Piața ca virtute: o analiză economică a serviciilor medicale din SUA (5)

Piața ca virtute: o analiză economică a serviciilor medicale din SUA (5)

Serviciile medicale din SUA sunt prezentate adesea drept un exemplu de capitalism sălbatic, despre cum ajunge piața nereglementată să fie scumpă și dură cu pacienții. Pentru demitizarea acestei percepții, republicăm o excelentă analiză în opt părți despre evoluția pieței serviciilor medicale în SUA.

Rezumatul episoadelor anterioare

Din anii de început ai constituirii națiunii americane și până spre mijlocul secolului al XIX-lea, asistența medicală în SUA se baza pe sistemul medicilor privați de familie, care-și alocau cea mai mare parte a timpului lor pentru consultarea și cunoașterea îndeaproape a pacienților, aflându-se într-o competiție liberă pe piața prestării de servicii medicale. Totuși medicii nu erau prea numeroși, în timp ce în afara marilor orașe, în zonele rurale, populația obișnuia să se trateze la „vindecătoare”, care ocupau un loc important în viața de zi cu zi a noilor imigranți. Principalele proceduri ale medicilor profesioniști (alopați) erau prelevările de sânge (flebotomia) și injectarea cu mercur (calomelul). Pentru ei, vindecătoarele erau pur și simplu o formă de concurență neloială, în special din cauza prețurilor mult mai mici pe care ele le percepeau pentru consultațiile acordate. Fapt este că respingerea abordării alopate bazate pe „poțiunile eroice” ale flebotomiei și calomelului – care s-au dovedit adesea a fi mai periculoase decât boala însăși – a determinat pe piața medicală americană nu numai creșterea popularității femeilor vindecătoare, dar în același timp a contribuit și la succesul abordărilor alternative, eclectice, între care homeopatia avea curând să ocupe o poziție proeminentă, ajungând pe la mijlocul secolului al XIX-lea să fie larg acceptată în rândul populației, dar și al elitelor de afaceri, al lumii culturale și clerului.

În fața unor astfel de progrese ale concurenței, medicii alopați reacționează și constituie în anul 1847, la New York, American Medical Association (AMA), având drept scop instituirea unui monopol alopat în domeniul asistenței medicale, menit să asigure astfel creșterea semnificativă a veniturilor lor. În primă instanță, „complotul” alopat, susținut prin „forțe proprii”, a eșuat: de-a lungul următoarelor două decenii, influența asociației a fost una modestă în ceea ce privește numărul adepților, iar tentativa de a-și consolida dominația (economică) asupra profesiei nu a dat roade.

Spre debutul anilor ’70 ai secolului al XIX-lea, liderii AMA dau însă semne clare că învățaseră „lecția” primită: pentru a fi eficient, „complotul” trebuia să beneficieze de sprijinul intervenției coercitive a statului, ca singură cale prin care putea fi realizat și impus monopolul (alopat). A urmat o succesiune de pași care au condus spre instituirea monopolului: dobândirea dreptului exclusiv al medicilor alopați de a ocupa poziții în structurile guvernului federal; înființarea de către AMA, pe la 1870, a Consiliilor Medicale de stat în fiecare dintre statele federației; crearea Agenției de stat pentru protecția consumatorului, al cărui personal era numit de către AMA; adoptarea, în fiecare dintre statele federației americane, a Medical Practice Act, prin care s-a creat o rețea federală de Consilii de stat ale examinatorilor-licențiatori medicali, înzestrate cu veritabile puteri polițienești în aplicarea deciziilor lor; constituirea alianței de interese dintre comunitatea medicilor alopați și industria farmaceutică; înființarea în 1904, de către AMA, a Consiliului pentru Educație Medicală.

***

Faza a IV-a: pactul secret dintre AMA și capitalul industrial

La începutul secolului al XX-lea, condițiile de viață ale medicilor alopați (americani) cunoșteau un regres destul de pronunțat, elocvent fiind în acest sens nivelul modest al veniturilor lor anuale (doar 750 USD). Competiția pe piață era încă puternică și ducea, firesc, la scăderea tarifelor de consultații. Într-un fel, situația de acum nu era semnificativ diferită față de cea de la mijlocul secolului al XIX-lea când, din punctul de vedere al alopaților: corpul medical era prea numeros; exista încă un număr excesiv de mare de școli medicale; se manifesta o concurență „neloială” a „șarlatanilor” (cei ce nu profesau „medicina științifică”: homeopații și eclecticii).

Pe la 1890, medicul alopat Horatio Wood scria că profesia medicală nu va putea fi protejată cât timp homeopații nu vor fi „eliminați” (numea „homeopați” pe toți cei care profesau „altfel”).[1] În epocă, acuzația era repetată în mod regulat, dar fără mare ecou și rezultate, din moment ce influența și forța „homeopaților” nu se diminuau (iar când acest lucru se întâmpla, era doar din cauza propriilor lor neînțelegeri).

Este contextul în care liderii AMA (în mod particular G. Simmons) înțeleg că cea mai bună strategie de luptă este … eliminarea fără violență a adversarilor:

– prin contrast cu politica de excluderi dusă în cei cca. 60 de ani anteriori, se propune acum ca homeopații și toți „neortodocșii” să fie primiți (reprimiți) în societățile medicale „științifice”;

– pentru a fi acceptați era suficient să declare că nu aparțin vreunei „secte medicale”, că reziliază apartenența lor la acele societăți și că nu mai participă la lucrările sau revistele aferente, adică un fel de renegare;

– presiunea era puternică, fără doar și poate, și mulți homeopați „trec pragul”, sperând că în felul acesta vor putea să-și păstreze singularitatea / specificitatea profesională.[2]

Elocvent este că în 1903 președintele de la acea vreme al AMA, Charles McCormack, recunoaște manevra, declarând fără ocolișuri: „Trebuie să admitem că nu am combătut homeopații din cauza principiilor, ci pentru că au ajuns în comunitatea noastră și ne-au luat clientela”.[3]

Războiul purtat de alopați cu restul pieței serviciilor medicale (ceea ce putem numi „asasinatul instituțional” pus de ei la cale împotriva acestei piețe) era deci unul de natură preponderent economică (și nu principial-profesională), și se observă deja că el se desfășura într-un dublu registru:

– cel „pașnic”, fără „violență”, bazat pe inteligență și vicleșug, prin capcane întinse concurenței;

– cel cu „agresiune instituțională”, bazat pe simbioza cu statul (apelând la influența și relațiile politice), precum și pe încercarea de „lichidare fizică” a preopinenților. În speță, punând la cale sfârșitul lor, împiedicându-i „să se înmulțească”, atacând frontal însuși sistemul lor de învățământ și educație profesională (adică, școlile homeopate).

Fapt este că tentativele încercate în acest sens până la acel moment nu reușiseră, după cum am văzut, AMA nereușind să obțină închiderea acestor instituții (școlile homeopate). Council on Medical Education al AMA (creat, să ne reamintim, în 1904) a întocmit liste și a efectuat diferite clasări ale acestor școli, dar în van, întrucât proprietarii lor au opus o rezistență puternică și eficientă.

Așadar, în afara structurilor birocrației statale, AMA avea nevoie de un aliat nou. Iar circumstanțele momentului l-au identificat: capitalul industrial (puterea de finanțare a marilor industriași ai vremii). Să vedem mai exact despre ce este vorba.

În anii ’80 ai secolului al XIX-lea tensiunile din societatea americană se acutizau, mai ales sub presiunea mișcărilor sindicale și a protestelor muncitorești în fața înăspririi condițiilor de viață și accentuării inegalităților sociale. Sunt circumstanțe în care nu puțini dintre bogații milionari ai acelor ani – reprezentanții noii elite de capitaliști – înființează un număr de fundații caritabile / filantropice, ca modalitate de a veni în sprijinul celor în nevoi. Totuși, s-a vădit în timp că scopul urmărit nu viza atât îmbunătățirea condițiilor de viață ale angajaților și lucrătorilor, cât mai ales formarea și direcționarea instituțiilor sociale în concordanță cu interesele lor.

De fapt, opțiunea strategică în acest domeniu pentru care au optat membrii noii elite capitaliste a fost folosirea filantropiei ca instrument de transformare a societății. Domeniul educației a fost în mod firesc vizat cu prioritate dar, sub impactul entuziasmului creat de descoperirile făcute în epocă de Louis Pasteur și Robert Koch, interesul fundațiilor filantropice a fost canalizat într-o bună măsură și spre sectorul medical.

Mai mult, cercetările și descoperirile făcute de Pasteur și Koch au avut menirea de a schimba punctul de vedere al pacientului. Mult timp discreditată și luată în râs, medicina alopată capătă acum o aură științifică (deși impactul asupra practicării zilnice este încă foarte slab):

– sunt înființate institute de cercetări medicale (Institutul Koch la Berlin; Institutul Pasteur la Paris);

– propaganda pro-alopată din ziarele cu popularitate se întețește: sunt prezise viitoare succese al științei medicale (medicinei alopate = medicinei științifice), iar numeroase articole ridiculizează „erorile medicinei populare”, pentru a ridica în slăvi „triumfurile medicinei moderne” ce conduc la declararea „războiului împotriva bolii”.

Lideri ai noii clase de mari industriași și capitaliști (printre care John Rockefeller se profila a fi unul din strategii cei mai influenți), urmărind câștigarea favorurilor publicului, precum și redesenarea / reformarea instituției cheie a serviciilor medicale, întrevăd forța unei noi și puternice pârghii de putere: revoluționarea medicinei.

Fundația Rockefeller se implică masiv în proiect. Astfel, este înființat la New York, în anul 1901, Rockefeller Institute for Medical Research: donația inițială a fost de 1 mil. USD, ulterior, nu după mult timp, a fost mărită la 6 mil. USD (o sumă imensă în epocă), iar în 1904 devin deja operaționale laboratoarele de cercetare.

John Rockefeller realizează însă rapid că înființarea institutului de cercetări medicale era doar un prim pas, miza reală fiind mult mai mare: reformarea întregului sistem de educație medicală. Și, pentru a ști spre ce unități școlare anume trebuiau îndreptate donațiile, era necesară stabilirea unor criterii de clasificare a instituțiilor de învățământ medical.

Este punctul în care aspirațiile lui Rockefeller se întâlnesc și se unesc cu obiectivele strategice ale AMA (în particular ale liderului său, G. Simmons): clasificarea va permite eliminarea tuturor celor incomozi pentru AMA, adică a concurenței pe piața medicală. În consecință, în 1908 Consiliul pentru Educație Medicală al AMA solicită un raport independent asupra stării pregătirii medicale în țară, raport ce va propune o clasificare a școlilor:

– proiectul este finanțat de Fundația Carnegie, în timp ce Fundația Rockefeller se angajează să finanțeze activitatea unităților de învățământ medical ce se vor clasa în topul listei;

– redactarea studiului este încredințată lui Abraham Flexner, fratele lui Simon Flexner, director al Institutului Rockefeller pentru Cercetare Medicală.

Desigur, fiind vorba despre un studiu independent, oficial legăturile între AMA și Flexner ar fi trebuit să fie inexistente. Realitatea s-a dovedit însă a fi diferită, fapt ce dă mărturie pentru ceea ce a reprezentat în realitate acest proiect: un complot organizat în scopul eliminării de pe piață a oricărei concurențe cu care s-ar putea confrunta AMA.

– de-a lungul întregii perioade de elaborare-redactare a raportului, Flexner a fost asistat de doctoral Nathan Colwell, membru AMA;

– angajatorul oficial al lui Flexner, Fundația Carnegie a fost dintr-un bun început în legătură cu chirurgul Arthur Bevan, președinte al Consiliului Formării Medicale al AMA, un apropriat al secretarului general al AMA de atunci, G. Simmons.

Cât se poate de elocvent în acest sens este faptul că, în noiembrie 1909, președintele Fundației Carnegie (Henry Smith Pritchett) îi scria lui Bevan: „Atunci când raportul nostru va apărea, va fi o armă în mâinile voastre”. Îngrijorat ca înțelegerea secretă dintre cele două instituții să nu fie dată în vileag – în special înainte de publicare – Smith Prichett îi cere lui Bevan să păstreze secretul: „Este important să afișăm o poziție ce nu indică legătura dintre eforturile noastre”.

În anul 1910 raportul este făcut public (Abrahan Flexner, Medical Education in the United States and Canada. A Report to the Carnegie Foundation fir the Advancement of Teaching, New York). Preambulul precizează foarte clar: „Țara are nevoie de medici mai puțini, dar mai buni. Și cel mai bun mijloc pentru a avea mai puțini este de a forma mai puțini”. Unitățile de învățământ medical sunt clasate în trei categorii: „A” – însemna că nivelul învățământului este acceptabil; „B” – însemna că nivelul trebuie ameliorat (mai ales în privința metodelor științifice, prin crearea laboratoarelor, spre exemplu); „C” – cuprindea lista școlilor al căror nivel nu era considerat acceptabil.

În ceea ce privește criteriile alese pentru încadrarea în categoriile menționate, merită precizate următoarele lucruri:

– criteriile au avantajat clar școlile alopate și, între acestea, pe cele mai bogate (de altfel, școala model avută în vedere a fost Johns Hopkins Medical School, creată în 1893 la Baltimore, cu laboratoare, cursuri de 4 ani, exigențe extrem de severe la admitere, precum și existența unei interacțiuni puternice cu universitatea purtând același nume):

– dintre școlile homeopate, doar 3 se regăseau în categoria „A”;

– numărul mic de școli „neortodoxe” incluse în categoria „A” arată cât de mult a fost viciat raportul, el nereflectând nivelul real al educației medicale oferite pe piață [elocvent în acest sens: chiar un studiu realizat de AMA în 1905 în legătură cu State examining board (examen ce era organizat la nivel național pentru toți viitorii medici și care trebuia în mod obligatoriu luat pentru a putea practica), arăta că 12% dintre studenții „alopatici” ratau examenul, în timp ce doar 3% dintre studenții „homeopatici” îl picau].

Consecințele / urmările raportului s-au arătat a fi cât se poate de concrete:

– primit drept o expertiză independentă, concluziile raportului sunt rapid asimilate de State examining boards, care hotărăsc să respingă candidaturile absolvenților ce provin de la școlile evaluate negative, ceea ce a practic a condus în relativ scurt timp la dispariția acelor unități de învățământ;

– este exact ceea ce urmărea – așa cum am văzut – dintr-un bun început AMA, respectiv punerea sub control a întregului sistem educațional al medicilor, nu doar alopatic, ci și homeopatic și eclectic, întrucât școlile lor ajunseseră astfel să fie obligate să respecte normele fixate de către AMA, în caz contrar riscând să dispară.

În următorii 4 ani de după publicarea Raportului, numărul școlilor de medicină a scăzut cu o treime,[4] ca urmare a desființării a încă 25 de școli (pentru ca în anul 1935 să mai existe doar 66 de școli de medicină în SUA),[5] în timp ce numărul elevilor și studenților în școlile rămase în funcțiune avea să fie redus cu cca. 50% în intervalul 1904 – 1920 (de la 28.000 absolvenți în 1904 la 13.800 în 1920).[6]

La scară istorică, rezultatul a fost impresionant: de la crearea cu peste un secol în urmă de către AMA a Consiliului, populația Statelor Unite a crescut cu 284% (de la 75 milioane în 1900 la 288 milioane în 2002), în timp ce numărul școlilor medicale a scăzut cu 26% (ajungând în prezent la 123). Școlile „neortodoxe” sunt înlăturate: dacă în 1900 existau 29 de școli homeopate, în 1923 mai rămâneau doar două (la Boston și Philadelphia).

De altfel, în 1932 Arthur Bevan (președintele AMA în anii 1917-1918) scria cu satisfacție: „Am fost, bineînțeles, foarte recunoscători lui Pritchet și Flexner că ne-au permis în 1910 să eliminăm școlile homeopatice și eclectice”.[7]

Pasul 7 spre instituirea monopolului

Ultimul pas al configurării monopolului alopat l-a reprezentat crearea Federației Consiliilor Medicale de stat, menită să coordoneze cele 50 de Consilii statale de stat și să servească astfel ca „brațul de legătură” între aceste consilii și AMA însăși.

Note:

  1. Horatio Wood (1889), The Medical Profession, the Medical Sects, the Law. The Address in Medicine, New Haven, Yale University Press, p. 7, apud Thierry de Lestrade (2014), „Postul negru. O nouă terapie”, Editura Philobia, Colecția Sănătatea, p. 56.

  2. Thierry de Lestrade, op.cit., p. 57.

  3. Citatul este din Journal of the Amrican Institute of Homeophaty, vol. 4, 1911, p. 1363, apud Lestrade, op.cit., p. 57.

  4. Thierry de Lestrade, op.cit., p.66.

  5. Vezi Richard Brown (1979), Rockefeller Medicine Men. Medicine and Capitalism in America, Berkeley, University of California Press, p. 111.

  6. Dale Steinreich, 100 Years of Medical Robbery, în Mises Daily din 10.06.2004, p. 2 (http://mises.org/daily/1547, accesat 22.02.2013).

  7. Bevan este citat de Richard Brown, op.cit., p. 117.

[Publicat inițial aici.]

Avatar photo
Scris de
Costea Munteanu
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?