Mitul eficienței

Salut inițiativa Dr. Rizzo de a pune serios sub semnul întrebării, în cap. 4 [din Time, Uncertainty, and Disequilibrium], mult-aclamatul concept de „eficiență”. Aș dori, în cele ce urmează, să duc critica sa încă și mai departe.

Observația potrivit căreia singurul sens (valid) al conceptului de eficiență este cel asociat urmăririi unor scopuri date reprezintă una dintre contribuțiile majore ale lui Rizzo. El face însă o concesie mult prea mare, cel puțin la începutul articolului, atunci când susține că, „desigur, sistemul de common law este eficient” în raport cu anumite obiective specificate. Conceptul de eficiență ca atare, aplicat instituțiilor sociale sau politicilor publice, presupune grave erori, pe multiple paliere: (1) problema nu constă numai în precizarea scopurilor, ci și în a decide ale cui scopuri trebuie să fie urmărite; (2) obiectivele individuale sunt sortite să intre în conflict; orice concept sumativ de eficiență socială devine, în consecință, lipsit de sens și (3) nici măcar acțiunile fiecărui individ în parte nu pot fi presupuse „eficiente”; ele nu vor fi eficiente, fără îndoială. Prin urmare, conceptul de eficiență este eronat chiar în situația în care este aplicat acțiunilor fiecărui individ în parte, îndreptate către atingerea scopurilor proprii. În mod necesar este un concept lipsit de sens dacă se referă la mai mult de o persoană, cu atât mai mult dacă este aplicat întregii societăți.

Să luăm în discuție un individ anume. De vreme ce scopurile sale personale sunt în mod evident date și el acționează pentru înfăptuirea lor, s-ar părea că putem spune cu certitudine că cel puțin acțiunile sale pot fi considerate eficiente. Însă nu este așa, acțiunile nu pot fi eficiente, căci acțiunea eficientă pretinde din partea individului o cunoaștere perfectă, adică o cunoaștere perfectă a celei mai bune tehnologii, a acțiunilor și a reacțiilor viitoare ale celorlalți oameni și a evenimentelor naturale viitoare. Deoarece nimeni nu poate niciodată să dețină cunoașterea perfectă a viitorului, acțiunea nimănui nu poate fi denumită, prin urmare, „eficientă”. Să nu uităm că trăim într-o lume a incertitudinii. Eficiența se dovedește, așadar, o himeră.

Cu alte cuvinte, acțiunea reprezintă un proces de învățare. Acționând în vederea atingerii scopurilor sale, individul învață și devine mai capabil în urmărirea lor. În acest caz însă, acțiunile sale nu puteau fi eficiente încă de la începutul lor – ba chiar nici la sfârșit – din moment ce cunoașterea perfectă nu este niciodată atinsă, tot timpul existând câte ceva în plus de învățat.

În plus, obiectivele individului nu sunt în realitate date, de vreme ce nu avem nici un motiv să presupunem că ele sunt bătute în cuie o dată pentru totdeauna. Pe măsură ce învață tot mai mult despre lume, despre natură și despre ceilalți oameni, valorile și scopurile sale sunt supuse schimbării. Țelurile individului se vor modifica o dată cu acumularea de cunoștințe de la ceilalți oameni, dar nu-i exclus să se schimbe din pură fantezie. Dacă scopurile se schimbă pe parcursul derulării unei acțiuni, conceptul însuși de eficiență — ce poate fi definit numai drept cea mai bună combinație de mijloace pentru atingerea unor scopuri date – își pierde din nou sensul.

Dacă eficiența, în calitate de concept, nu are nici o valoare chiar la nivelul fiecărui individ în parte, ea se găsește în mod necesar într-o situație și mai proastă atunci când economistul o utilizează sumativ pentru întreaga societate. Rizzo este extrem de amabil cu conceptul de eficiență atunci când afirmă că eficiența reprezintă „ceva mai mult decât maximizarea produsului național brut”, care „se prăbușește în chiar momentul introducerii în raționament a externalităților”. Chestiunea este însă mult mai profundă. Eficiența are vreun sens doar în conexiune cu scopurile oamenilor, iar aceste obiective ale indivizilor diferă între ele, se lovesc unele de altele, intră în dezacord. Întrebarea-cheie pentru politică (sau politicile publice), așadar, se transformă în: ale cui interese trebuie să prevaleze?

Dezinteresul gândirii economice față de realitățile lumii este sistematic și este produsul filozofiei utilitariste, ce a acaparat știința economică de un secol și jumătate. Utilitarismul susține că toți avem, în realitate, aceleași scopuri și că, în consecință, orice conflict social este unul doar de ordin tehnic, pragmatic, iar acesta poate fi soluționat o dată cu descoperirea și aplicarea mijloacelor adecvate pentru atingerea scopurilor comune. Tocmai acest mit al scopului universal comun îl îndreptățește pe economist să creadă că poate – cu „rigoare științifică” și, chipurile, într-un mod neutru față de valori (value free) – să recomande măsurile politice de aplicat. Pe baza acestui pretins scop universal comun ca dată imuabilă, economistul însuși devine sursa iluziei că el nu este nicidecum un moralist, ci un simplu tehnician profesionist, angajat într-o pură analiză neutră față de valori.

Așa-numita năzuință comună este un standard mai ridicat de viață sau, cum ar spune Rizzo, un produs național brut maxim. Să presupunem însă că o parte din „bunul” dorit de o persoană, sau de mai multe, va fi considerată de ceilalți în mod categoric un prejudiciu. Să luăm două exemple, ambele greu de încadrat sub denumirea blândă de „externalități”. Plecăm de la ideea că unii oameni urmăresc ca scop înalt dezirabil egalitatea, sau uniformitatea, obligatorie a tuturor persoanelor, incluzând aici aceleași condiții de trai și îmbrăcarea aceleiași haine albastre diforme. Un scop extrem de apreciat de către acești egalitariști ar fi însă considerat un impediment major de către acei indivizi care nu doresc să fie făcuți „egalii” nimănui altcuiva. Un al doilea exemplu de scopuri conflictuale, de accepțiuni contradictorii acordate conceptului de „produs” [„bun”] ar fi acela în care una sau mai multe persoane doresc cu ardoare fie sclavia, fie uciderea unei etnii neagreate sau a unui alt grup social, cu anumite caracteristici bine precizate. Urmărirea bunului de către potențialii agresori sau ucigași ar fi considerată în mod cert un bun negativ, sau un prejudiciu, de către potențialele victime. Am putea probabil să înghesuim cumva această situație sub umbrela externalităților, afirmând că grupul social sau etnic detestat reprezintă un „poluant vizual”, o externalitate negativă pentru celălalt grup și că aceste „costuri” externe pot fi (ar trebui să fie?) internalizate, obligând grupul detestat să achite celorlalte grupuri plata rămânerii în viață. Ne-am întreba, desigur, cât de mult își doresc economiștii minimizarea costurilor sociale și dacă soluția recomandată ar fi într-adevăr „neutră față de valori”, sau nu.

Să adăugăm că, în aceste cazuri cu scopuri conflictuale, ce este „eficient” pentru un grup se transformă în necazul altui grup. Susținătorii unui program – că este vorba de uniformitate obligatorie sau de lichidarea unui grup social delimitat – ar dori o aplicare cât de eficient posibilă a propriilor propuneri, în timp ce, pe de altă parte, grupul oprimat își pune nădejdea într-o urmărire cât mai ineficient posibilă a temutului obiectiv. Eficiența, subliniază Rizzo, are sens doar în corelație cu un anumit scop. Dacă scopurile sunt însă contradictorii, grupul oponent va pleda pentru maximum de ineficiență în atingerea țelului detestat. În consecință, eficiența nu va putea niciodată să fie folosită ca un criteriu utilitarist în drept sau în politica publică.

Situațiile mai sus prezentate, de scopuri conflictuale, ne aduc în atenție chestiunea minimizării costurilor sociale. O primă întrebare: de ce anume ar trebui minimizate costurile sociale? Sau, altfel spus, de ce ar trebui internalizate externalitățile? Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt absolut deloc evidente, cu toate acestea, problemele nu au fost niciodată serios abordate, cu atât mai puțin soluționate. Apare și o întrebare corelată, importantă: să zicem, de dragul argumentului, că acceptăm scopul minimizării costurilor; ar trebui menținută supremația acestui obiectiv, sau ar trebui să-l subordonăm — și dacă da, în ce grad – unor alte țeluri? Care ar fi argumentele care susțin fiecare dintre aceste poziții?

În primul rând, a susține că minimizarea costurilor sociale ar trebui realizată — sau că externalitățile ar trebui internalizate – nu este o poziție de ordin tehnic sau neutră față de valori (value-free). Simpla menționare a cuvântului „ar trebui”, simpla alunecare pe o poziție de policy transformă automat fraza de mai sus în asumarea unei atitudini etice, ce pretinde cel puțin o justificare etică.

În al doilea rând, chiar dacă — din nou de dragul argumentului — am aproba obiectivul minimizării costurilor sociale, economistul mai are de luptat cu chestiunea gradului în care să i se dedice. A afirma că minimizarea costurilor sociale trebuie să fie un obiectiv absolut, sau cel puțin cel mai înalt valorizat scop, înseamnă să cădem pe aceeași poziție detestată de economiștii adepți ai calculului cost-beneficiu, când aceasta este adoptată de eticieni, și anume, a studia dreptatea sau drepturile fără a ține seama de analiza cost-beneficiu. În plus, cum își justifică el absolutismul?

În al treilea rând – chiar abstracție făcând de aceste două probleme — rămâne grava eroare conținută în conceptul de „cost social”, respectiv de cost aplicat mai multor persoane. Primo, în cazul în care scopurile sunt conflictuale, iar ceea ce este „bun” pentru un individ este necaz pentru un altul, costurile nu pot fi adiționate între acești indivizi. Secundo – și de o importanță superioară – după cum economiștii Școlii Austriece au atras atenția de un secol, costurile sunt subiective pentru individ, ele nu pot fi, prin urmare, supuse vreunei măsurări cantitative, nici nu pot fi a fortiori însumate sau implicate în comparații inter-personale. Dacă admitem că, asemenea utilităților, costurile sunt subiective, non-sumative și imposibil de comparat, rezultă cu necesitate că orice concept de costuri sociale – și includem aici costurile de tranzacție – își pierde sensul. Terțio, costurile individuale nu sunt obiective, nu pot fi percepute de către nici un observator extern. Explicația constă în caracterul subiectiv și efemer al costului suportat de un individ; el există doar ex ante, cu alte cuvinte, doar în momentul anterior luării deciziei. Costul oricărei alegeri a individului reprezintă propria estimare subiectivă a valorii (ierarhizate) atribuite celei mai apreciate alternative la care renunță prin alegerea făcută. Într-adevăr, fiecare individ, în fiecare alegere întreprinsă, încearcă să-și atingă cel mai înalt valorizat scop; el sacrifică sau renunță la celelalte țeluri, mai puțin valorizate (situate pe trepte inferioare în ierarhia valorilor) și pe care le-ar fi putut atinge cu resursele disponibile. Costul său este reprezentat de scopul aflat pe poziția secundă pe scara sa de valori, adică valoarea celui mai apreciat scop la care a renunțat pentru a atinge un scop și mai înalt valorizat. Costul suportat în această decizie apare, așadar, doar ex ante; o dată cu luarea deciziei, exercitarea alegerii și implicarea resurselor sale, costul dispare, devenind un cost istoric, pentru totdeauna trecut. De vreme ce este imposibil pentru orice observator extern să exploreze la un moment ulterior, ba chiar și la momentul cu pricina, procesele mentale ale actorului, observatorului îi este de asemenea imposibil să determine, chiar și în principiu, care va fi fost costul vreunei decizii.

O bună parte din capitolul 4 (al vol. Time, Uncertainty, and Disequilibrium) este dedicată unei excelente analize, ce demonstrează că, în afara echilibrului general, costurile sociale obiective nu au nici un înțeles, că nu vom putea nicicând să fim într-un asemenea echilibru și că nici nu am ști dacă l-am atinge. Rizzo subliniază că, din moment ce dezechilibrul presupune în mod necesar anticipări divergente și inconsistente, nu putem spune pur și simplu că aceste prețuri [existente în dezechilibru] aproximează echilibrul, existând o diferență esențială, de natură, între prețurile de dezechilibru și adevăratele prețuri de echilibru. Rizzo accentuează, de asemenea, inexistența vreunui criteriu care să ne permită să decidem dacă prețurile existente sunt sau nu apropiate de echilibru. Aș subscrie, cu două comentarii suplimentare. La observația sa că dreptul penal (tort law) nu ar fi necesar în echilibrul general, aș adăuga că infracțiunile însele nu ar mai putea fi comise într-o astfel de situație. Într-adevăr, o trăsătură a echilibrului general este certitudinea și cunoașterea perfectă a viitorului; este de presupus că, posedând o cunoaștere perfectă, nu ar mai putea avea loc nici un accident. Nici măcar o infracțiune premeditată nu s-ar mai produce, întrucât o infracțiune pe deplin anticipată ar putea fi cu siguranță evitată de către victimă.

Acest comentariu este legat de o altă observație cu privire la echilibrul general. Acesta nu numai că nu a existat niciodată și nu reprezintă un concept operațional, dar nici nu ar putea exista. Nu ne putem cu adevărat închipui o lume în care fiecare persoană posedă o anticipare perfectă și în care nu s-ar mai produce nici o modificare a datelor. În plus, echilibrul general este în sine un concept auto-contradictoriu. Într-adevăr, motivul pentru care cineva păstrează dețineri monetare este incertitudinea viitorului. Prin urmare, cererea de bani ar deveni nulă într-o lume a echilibrului general, în care domnește o certitudine deplină. În consecință, cel puțin economia monetarizată nu s-ar putea găsi în echilibru general.

Aș adera, de asemenea, la critica adresată de Rizzo încercărilor de utilizare a teoriei probabilității obiective ca o modalitate de circumscriere a incertitudinii lumii reale în niște echivalente ale certitudinii. În realitatea acțiunii umane, practic toate evenimentele istorice sunt unice și diferite de toate celelalte evenimente istorice, chiar dacă, e adevărat, uneori sunt evenimente similare. Întrucât fiecare întâmplare este unică și irepetabilă, aplicarea teoriei probabilităților obiective este inadmisibilă. Așteptările și previziunile devin o chestiune de estimări subiective ale evenimentelor viitoare, estimări ce nu pot fi transpuse într-o formulă obiectivă sau „științifică”. Simpla desemnare a două evenimente prin același cuvânt nu le face omogene. Astfel, două alegeri prezidențiale sunt denumite prin aceeași sintagmă, ele sunt însă fără îndoială evenimente extrem de diferite, eterogene și irepetabile, fiecare derulându-se în contexte istorice diferite. Nu este o simplă întâmplare că cercetătorii din științele sociale care pledează pentru utilizarea calculului probabilităților obiective aproape întotdeauna dau exemplul unei loterii. Loteria este una dintre acele puține situații din viața socială în care rezultatele sunt într-adevăr omogene și repetabile și, în plus, în care evenimentele sunt aleatoare, fără ca nimeni să exercite vreo influență asupra persoanelor care urmează la joc.

Nu numai „eficiența” este un mit, orice concept de cost social sau sumativ sau chiar de cost obiectiv identificabil la nivel individual cade, prin urmare, în această categorie. Întrucât costul este individual, efemer și pur subiectiv, nu putem deduce din acest concept, sau făcând apel la acest concept, nici o concluzie de tip policy, nici vreuna de ordin juridic. Nu poate exista nici o analiză cost-beneficiu a deciziilor sau instituțiilor politice sau legale validă sau care să aibă vreun înțeles.

Să ne îndreptăm acum atenția către discuția lui Rizzo legată de drept și relația acestuia cu eficiența și costurile sociale. Critica sa la adresa „economiștilor eficienței” ar putea îmbrăca o formă mai strictă. Să luăm, bunăoară, discuția cu privire la problema bunului samaritean. În interpretarea sa, Rizzo presupune că B l-ar putea salva pe A la „un cost minim pentru sine” și conchide că, din punctul de vedere al „economiștilor eficienței”, B ar putea fi acuzat de vătămarea lui A, dacă nu reușește să-l salveze pe acesta. Există însă o sumedenie de probleme cu abordarea în termeni de eficiență. Este vorba, în primul rând, de confuzia tipică acestora între costurile monetare și cele psihice. De vreme ce costurile lui B sunt de natură pur psihică în acest caz, cum mai este posibil ca cineva, cu excepția lui B, de pildă judecătorul, să cunoască ce costuri ar apărea pentru B? Să zicem că B este un bun înotător și l-ar putea salva cu ușurință pe A, dar se descoperă că A este un vechi dușman al său, așa încât costurile psihice asociate salvării lui A sunt foarte ridicate. Observația esențială este că orice apreciere a costurilor lui B poate fi realizată doar printr-o raportare la evaluările personale ale lui B și că nici un observator extern nu poate ști care sunt acestea[1]. Mai mult, atunci când „economiștii eficienței” discută situația, după cum spune Rizzo, în termenii următori: „fără îndoială … A ar fi fost dispus să-i plătească lui B mai mult decât suficient pentru a-i compensa acestuia costurile legate de operațiunea de salvare”, concluzia lor nu este absolut deloc evidentă. Cum putem ști, sau cum poate judecătorul să știe, dacă A ar fi avut banii necesari pentru a-l plăti pe B? Și cum să afle B acest lucru, mai cu seamă dacă înțelegem că nimeni altcineva, cu excepția lui B însuși, nu poate cunoaște costurile sale psihice?

În plus, chestiunea cauzalității poate fi pusă mult mai strict. Citatul extras de Rizzo din Mises despre inacțiune ca o formă de „acțiune” este corect din punct de vedere praxeologic, dar este irelevant din punct de vedere juridic. Într-adevăr, legea încearcă să descopere cine a agresat, în situația dată, persoana sau proprietatea unui terț, dacă cineva a agresat, cu alte cuvinte cine se face vinovat de încălcarea proprietății altcuiva și este, în consecință, pasibil de pedeapsă. O non-acțiune poate fi considerată „acțiune” dintr-o perspectivă praxeologică, fără însă a declanșa un lanț pozitiv de consecințe; non-acțiunea nu poate fi, prin urmare, un act agresiv. Constatăm înțelepciunea accentului pus de common law pe distincția dintre misfeasance și nonfeasance, dintre agresarea culpabilă a drepturilor altcuiva și neamestecul în treburile unui terț[2]. Vincent v. Lake Erie Transport a fost un exemplu de decizie exemplară, deoarece curtea de judecată a fost interesată să investigheze agentul cauzal implicat în acțiune — în acest caz, ambarcațiunea, care în mod evident s-a ciocnit de doc. Într-un anumit sens, am putea rezuma dreptul penal (tort law) astfel: „nici o răspundere (obligație restitutivă) în absența vinei, nici o vină neînsoțită de răspundere”. Importanța crucială a teoriei răspunderii stricte a lui Richard Epstein constă în revenirea sistemului de common law la accentul său inițial, aplicat strict asupra cauzalității, vinei și răspunderii, separat de excrescențele moderne pe marginea conceptelor de neglijență și pseudo-„eficiență”.

Conchid că nu putem lua decizii în sfera politicilor publice, a dreptului penal (tort law), a drepturilor sau a obligațiilor, pe baza diverselor concepte de eficiență, sau pornind de la minimizarea costurilor. Dacă nu costurile sau eficiența, atunci care trebuie să fie punctul nostru de plecare, pe ce altceva ne putem baza? Răspunsul este că doar principiile etice pot fi criterii de evaluare a deciziilor noastre. Eficiența nu poate servi niciodată ca fundament pentru etică. Dimpotrivă, etica trebuie să constituie linia directoare și criteriul ultim pentru orice judecăți de eficiență. Etica este primordială. În sfera dreptului și a politicilor publice, după cum notează Rizzo cu înțelepciune, considerația etică de bază este conceptul al cărui nume a devenit de nerostit — conceptul de dreptate.

Un grup de persoane — și mă refer aici, desigur, la economiști – se vor opune negreșit concluziilor mele. Explicația este că, în acest domeniu, economiștii au exercitat de mult timp ceea ce George Stigler, într-un context diferit, numea „imperialism intelectual”. Economiștii ar trebui să se obișnuiască cu ideea că disciplina lor nu poate cuprinde toate aspectele vieții. O lecție dureroasă, e adevărat, însă îndulcită de realizarea faptului că poate fi benefic pentru sufletele noastre să ne descoperim propriile limite și, cine știe, să învățăm despre etică și despre dreptate.

Traducere de Diana Costea *