Proprietate și lege

Traducere de Bogdan C. Enache

Articol apărut inițial în Journal des Économistes, numărul din 5 mai 1848; traducere după textul din ediția originală în 7 volume (1863) ale operelor complete Frédéric Bastiat, voluml IV, pp. 275-297.

Încrederea concetățenilor mei m-a îmbrăcat cu titlul de legislator¹.

Acest titlu l-aș fi refuzat dacă l-aș fi înțeles așa cum îl înțelegea Rousseau².

„Cel care îndrăznește să întreprindă instituirea unui popor, zice el, trebuie să se simtă în stare de a schimba, ca să zic așa, natura umană, de a transforma fiecare individ, care, prin el însuși, este un întreg perfect și solitar, într-o parte dintr-un mare tot din care acest individ primește într-un fel viața și ființa sa; să altereze constituția fizică a omului pentru a o întări, etc., etc….Dacă e adevărat că un mare prinț este un om rar, ce s-ar putea spune de un mare legislator? Primul nu trebuie decât să urmeze modelul pe care celălalt trebuie să îl propună. Acesta din urmă este mecanicul care inventează mașina, cel dintâi nu este decât muncitorul care o conduce și o face să meargă”.

Rousseau, fiind convins că starea socială era o invenție umană, trebuia să plaseze foarte sus legea și legislatorul. Între legislator și restul oamenilor, el vedea distanța sau mai degrabă prăpastia care separă mecanicul de materia inertă din care mașina este compusă.

După el, legea trebuia să transforme persoanele, să creeze sau să nu creeze proprietate. După mine, societatea, persoanele și proprietățile există anterior legilor, și, pentru a mă limita la un subiect special, aș spune : Nu pentru că există legi există proprietate, ci pentru că există proprietate există legi.

Opoziția dintre aceste două sisteme este radicală. Consecințele care derivă din aceasta se vor îndepărta fără încetare; să-mi fie deci permis să precizez bine chestiunea.

Avertizez mai întâi că folosesc cuvântul proprietate în sensul cel mai general, și nu în sensul restrâns de proprietate funciară. Regret, și probabil toți economiștii regretă cu mine, că acest cuvânt trezește involuntar în noi ideea de posesiune a solului. Înțeleg prin proprietate dreptul pe care îl are un muncitor asupra valorii pe care a creat-o prin munca sa.

Acestea fiind spuse, mă întreb dacă acest drept este o creație legală sau dacă, dimpotrivă, nu este anterior și superior legii? Dacă a trebuit ca legea să vină să dea naștere dreptului de proprietate sau dacă, dimpotrivă, proprietatea era un fapt și un drept preexistente care au dat naștere legii? În primul caz, legislatorul are ca misiune să organizeze, modifice și chiar să suprime proprietatea, dacă găsește că acest lucru este bine; în al doilea caz, atribuțiile sale se mărginesc la a o garanta, la a o face respectată.

În preambului proiectului de constituție al unuia dintre cei mai mari gânditori a timpurilor moderne, Domnul Lamennais³, citesc aceste cuvinte:

„Poporul francez declară că recunoaște drepturi și datorii anterioare și superioare tuturor legilor pozitive și independente de ele. Aceste drepturi și datorii, direct emanate de la Dumnezeu, se rezumă la tripla dogmă pe care o exprimă aceste trei cuvinte sacre: Egalitate, Libertate, Fraternitate.”

Mă întreb dacă dreptul de Proprietate nu este unul dintre acele drepturi care, departe de a deriva din legea pozitivă, preced legea și constituie rațiunea sa de a fi? Nu este vorba, așa cum am putea crede, de o chestiune subtilă și inutilă. Este o chestiune imensă, fundamentală.

Soluția la această chestiune interesează în cel mai înalt grad societatea, și vă veți fi convins de acest lucru, sper, când voi fi comparat, cu privire la originea și la efectele lor, cele două sisteme în discuție.

Economiștii consideră că Proprietatea este un fapt providențial precum Persoana. Codul nu confera existență unuia mai mult ca celuilalt. Proprietatea este o consecință necesară a constituției omului.

În sensul deplin al cuvântului, omul se naște proprietar, căci se naște cu nevoi a căror satisfacție este indispensabilă vieții, cu organe și facultăți al căror exercițiu este indispensabil satisfacerii acestor nevoi. Facultățile nu sunt decât prelungirea persoanei; proprietatea nu este decât prelungirea facultăților. A separa omul de facultățile sale, înseamnă să îl ucizi; a separa omul de produsul facultăților sale, înseamnă tot a-l ucide.

Există publiciști care se preocupă mult de a ști cum ar fi trebuit Dumnezeu să facă omul: noi însă studiem omul așa cum Dumnezeu l-a făcut; noi constatăm că el nu poate să trăiască fără să își satisfacă nevoile; că nu poate să își satisfacă nevoile fără să muncească, și că nu poate să muncească dacă nu este sigur că își poate satisface nevoile cu fructul muncii sale.

Iată de ce credem că Proprietatea este o instituție divină, și că siguranța sau securitatea sa constituie obiectul legii umane.

Este atât de adevărat că Proprietatea este anterioară legii, încât ea este recunoscută chiar și printre sălbatici care nici nu au legi, sau cel puțin nu au legi scrise. Când un sălbatic și-a consacrat munca pentru a-și construi o colibă, nimeni nu îi dispută posesiunea sau Proprietatea colibei. Fără îndoială, un alt sălbatic mai puternic poate să îl alunge din colibă, însă acest lucru nu se poate petrece fără să indigneze și să alarmeze întreg tribul. Tocmai acest abuz al forței este cel care dă naștere la asocierea privind o convenție, la lege, care pune forța publică în serviciul Proprietății. Deci Legea ia naștere din Proprietate și nu Proprietatea ia naștere din Lege.

Putem spune că principiul proprietății este recunoscut până și printre animale. Rândunica îți îngrijește pașnic tânăra familie în cuibul pe care l-a construit prin eforturile sale.

Planta însăși trăiește și se dezvoltă prin asimilare, prin apropriere. Ea își aproprie substanțele, gazele, sărurile care îi sunt la îndemână. Ar fi de-ajuns să fie întrerupt acest fenomen pentru ca aceasta să se usuce și să dispară.

Omul de asemenea trăiește și se dezvoltă prin apropriere. Aproprierea este un fenomen natural, providențial, esențial vieții, și proprietatea nu este decât aproprierea devenită un drept prin muncă. Când munca a făcut asimilabile, apropriabile substanțe care anterior nu erau în această stare, chiar nu văd cum am putea pretinde că, de drept, fenomenul aproprierii trebuie să aibă loc în beneficiul unui alt individ decât cel care a executat munca.

Datorită acestor fapte primordiale, consecințe necesare ale însăși constituției omului, intervine Legea. Cum aspirația la viață și dezvoltare îl poate face pe omul puternic să îl deposedeze pe omul slab, și să îi violeze astfel dreptul la muncă, a fost convenit că forța tuturor să fie consacrată prevenirii și reprimării violenței. Misiunea Legii este deci să impună respectul Proprietății. Nu Proprietatea este convențională, ci Legea.

Să cercetăm acum originea sistemului opus.

Toate constituțiile noastre trecute proclamă că Proprietatea este sacră, ceea ce pare să atribuie asocierii comune libera dezvoltare, fie a individualităților, fie a asociațiilor particulare, prin muncă. Acest lucru implică că Proprietatea este un drept anterior Legii, căci Legea nu ar avea alt obiect decât să garanteze Proprietatea.

Mă întreb însă dacă această declarație n-a fost introdusă în cartele⁴ noastre în mod instinctiv, ca să zic așa, cu titlul de frazeologie, de literă moartă, și mai ales dacă este ea la baza tuturor convingerilor sociale?

Or, dacă este adevărat, cum s-a spus, că literature este expresia societății, ne este permis să avem îndoieli în această privință; căci, cu siguranță, niciodată publiciștii, după ce au salutat respectuos principiul proprietății, nu au invocat mai mult intervenția legii, nu pentru a impune respectul Proprietății, ci pentru a modifica, altera, transforma, echilibra, pondera și organiza proprietatea, creditul și munca.

Or acest lucru presupune faptul că se atribuie Legii, și prin urmare Legislatorului, o putere absolută asupra persoanelor și proprietăților.

Putem să fim mâhniți de acest lucru, dar nu putem fi surprinși.

De unde ne extragem noi ideile în această privință și până la noțiunea de Drept? Din cărțile latine, din Dreptul roman.

Nu am formulat o teorie proprie a Dreptului, dar îmi este de-ajuns să știu că aceasta este sursa teoriilor noastre pentru a afirma că ele sunt false. Romanii trebuiau să considere Proprietatea ca un fapt pur convențional, ca un produs, ca o creație artificială a Legii scrise. Evident, ei nu puteau să urce, așa cum o face economia politică, până la constituția însăși a omului și să perceapă raportul și înlănțuirea necesară care există între aceste fenomene : nevoi, facultăți, muncă și proprietate. Ar fi fost un contrasens și un suicid. Cum ar fi putut ei, care trăiau din jaf, a căror proprietăți erau toate fructul spolierii, care își întemeiaseră mijloacele de existență pe munca sclavilor, cum ar fi putut ei, fără a zgudui fundamentele societății lor, să introducă în legislație această gândire că adevăratul titlu de proprietate este munca care l-a produs ? Nu, nu puteau nici să o spună, nici să o gândească. Trebuiau să recurgă la această definiție empirică a proprietății, jus utendi et abutendi⁵, definiție care nu are nicio relație cu efectele, sau cu cauzele sau cu originile; tocmai pentru că erau forțați să țină originile în umbră.

Este trist să ne gândim că știința Dreptului, la noi, în secolul XIX, este încă la ideile pe care prezența Sclavului trebuie să le fi suscitat în antichitate; însă acest lucru este explicabil. Învățământul Dreptului este monopolizat în Franța, și monopolul exclude progresul.

Este adevărat că juriștii nu constituie întreaga opinie publică; dar trebuie spus că educația universitară și clericală pregătește minunat tinerii francezi să primească, în aceste materii, noțiunile false ale juriștilor, căci, pentru a se asigura cât mai bine de acest lucru, ne aruncă pe toți, pentru zece din cei mai frumoși ani ai vieții noastre, în această atmosferă de război și sclavie care acoperea și penetra societatea romană.

Să nu fim deci surprinși a vedea reprodusă, în secolul al XVIII-lea, această idee romană conform căreia proprietatea este un fapt convențional și instituit legal; că, departe ca Legea să fie un corolar al Proprietății, Proprietatea este cea care este un corolar al Legii. Știm că, conform lui Rousseau, nu numai proprietatea, ci societatea întreagă era rezultatul unui contract, a unei invenții nascute în mintea Legislatorului.

„Ordinea socială este un drept sacru care servește ca bază pentru toate celelalte. Totuși acest drept nu vine deloc de la natură. El este deci fondat pe convenții.”

Astfel dreptul care servește de bază pentru toate celelate drepturi este pur convențional. Deci proprietatea, care este un drept posterior, este de asemenea convențională. Ea nu vine de la natură.

Robespierre⁶ era înțesat de ideile lui Rousseau. În ceea ce zice elevul, se va recunoaște teoriile și până și formele oratorice ale maestrului.

„Cetățeni, vă voi propune mai întâi câteva articole necesare pentru a completa teoria voastră a proprietății. Să nu alarmeze pe nimeni acest cuvânt. Suflete de noroi, care nu măsurați decât aurul, nu doresc să mă ating de averile voastre, oricât de impură este sursa acestora…Mie mi-ar plăcea mai mult să mă nasc în cabana lui Fabricius decât în palatul lui Lucullus, etc., etc.”

Vreau să se observe aici că, atunci când se analizează noțiunea de proprietate, este irațional și periculos de a face din acest cuvânt sinonimul opulenței, și mai ales a opulenței dobândite injust.

Cabana lui Fabricius este o proprietate tot atât cât și palatal lui Lucullus. Dar să-mi fie permis de a face apel la atenția cititorului asupra frazei următoare care pune punct întregului sistem :

„Definind libertatea, această primă nevoie a omului, cel mai sacru dintre drepturi, ca ceva ce ține de natură, am spus, pe bună dreptate, că ea are ca limită dreptul celuilalt. De ce nu ați aplicat acest principiu proprietății, care este o instituție socială, ca și cum legile eterne ale naturii erau mai puțin inviolabile decât convențiile umane?”

După aceste preambuluri, Robespierre stabilește principiile în acești termeni :

„Articolul 1. Proprietatea este dreptul pe care îl are fiecare cetățean de a se bucura și dispune de porțiunea de bunuri care îi este garantată de lege. Articolul 2. Dreptul de proprietatea este mărginit, ca toate celelate drepturi, de obligația de a respecta drepturile celuilalt.”

Astfel Robespierre pune în opoziție Libertatea și Proprietatea. Sunt două drepturi de origini diferite: unul vine de la natură, celălalt este instituit social. Primul este natural, al doilea este convențional.

Limita uniformă pe care Robespierre o pune acestor două drepturi ar fi trebuit, îmi pare, să-i inducă ideea că ele au aceiași sursă. Fie că e vorba de libertate sau de proprietate, a respecta dreptul celuilalt nu înseamnă a distruge sau a altera dreptul, ci a-l recunoaște și a-l confirma. Tocmai pentru că proprietatea este un drept anterior legii, ca și libertatea, atât unul cât și celălalt nu există decât cu condiția de a respecta dreptul celuilalt și legea are ca misiune de a impune repectarea acestei limite, ceea ce înseamnă a recunoaște și a menține principiul însuși.

Oricum ar fi, este sigur că Robespierre, după exemplul lui Rousseau, considera proprietatea ca o instituție socială, ca o convenție. Nu o atașa deloc veritabilului său titlu, care este munca. Este dreptul, spunea el, de a dispune de porțiunea de bunuri garantată de lege. Nu e nevoie să amintesc aici că prin intermediul lui Rousseau și Robespierre noțiunea romană de proprietatea s-a transmis tuturor școlilor noastre intitulate socialiste. Știm că primul volum al lui Louis Blanc⁷, asupra Revoluției, este un ditiramb adus filozofului Genevei și sefului Convenției.

Astfel, această idee că dreptul de proprietate este o instituție socială, că este o invenție a legislatorului, o creație a legii, cu alte cuvinte, că este necunoscut omului în starea de natură, această idee, zic eu, s-a transmis de la romani până la noi, prin intermediul învățământului juridic, studiile clasice, publiciștii secolului al XVIII-lea, revoluționarii din 93 și organizatorii moderni.

Să trecem acum la consecințele celor două sisteme pe care tocmai le-am pus în opoziție, și să începem cu sistemul jurist.

Cea dintâi consecință este de a deschide un câmp fără limite imaginației utopiștilor.

Acest lucru este evident. Odată ce am declarat de principiu că Proprietatea își datorează existența Legii, există atâtea moduri posibile de organizare a munci câte legi posibile există în mintea visătorilor. Odată ce am declarat de principiu că legislatorul este însărcinat să aranjeze, să combine și să fasoneze după bunul plac persoanele și proprietățile, nu există margini la modurile imaginabile conform cărora persoanele și proprietățile vor putea fi aranjate, combinate și fasonate. În acest moment, există cu siguranță în circulație, în Paris, mai mult de cinci sute de proiecte de orgnizare a muncii, fără a număra un număr egal de proiecte de orgnizare a creditului. Fără îndoială aceste planuri sunt contradictorii între ele, dar toate au în comun faptul de a se baza pe acest mod de gândire: Legea crează dreptul de proprietate; legislatorul dispune ca un stăpân absolut de muncitori și de roadele muncii lor.

Printre aceste proiecte, cele care au atras cel mai mult atenția publică sunt proiectele lui Fourrier, lui Saint-Simon, lui Owen, lui Cabet, lui Louis Blanc⁸. Însă ar fi o nebunie să crezi că nu există decât aceste cinci moduri de organizare. Numărul lor este nelimitat. Fiecare dimineață ar putea da naștere unui nou mod, mai seducător decât cel din ajun, și vă las să vă gândiți ce se va întâmpla cu umanitatea dacă, atunci când una dintre aceste invenții i-ar fi impusă, se va găsi deodată una mai specioasă. Ea va fi redusă la alternativa de a schimba în fiecare dimineață modul său de existență sau de a persevera pentru totdeauna pe o cale recunoscută falsă prin simplul fapt că a calcat pe această cale.

O a doua consecință constă în a excita setea de putere în toți visătorii. Îmi imaginez organizarea muncii. A-mi expune sistemul și a aștepta ca oamenii să-l adopte dacă este bun ar presupune că principiul de acțiune este în ei. Dar în sistemul pe care îl examinez, principiul de acțiune rezidă în Legislator. „Legislatorul, cum zice Rousseau, trebuie să se simtă în stare să transforme natura umană.” Deci, eu trebuie să aspir la a deveni legislator pentru a impune ordinea socială pe care o inventez.

Este clar pe de altă parte că sistemele care au ca bază această idee că dreptul de proprietate este o instituție socială, sfârșesc toate în privilegiul cel mai concentrat sau în comunismul cel mai integral, conform bunelor sau relelor intenții ale legislatorului. Dacă are dorințe sinistre, se va servi de lege pentru a îmbogăți pe unii pe cheltuiala tuturor. Dacă ascultă de sentimente filantropice, va dori să egalizeze bunăstarea, și, pentru acest lucru, se va gândi să stipuleze în favoarea fiecăruia o participare legală și uniformă la produsele create. Rămâne de văzut dacă, în această situație, crearea produselor este posibilă.

În această privință, Luxembourg-ul⁹ ne-a prezentat recent un spectacol cu adevărat extraordinar. Nu s-a auzit, în plin secol al XIX-lea, câteva zile după revoluția din Februarie, făcută în numele libertății, un om mai puternic decât un ministru, un membru al guvernului provizoriu, un funcționar îmbrăcat cu o autoritate revoluționară și nelimitată, întrebând rece dacă, în repartiția salariilor, este bine de a ține cont de forța, talentul, activitatea, abilitatea muncitorului, adică de bogăția produsă; sau dacă, neținând cont de aceste virtuți personale, nici de efectul lor util, nu ar fi mai bine să se dea de acum înainte la toată lumea o remunerație uniformă? O întrebare care se reduce în fond la următoarea: Un metru de draperie dus la piață de către un leneș se va vinde ea la același preț ca doi metri oferiți de un om muncitor? Și, lucru care întrece orice credință, acest om a proclamat că ar prefera uniformitatea profiturilor, oricare ar fi munca oferită la vânzare, și a hotărât astfel, în înțelepciunea sa, că, deși doi sunt doi prin natură, nu vor mai fi decât unul prin lege.

Iată unde ajungem când plecăm de la ideea că legea este mai puternică decât natura.

Auditoriul, după câte se pare, a înțeles că însăși constituția omului se revoltă împotriva unui astfel de arbitrariu; că niciodată nu s-ar fi putut face ca un metru de draperie să dea naștere la aceiași remunerație ca doi metri. Că dacă ar fi așa, concurența pe care vrem să o nimicim ar fi fost înlocuită de o altă concurență, de o mie de ori mai funestă; că fiecare ar fi muncit mai puțin, ar fi depus cea mai mică activitate, căci, prin lege, recompensa ar fi întotdeauna garantată și egală pentru toți.

Dar cetățeanul Blanc prevăzuse obiecția, și, pentru a preveni acest blând farniente, vai! atât de natural omului, când munca nu este remunerată, și-a închipui ca în fiecare comună să fie ridicat un stâlp unde să fie înscrise numele leneșilor. Dar nu a spus dacă vor fi existând și inchizitori pentru a descoperi păcatul lenei, tribunale pentru a-l judeca, și jandarmi pentru a executa sentința. Trebuie remarcat că utopiștii nu se preocupă niciodată de imensa mașină guvernamentală fără de care nu poate fi pusă în mișcare mecanica lor legală.

Cum delegații de la Luxembourg se arătau întrucâtva increduli, a apărut cetățeanul Vidal, secretarul cetățeanului Blanc, care a desăvârșit gândirea maestrului. După exemplul lui Rousseau, cetățeanul Vidal își propune nimic mai puțin decât să schimbe natura omului și legile Providenței.

I-a plăcut Providenței să plaseze în individ nevoile și consecințele lor, facultățile și consecințele lor, creând astfel interesul personal, altfel spus, instinctul de conservare și dragostea de dezvoltare ca marele resort al umanității. Domnul Vidal vrea să schimbe toate acestea. A privit lucrarea lui Dumnezeu și a văzut că nu este bună. Prin urmare, plecând de la acest principiu că legea și legislatorul pot totul, va suprima, prin decret interesul personal. Îl înlocuiște cu angajamentul de onoare. Oamenii nu vor mai munci pentru a trăi, pentru a face să trăiască și a crește familiile lor, ci pentru a asculta de angajamentul de onoare, pentru a evita fatalul stâlp, ca și cum acest nou mobil nu era doar un interes personal de altă speță.

Domnul Vidal citează fără încetare că angajamentul de onoare face să existe armatele. Dar, vai! trebuie spus totul, și dacă vrem să înregimentăm muncitorii, să ni se spună deci dacă Codul militar, cu cele 30 de cazuri de pedeapsă cu moartea ale sale, va deveni Codul muncitorilor?

Un efect chiar mai frapant al principiului funest pe care mă străduiesc să-l combat aici, este incertitudinea pe care o ține totdeauna suspendată, precum sabia lui Damocles, asupra muncii, capitalului, comerțului și industriei; și acest lucru este atât de grav încât îndrăznesc să cer toată atenția cititorului.

Într-o țară ca Statele Unite, unde dreptul de Proprietate este plasat deasupra Legii, unde forța opiniei publice nu are ca misiune decât a impune respectul față de acest drept natural, fiecare își poate consacra cu toată încrederea capitalul și brațele sale producției. Nu trebuie să se teamă că planurile sale vor fi dintr-o clipă într-alta bulversate de puterea legislativă.

Dar când, dimpotrivă, declarând ca principiu că nu munca, ci Legea este fundamentul Proprietății și se admite ca toți intriganții utopiști să își impună combinațiile lor, de o manieră generală și prin autoritatea decretelor, cine nu vede că întoarcem împotriva progresului industrial întreaga prevedere și prudență pe care natura a pus-o în inima omului?

Care este în acest moment curajosul speculator care ar îndrăzni să ridice o uzină sau să pornească o întreprindre? Ieri se decretează că nu va fi permis a munci decât un număr determinat de ore. Astăzi se decretează că salariul unui anumit tip de muncă va fi fixat; cine poate prevedea decretul de mâine, cel de poimâine, cele din zilele următoare? Din moment ce legislatorul se plasează la această distanță incomensurabilă de ceilalți oameni; din moment ce crede, cu toată conștiința, că poate să dispună de timpul lor, de munca lor, de tranzacțiile lor, de toate lucrurile care sunt Proprietăți, care om, de pe tot cuprinsul țării, are cea mai mică cunoștință de poziția forțată în care Legea îl va plasa mâine pe el și pe profesia lui? Și, în aceste condiții, cine poate și vrea să întreprindă ceva?

Nu neg că, printre nenumăratele sisteme la care acest fals principiu dă naștere, un mare număr, cel mai mare număr chiar, pleacă de la intenții binevoitoare și generoase. Dar ceea ce este redutabil este principiul însuși. Scopul manifest al fiecărei combinații particulare este de a egaliza prosperitate. Dar efectul cel mai manifest al principiului pe care aceste combinații se întemeiază este de a egaliza sărăcia; nu zic destul; presupune a coborâ la rangul mizerabililor familiile înstărite, și a decima prin boli și inaniție familiile sărace.

Mărturisesc că sunt îngrozit pentru viitorul țării mele când mă gândesc la gravitatea dificultăților financiare pe care acest periculos principiu vine să le agraveze și mai mult.

Pe 24 februarie¹⁰, am găsit un buget care depășește proporțiile pe care Franța le poate atinge în mod rezonabil; și, în plus, conform ministrului actual de finanțe, datorii de aproape un milliard cu scadență imediată. De la această situație, deja atât de alarmantă, cheltuielile au crescut continuu, iar veniturile s-au diminuat fără încetare.

Și asta nu este totul. S-a aruncat publicului, cu o risipă fără măsură, două feluri de promisiuni. După unele dintre acestea, îl vom pune în posesia unei mulțimi fără număr de instituții binefăcătoare, dar costisitoare. După altele, vom suprima toate impozitele. Astfel, pe de-o parte, se vor multiplica creșele, sălile de azil, școlile primare, școlile secundare gratuite, atelierele de muncă, casele de pensii ale industriei. Se va indemniza proprietarii de sclavi; vor fi despăgubiți sclavii însăși; statul va întemeia instituții de credit; va împrumuta muncitorilor instrumente de muncă; dublează armata, reorganizează marina, etc., etc, și, pe de altă parte, suprimă impozitul pe sare, dările și toate contribuțiile cele mai impopulare.

Cu siguranță, orice idee ne-am face despre resursele Franței, se va admite cel puțin că trebuie ca aceste resurse să se dezvolte pentru a face față acestei duble întreprinderi, atât de gigantică și, în aparență, atât de contradictorie.

Dar iată că în mijlocul acestei mișcări extraordinare, și care ar putea fi considerată ca fiind deasupra forțelor umane, chiar și atunci când toate energiile țării ar fi îndreptate către munca productivă, un strigăt se ridică: Dreptul de proprietate este o creație a legii. Ca urmare, legislatorul poate să emită în fiecare moment, și conform teoriilor sistematice cu care mintea îi este înțesată, decrete care bulversează toate combinațiile industriei. Muncitorul nu este proprietarul unui lucru sau a unei valori pentru că a creat-o prin muncă, ci pentru că legea de azi i-o garantează. Legea de mâine poate retrage această garanție, și atunci proprietatea nu mai este legitimă.

Întreb, ce se poate întâmpla ca urmare a acestui lucru? Capitalul și munca se înspăimântă; ele nu mai pot conta pe viitor. Capitalul, sub lovitura unei astfel de doctrine, se va ascunde, va dezerta, se va nimici. Și ce se va întâmpla atunci cu muncitorii, acești muncitori pentru care profesați o afecțiune atât de vie, atât de sinceră, dar atât de puțin luminată? Vor fi ei mai bine hrăniți când producția agricolă va fi oprită? Vor fi ei mai bine îmbrăcați când nimeni nu va îndrăzni să deschidă o fabrică? Vor avea ei mai multe locuri de muncă când capitalurile au dispărut?

Și impozitul, de unde îl veți mai obține? Și finanțele, cum se vor mai restabili ele? Cum veți mai plăti armata? Cum vă veți mai achita datoriile? Cu ce bani veți împrumuta voi instrumentele de muncă? Cu ce resurse veți susține aceste instituții caritabile, atât de ușor de decretat?

Mă grăbesc să abandonez aceste triste considerații. Îmi rămâne să examinez în privința consecințelor sale principiul opus celui care prevalează astăzi, principiul economic, principiul care derivă din muncă și nu din lege dreptul de proprietate, principiul care spune: Proprietatea există înainte de Lege; legea nu are altă misiune decât să impună respectarea proprietății oriunde există, oriunde ea se formează, în orice fel a creat-o cel care a muncit, izolat sau în asociere cu alte persoane, cu condiția să fi respectat dreptul celuilalt.

Mai întâi, cum principiul juriștilor include în mod virtual sclavia, cel al economiștilor conține libertatea. Proprietatea, dreptul de a te bucura de fructul muncii tale, dreptul de a munci, de a te dezvolta, de a-ți exercita facultățile, așa cum crezi de cuviință, fără ca statul să intervină altfel decât prin acțiunea sa protectoare, înseamnă libertate. – Și nu pot încă să înțeleg de ce numeroșii partizani ai sistemelor opuse lasă să subziste pe drapelul Republicii cuvântul libertate. Se spune că unii dintre ei l-au șters pentru a-l înlocui cu cuvântul solidaritate. Aceștia sunt cei mai sinceri și mai consecvenți. Numai că ar fi trebuit să spună comunism, și nu solidaritate, căci solidaritatea intereselor, ca și proprietatea, există în afara legii.

Acest principiu implică pe deasupra unitate. Așa cum am văzut deja, dacă legislatorul crează dreptul de proprietate, există atâtea moduri de a exista a proprietății câte erori pot exista în mintea utopiștilor, adică un infinit. Dacă, dimpotrivă, dreptul de proprietate este un fapt providențial, anterior oricărei legislații umane și pe care legislația are ca scop să îl facă respectat, nu există loc pentru niciun alt sistem.

Mai înseamnă în plus securitate, și acest lucru este absolut evident: să fie bine recunoscut în sânul unui popor, că fiecare trebuie să își producă propriile mijloace de existență, dar și că fiecare are un drept anterior și superior legii asupra roadelor muncii sale; că legea umană nu a fost necesară și n-a intervenit decât pentru a garanta tuturor libertatea de a munci și proprietatea roadelor sale; este evident că un viitor de securitate deplină se deschide în fața umanității. Ea nu trebuie să se mai teamă că puterea legislativă vine, decret după decret, să-i oprească eforturile, să-i stânjenească combinațiile, să-i deruteze prevederea. La adăpostul acestei securități, capitalurile se vor forma rapid. Creșterea rapidă a capitalurilor este la rândul său motivul unic al creșterii valorii muncii. Clasele muncitoare vor fi deci într-o stare fericită; ele însele vor concura la formarea noilor capitaluri. Ele vor fi capabile într-o măsură mai mare de a se elibera de munca salarială, de a se asocia în întreprinderi, de a întemeia propriile întreprinderi, de a-și recâștiga demnitatea.

În sfârșit, principiul etern că statul nu trebuie să fie producător, ci să procure securitate producătorilor, antrenează în mod necesar economie și ordine în finanțele publice; prin urmare, numai acest principiu face posibilă o bună și justă repartiție a impozitului.

Într-adevăr, statul, să nu uităm niciodată, nu are resurse proprii. Nu are nimic, nu posedă nimic în afară de ceea ce ia de la muncitori. Atunci când se amestecă în toate, înlocuiește activitatea privată cu trista și costisitoarea activitate desfășurată din banii săi. Dacă s-ar recunoaște, ca în Statele Unite, că misiunea statului este de a procura tuturor o securitate deplină, această misiune, ar putea fi îndeplinită cu câteva sute de milioane. Grație acestei economii, combinată cu prosperitatea industrială, va fi în sfârșit posibil să fie înființat impozitul direct, unic, lovind exclusiv proprietatea realizată de orice natură.

Dar pentru asta, trebuie așteptat ca experiențe probabil crude să diminueze puțin credința noastră în Stat și să crească credința noastră în Umanitate.

Voi încheia cu câteva cuvinte asupra Asociației pentru Libertatea Schimburilor¹¹. I s-a reproșat mult acest titlu. Avdersarii săi s-au bucurat, partizanii săi sau mâhnit de ceea ce ce atât unii cât și ceilalți considerau ca fiind o greșeală.

„De ce semănați în felul acesta neliniște? spuneau aceștia din urmă. De ce înscrieți pe drapelul vostru un principiu? De ce nu vă mărginiți să reclamați în cea ce privește tarifele vamale aceste modificări înțelepte și prudente pe care timpul le-a făcut necesare și cărora experiența le constată oportunitatea?”

De ce? pentru că, în ochii mei cel puțin, niciodată liberul schimb n-a fost o chestiune de vamă și de tarif, ci o chestiune de drept, de justiție, de ordine publică, de Proprietate. Pentru că privilegiul, sub orice formă se manifestă, implică negarea sau disprețul proprietății; pentru că intervenția statului pentru a nivela averile, pentru a crește partea unora pe cheltuiala altora, înseamnă comunism, tot așa cum o picătură de apă este apă ca și întreg Oceanul; pentru că am prevăzut că, odată pus sub îndoială principiul proprietății sub o anumită formă, nu va trece mult timp până ce acesta va fi atăcat sub mii de diverse alte forme; pentru că nu mi-am părăsit solitudinea pentru a urmări o modificare parțială a tarifelor, care ar fi implicat adeziunea mea la această falsă noțiune conform căreia legea este anterioară proprietății, ci pentru a zbura în ajutorul principiului opus, compromis de regimul protecționist; pentru că eram convins că proprietarii funciari și capitaliștii sădiseră ei înșiși, în chestiunea tarifelor, germenul acestui comunism care îi înspăimântă acum, pentru că cereau legii suplimente de profit în prejudiciul claselor muncitoare. Vedeam că aceste clase nu vor întârzia să reclame de asemenea, în virtutea egalității, beneficiul legii aplicate să niveleze prosperitatea, ceea ce înseamnă comunism.

Să se citească primul document emanant de la Asociația noastră, programul redactat într-o ședință preparatoare, în 10 mai 1846; vă veți convinge care a fost gândirea noastră dominantă:

„Schimbul este un drept natural ca și Proprietatea. Orice cetățean care a creat sau a achiziționat un produs trebuie să aibă opțiunea sau de a-l aplica imediat la propriul uz, sau de a-l ceda oricui, de pe suprafața globului, care consimte să îi dea în schimb obiectul dorințelor sale. A-l priva de această facultate, când nu face uz de nimic contrar ordinii publice sau bunelor moravuri, și numai pentru a satisface conveniența unui alt cetățean, înseamnă a legitima o spoliere, a răni legea dreptății.”

„Înseamnă pe deasupra a viola condițiile ordinii; căci ce ordine poate să existe în sânul unei societăți în care fiecare industrie, ajutată în acest scop de lege și de forța publică, își caută succesele în oprimarea succeselor tuturor celorlalți?”

Plasam chestiunea mult deasupra tarifelor încât adăugam:

„Subsemnații nu contestă societății dreptul de a stabili, asupra mărfurilor care trec frontiera, taxe destinate cheltuielilor comune, cu condiția ca ele să fie determinate de nevoile Trezoreriei.”

„Dar imediat ce taxa, pierzându-și caracterul fiscal, are ca scop de a respinge produsul străin, în detrimental fiscului însuși, pentru a ridica artificial prețul produsului național similar, și de a jefui astfel comunitatea spre profitul unei clase, din acest moment Protectionismul, sau mai degrabă Spolierea, se manifestă, și acesta este principiul pe care Asociația aspiră să-l ruineze în spirite și să-l șteargă complet din legile noastre.”

Cu siguranță, dacă nu am fi urmărit decât o modificare imediată a tarifelor, dacă am fi fost, cum s-a pretins, agenții anumitor interese comerciale, ne-am fi păzit să înscriem pe drapelul nostru un cuvânt care implică un principiu. Credeți că nu am presimțit obstacolele pe care ni le-ar suscita această declarație de război la adresa injustiției? Nu știam eu foarte bine că ocolind, ascunzând, acoperind jumătate din gândirea noastră am fi ajuns mai devreme la o astfel de victorie parțială? Dar cât ar fi degajat și protejat aceste triumfuri, de altfel efemere, principiul Proprietății, pe care noi înșine l-am fi ținut în umbră și scos înafara cauzei?

O repet, ceream abolirea regimului protecționist, nu ca o bună măsură guvernamentală, ci ca o măsură de justiție, ca realizarea libertății, ca consecința riguroasă a unui drept superior legii. Ceea ce doream în fond, nu trebuia să o disimulăm în formă.

Se apropie timpul când se va recunoaște că am avut dreptate de a nu consmiți să punem în titulatura Asociației noastre un artificiu, o capcană, o surpriză, un echivoc, ci expresia sinceră a unui principiu etern de ordine și justiție, căci nu există putere decât în principii; ele singure sunt flacăra inteligențelor, punctul de raliere al convingerilor rătăcite.

În timpurile din urmă, o tresărire universală a parcurs, ca un fior de spaimă, întreaga Franță. Doar la auzul cuvântului comunism, toate existențele s-au alarmat. Văzându cum apar în ziua mare și aproape oficial sistemele cele mai ciudate; văzând cum se succed decrete subversive, care pot fi urmate de decrete încă și mai subversive, fiecare s-a întrebat pe ce cale mergem. Capitalurile s-au înspăimântat, creditele au fugit, munca a fost suspendată, fierăstrăul și ciocanul s-au oprit la mijlocul operei lor, ca și cum un curent electric funest și universal ar fi paralizat dintr-o dată inteligențele și brațele. Și de ce? Pentru că principiul proprietății, deja compromis, în esență, de către regimul protecționist, a resimțit noi zguduiri, consecințe ale celei dintâi; pentru că intervenția Legii în materie de industrie, și ca mijloc de a pondera valorile și de a echilibra avuțiile, intervenție a cărei primă manifestare a fost regimul protecționist, amenință să se manifeste sub mii de forme cunoscute sau necunoscute. Da, o zic cu glas tare, proprietarii funciari, cei care sunt considerați proprietari prin excelență, sunt cei care au zguduit principiul proprietății pentru că ei au făcut apel la lege pentru a da terenurilor și produselor lor o valoare falsă. Capitaliștii sunt cei care au sugerat ideea nivelării averilor prin lege. Protecționismul a fost precursorul comunismului; ba mai mult zic, i-a fost prima manifestare. Căci, ce cer astăzi clasele în nevoie? Ele nu cer altceva decât ceea ce au cerut și au obținut capitaliștii și proprietarii funciari. Ele cer intervenția legii pentru a pondera, echilibra, egaliza avuțiile. Ceea ce ei au făcut prin vamă, ele vor să facă prin alte instituții; însă principiul este tot același, a lua pe căi legislative unora pentru a da altora; și, desigur pentru că voi, proprietarii și capitaliștii, sunteți cei care ați făcut ca acest principiu să fie admis, să nu protestați cu surprindere dacă și cei mai nefericiți vor și ei să beneficieze de el. Ei au cel puțin o îndreptățire pe care voi nu o aveați.

Dar se deschid în sfârșit ochii, se vede către ce prăpastie ne împinge această primă atingere adusă condițiilor esențiale ale oricărei securități sociale. Nu este oare aceasta o teribilă lecție, o dovadă sensibilă al acestei înlănțuiri de cauze și efecte prin care a apărut într-un timp îndelungat justiția retribuțiilor providențiale, a vedea astăzi bogățiile înspăimântându-se în fața invaziei unei false doctrine căreia ei înșiși i-au pus bazele injuste și ale cărei consecințe credeau că le puteau face în mod pașnic să funcționeze numai spre profitul lor? Da, prohibiționiști, voi ați fost promotorii comunismului. Da, proprietari, voi ați distrus în spirite adevărata noțiune de Proprietate.

Această noțiune este dată de Economia politică și voi ați proscris Economia politică pentru că, în numele dreptului de proprietate, ea combătea nedreptele voastre privilegii. – Și când școlile moderne, aceste școli care vă înspăimântă atât de mult, au luat puterea, la ce s-au gândit ele, ca și voi, prima dată? Să suprime Economia politică, căci știința economică este un protest perpetuu împotriva acestei nivelări legale pe care voi ați căutat-o și pe care alții o caută astăzi după exemplul vostru. Ați cerut Legii alt lucru și mai mult decât trebuie cerut Legii, alt lucru și mai mult decât Legea poate să ofere. I-ați cerut nu securitatea (aceasta ar fi fost dreptul vostru), ci plus-valoarea a ceea ce vă aparține, ceea ce nu putea să vă fie acordat fără a aduce atingere drepturilor celuilalt. Și acum, nebunia pretențiilor voastre a devenit nebunia universală. – Și dacă doriți să exorcizați furtuna care amenință să vă înghită, nu vă rămâne decât o resursă. Recunoașteți-vă eroarea; renunțați la privilegiile voastre; faceți ca Legea să reintre în atribuțiile sale; reînchideți Legislatorul în rolul său. Ne-ați delăsat, ne-ați atăcat, pentru că nu ne înțelegeați, fără îndoială. Așa cum ați deschis prăpastia cu propriile voastre mâini, grăbiți-vă să vă alăturați nouă, în propaganda noastră în favoarea dreptului de proprietate, dând acestui cuvânt, repet, seminificația sa cea mai largă, incluzând aici și facultățile omului și tot ceea ce ele reușesc să producă, că e vorba de muncă sau de schimb.

Doctrina pe care o apărăm excită o anumită neîncredere datorită extremei sale simplități; ea se mărginește să ceară legii Securitate pentru toți. Ne este greu să credem că mecanismul guvernamental ar putea fi redus la aceste proporții. Mai mult, cum această doctrină închide Legea în limitele Justiției universale, îi reproșăm că exclude Fraternitatea. Economia politică nu acceptă o astfel de acuzație. Acesta va fi obiectul unui viitor articol¹².

Note: