente ale lui Keynes au jucat un rol important în procesul care a convertit cele mai puternice guverne la doctrinele cheltuielilor nesăbuite, expansiunea creditului și inflație. Putem lăsa acest aspect minor nerezolvat. Oricum, nu poate fi negat faptul că guvernele și oamenii nu au așteptat Teoria generală pentru a se apuca de aceste politici „keynesiste” – sau, mai corect, geselliene.

VI

Teoria generală din 1936 a lui Keynes nu a inaugurat o nouă eră a politicilor economice; mai degrabă a marcat sfârșitul unei perioade. Politicile pe care Keynes le-a recomandat erau deja atunci foarte aproape de momentul în care consecințele lor inevitabile urmau să fie evidente și continuarea lor, imposibilă. Nici chiar cei mai fanatici keynesiști nu îndrăznesc să spună că situația grea de astăzi a Angliei este un efect al economisirii exagerate și al cheltuielilor insuficiente. Esența mult glorificatelor politici „progresiste” ale ultimului deceniu a fost exproprierea unei tot mai însemnate părți din veniturile mari și utilizarea fondurilor astfel strânse pentru finanțarea risipei publice și pentru subvenționarea membrilor celor mai puternice grupuri de presiune. În ochii „neortodocșilor”, orice fel de politică, oricât de evidentă ar fi fost nepotrivirea ei, era justificată ca mijloc pentru a aduce mai multă egalitate. Acum acest proces și-a atins scopul. Cu actualele rate de impozitare și metode aplicate pentru controlul prețurilor, ratelor profiturilor și dobânzilor, sistemul s-a lichidat de la sine. Nici chiar confiscarea fiecărui sfanț câștigat peste 1 000 de lire pe an nu va asigura vreo creștere perceptibilă în veniturile publice ale Marii Britanii. Nici cei mai habotnici fabieni nu pot greși în a realiza că de azi înainte fondurile pentru cheltuielile publice trebuie luate de la aceiași oameni care se presupune că profită de pe urma lor. Marea Britanie și-a atins limita atât în ceea ce privește expansiunea monetară, cât și în privința cheltuielilor.

Condițiile din această țară nu sunt în mod fundamental diferite. Rețeta keynesistă pentru a face ratele salariilor să-și ia zborul nu mai funcționează. Expansiunea creditului, pusă la cale la o scară fără precedent de New Deal, pentru o scurtă perioadă de timp a întârziat consecințele politicilor nepotrivite privind forța de muncă. În timpul acestui interval, Administrația și șefii sindicatelor s-au putut lăuda cu „câștigurile sociale” pe care le-au asigurat pentru „omul de rând”. Dar acum inevitabilele consecințe ale creșterii cantității de bani și de depozite au devenit vizibile; prețurile cresc tot mai mult și mai mult. Ceea ce se întâmplă astăzi în Statele Unite este eșecul final al keynesismului.

Nu este nici un dubiu că publicul american se depărtează de conceptele și sloganurile keynesiste. Prestigiul lor se diminuează. Cu doar câțiva ani în urmă, politicienii discutau cu naivitate despre mărimea venitului național în dolari, fără a lua în calcul schimbările pe care inflația produsă de guvern le-a adus în puterea de cumpărare a dolarului. Demagogii precizau nivelul la care vroiau să ducă venitul național (în dolari). Astăzi această formă de argumentare nu mai este populară. Cel puțin „omul de rând” a învățat că o creștere a cantității de dolari nu face America mai bogată. Profesorul Harris slăvește încă Administrația Roosevelt pentru că a crescut veniturile în dolari. Dar astfel de consecvență keynesistă mai poate fi găsită astăzi doar în săli de clasă.

Încă sunt profesori care le spun studenților lor că „o economie se poate ridica trăgându-se de propriile șireturi” și că „putem ieși pe drumul către prosperitate cheltuind”[1]. Dar miracolul keynesian nu reușește să se materializeze; pietrele nu se fac pâine. Laudele excesive ale autorilor învățați care au cooperat la producerea prezentului volum de-abia dac&#259#259; confirmă afirmația introductivă a editorului că „Keynes putea trezi în discipolii săi o fervoare aproape religioasă pentru teoria lui economică, care putea fi valorificată eficace pentru diseminarea noii științe economice”. Și profesorul Harris continuă spunând „Keynes a avut într-adevăr Revelația”.

Nu are nici un rost dezbaterea cu oameni care sunt conduși de „o fervoare aproape religioasă” și care cred că învățătorul lor „a avut Revelația”. Este una dintre sarcinile științei economice să analizeze cu grijă planurile fiecărui inflaționist, pe acelea ale lui Keynes și Gesell nu mai puțin decât pe cele ale nenumăraților lor predecesori de la John Law la Major Douglas. Și totuși nimeni nu trebuie să se aștepte că vreun argument logic sau experiență vor putea vreodată să zdruncine fervoarea aproape religioasă a celor care cred în izbăvire prin cheltuieli și expansiunea creditului.