Perseverența lui Paul Samuelson

Traducere de Octavian Vasilescu *

Manualul Economics de Paul Samuelson se numără printre cele mai de succes manuale publicate vreodată în domeniul economic, alături de lucrările scrise de Adam Smith, David Ricardo, John Stuart Mill și Alfred Marshall. Cele cincisprezece ediții ale acestui manual s-au vândut în mai mult de patru milioane de exemplare și au fost traduse în patruzeci și unu de limbi (vezi Tabelul 1). Eu însumi, la cursurile de economie (Econ 101) pe care le-am urmat la Brigham Young University, am utilizat ediția din 1967 (cea de a șaptea) care s-a dovedit a fi aproape cea mai bine vândută ediție (Elzinga, 1992, p.874). După ce a trecut atîta vreme de la prima sa ediție din 1948, putem spune că Economics-ul lui Samuelson a rezistat trecerii timpului. A supraviețuit unei jumătăți de secol de schimbări dramatice ale economiei mondiale și ale meseriei de economist: păcii și războiului, ciclurilor economice de tip boom-bust, inflației și deflației, Republicanilor și Democraților, precum și apariției unei multitudini de noi teorii economice. Ediția ce va aniversa cincizeci de ani de la prima apariție a acestui manual urmează să apară în 1998.

Vreme de două generații, manualul său a dominat învațămîntul economic universitar într-o asemenea măsură, încât astăzi, cînd editorii caută noi autori pentru manualele elementare de economie, ei spun că sunt în căutarea “următorului Samuelson” (Nasar, 1995). El lasă în urma lui o moștenire mult mai semnificativă decât o arată cifrele sumelor provenite din vînzări. Deși e foarte posibil ca acest manual să nu se mai afle în topul primelor 10 cele mai vândute manuale pe piața americană, majoritatea celor mai populare manuale actuale împrumută extensiv stilul pedagogic al lui Samuelson, atît în ceea ce privește tonul cât și în ceea ce privește utilizarea și modul de expunere al diagramelor, precum modelul cererii și al ofertei, curbele costurilor, multiplicatorul și crucea keynesiană.

Acest articol nu este o recenzie enciclopedică a celor cincisprezece ediții ale manualului lui Samuelson, ci folosește generațiile succesive ale textului ca o bază de reflecție asupra ideilor ce au fost accentuate în cursurile introductive de economie în ultimii cincizeci de ani. Făcînd acest lucru, el urmează o sugestie făcută de Samuelson, în introducerea sa la cea de-a paisprezecea editie (p. xi): “Un istoric al doctrinelor economice dominante, precum un paleontolog care studiază scheletele și fosilele din diferitele straturi ale pămîntului, ar putea data fluxul și refluxul ideilor doar analizînd modul în care ediția a doua diferă de prima și așa mai departe, în continuare, până la ediția a paisprezecea.” Analiza de față va acorda o atenție redusă microeconomiei pure, concentrîndu-se în schimb asupra problemelor macroeconomiei și asupra celor de politică economică. Am neglijat microeconomia tocmai pentru că în acest domeniu victoria modului de prezentare timpuriu al lui Samuelson a fost aproape totală și pentru că în acest domeniu convingerile economiștilor s-au schimbat cel mai puțin. Toate referințele la cele cincisprezece ediții ale Economics-lui lui Samuelson, inclusiv ediția a douăsprezecea și următoarele publicate împreună cu William D. Nordhaus, sunt notate prin numărul ediției, urmat de numărul paginii.

Pentru economiștii profesioniști, a privi înapoi la textul lui Samuelson este ca și cum s-ar uita într-o oglindă, ce reflectă multe dintre fostele lor convingeri. Dacă deranjază ceva din ceea ce se vede în această oglindă, aceasta trebuie că se datorează sentimentului de disconfort vizavi de genul de teorie economică ce a fost promovat și, probabil, impactului pe care aceste teorii l-au avut asupra economiei.

Tabelul 1

Istoria editorială a manualului Economics de Paul Samuelson

Sursa: Elzinga (1992, p. 874)

N/D – datele nu sunt disponibile.

Motivul keynesian

În introducerea la una dintre primele sale ediții, Samuelson neagă că scopul principal pentru care a scris manualul Economics a fost acela de a transmite vreun “unic Mare Mesaj” (3: v). Este însă evident că Samuelson a intenționat să introducă studenții în noua teorie economică a lui Keynes. Multiplicatorul, propensiunea spre consum, paradoxul economisirii (“the paradox of thrift”), politicile fiscale anticiclice și C+I+G, erau toate incorporate în limbajul unui curs introductiv de economie, iar de acum familiara diagramă în cruce a veniturilor și cheltuielilor a fost tipărită pe coperta primelor trei ediții. Secțiunile macroeconomice ale cărții le precedau pe cele microeconomice, o abordare inovatoare în acel moment. Mai mult, în primele ediții, doar John Maynard Keynes avea onoarea de a fi prezentat printr-o fișă biografică, și doar Keynes, și nu Adam Smith sau Karl Marx, era etichetat ca fiind “un geniu multilateral” (1: 253n).

În prima ediție, Samuelson pretindea că teoria keynesiană a determinării venitului era “din ce în ce mai acceptată de către economiștii din toate școlile” și că implicațiile de politică economică ale acesteia erau “neutre” (1:253). De exemplu, “aceasta poate fi folosită la fel de bine pentru apărarea liberei inițiative sau pentru îngrădirea acesteia, precum și pentru atacarea sau apărarea intervențiilor fiscale guvernamentale”. Totuși, explicația dată de acesta modelului accentua faptul că “libera inițiativă“ este afectată periodic de “cicluri acute și cronice”, ale căror urmări se observă în șomaj, producție și prețuri, și pe care guvernul este ținut responsabil să le “îndulcească” (1:41). “Economia de piață nu se deosebește prea mult de o mașină cu volanul stricat sau fără șofer”, scria Samuelson.

“Politicile fiscale anticiclice încearcă să introducă un astfel de șofer, sau un mecanism de control termostatic.” (1:412). În ediția următoare, strategia retorică a lui Samuelson părea gândită astfel încât să lase studenților impresia că profesiunea economică a ajuns la o structură monolitică a convingerilor. Începând cu cea de-a patra ediție (1958), el declara că “90% dintre economiștii americani au încetat de a mai fi <<economiști keynesieni>> sau <<anti-keynesieni>>. În schimb, ei au realizat o sinteză între elementele valoroase din vechea teorie economică și teoria modernă a determinării venitului.” El eticheta această nouă teorie economică drept “sinteza neoclasică” (4:209-10), deși modelul “managementului cererii” ar fi fost o denumire mai exactă.

Începând cu ediția a șaptea, deși Samuelson nu mai utiliza “metafora mașinii lipsite de volan” el a continuat să accentueze că “o economie de tip laissez-faire nu poate garanta că va exista exact acea sumă a investițiilor necesară asigurării angajării totale.” Dacă ocuparea deplină a forței de muncă totuși se petrecea, acesta ar fi fost un “noroc chior” (7:197-8). El susținea că “sinteza neoclasică” era “acceptată în linii mari de către toată lumea în afara câtorva autori de extremă stângă sau dreaptă” (7:126), o aserțiune care a apărut aproape în aceeași formă în toate edițiile până la cea de-a douăsprezecea (1985), prima avându-l ca autor și pe Nordhaus. Atunci când cadrul analitic al modelului cererii agregate și al ofertei agregate a fost introdus în cea de-a douăsprezecea (1985) și în edițiile următoare, acestea erau prezentate ca intersectându-se și realizând un echilibru fără ocuparea deplină a forței de muncă (12:91). La întrebarea “Există un mecanism automat care să garanteze că economiile și investițiile se vor echilibra la nivelul necesar asigurării ocupării depline a forței de muncă?”, Samuelson și Nordhaus răspundeau “Nu” (12:139).

Citind primele ediții ale lui Samuelson, un student ar putea, în mod rezonabil, să tragă concluzia că nu există alte școli de gândire economică, cel puțin nu în curentul dominant. În fapt, bineînțeles, gândirea keynesiană a fost subiectul unei dezbateri furibunde în departamentele economice de pe cuprinsul întregii Americi, în perioada dintre anii 1940 și 1950 pe măsură ce tinerii economiști pătrunși de gândirea keynesiană preluau posturi de profesori și se ciocneau cu vechea gardă. Abia la sfîrșitul anilor 1950 și 1960, pe măsură ce economiștii explorau felul în care structurile unor anumite modele puteau exprima fie idei keynesiene, fie monetariste, devenea îndreptățit să se pretindă că “sinteza neoclasică” era larg acceptată ca strategie de construire a modelelor economice. Dar, Samuelson pare adeseori să concluzioneze că larga acceptare a modelelor formale implică o la fel de largă răspândire a convingerii că nu există nici un mecanism care să ducă macroeconomia către ocuparea deplină a forței de muncă, deoarece fie consumul era prea mic fie economisirea prea mare, că stabilitatea macroeconomică ar trebui accentuată mai mult decât creșterea economică, și că intervenția guvernamentală era singura speranță, lucruri asupra cărora opiniile erau mult mai divergente.

Această alunecare periculoasă de la teoria keynesiană către politici economice specifice, judecate ca benefice de autor, este bine ilustrată în cea de a șaptea ediție (1967), în care Samuelson citează declarația lui Milton Friedman, “Astăzi, suntem cu toții Keynesieni.” La sfîrșitul capitolului 11, totuși, Samuelson ne oferă în întregime paragraful din care fusese extrasă propoziția anterioară, ce face parte dintr-un interviu din 1966 al lui Friedman din revista Time: “Pe cât de bine îmi pot aduce aminte, contextul era următorul: <<Într-un anumit sens, astăzi suntem cu toții keynesieni; într-un altul nimeni nu mai este Keynesian.>>” Mai tîrziu, Friedman (1968, p.15) a reformulat aceasta idee în felul următor: “Cu toții folosim limbajul și aparatul analitic keynesian; nici unul dintre noi nu mai acceptă însă concluziile inițiale ale keynesienilor.”

Împotriva economisirii

O modalitate în care putem vizualiza procesul prin care construirea de modele keynesiene nepartizane s-a transformat în concluzii explicite de politică economică, este să urmărim evoluția prejudecății împotriva economisirii, ce se găsește în aproape toate edițiile lucrării lui Samuelson, cu expepția celor mai recente. Atunci cînd nu se realiza ocuparea deplină a forței de muncă, exista un “paradox al economisirii”, situație în care “totul merge de-andoaselea” ( 1:271). În acest caz , o rată ridicată a economisirii diminuează volumul economiei, și se ajunge la paradoxala situație în care o rată mai ridicată a economisirii poate să nu ducă la creșterea volumului economiilor. Astfel, Samuelson își exprima temerea că o mărire a înclinației spre economisire ar putea cauza scurgerea banilor în afara sistemului, devenind, astfel, “un viciu social” (1:253). Să fim bine înțeleși, Samuelson ar fi în favoarea economisirii, dar numai atunci cînd economia s-ar afla într-o situație de ocupare deplină a forței de muncă. “Dar ocuparea deplină a forței de muncă și condițiile inflaționiste care o favorizează au avut loc doar ocazional în istoria recentă”, scria el. “În cea mai mare parte a timpului există o anumită irosire a resurselor, un anumit șomaj, o anumită insuficiență a cererii, investițiilor și a puterii de cumpărare” (1:271). Acest paragraf a rămas practic neschimbat de-a lungul primelor primelor unsprezece ediții (de exemplu, 11:226). [1]

Aceste prejudecăți împotriva economisirii s-au extins și asupra analizei făcute de Samuelson impozitării progresive și “multiplicatorului cheltuielilor publice” (“balanced-budget multiplier”). Un efect “favorabil” al impozitării progresive era acela că: “în măsura în care dolarii erau luați de la oameni bogați, cu un stil de viață frugal, mai curînd decât de la oameni săraci și cheltuitori, impozitarea progresivă tindea să mențină puterea de cumpărare și nivelul angajării la un nivel ridicat – poate chiar prea ridicat atunci cînd inflația devine amenințătoare” (1:174; 7:162; 11:161). În discuția sa asupra multiplicatorului cheltuielilor publice, Samuelson susținea că : “Astfel, dolarii proveniți dintr-o reducere a impozitelor sunt o armă aproape la fel de puternică împotriva șomajului în masă precum sunt și dolarii proveniți dintr-o creștere a cheltuielilor guvernamentale” (7:234;11:232). De ce doar “aproape”? Deoarece doar o parte din suma provenită dintr-o reducere a impozitului va fi cheltuită (restul va fi economisit) de către public, pe cînd totalitatea cheltuielilor guvernamentale va fi cheltuită. În amândouă cazurile, concluzia este că un consum mai mare, și nu o mai mare economisire, este cheia prosperității economice.

Perspectiva lui Samuelson asupra economisirii a evoluat de-a lungul anilor, schimbări majore apărând în cea de-a treisprezece ediție (1989), ediție în care a dispărut și diagrama ce ilustra modul în care economiile se scurgeau în afara sistemului economic. Doctrina “paradoxului economisirii” care fusese o caracteristică principală a tuturor edițiilor anterioare, a devenit opțională o dată cu a treisprezecea ediție (13:183-5) și a dispărut cu desăvîrșire în cea de-a paisprezecea. Totuși, aceasta a reapărut în 1995 o dată cu cea de-a cincisprezecea ediție (15:455-7). Samuelson scria, “completa dispariție a acesteia a fost, după părerea mea, o exagerare.” El susținea că Japonia anilor 1992-94, putea fi privită ca un exemplu din zilele noastre al funcționării paradoxului economisirii. Nordhaus a indicat Europa de la începutul anilor 1990 și America de la începutul anilor 1980 ca fiind alte potențiale exemple al perversității economisirii. [2]

Astfel, în cea de-a treisprezecea ediție, autorii au adăugat o secțiune importantă ce deplângea declinul treptat al ratei de economisire din SUA (13:142-4). Samuelson și Nordhaus prezentau câteva potențiale cauze ale economisirii scăzute: deficitele bugetului federal, asigurarea socială, inflația ridicată și impozitele mari. Ei susțineau, de asemenea, că există o strînsă corelație între rata economisirii și creșterea economică: “Practic toți <<macroeconomiștii>> cred că rata economisirii este mult prea scăzută pentru a garanta o rată vitală și sănătoasă a investițiilor în anii 1990” (13:144).

Evoluția viziunii lui Samuelson asupra economisirii este reflectată, de asemenea, în analiza pe care o face deficitelor bugetelor guvernamentale. În prima ediție, Samuelson sublinia: “Potrivit perspectivei anticiclice, bugetul guvernului nu trebuie să se afle în echilibru în fiecare, sau în toate lunile și în toți anii. … Doar de-a lungul întregului ciclu de afaceri este necesar ca bugetul să fie echilibrat” (1:410-1). Dar să ne amintim că Samuelson a susținut (chiar și în a douăsprezecea ediție ) că întotdeauna există resurse nefolosite; astfel, această perspectivă anticiclică justifica obișnuitele deficite federale (1:271; 7:228; 11:226), oferind puține indicii despre timpul și modul în care surplusurile ce ar duce la reechilibrarea bugetului ar putea să apară.

Deși Samuelson a ridicat o serie de semne de întrebare și a pronunțat avertismente în ceea ce privește datoria națională covîrșitoare, sensul general al primelor aproximativ zece ediții era acela că cheltuielile în contul deficitului bugetar nu erau o problemă semnificativă. Prima ediție favorizează argumente de tipul “suntem datori față de noi înșine”: “Dobînda la o datorie internă este plătită de către americani unor americani; deci, nu există nici o pierdere directă de bunuri sau servicii” (1:427). În cea de-a șaptea ediție (1967), după ce ridică problema “dislocării” (“crowding out”) investițiilor private, el continuă: “Pe de altă parte, a te îndatora atunci cînd nu există alt mod fezabil de a mișca echilibrul intersecției C+I+G în sus, către ocuparea deplină a forței de muncă, reprezintă o povară negativă asupra viitorului pe termen mediu, în măsura în care conduce la o creștere a acumulării curente de capital ce nu ar fi avut loc fără această îndatorare!” (7:246). La sfîrșitul unui apendice despre datoria națională, Samuelson compara finanțarea deficitului federal cu finanțarea datoriilor private, precum creșterea “nesfârșită” a datoriei companiei AT&T (7:358;11:347). În consecință, datoria guvernamentală putea să crească continuu, mai curînd decât să fie reechilibrată la sfârșitul unui ciclu de afaceri.

În același spirit, Samuelson a avut o reacție favorabilă față de deficitele copleșitoare de la începutul anilor 1980: “Pe măsură ce deficitele bugetare federale au crescut vertiginos, în perioada 1982-1984, cheltuielile de consum au crescut rapid, mărind cererea agregată, ridicînd nivelul PNB, și ducând la o vertiginoasă scădere a șomajului. Ritmul torențial al activității economice în 1982-1984 a fost o expansiune, alimentată prin creșterea laturii cererii, în numele teoriei economice a ofertei (supply-side economics)” (12:192). Dar, în aceeași ediție, comparația cu AT&T dispare, deficitele administrației Reagan fiind etichetate ca “imense” (12:349-50), iar dislocarea și excluderea capitalului privat devenind cea mai serioasă consecință a unei datorii publice foarte mari” (12:361) . O dată cu a cincisprezecea ediție, Samuelson și Nordhaus declarau : “O datorie publică mare poate fi în mod clar în defavoarea creșterii economice pe term lung …. Puțini economiști mai au astăzi cuvinte de laudă pentru datoria publică mare și în continuă creștere a Americii” (15:638-9).

Evoluția perspectivelor asupra politicii monetare

Samuelson obișnuia să accentueze importanța politicii fiscale relativ la cea monetară, ca mijloc de stabilizare; astăzi, opusul este adevărat. Evidența acestei tranziții este de necontestat. În 1955 el scria : “Puțini economiști privesc astăzi politica monetară a Băncii Naționale ca un panaceu pentru controlarea ciclului de afaceri” (3:316). În 1973, după ce etichetase monetarismul ca fiind “o perspectivă extremistă,” el declara, “Atît politica fiscală cât și cea monetară sunt extrem de importante” (9:329). În 1995, Samuelson și Nordhaus se opuneau acestei viziuni tradiționale, observând că “politica fiscală nu mai este un instrument major al politicii de stabilizare în Statele Unite. În viitorul previzibil, politica de stabilizare va fi făcută prin intermediul politicii monetare a Fed-ului” (15:645).

Această evoluție a percepției asupra rolului politicii monetare poate fi de asemenea observată în ceea ce privește analiza monedei. Edițiile de început alocau un spațiu considerabil, mai mult decât majoritatea celorlaltor manuale, etalonului-aur clasic și originii banilor și a sistemului bancar. Preferința lui Samuelson în edițiile de început părea a se îndrepta către un sistem monetar aflat sub control guvernamental, dar care să nu se bazeze pe aur. Deși recunoștea rolul aurului ca o constrângere în calea capacității autorităților monetare de a inflaționa masa monetară, Samuelson era extrem de critic asupra rolului aurului în calitate de etalon monetar. Samuelson susținea că un etalon-aur strict era, din punct de vedere istoric, deflaționist, deoarece “oferta de aur pe termen lung nu este capabilă să țină pasul cu nevoile de lichidități ale unui comerț internațional în continuă creștere” (8:697). Deflația era periculoasă deoarece “niveluri ale prețurilor în scădere tind să ducă la frământări ale forței de muncă, greve, șomaj și în general la mișcări radicale” (8:629). Aurul era un “anacronism” (8:700).

Dar, după ce Statele Unite au părasit în mod oficilal etalonul-aur, în august 1971, Samuelson a atras atenția că lumea se găsea într-un “dans acrobatic destul de dificil”. Treptat, acesta a devenit mult mai atras de ideea unor rate de schimb flexibile, pe măsură ce piețele de futures s-au dezvoltat (9:724-5). În 1995, Samuelson și Nordhaus nu mai erau prea preocupați de o posibilă criză monetară internațională sau de o prăbușire a comerțului internațional în condițiile unui sistem monetar internațional pur discreționar. Ei declarau că managementul international al monedelor și coordonarea între băncile centrale în ultima jumătate de secol a fost “un succes neegalat” (15:736). Rolul aurului a devenit atât de muribund încât, o dată cu a cincisprezecea ediție, doar două pagini au mai fost devotate metalului galben.

Teoria cantitativă a banilor era discutată în prima ediție, deși Irving Fisher, deseori citat ca fiind fondatorul modern al teoriei cantitative, nu era menționat (1:290-7). (Fisher era citat în edițiile timpurii în ceea ce privește teoria capitalului, dar nu și pentru ecuația cantitativă.) Nimeni nu se aștepta ca Samuelson să-l citeze pe Milton Friedman în edițiile de început – de fapt, studiile lui Friedman despre istoria și teoria monetară nu au câștigat o credibilitate foarte largă până la începutul anilor 1960 – dar curând, Samuelson a început să recupereze timpul pierdut. Friedman a început să fie citat în 1961 (5:315), și Irving Fisher a primit o anumită recunoaștere în 1970 (8:264).

Apărător al unui guvern activist

De-a lungul celor cincisprezece ediții, Samuelson pare că favorizează un rol economic substanțial al statului. Într-una dintre primele ediții, el prevedea că, deși creșterea implicării guvernului nu era “inevitabilă”, sfîrșitul acesteia nu părea să se întrezărească (4:112). Într-o ediție ulterioară, el observa că: “Omul modern nu pare să mai acționeze condus de convingerea că <<guvernează cel mai bine guvernul care guvernează cel mai puțin>>” (8:140). (That government governs best which governs least) . Continuând pe aceeași temă keynesiană, un guvern puternic oferea “stabilizatoare încorporate” (“built-in stabilizers”) economiei, precum impozitele, indemnizațiile de șomaj, subvențiile pentru agricultură și ajutoarele sociale care aveau tendința să crească în timpul unei recesiuni (8:332-4).

Analizând presiunea fiscală generală din SUA Samuelson susținea că, într-o mare măsură, impozitele sporite sunt un produs secundar, adiacent dezvoltării economice și sociale. Un număr de ediții prezentau un grafic ce ilustra faptul că “țările sărace, nedezvoltate, prezintă o tendință consistentă de a impozita mai puțin, relativ la produsul național, comparativ cu țările avansate” (4:113). Într-o ediție ulterioară, Samuelson adăuga: “O dată cu afluența apare și o interdependență mai strânsă și dorința de a satisface anumite nevoi sociale, în același timp cu o mai mică necesitate de a satisface nevoi private urgente” (14:300). Samuelson evidenția de asemenea, folosind comparații internaționale, faptul că Statele Unite se găsesc în urma majorității națiunilor occdidentale în ceea ce privește presiunea fiscală. Așadar, “ponderea guvernului nostru este una modestă” (8:140; 12:698; 15:278).

În ceea ce privește reducerea impozitelor, Samuelson a susținut reducerile de impozite ghidate de teoria keynesiană dar nu și pe cele bazate pe economia ofertei. În ediția a șaptea, el susținea, în termeni ce amintesc de tezele curbei lui Laffer, că o reducere a impozitelor poate să fie profitabilă în sensul obținerii unor venituri guvernamentale sporite: “În măsura în care o reducere a impozitelor reușește să stimuleze afacerile, sistemul nostru de impozitare progresiv va obține venituri suplimentare, ca urmare a nivelelor mai ridicate ale veniturilor impozitate. Astfel, o reducere a impozitelor poate, pe termen lung, să implice o scădere redusă (sau chiar inexistentă) a veniturilor federale și, în consecință, să nu ducă la o creștere substanțială a datoriei pe termen lung” (7:343). Totuși, atunci cînd ratele marginale ale impozitelor au fost reduse în anii 1980, în timpul administrației Reagan, Samuelson și Nordhaus au scris: “Predicțiile curbei lui Laffer, conform cărora veniturile ar trebui să crească drept urmare a reducerii impozitelor s-au dovedit a fi false” (14:332).

Dar ce spunea manualul despre argumentul economiei ofertei conform căruia ratele ridicate ale impozitelor descurajează munca, economisirea și asumarea riscurilor? Răspunsul era “neclar”. Samuelson sugera că impozitele progresive ar putea, de fapt, să-i facă pe anumiți oameni “să muncească mai din greu cu scopul de a face milionul” (10:171). El susținea că “mulți doctori, oameni de știință, artiști și oameni de afaceri, care obțin satisfacții din munca lor și din sentimentul de putere sau împlinire pe care aceasta li-l aduce, vor lucra la fel de susținut pentru 30 de mii de dolari ca și pentru 100 de mii de dolari” (10:171), un sentiment pe care îl repetă și în edițiile următoare (15:310).

Lăsîndu-se purtat de același sentiment, Samuelson s-a constituit într-un puternic suporter al statului asistențial (“welfare state”) și al programelor sociale de “luptă împotriva sărăciei”, văzute ca un răspuns față de inegalitățile sociale. “Conștiința și standardele noastre umanitare sociale s-au schimbat complet, astfel încât astăzi insistăm asupra oferirii unui anumit nivel minim de trai celor care nu sunt capabili să și-l ofere singuri,” spunea el într-una dintre edițiile de început (1:158). El nega ideea conform căreia cheltuielile pentru asistența socială ar fi “anticapitaliste” (7:146). Mai mult, “Contrar <<legii>> enunțate de către Colin Clark al Australiei – conform căreia prelevarea a mai mult de 25 la sută din PNB este o garanție pentru un dezastru rapid – statul asistențial modern a fost în același timp umanitar și solvabil” (8:140). Deși asistența socială era “într-adevăr costisitoare” și “deseori ineficientă” (11:761), nu prea aveam de ales, deoarece sistemele de caritate private au fost întotdeauna “inadecvate” (11:760). Discutând despre reforma sistemului de asistență socială, acesta se concetrează asupra propunerii lui Milton Friedman privind “impozitul negativ pe venit”, propunere la care subscrie (11;761-3). Dar, ajunși la editia din 1995, Samuelson și Nordhaus par mai puțin convinși și se întreabă : “Au ajutat oare programele de luptă împotriva sărăciei …(sau) au produs ele reacții contraproductive?” (15:372).

În ceea ce privește sistemul de pensii, Samuelson a fost un suporter înfocat al sistemelor de asigurare socială de tipul pay-as-you-go. Primele ediții conțineau un capitol despre “Finanțele personale și sistemul de asigurare socială,” în care sistemul de tip pay-as-you-go era considerat “o modalitate ieftină și rațională” de asigurare a pensiilor cetățenilor. [3] Samuelson susținea că: “Unul dintre marile avantaje ale sistemului de tip pay-as-you-go este acela că se bazează pe capacitatea generală de plată a unei națiuni; dacă o hiperinflație ar ruina totalitatea sistemelor de asigurare și de economii private, asigurarea socială ar putea fără nici un impediment să o ia de la capăt, în ajutorul săracilor” (4:179). Dar această apreciere – și capitolul despre finanțele personale și sistemul de asigurare socială – au fost eliminate după ediția a cincea. Recomandarea acestuia de a cumpăra obligațiuni guvernamentale S.U.A. ce aduceau un cîștig de 3 procente, ceea ce reprezenta “o mare afacere”, a fost înlăturată după ediția a treia. [4]

Samuelson a acordat, de atunci, mai puțin spațiu sistemului de asigurare socială, în afara faptului că a raportat creșterea impozitelor pe salariu (payroll taxes) pe măsură ce edițiile se succedau. De exemplu, în ediția din 1985, Samuelson și Nordhaus notau că, “Impozitele pe salariu au reprezentat sursa federală de venit cu cea mai rapidă creștere, de la zero în 1929, la 18 procente din veniturile federale în 1960, ajungînd la 36 de procente în 1985” (12:732). Ediția din 1995 menționează într-un paragraf că impozitele plătite către sistemul asigurărilor sociale pot contribui la reducerea economisirii (15:432-3). Există însă o serie de argumente ce susțin că sistemului de asigurare socială ar fi trebuit să i se acorde mai multă atenție, precum acela că mai mult de jumătate dintre muncitorii americani plătesc mai mult ca impozite pe salariu decât ca impozite pe venit. Sistemul de asigurări sociale se află în centrul unei dispute privind echitatea intergenerații, existînd un anumit număr de propuneri interesante de reformă a acestui sistem, printre care și privatizarea.

Analiza rolului guvernului își găsește continuarea într-o dezbatere despre eșecul piețelor (market failure) și cel guvernamental (government failure). Teoriile economice dominante, precum cele întruchipate în textul lui Samuelson, au avut tendința să accentueze numeroase exemple ale “eșecului pieței” (15:30-5, 164-77, 272-3, 280-2, 291-2, 329,347-52), printre care concurența imperfectă, externalitățile, inegalitățile sociale, puterea monopolurilor și bunurile publice. Samuelson a indicat că guvernul ar putea să preia “o varietate aproape infinită de roluri ca răspuns la defectele mecanismului pieței” (15:30-1). Desigur, într-o anumită privință, aceste lucruri sunt relativ corecte. Dar, deja de câteva decade, a existat de asemenea, un alt mod de gândire, poate întruchipat cel mai bine de opera lui Ronald Coase, care subliniază că în cadrul piețelor indivizii pot fi deosebit de creativi în a găsi modalități de rezolvare a eșecului piețelor.

De exemplu, gândiți-vă la problema farurilor ca bunuri publice. Din 1961, Samuelson a folosit farurile ca un exemplu de bun public, bun pe care inițiativa privată nu le-ar putea produce în mod profitabil datorită naturii de non-excluziune și non-rivalitate a serviciului. Dar, Coase (1974) a scris un articol în care evidenția faptul că numeroase faruri din Anglia au fost construite și deținute în proprietate privată de către indivizi sau companii, până în secolul al XIX-lea, acestea obținînd profit din plățile făcute de navele ce ancorau în porturile din apropiere. [5]

Fără îndoială, unele dintre organizațiile ce ofereau aceste faruri aduc mai mult a organizații private voluntare, decât a piețe cu concurență perfectă; cu toate acestea, un curs introductiv de economie ar fi putut fi interesat de faptul că agenții economici pot, în mod liber, găsi soluții practice de realizare și plată a unor bunuri publice, fără să fie nevoie de instituirea explicită a acestora de către guvern.

Explicațiile privind eșecul piețelor merită deseori o analiză, în contrapartidă, a eșecului guvernamental; altfel, un student neinițiat poate să creadă că economiștii văd piețele ca fiind imperfecte și guvernul ca fiind perfect. Diferite ediții ale acestui manual susțin, într-adevăr, că guvernele ar trebui să urmărească politici inspirate de către piață (market-oriented policies) atunci când încearcă să remedieze un eșec al piețelor. În cea mai recentă ediție, de exemplu, dezbaterea din jurul îngrijirii sănătății în SUA era analizată în termeni ce includeau o listă a unor eșecuri ale piețelor din cadrul industriei ce oferă servicii sanitare, împreună cu o critică inspirată de piață a propunerii lui Clinton de control al prețurilor, precum și o analiză critică a sistemelor sanitare naționalizate din străinătate (15:289-96). În mod similar, eșecul piețelor și soluțiile inspirate de piață sunt de asemenea accentuate în ceea ce privește domeniul mediului înconjurător. (15:351-3).

Analiza faptului că anumite genuri de acțiuni guvernamentale sunt preferabile altora pare să deschidă ușa unei discuții ale problemei privitoare la gradul în care putem fi siguri că guvernul va adopta politicile cele mai bune. Anumite manuale au deja secțiuni substanțiale despre “eșecul guvernamental”, dar posibilitatea amplă a unor astfel de eșecuri a fost minimizată în textele lui Samuelson. În ediția din 1955, el citează un studiu al lui Herbert Hoover care indica “o foarte redusă” risipă a cheltuielilor federale, de doar 3 miliarde de dolari (3:119). Începând cu a douăsprezecea ediție, indexul referitor la subiecte are numeroase intrări la categoria “eșecul piețelor” , dar nici una la cea a “eșecului guvernamental”, deși, evident, critica făcută de Samuelson controlului prețurilor ar intra în această categorie (1:463-6; 8:370-3; 15:66-71). În afara controlului prețurilor, Samuelson și Nordhaus oferă doar două scurte menționări ale eșecului guvernamental în cea de-a cincisprezecea ediție (1995), anume o întrebare la sfîrșitul capitolului 2 despre “Piețe și Guverne într-o economie modernă” (15:37), și o alta în cadrul analizei făcute “teoriei opțiunilor publice” (public choice), în care se susține că politicile guvernamentale “dăunătoare” sunt “probabil rare” (15:285).

Arborele genealogic al teoriei economice: curentul dominant și marxismul

Dorința lui Samuelson de a omogeniza teoria economică a curentului dominant într-o mare “sinteză neoclasică” este evidentă în al său “arbore genealogic al teoriei economice”. Începând cu a patra ediție (1958, coperta interioară), autorul a creat o diagramă prezentînd genealogia gândirii economice, de la vechii greci până în prezent. Până să ajungă în secolul 20, doar două școli de gândire mai rămăseseră – discipolii socialismului marxist-leninist și cei ai “sintezei neoclasice” dintre Marshal și Keynes. În acest grafic, Adam Smith și Școala Clasică erau revendicați ca fiind predecesori ai sintezei neoclasice, prin filiația Alfred Marshall. Monetariștii de la Chicago și Austriecii nu apar în acest grafic până la a douăsprezecea ediție (1985), cînd “Libertarianismul Chicagoist” și “teoria macroeconomică a anticipărilor raționale” apar alături de “Curentul dominant modern din teoria economică.” Samuelson și Nordhaus îi includ pe economiștii Austrieci, Friedrich Hayek și Ludwig von Mises, în categoria “Libertarianismului Chicagoist” (13:828). Acest lucru este extrem de îndoielnic, deoarece Austriecii, care accentuează subiectivismul și microeconomia, nu se consideră ei înșiși a fi urmași ai Școlii de la Chicago și nici descendenți filosofici ai lui Walras sau Marshall. Apoi, în edițiile a paisprezecea și a cincisprezecea, celelalte școli dispar din nou din acest arbore genealogic, adunate fiind, aparent, sub atotcuprinzătoarea categorie “Curentul dominant modern din teoria economică.”

De-a lungul timpului, Samuelson a acordat, treptat, mai mult spațiu în manualul său școlilor non-keynesiene. În a opta ediție (1970), Milton Friedman era deja citat de șase ori. În cea de a noua editie (1973), Samuelson recomanda cartea Capitalism și Libertate a lui Friedman ca fiind “o elucidare atentă, presuasivă, riguroasă din punct de vedere logic, a unui punct de vedere important” (9:848). Cea de a noua ediție adaugă de asemenea un capitol semnificativ despre “Vânturile schimbării: Evoluția doctrinelor economice”, care cuprinde o sumă de școli diferite, precum instituționaliștii (Veblen și Galbraith), noua stângă și teoria economică radicală.

Referințele la Marx și la socialismul internațional sunt rare și întâmplătoare în edițiile timpurii. În prima ediție, Marx era declarat “de-a dreptul greșit” în ceea ce privește predicția sa că “săracii vor deveni și mai săraci” (1:67). Samuelson își exprima suspiciunea în ceea ce privește planificarea centralizată sovietică și considera genul de întreprindere “mixtă” din SUA ca fiind superior (1:603). Atacurile asupra marxismului s-au amplificat cu fiecare ediție. Predictia lui Marx că salariile reale vor scădea s-a dovedit “absolut greșită” (4:757). De asemenea, Lenin s-a înșelat atunci cînd a acuzat națiunile occidentale că practicau imperialismul în scopul obținerii de avantaje economice (4:756-7), iar rata profitului “a refuzat cu încăpățânare să urmeze” legitatea marxistă care susținea că trebuie să scadă (7:707).

Dar, începând cu a noua ediție, referirile la ideile și discipolii lui Karl Marx și Friedrich Engels s-au extins dramatic, incluzând o biografie a lui Marx și un apendice de 9 pagini despre teoria economică marxistă. În prefața aceleași ediții, Samuelson spune : “Este un adevărat scandal faptul că, până de curînd chiar și cei care urmau cariere economice, nu erau învățați nimic altceva despre Karl Marx decât faptul că acesta era un individ plin de greșeli” (9:ix). Samuelson adăuga, în a zecea ediție, că “cel puțin o zecime dintre economiștii americani pot fi catalogați ca <<radicali>>” (10:849). Totuși, această prezentare extinsă nu a diminuat criticile acestuia față de convingerile marxiste. O dată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, analiza lui Marx s-a redus de la 12 pagini în ediția a paisprezecea la 3 pagini în cea de-a cincisprezecea (1995), care include o bibliografie de 2 paragrafe a lui Karl Marx și nici un apendice referitor la teoria economică marxistă. [6] Tipic pentru tonul lui Samuelson este următorul pasaj: “Marx s-a înșelat în multe privințe -mai ales în ce privește superioritatea socialismului ca sistem economic- dar aceasta nu diminuează cu nimic statutul său de economist important” (15:7).

Planificarea centralizată și creșterea economică sovietică

În primele ediții, Samuelson își exprimase scepticismul față de planificarea centralizată socialistă: “Sistemul nostru mixt … , cu toate defectele sale, a dat lumii un secol de progres pe care o ordine socialistă s-ar putea să-l găsească imposibil de egalat” (1:604; 4:782). Dar, începând cu a cincea ediție (1961), deși își exprimă un anumit scepticism față de statisticile sovietice, el declară că economiștii “par să fie de acord că cele mai recente rate de creștere economică ale acesteia sunt considerabil mai mari decât ale noastre ca procent anual”, deși mai mici decât ale Germaniei de Vest, Japoniei, Italiei și Franței (5:892). Începând cu ediția a cincea și până la ediția a unsprezecea, Samuelson prezintă un grafic ce arată distanța dintre Statele Unite și URSS micșorîndu-se și posibil chiar dispărînd (de exemplu, 5:830). Cea de-a douăsprezecea ediție înlocuiește graficul cu un tabel din care reiese că între 1928 și 1983, Uniunea Sovietică a cunoscut o remarcabilă creștere economică anuală, de 4.9 procente, mai mare decât a Statelor Unite, Marii Britanii sau chiar a Japoniei și Germaniei (12:776). În a treisprezecea ediție (1989), Samuelson și Nordhaus declarau, “Economia sovietică este dovada faptului că, în ciuda convingerilor anterioare ale multor sceptici, o economie socialistă planificată poate funcționa și chiar prospera” (13:837). Samuelson și Nordhaus nu erau singurii ce aveau această viziune optimistă despre planificarea centralizată sovietică; alte manuale cunoscute erau de asemenea generoase în descrierile pe care le făceau vieții economice sub comunism, înaintea prăbușirii Uniunii Sovietice. [7]

Începând cu următoarea ediție, a paisprezecea, publicată în timpul destrămării Uniunii Sovietice, Samuelson și Nordhaus au renunțat la sintagma “a prospera” și au ridicat semne de întrebare față de statisticile sovietice, adăugînd că “datele sovietice sunt privite cu neîncredere de către mulți experți” (14:389). Cea de-a cincisprezecea ediție (1995) nu are nici un grafic, declarând comunismul sovietic “un model eșuat” (15:714-8). Spre meritul lor, Samuelson și Nordhaus au fost dispuși să admită că atât ei cât și alți autori de manuale au eșuat în anticiparea colapsului comunismului: “în anii 1980 și 1990, țară după țară a rupt lanțurile comunismului și a înlăturat înăbușitoarea planificare centralizată – și aceasta nu pentru că manualele i-au convins să o facă, ci pentru că și-au folosit proprii ochi și au văzut felul în care economiile de piață din Vest prosperau în timp ce economiile planificate din Est se prăbușeau.”

Unde sunt exemplele succeselor economice?

Samuelson, în vreme ce a supraestimat economia Uniunii Sovietice, a minimizat succesul postbelic al economiilor Germaniei și Japoniei, precum și al noilor țări în curs de dezvoltare din Europa, Asia și America Latină. De la a doua și până la a paisprezecea ediție, Samuelson menționează foarte pe scurt povestea dramatică a redresării economice a Germaniei postbelice, atunci cînd se referă la avantajele reformei monetare și al libertății prețurilor (2:36;14:36). Alte ediții discută de asemenea lupta Germaniei cu hiperinflația la începutul anilor 1920. Dar această relatare, în cuprinsul unui singur paragraf, nu lasă suficient spațiu pentru a face înțeleasă magnitudinea redresării economice a Germaniei, ce survenea în urma unui război mondial devastator. Același lucru poate fi spus despre miracolul economic japonez postbelic. În 1945, Japonia era disperată, înfometată, zdruncinată din temelii; o jumătate de secol mai târziu, era o superputere economică. Și cu toate acestea, Samuelson abia dacă menționează Japonia. În 1970, el ne oferea o propoziție în capitolul său despre creșterea economică, neînsoțită de nici un alt comentariu: “Sprintul recent al Japoniei a fost uimitor” (8:796). În anii 1980 și 1990, în ciuda faptului că majoritatea manualelor ofereau o perspectivă globală, Samuelson și Nordhaus continuau să ignore pur și simplu Japonia. În cea de-a douăsprezecea ediție, ei scriau: “De exemplu, mulți oameni se întreabă de ce țări precum Japonia și Uniunea Sovietică au crescut mult mai rapid decât Statele Unite în ultimele decenii” (12:798). Multe pagini se succedau discutînd despre Uniunea Sovietică, dar cu excepția unei scurte propoziții referitoare la “o schimbare tehnologică rapidă”, ei păstrau tăcerea în ceea ce privește Japonia, aceeași abordare păstrându-se și în a cincisprezecea ediție (1995).

Dar ce spune autorul despre celelalte economii extrem de performante din Asia de Est? Acestea nu sunt menționate până la ediția a treisprezecea (1989), moment în care Samuelson și Nordhaus alocă două paragrafe Hong Kong-ului și celorlaltor miracole economice est-asiatice (13:832, 886). În cea de-a cincisprezecea ediție, ei se referă în trecere la cauzele dezvoltării economice a Asiei de Est, la țări precum Coreea, Singapore, Taiwan, Indonezia, Malaezia, și Thailanda (15:712-3). Succesele economice din America Latină (Chile, Mexic și altele) nici măcar nu sunt menționate. Privatizarea, un fenomen cu o creștere rapidă în toată lumea, este aproape ignorată în manualul lui Samuelson, ca și în majoritatea manualelor americane.

De ce lipsește, oare, prezentarea acestor succese economice? Fără îndoială limitele de spațiu au jucat un rol important. Alt motiv este acela că abordarea retorică, proprie lui Samuelson, ca și multor altor manuale, este de a prezenta o perspectivă generală, de a discuta concepte și probleme în general și doar rareori de a insista asupra unor exemple specifice. Economiștii ce susțin piața liberă ar fi putut evidenția că anumite politici economice adoptate de multe dintre aceste țări ce au cunoscut o creștere economică susținută – rate ridicate ale economisirii, o încredere în piețe ca mecanisme de coordonare, cheltuieli guvernamentale relativ scăzute, împreună cu bugete deseori excedentare, și o impozitare scăzută sau inexistentă asupra economiilor și investițiilor – nu se împacă prea bine cu prejudecățile keynesiene. Pe de altă parte, alte politici economice -educația publică, reforma agrară, protecționismul și promovarea exporturilor, investiții subvenționate și orientate de guvern, și strânsele legături între guvern și marile firme- argumentează în favoarea poziției lui Samuelson.

Impactul manualului lui Samuelson

Este greu să măsurăm exact influența manualului lui Samuelson, sau în general influența cursurilor introductive de economie, asupra funcționarilor guvernamentali sau a managerilor americani. Samuelson s-a arătat dispus să susțină, pe un ton doar ușor ironic, că a avut un impact considerabil. Astfel, el făcea un binecunoscut cometariu: “Nu mă interesează cine face legile unei țări – sau cine negociază tratatele ei – atâta timp cât eu pot să îi scriu manualele de economie” (Nasar, 1995, C1). El își exprima, de asemenea, speranța că acest manual va fi un ghid pe care foștii studenți îl vor mai consulta. “În preajma alegerilor din 1984,” scria el în 1967, “toate orele pe care eu împreună cu ilustratorii și cu editorii le-am petrecut pentru a face aceste pagini cât mai informative și mai interesante cu putință, îmi vor părea că nu au fost cheltuite în zadar dacă undeva un alegător se reîntoarce la vechea carte din care a învățat economie, pentru a putea judeca principiile economice în dispută” (7:vii).

Această speranță merită exprimată nu numai pentru manualul lui Samuelson, ci și pentru toți acei studenți care au parcurs vreodată un curs introductiv de economie. În măsura în care manualul lui Samuelson a fost atât de imitat de celelalte manuale introductive, este rezonabil să ne întrebăm cât de mult ar fi ajutat aceste manuale în judecarea unor probleme precum datoria publică, inflația, concurența străină, recesiunea, șomajul și impozitele, care au pus la grea încercare publicul în ultimii 50 de ani.

Pe de altă parte, Samuelson trebuie felicitat pentru optimismul pe care l-a arătat față de viitorul economiei americane. Deși anticipase o recesiune profundă ca urmare a celui de-al doilea Război Mondial (Sobel, 1980, p.101-2), el nu a cedat în fața cursei întinsă de teza stagnării susținută de colegul său keynesian Alvin Hansen (1:418-23). El a respins, de asemenea, în mod inteligent, profețiile apocaliptice referitoare la o nouă mare depresiune sau un faliment iminent care s-ar fi datorat unei datorii naționale excesive. “Economia noastră mixtă, are – dacă excludem eventualitatea unor războaie – un mare viitor” (6:809). Spre meritul său, Samuelson s-a arătat dispus să își adapteze manualul astfel încât să țină cont de noile evenimentele ce s-au petrecut, precum și de noile teorii economice apărute. Virtuțile politicii monetare, ale economisirii și ale piețelor au fost accentuate mai mult în edițiile recente.

Samuelson ne-a oferit un amestec echilibrat de teorii economice, care avea și suportul curentului dominant din economie. Deși Samuelson (mai ales în primele ediții) se declara în favoarea implicării masive a statului pentru “stabilizarea” economiei în ansamblu, el rămânea relativ laissez-faire în ce privește sfera micro, apărând liberul schimb, concurența și inițiativa privată în agricultură. El avea un ton critic față de Marx, își punea problema poverii pe care o provoca datoria națională, nega faptul că războaiele și controlul prețurilor erau benefice economiei, prezenta elocvent virtuțile unei economii “mixte”, sugerând că marile firme aflate în poziții monopoliste ar putea fi uneori benefice (1:132; 15:172-4), și își punea chiar întrebarea dacă sindicatele au cu adevărat capacitatea de a determina creșterea salariilor (2:606;15:238). Toate aceste atitudini ar putea fi ușor însumate ca un îndemn de a ne baza în general pe piețe, dar și de a fi conștienți că în anumite cazuri piețele ar putea eșua, creând astfel o situație ce ar justifica intervenția guvernului.

Samuelson nu a fost capabil să prevadă multe dintre evenimentele și crizele economice majore ce au avut loc, dar acesta nu poate fi un reproș. Aceasta deoarece marea majoritate a economiștilor ce fac parte din curentul dominant nu au anticipat fenomene precum stagflația și devalorizarea dolarului din anii 1970, sau criza băncilor de econonomii și investiții (S&L crisis) și a deficitelor comerciale din anii 1980. Într-o anumită măsură, manualele introductive vor fi întotdeauna în urma evenimentelor. De exemplu, analizând efectele asigurării depozitelor la nivel federal și al autorității băncii centrale, Samuelson, încrezător, prezicea în 1980: “În anii 1980, băncile vor da faliment doar ca urmare a unor fraude sau a unor mari neglijențe” (11:282). Dar, în ediția din 1992, apărută după prăbușirea a sute de bănci de economii și investiții, Samuelson și Nordhaus spuneau: “Mulți economiști sunt convinși că sistemul de asigurare a depozitelor bancare trebuie revizuit dacă dorim ca acest episod trist să nu se mai repete în viitor” (14:535).

Deși ar fi incorect să criticăm pe cineva pentru că nu a putut prevedea viitorul, este, fără îndoială corect să criticăm un curs introductiv de economie arătând că anumite recomandări ale acestuia sunt puse sub semnul întrebării atunci când sunt confruntate cu nivelul actual al cunoașterii economice. În fapt, Samuelson a lăsat să se înțeleagă în ultimele ediții că nu ar mai fi de acord cu anumite analize făcute de el în edițiile de început. Astăzi, probabil nu s-ar simți prea bine dacă ar spune, așa cum o făcea în prefața ediției a opta, că manualul său conține tot ce este necesar, “neomițînd nimic esențial”, și neconținînd “nici un lucru care apoi va trebui dezvățat deoarece este greșit”. În a paisprezecea ediție, el mărturisea, “Ce era important în prima ediție este perimat până la a treia; și încetează poate să mai fie adevărat până la ediția a paisprezecea” (14:xiv).

În fața unor comentarii atât de modeste făcute de un autor de talia lui Samuelson, o anumită doză de modestie pare a se recomanda singură profesiunii economiștilor. Edițiile succesive ale manualului lui Samuelson ilustrează faptul că perspectiva economiștilor, atât asupra principiilor cât și asupra faptelor, se poate modifica substanțial ca urmare a experienței recente, fie că problema în discuție este lecția keynesiană ce apare ca urmare a Marii Depresiuni, fie că este cea a dinamicii creșterii economice sovietice. Deși este necesar și natural ca un curs introductiv de economie să fie cât mai simplu, unul dintre scopurile acestuia ar trebui să fie evitarea unor false certitudini.

Manualul lui Samuelson a livrat foarte multă înțelepciune economică. După părerea multor economiști, balanța se înclină mult în favoarea lui Samuelson, părțile pozitive depășindu-le pe cele negative. Într-adevăr apărătorii acestuia se pot întreba: Ar fi suferit Statele Unite și Occidentul o nouă Mare Depresiune dacă Samuelson nu ar fi accentuat nevoia existenței unor “stabilizatori automatici”? Faptul că Samuelson a îmbrățișat modelul economiei “mixte” nu a contribuit oare la stăvilirea apetitului țărilor din lumea a treia pentru modelul național socialist?

Deși nu vom ști, bineînțeles, niciodată cu siguranță, este normal să facem speculații asupra felului cum ar fi arătat economia americană dacă principiile predate în manualele introductive ar fi fost altele. Ar fi putut Statele Unite să înregistreze rate mai ridicate ale economisirii, investițiilor și ale creșterii economice dacă Samuelson și-ar moderat mai devreme atitudinea sa împotriva economisirii? Ar fi fost sistemul economic și financiar american mai puțin volatil dacă autorii manualeleor ar fi acordat mai devreme încrederea lor monetariștilor? Ar fi fost creșterea economică, din SUA și din alte țări, mai rapidă dacă autorii de manuale ar fi pus accentul asupra creșterii pe termen lung (ce a caracterizat miracolele economice din germania Occidentală, Japonia, și Asia de Est) în loc să accentueze politicile de stabilizare macroeconomică (schimburi între inflație și șomaj)? Atitudinea față de Uniunea Sovietică și fată de piețe ar fi fost alta dacă manualele introductive ar fi fost mai critice fată de planificarea centralizată și față de statisticile ce exprimau creșterea economică sovietică? După părerea mea, este dificil să evităm concluzia că, deoarece predarea cursurilor introductive de economie la urmat îndeaproape modelul lui Samuelson, ideile și recomandările acestuia au contribuit la apariția anumitor probleme cărora economia Statelor Unite trebuie să le facă astăzi.

Le mulțumesc lui Paul Samuelson, William Nordhaus, Milton Friedman, Roger Garrison, Kenna C. Taylor, Michael Betterman și lui Jo Ann Skousen pentru comentariile făcute și pentru materialele oferite. Mulțumiri deosebite lui Paul Samuelson și lui Ken Elzinga pentru ajutorul acordat în localizarea primelor edițiilor, foarte greu de găsit, ale Economics-ului. Doresc de asemenea să mulțumesc editorilor, Alan B. Krueger, J. Bradford De Long, și în mod special lui Timothy Taylor, pentru schimbările și sugestiile extrem de benefice.

Referințe:

Coase, R.H. “The Lighthouse in Economics”. În The Firm, the Market,and the Law. Chicago:University of Chicago press, 1988,p.187-213; inițial publicată în Journal of Law and Economics, Octombrie 1974, 17:2, 357-76.

Elzinga, Kenneth G., “The Eleven Principles of Economics”, Southern Economic Journal, April 1992, 58:4, 861-79

Friedman, Milton, “Why Economists Disagree”. În Dollars and Deficits: Livivng with America’s Economic Problems. Englewood Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, 1968, p.1-16.

Lipsey,Richard G., Peter O. Steiner, și Douglas D. Purvis, Economics. Ediția a opta, New York: Harper & Row, 1987.

Nasar, Silvia, “Hard Act to Follow?”, New York Times, 14 Martie, 1995, C1, C8.

Samuelson, Paul A., Economics. New York:McGraw-Hill, 1948 și alți ani.

Skousen, Mark, Economics on Trial. Homewood, Ill.: Irwin,1991.

Sobel, Robert,The Wordly Economists. New York: Free Press, 1980.

Note:

[1]. Acesta este un domeniu în care keynesienii contemporani (Heller, Solow, Okun, și alții) nu au fost chiar atît de mult împotriva economisirii, precum Samuelson. Raportul economic al Președintelui din 1962, ce apărea în zilele de glorie ale keynesianismului ortodox, reflecta o încredere implicită în faptul că economia funcționează aproape întotdeauna în imediata apropiere a ocupării depline a forței de muncă. Ciclul de afaceri fusese îmblînzit și orice recesiune ar fi fost imediat remediată. O astfel de convingere semnifica faptul că economiile puteau, într-o astfel de situație, să joace un rol pozitiv. Evident, Samuelson nu era atît de optimist în ceea ce privește capacitatea guvernului de a menține un echilibru cu ocuparea deplină a forței de muncă.

[2]. Citatul din Samuelson este extras din corespondența personală cu data de 20 ianuarie 1995. Nordhaus și-a exprimat acest sentiment în corespondența personală din 4 februarie 1995.

[3]. Samuelson a prevăzut în prima sa editie perspectiva apariției unor programe de tipul Medicare sau Medicaid: “Nu este deloc improbabil ca în următoarea generație să se instituie plăți pentru boală și handicap, sau că va fi instituit un program atotcuprinzător de asigurare a sănătății publice și al plății spitalizărilor” (1:222).

[4]. Pe baza filozofiei sale keynesiene, Samuelson are de asemenea tentat să susțină că oamenii ar trebui să evite economisirea în perioadele economice dificile. “Oamenii nu ar mai trebui niciodată să fie îndemnați, în perioadele de depresiune, să-și strîngă cureaua, să economisească mai mult în scopul de a restabili prosperitatea. Rezultatul va fi exact cel opus – o înrăutățire a vicioasei spirale deflaționiste” (1:272;6:238-9;10:239). În cea de-a treia ediție, Samuelson înfierează familiile care “își reduc în mod isteric consumul o dată cu apariția norilor economici” (3:339). El se face ecoul sfatului dat de Frank W. Taussig, economist la Harvard, care în timpul Marii Depresiuni, a îndemnat, prin intermediul radioului, “pe toată lumea să economisească mai puțin, și să cheltuiască mai mult pentru consum” (7:226). Oricare ar fi fost meritele acestui sfat din punct de vedere macroeconomic, el ar fi dus în mod sigur, la mărirea riscului financiar la care s-ar fi expus indivizii care l-ar fi urmat.

[5]. I-am scris lui Samuelson depre această problemă. Iată răspunsul său: “Dacă citești atent articolul lui Coase despre faruri, vei observa că exemplele istorice pe care le descrie nu sunt în stare să facă față problemei <<free rider-ului>> . Atunci cînd mecanismele de efectuare a plăților sunt disponibile pentru a face față acestei probleme, rămîne totuși ineficiența absolută, intrinsecă, asocierii unui preț pozitiv pentru utilizarea marginală a unui lucru care implică doar un cost marginal egal cu zero sau derizoriu” (corespondență personală, 9 august 1995). Fără a nega aceste lucruri, putem continua să susținem concluzia exprimată în acest text, aceea că în loc să concluzionăm că agențiile guvernamentale sunt singurele capabile să ofere farurile, ar fi interesant de discutat modurile în care acestea au fost într-adevăr oferite în timp.

[6]. Reducerea spațiului alocat teoriei marxiste a fost însoțită de restrîngerea prezentării economiștilor austrieci, Ludwig von Mises și Friedrich Hayek, ce avertizaseră încă de timpuriu că planificarea centralizată socialistă nu poate funcționa și că nu poate calcula prețurile și costurile în mod corect. Samuelson și Nordhaus menționează rolul lui Mises și al lui Hayek în cadrul dezbaterii asupra calculului socialist cu ediția a noua, dar au renunțat să-i mai menționeze în cele mai recente ediții.

[7]. De exemplu, în a opta lor ediție, Lipsey, Steiner și Purvis (1987,p.885-6) susțineau că “nivelul de trai al cetățenilor sovietici este atît de ridicat comparativ cu deceniul anterior, și crește atît de rapid, încât probabil este foarte confortabil pentru ei.” (Skousen, 1991, p.213-15).

(*) Traducere autorizată după M. Skousen, “The Perseverance of Paul Samuelson’s Economics”, The Journal of Economic Perspectives 11, No. 2 (Spring 1997), pp. 137-152.

© 1997 American Economic Association.

© 2002 Institutul Ludwig von Mises – România, pentru versiunea în limba română.