De ce acum?
Când am auzit că Institutul Mises România a inclus în planul editorial pentru anul 2021 eseul Profituri și Pierderi, am primit vestea cu bucurie. Traducerea în limba română a textului lui Mises era deja disponibilă pe site-ul institutului, dar punerea sa în circulație și în format tipărit este de bun augur pentru anul tocmai început. În acest sens, am aminti trei considerente.
În primul rând, este vorba de recunoașterea simbolică a importanței pe care o are respectivul text. Trăim vremuri în care internetul și mijloacele de comunicare electronice ne permit accesul la o cantitate enormă de informație. În ziua de azi, ne confruntăm mai puțin cu problema intrării în posesia materialelor scrise, cât cu selectarea textelor care merită a fi citite și parcurgerea lor propriu-zisă. Și deprinderile noastre de consum literar s-au modificat în consecință. Ne-am obișnuit să citim direct de pe ecranele diferitelor aparate — cât de redundant pare să fie mesajul care te îndeamnă să te gândești de două ori dacă chiar ai nevoie să imprimi emailul pe care tocmai l-ai primit. Nu orice pastișă merită să vadă lumina tiparului și să ocupe spațiu în bibliotecă, iar plăcerea răsfoirii unei cărți ne-o rezervăm pentru un grup select de lucrări, cel mai probabil cele pe care vrem să le citim atent, cu creionul în mână, și asupra cărora ne propunem să revenim.
În acest context, publicarea eseului lui Mises, și în limba română, vine ca o încununare a unei lucrări excelente: pe cât de concisă, pe atât de clar scrisă și, totodată, bogată în noțiuni fundamentale. Cine este intimidat de dimensiunea tratatului lui Mises, Acțiunea umană, poate găsi în paginile acestui eseu o foarte bună introducere în ceea ce privește funcționarea economiei de piață. Nu cunoaștem nicio altă lucrare de dimensiuni comparabile care să explice atât de bine funcția economică jucată de antreprenor și de rolul social al profitului și al pierderii, iar trimiterea spre tipar a acestui eseu vine să întărească acest mesaj. Totodată, faptul că proiectul editorial se desfășoară sub egida Institutului Mises România reprezintă o garanție că forma materială în care este turnat produsul intelectual este pe măsura ideilor cuprinse în corpul acestuia. Recunoașterea simbolică a importanței pe care o are eseul lui Mises este confirmată și de calitatea estetică a cărții pe care o aveți în față.
În al doilea rând, publicarea acestui eseu și promovarea sa printre potențialii antreprenori sunt acțiuni binevenite, în condițiile în care discuțiile legate de beneficiile personale și acțiunile pe care trebuie să le aplice orice mic întreprinzător care vizează succesul suferă de multe erori. Așa cum vom încerca să arătăm în paginile următoare, în ultimii ani a devenit de bonton să lauzi îndeletnicirea de antreprenor, fără a fi însă clar ce presupune acest tip de activitate. Din acest punct de vedere, Profituri și pierderi vine ca un tratament menit să lămurească esența antreprenorului în funcționarea sistemului economic, îndepărtând astfel ideile greșite care prevalează în discursul public legate de acest subiect.
Eseul lui Mises are, prin urmare, o miză importantă și pentru „practician”, nu doar pentru economistul pur. Cartea de față nu oferă soluții concrete pentru probleme din practica de afaceri și nici nu oferă idei legate de unde să îți investești banii. Însă prin faptul că demontează o sumedenie de erori larg răspândite, chiar după mai bine de șaptezeci de ani de la apariția inițială a textului, considerăm că eseul de față reprezintă un ghid necesar pentru înțelegerea problemelor de care ar trebui să se preocupe cu precădere antreprenorul. Accentul pe care Mises îl pune pe identificarea și adresarea nevoilor în continuă schimbare ale consumatorului poate părea o chestiune de bun simț care se află pe radarul oricărui practician. Însă de câte ori nu s-a întâmplat să constatăm că planurile antreprenorilor sunt mai degrabă axate pe introducerea unei inovații tehnologice, atenția fiind concentrată pe o problemă inginerească și abia apoi pe consumator? Sau de câte ori se întâmplă ca din discuții cu diferiți antreprenori să observăm că cea mai mare parte a efortului lor este îndreptată spre manipularea unui anumit instrument de marketing – cum ar fi, de pildă, optimizarea site-ului sau postarea de materiale traduse pentru îmbunătățirea poziției pe care se află în ierarhia motorului de căutare –, în timp ce adaptarea bunului sau serviciului la preferințele consumatorului este văzută ca o chestiune secundară. Prin urmare tratamentul pe care ni-l propune Mises nu oferă numaidecât răspunsuri legate de metodele aplicabile în administrarea unei afaceri, ci îl lămurește pe practician la ce întrebări merită să caute un răspuns.
Nu în ultimul rând, publicarea eseului Profituri și pierderi vine într-un moment oportun, dacă luăm în considerare discursul și acțiunile decidenților politici din ultimii ani. Intervenționismul, adică imixtiunea statului în mecanismul de funcționare al pieței pentru a deturna alocarea resurselor și rezultatele pe care le-ar fi produs ordinea capitalistă neobturată, continuă să fie prezentat ca singura opțiune sistemică funcțională. Capitalismul este atacat din toate părțile, fiind calul de bătaie pentru toate problemele sociale. Cele mai multe voci critice au abandonat osanalele eficienței presupuse și sperate a socialismului, retrăgându-se pe o poziție aparent mai puțin radicală: sistemul economiei de piață poate fi și se impune a fi îmbunătățit. Sunt voci care deplâng năravul oamenilor de afaceri de a căuta numai câștigul pe termen scurt, lăsând astfel neexploatate oportunitățile care implică riscuri prea mari și investiții pe o perioadă prea lungă. Alții critică atenția exclusivă de care se bucură acționarii și monomania acestora pentru profit. Capitalismul trebuie regândit pentru a deveni mai inclusiv și sensibil la obiectivele terților cointeresați (engl. stakeholders) – a se citi alți indivizi decât proprietarii afacerilor respective. Iar criticile nu se opresc aici. Dacă piața este caracterizată de concurență imperfectă, autoritățile trebuie să ia măsuri pentru a stârpi profiturile necuvenite și a edulcora problema inegalității. Cu alte cuvinte, capitalismul trebuie salvat de sine însuși.
Interesant este că toate aceste acuze la adresa economiei de piață nu reclamă doar câteva măsuri intervenționiste punctuale – până de curând discursul era axat pe temperarea exceselor capitalismului. În prezent, tot mai multe voci cer reformarea fundamentală, resetarea și regândirea din temelii a economiei de piață. De asemenea, scara la care se impune introducerea de măsuri intervenționiste transcende granițele naționale. Din ce în ce mai multe probleme se cer a fi adresate la scară internațională sau chiar globală: controlarea fenomenelor meteorologice prin politici economice, temperarea riscurilor geopolitice și epidemiologice prin scurtarea lanțurilor valorice internaționale, armonizarea taxelor la nivel mondial și redistribuirea încasărilor la bugetul de stat în funcție de locul unde bunurile sunt propriu-zis comercializate sunt doar câteva dintre măsurile care au ținut capul de afiș în ultimii doi ani.
În acest peisaj, publicarea eseului lui Mises vine ca un antidot la acest veritabil val de idei anti-capitaliste. Remarcabil este cât de relevant continuă să fie acest text la mai bine de șaptezeci de ani de la prima sa apariție. Contextul și scopul vizat de Mises sunt și ele importante pentru a înțelege de ce acest eseu furnizează cititorului răspunsuri pentru problemele mai sus amintite, cele mai multe dintre acestea fiind abordate direct de autor. Acest fapt atestă nu doar lipsa de originalitate a adepților intervenționismului, care aplică de fapt tehnica plăcii stricate, ci și calibrul intelectual și puterea lui Mises de a reduce la esență argumentele economice.
Profituri și pierderi apare, pentru prima dată, la doi ani după publicarea Acțiunii umane,[1] tratatul bucurându-se de o foarte bună primire, la acea vreme, în rândul simpatizanților pieței libere. Motivat de acest succes, în perioada imediat următoare, Mises își îndreaptă efortul înspre combaterea ideilor intervenționiste.[2] Astfel, în 1950 apare eseul „Calea de mijloc” duce spre socialism,[3] urmat apoi de o serie de articole în publicații periodice cu vocație libertariană. În același an, Mises ia parte la o conferință menită să reunească economiști și politicieni de dreapta pentru a discuta impactul măsurilor economice care tocmai fuseseră reintroduse cu prilejul izbucnirii războiului din Coreea. Cu această ocazie,[4] Mises se pronunță împotriva încercărilor de a combate efectele inflației – un fenomen cu origini monetare – prin introducerea unor prețuri maxime, atrage atenția asupra nivelului prea ridicat al taxelor și la faptul că folosirea tiparniței pentru finanțarea cheltuielilor publice nu este o soluție pe termen lung. De asemenea atrage atenția unui membru al legislativului american că eliminarea portițelor fiscale este o falsă soluție. Mises se apucă apoi de pregătirea textului pentru întâlnirea din 1951 a Societății Mont Pelerin, care urma să se reunească în toamna acelui an la Beauvallon, în Franța. Textul este finalizat încă din luna iunie și este imediat acceptat spre publicare de editura condusă de Frederick Nymeyer, cu intenția de a fi diseminat publicului larg.
Din perspectiva apariției textului Profituri și pierderi merită să punctăm că publicul vizat inițial de Mises era format din membrii Societății Mont Pelerin, care era alcătuit din economiști, istorici, formatori de opinie, oameni de afaceri și decidenți politici. Prin urmare, Mises se adresa unui public specializat. Faptul că textul a fost considerat potrivit pentru diseminare largă (triajul inițial a fost de 5.000 de unități), indică ceva și despre stilul de scris al lui Mises: clar, logic și parcimonios în folosirea jargonului. Totodată, subiectul prezentării pe care Mises a susținut-o cu prilejul întâlnirii din septembrie spune ceva nu doar despre contextul istoric mai larg, de care am discutat deja, ci și despre ideile pe care cei mai mulți membri ai Societății Mont Pelerin le aveau privitor la mediul privat și la piața liberă. Nu este întâmplător că textul lui Mises este presărat cu discuții critice la adresa unui număr mare de măsuri intervenționiste.
Bunăoară, regăsim tratată problema concurenței imperfecte, reglementarea monopolurilor fiind un subiect predilect pentru neoliberali. Aceștia compuneau majoritatea în cadrul Societății Mont Pelerin, prefixul neo- fiind menit să îi distingă de alte ramuri ale familiei liberale, mai ales de cea manchesteriană, din care făcea parte și Mises. Acuzațiilor că firmele abuzează de „puterea lor economică” pentru a restrânge artificial cantitatea produsă în vederea creșterii prețurilor sunt respinse de Mises, care amintește de constrângerea rarității. Realizarea unei producții mai mari implică restrângerea producției altor bunuri. Dacă criticii știu într-adevăr în ce scop ar fi mai bine utilizați factorii de producție, de ce nu pun în practică ceea ce propovăduiesc?
De asemenea, regăsim și un atac la adresa adepților folosirii matematicii în modelarea fenomenelor economice. Seduși de propriul aparat matematic, acești economiști acordă atenție aproape exclusivă stărilor finale. Acest lucru nu este întâmplător, situațiile de echilibru fiind singurele care se pretează modelării. Problema decurge din faptul că, la echilibru, este exclusă, prin definiție, orice schimbare. Astfel rolul jucat de antreprenor, precum și de profit sau pierdere, este eliminat din discuție. Nu este de mirare, atunci, că majoritatea economiștilor nu au înțeles argumentul lui Mises referitor la imposibilitatea calculului în socialism. În absența survenirii oricărei schimbări, ecuațiile matematice sunt suficiente pentru a descrie alocarea optimă a resurselor. Însă o astfel de situație nu are nicio relevanță pentru lumea reală, aflată sub imperiul incertitudinii. Mai mult, rolul antreprenorului în capitalism nu se rezumă doar la optimizarea activității dintr-o unitate productivă dată, ci presupune, în primul rând, luarea deciziilor mari, privitoare la ramurile producției în care trebuie efectuate sau menținute investițiile. Verdictul lui Mises este fără echivoc: economiștii au fost induși în eroare de propriul instrumentar matematic. Înțelegerea naturii profitului, a pierderii și a funcției antreprenoriale reprezintă condiții necesare pentru o teoretizare corectă a fenomenului economic.
În ceea ce privește propunerile de reformă socială sau chiar de regândire fundamentală a sistemului capitalist, poziția lui Mises este clară: ceea ce deplâng susținătorii unor astfel de măsuri sunt false probleme, iar măsurile propuse pentru le adresa vor avea efecte contrare față de rezultatele vizate. Antreprenorii determină prin deciziile lor cursul producției, însă activitatea lor este în permanență dependentă de preferințele consumatorilor. În ultimă instanță, consumatorul este cel care decide ce se va produce și care este remunerația fiecărui factor de producție și a antreprenorului. Profitul și pierderea sunt rezultatul schimbării continue și al anticipațiilor corecte sau greșite în baza cărora antreprenorii organizează procesul productiv. Profitul este rezultatul care revine antreprenorului în măsura în care abordează alocarea ineficientă a resurselor, după ce au fost scăzute toate costurile implicate de producție din prețul obținut în urma vânzării bunului final. Pe lângă acest caracter rezidual, profitul are și un caracter tranzitoriu, în sensul că este eliminat pe măsură ce alți antreprenori încep să adreseze și ei respectiva inadvertență în alocarea resurselor. Deci, din punct de vedere economic, nu putem discuta de profit excesiv, iar dimensiunea unei afaceri nu este în sine un fapt condamnabil.
De asemenea, abolirea profitului are consecințe grave, indiferent de metoda prin care este pusă în practică. Dacă soluția pentru care se optează constă în impunerea unor prețuri maxime, atunci rezultatul va fi penuria și impunerea raționalizării, deoarece nu toată cererea venită din partea consumatorilor va putea fi satisfăcută. O a doua alternativă ar fi ca tot profitul să revină lucrătorilor, tot aceștia asumându-și deciziile productive. Dar, în această situație, consumul de capital ar fi mai ridicat, deci vor exista mai puține resurse pentru crearea de noi ramuri în conformitate cu preferințele consumatorilor, iar deciziile legate de producție vor fi dominate de interesul lucrătorilor. Cea de a treia metodă pentru abolirea profitului presupune impunerea unei taxe prin care ar fi confiscat întregul profit. În acest caz, antreprenorul ar deveni un simplu administrator, mai mult, unul iresponsabil, în sensul că nu ar mai fi supus preferințelor consumatorului. Prin urmare, oricare dintre cele trei soluții propuse de intervenționiști nu fac altceva decât să erodeze suveranitatea consumatorului. Poate intențiile celor care propun astfel de măsuri sunt bune, dar rezultatul este de fiecare dată unul nefast.
Dacă anxietatea generată de profitul nejustificat, de contabilizarea sa exactă întru scrupulozitate fiscală, sau laitmotivul redistribuției veniturilor în favoarea unor grupuri defavorizate i-a preocupat dintotdeauna pe decidenții publici și economiștii lor de curte, mult mai rar regăsim abordată problema legată de rolul și incidența pierderii. În textul lui Mises, pierderea este adusă în discuție încă din primul paragraf. Profitul și pierderea, luate împreună, asigură suveranitatea consumatorului. Profitul conduce la concentrarea resurselor în mâinile celor mai abili antreprenori, iar pierderea îi deposedează de capital pe antreprenorii mai puțin pricepuți în anticiparea preferințelor consumatorilor și îi îndeamnă să găsească un alt loc în diviziunea muncii. Profitul și pierderea joacă, deci, un rol social important: îi triază pe antreprenori și asigură că resursele se află în permanență în mâinile indivizilor care s-au dovedit, până la acest moment, cei mai buni gestionari ai resurselor limitate ale societății. Important de notat este că testul pierderii, și nu cel al profitului, reprezintă pentru Mises cea mai clară cale de identificare a antreprenorului din spatele oricărui proiect antreprenorial. Cel care suferă în ultimă instanță incidența pierderii este antreprenorul. Prin urmare, antreprenorul este și capitalist, adică, pune în joc cel puțin o parte din resursele folosite în proiectul respectiv. În practica economică, activitatea antreprenorială nu poate fi separat de instituția proprietății private.
Antidotul pe care ni-l prescrie Mises este amar pentru toți adepții schemelor intervenționiste: ideea că statul poate introduce soluții originale pentru îmbunătățirea ordinii capitaliste este iluzorie și trebuie numaidecât abandonată. Economia de piață este eficientă pentru că pune pe prim plan suveranitatea consumatorului, iar această prioritate decurge din existența profitului și a pierderii. Orice îndepărtare de la alocarea dictată de maximizarea venitului antreprenorului subminează poziția privilegiată a consumatorului, urmarea fiind că alte criterii decât satisfacerea celei mai stringente nevoi a acestuia vor surclasa ca importanță acest obiectiv. Singura alternativă la administrarea afacerilor după criteriul maximizării profitului este managementul birocratic, în care preferințele superiorului ierarhic sau al celor care elaborează bugetul public devin literă de lege, iar dacă metoda este generalizată, ajungem la socialism. Prin urmare, nu există o a treia cale. Iar „[f]iecare pas făcut în direcția eliminării profiturilor”, ne avertizează Mises, „este un pas înainte pe drumul care duce la dezintegrarea socială”.[5]
Unde ne aflăm acum? Raportarea unor discuții recente la analiza misesiană
Rolul unei prefețe este de a introduce textul pe care îl precedă, de a îl contextualiza și, eventual, de a încerca să îl raporteze la problemele care au apărut de la data apariției lucrării respective. Până la acest punct am argumentat că publicarea eseului Profituri și pierderi reprezintă o încununare simbolică a acestui text. Totodată, readucerea sa în atenția publicului cititor îndeplinește două funcții pragmatice. Pe de o parte oferă practicienilor un tratament pentru ideile greșite legate de menirea principala a antreprenorului, fiind un îndemn spre concentrarea efortului spre furnizarea unei soluții centrate pe nevoile consumatorului. Pe de altă parte, textul lui Mises este un antidot intelectual pentru o pleiadă de propuneri intervenționiste care bântuie de mai bine de șaptezeci de ani imaginația decidenților politici, a oamenilor de afaceri și economiștilor apropiați de coridoarele puterii.
În continuare vom încerca să ne raportăm la o serie de probleme recente, care au apărut după publicarea originală a textului, și care pot fi decodate apelând la ideile din textul de față. Ceea ce distinge temele pe care le vom aborda în continuare de cele deja menționate este că majoritatea sunt încadrate într-un discurs favorabil antreprenoriatului. Spre deosebire de perioada anilor 1950, când în vogă erau ideile pro-planificare, sau de discuțiile de acum treizeci de ani (aproximativ jumătatea intervalului care ne separă de data primei apariții a eseului Profituri și pierderi), când România se afla în chinurile tranziției, iar opinia publică îl denigra pe buticarul proaspăt îmbogățit, în prezent antreprenorul este privit cu simpatie. Asta nu înseamnă că atitudinea celor mai mulți concetățeni a devenit una pro piață liberă. Taxarea profitului și reglementările sunt văzute drept morale și indispensabile chiar și de economiști români consacrați, iar cititorii noștri pot sta liniștiți că nici la acest capitol nu suntem originali: se dau Premii Nobel pentru tot felul de scheme intervenționiste care abordează câte o insuficiență a pieței. Dar trecând peste efectul advers pe care multe dintre măsurile intervenționiste propuse îl au asupra micilor afaceri, putem constata că opinia publică este prietenoasă cu tipul ideal al antreprenorului, i.e., promotorul unui start-up. Din nefericire, acest entuziasm ajunge să se concretizeze altele decât cele mai fericite măsuri de politică publică. La rândul său, oferta de servicii private complementare, menite să îl asiste pe antreprenor în deschiderea unei afaceri, cade pradă unor erori conceptuale, ajungând astfel să pună prea mult accentul pe prezentarea unor tehnici de management.
În cele ce urmează, vom analiza aceste probleme prin lupa analizei misesiene, în ideea în care cheia de decodare pe care ne-o oferă eseul Profituri și pierderi, dar și opera lui Mises în ansamblul ei, ne va permite să decantăm discuțiile acum la modă legate de problema antreprenoriatului. De asemenea, în ultima parte a acestei prefețe vom prezenta și câteva asemănări între Mises și alt mare economist, Frank Knight, în ceea ce privește rolul jucat de antreprenor în gestionarea incertitudinii. Vom furniza și un argument pentru care considerăm că opera lui Mises rămâne mai relevantă pentru problemele din prezent.
Ce face și ce nu face statul pentru antreprenori: false soluții
Discuțiile legate de antreprenoriat sunt mai întâlnite ca oricând în spațiul public. Programele de studii ale marilor universități includ, de ani buni, discipline care au în denumire cuvântul antreprenor. Cum niciun lucru bun nu poate fi început prea din timp, studierea antreprenoriatului a fost inclusă și în ciclul gimnazial. Astfel, începând cu 2004, elevii din clasa a zecea studiază Educație Antreprenorială.
Simpla prezență a unor astfel de discipline în programa de învățământ nu este în sine liniștitoare sau o dovadă clară că societatea românească este dominată de sentimente favorabile pieței libere. Este cel mai bun loc în care tinerilor să le fie prezentate noțiuni despre antreprenoriat un sistem finanțat din taxe și impozite, birocratizat, în care siguranța locului de muncă este acceptată ca un dat atât de indivizii angajați în sistem, cât și de decidenții politici? Ce tip de discuții se pretează a fi purtate sub egida învățământului formal? Mai important, sunt elevii și studenții suficient de pregătiți pentru a înțelege limitările actului de predare și pentru a sesiza distincția dintre problemele practice (arată-mi cum să fac pentru a repeta și eu la rândul meu) și cele teoretice (explică-mi cum de se întâmplă un anumit fenomen pentru a înțelege principiul din spatele acestuia)? Există vreun pericol pentru învățăcei dacă se strecoară vreo eroare în actul de predare?[6] În ce măsură ar trebui să se țină cont de existența unor instituții alternative care oferă pregătire pentru viitorii antreprenori? Familia și discuțiile economice purtate în jurul mesei, locul de muncă, mentoratul, cursurile oferite de mediul privat sunt doar câteva exemple din care putem înțelege că mai există și alte opțiuni de pregătire a viitorilor antreprenori și că mai mult timp petrecut în instituțiile de învățământ înseamnă mai puține ore disponibile pentru a explora aceste posibilități. Deci, de ce încearcă școala să le facă pe toate, în loc să se concentreze pe ce face relativ mai puțin prost?
Nu știm cum ar răspunde responsabilii din Ministerul Educației la aceste întrebări. Nu tăgăduim că toate discuțiile necesare au fost purtate la vremea potrivită. Cu toate acestea, știm ce părere avea Mises despre utilizarea sistemului de învățământ pentru formarea antreprenorilor.
Prevalează astăzi o tendință de a reduce toate diferențele dintre diverse persoane la educația lor și de a nega existența inegalităților înnăscute, ce țin de intelect, de puterea voinței și de caracter. Nu se înțelege îndeobște că educația nu poate fi niciodată mai mult decât îndoctrinare cu teorii și idei deja dezvoltate. Educația, indiferent care ar fi beneficiile pe care le poate conferi, constă în transmitere de doctrine și evaluări tradiționale; ea este necesarmente conservatoare. Ea produce imitație și rutină, nu ameliorare și progres. Inovatorii și geniile creatoare nu pot fi prăsiți în școli. Ei sunt tocmai oamenii care desfid ceea ce i-a învățat școala. Pentru a fi încununat de succes în afaceri, un om nu are nevoie de o diplomă de la o școală de administrație economică. Aceste școli pregătesc subalterni pentru slujbe de subalterni. Ele nu pregătesc în nici un caz antreprenori. Un antreprenor nu poate fi pregătit astfel. Un om devine antreprenor sesizând o oportunitate și umplând lacuna existentă. Pentru a da dovadă de asemenea judecată ageră, clarviziune și energie, nu este necesară nici un fel de educație specială.[7]
Mai nou, în jurul campusurilor universitare putem observa proliferarea așa numitelor „incubatoare de afaceri”. Aceste centre vizează nu doar încurajarea demarării de mici afaceri, ci sunt văzute ca o dovadă a dinamismului instituțiilor de învățământ superior. Scopul acestor instituții este de a oferi un cadru în care potențialii antreprenori – de regulă tineri – să poată interacționa cu semenii lor, dar și cu antreprenori și investitori experimentați, într-un mediu conductiv schimbului de idei, în vederea conturării și prezentării unor planuri de afaceri. De regulă, aceste incubatoare nu sunt entități pur private. Desigur, există și excepții în acest sens, dar de cele mai multe ori, în finanțarea și operarea acestor incubatoare sunt implicați și bani publici. Pe lângă statutul public-privat care ar putea ridica niște semne de întrebare în privința profilului antreprenorilor atrași de astfel de organizații și de criteriile care stau la baza selectării ideilor considerate a avea potențial, mai există o trăsătură recurent întâlnită și care ține de filosofia din spatele acestor centre. Incubatoarele de afaceri sunt gândite într-un duh schumpeterian. Accentul pare a fi pus, în primul rând, pe inovație, iar utilizarea noilor tehnologii pare a fi un scop în sine și, totodată, calea cea mai rapidă spre îmbogățire.
Dacă este necesar ca statul să finanțeze astfel de incubatoare, în absența lor mediul de afaceri nefiind capabil să integreze ultimele soluții tehnice, este o discuție de mult tranșată de economiști. Pentru a vedea dacă este înțelept ca statul să adauge gaz pe foc prin subvenționarea unor proiecte investiționale percepute de toate părțile implicate drept riscante (nu degeaba investițiile în astfel de start-up-uri sunt denumite venture capital), mai ales într-un context în care exuberanța investițională este impulsionată de politica banilor ieftini, este suficient să facem trimitere la teoria ciclului economic.
Întreaga emulație din jurul acceleratoarelor de afaceri se bazează pe succesul de care se bucură firmele din domeniul IT din Silicon Valley. Poveste oficială și romanțată a firmelor care compun acronimul FAANG[8] le prezintă drept proiecte antreprenoriale începute cu mijloace modeste (în garajul părinților) și care au reușit să revoluționeze viața pe întregul mapamond numai grație propriei ingeniozități.
Este ceva rău în această viziune asupra vieții? Într-o oarecare măsură poate fi considerată un mod naiv de a vedea lucrurile, în sensul că multe dintre poveștile de succes care sunt luate drept model au fost construite și cu ajutorul unor relații, mai mult sau mai puțin cunoscute, cu decidenții politici. Desigur, această atitudine ingenuă nu este necesarmente condamnabilă: poate fi doar o chestiune de cunoaștere incompletă, iar ceea ce îi mână în luptă pe cei mai mulți antreprenori este strict partea vizibilă și curată a lucrurilor. Este de la sine înțeles că, mai devreme sau mai târziu, și indivizii care participă la astfel de incubatoare de afaceri va trebui să reflecteze asupra problemei morale a utilizării mijloacelor politice pentru a se îmbogăți și a pericolelor care decurg din preocuparea excesivă pentru propășirea materială. Însă, dincolo de aceste amendamente etice, mai există și problemele pragmatice care decurg din obsesia pentru inovare.
Într-un context economic și cultural marcat de politici monetare laxe și de optimism, de cele mai multe ori nefundamentat, în ceea ce privește potențialul noilor tehnologii, din ce în ce mai muți indivizi văd în deschiderea unei afaceri proprii sau în introducerea unei noi tehnologii o rețetă imbatabilă a succesului. Totodată, antreprenoriatul este văzut ca un mijloc ușor și sigur de a scăpa de rutina presupusă de un loc de muncă și o metodă de îmbogățire peste noapte. Mai îngrijorător este faptul că, în goana după inovare, indivizii nu mai privesc activitatea antreprenorială ca pe o preocupare ce necesită economisire, prudență și calcul monetar cât mai realist. Tipul de viziune care domină în prezent este că antreprenoriatul presupune risc și, necesarmente, câștiguri pe măsură, rapid obținute. Investitorii se transformă în vânători de himere (metamorfozați în unicorni) fiind dispuși să finanțeze firme care nu au înregistrat niciodată vreun profit. De asemenea, nu atât identificarea unor nevoi este văzută drept cheia succesului, cât introducerea unei abordări tehnologice cât mai elegante din punct de vedere tehnic – mai întâi găsim o soluție tehnică și abia apoi vedem ce facem cu ea, până la urmă trebuie să funcționeze. Discuțiile legate de antreprenoriat au devenit înguste, hiperspecializate pe probleme, de cele mai multe ori, inginerești. Acumularea unui stoc minim de cultură generală care să conțină noțiuni economice și de istorie economică este văzută ca o pedanterie. Cum spunea, la un moment dat, un antreprenor român: „Cine mai are timp să citească, domnule, cărți în ziua de azi?”[9]
Preocupările decidenților politici pentru propășirea economiei naționale i-au determinat pe aceștia să meargă dincolo de furnizarea de servicii de educație „gratuite” și de finanțarea incubatoarelor de afaceri. Astfel de instrumente de politică publică sunt fie prea generale și cu bătaie lungă, fie sunt prea puțin vizibile pentru alegători. Prin urmare, statul a hotărât să apeleze la o abordare mai directă. Programe precum Start-Up Nation, demarat în 2018, sau programele finanțate cu „fonduri europene” oferă fonduri nerambursabile pentru afacerile care își propun să activeze în domenii considerate cheie pentru dezvoltare și care întrunesc un număr de criterii sociale, cum ar fi: crearea unor locuri de muncă, angajarea unor persoane defavorizate, deschiderea de firme în zone sărace.
Aceste surse de finanțare s-au bucurat de o mare priză la public. La data lansării programului Start-Up Nation, toată lumea discuta de oportunitatea de a deschide o afacere fără să fie nevoie să scoată vreun ban din buzunar. Nimeni nu se întreba cine suportă costurile acestei scheme de ajutor de stat. Pentru majoritatea populației, aceste fonduri erau bani care puteau fi obținuți gratis. Pentru cei cu un minim de discernământ economic, erau bani care „trebuiau” luați. Această judecată normativă era justificată de faptul că, în absența contractării finanțării, oricum ar fi luat altcineva banii – decât niște neisprăviți, mai bine luăm noi banii și, desigur, facem ceva util cu ei. Faptul că finanțarea de la stat vine cu obligații și condiții atașate care ar fi putut conduce la osificarea structurii firmelor beneficiare, împiedicându-le pe acestea de la operarea de schimbări rapide, nu părea să îi deranjeze pe cei mai entuziaști. Pentru aceștia nu atât ideea de afaceri avea miză, cât obținerea banilor și încercatul norocului – daca nu iese afacerea, barem rămâi cu experiența. La final, cel mai important era că „măcar ai încercat ceva” – o replică adesea întâlnită și care denotă grave sincope economice și etice. Problema probabil că se trăgea și de la dificultatea de a îți imagina opțiunea sistemică alternativă: nu este oare o chestiune de natură fatidică, adesea invocată când vine vorba despre stat, că moartea și taxele sunt singurele lucruri certe în viață? În aceste condiții, de ce nu ai face tot posibilul pentru a obține banii promiși?
Într-un astfel de peisaj moral, este lesne de înțeles de ce orice discuție legată de drămuirea atentă a capitalului era o rara avis. Nimeni nu mai părea preocupat de cumpănirea atentă a alternativelor investiționale sau de bunăstarea consumatorilor. Altul era raționamentul care se cerea a fi făcut pentru a intra în posesia banilor. Concurența economică proprie pieței era înlocuită de un proces de depunere al candidaturii pentru a prinde finanțare de la stat: cine bifează cele mai multe criterii pe care aparatul birocratic le consideră relevante primește banii pentru a își încerca norocul. Suveranitatea consumatorului, votul reprezentat de fiecare bănuț pe care îl cheltuiește acesta, miza de a satisface cea mai stringentă nevoie, evitându-se astfel risipa, concentrarea resurselor în mâinile celor mai abili antreprenori erau toate eliminate din discuție. În locul acestora, statul punea propria-i discreție, finanțată din resursele extrase de la mediul privat.
Alternativa scăderii taxelor și a reducerii reglementărilor pentru a încuraja mediul de afaceri nu făcea subiectul discuțiilor aprinse. Cu toate că această soluție i-ar fi scutit pe toți antreprenorii – actuali și potențiali – de introducerea unor decizii arbitrare din partea statului, lăsând, totodată, resursele în mâinile celor care le-au creat și economisind cheltuielile publice presupuse de înființarea și operarea aparatului birocratic din spatele schemei de finanțare publică, puțini discutau despre ea. Numai o mână de intelectuali și rarisimi politicieni aminteau că statul are și această opțiune pentru a-i încuraja pe micii întreprinzători.
Oferta educațională privată: soluții parțiale
Poate am discutat deja prea mult de ce își propune statul să facă pentru antreprenori și poate ar fi cazul să ne aplecăm și asupra soluțiilor propuse de mediul privat întru ajutorarea demersurilor antreprenoriale. Pe lângă cursurile desfășurate în sistemul public de educație și în incubatoarele de afaceri, constatăm că și mediul privat vine cu o bogată ofertă de servicii educaționale. Cursanții sunt invitați să urmeze programe de formare de scurtă durată, sub îndrumarea unui trainer. Discuțiile sunt axate pe probleme „practice”, coordonatorul cursului fiind un individ informat, în primul rând, de propria sa experiență. Acest tip de programe îndeplinesc rolul unui adjuvant, în sensul că sunt menite să îi asiste pe cursanți să își rafineze propria idee de afaceri. Concret, este vorba de niște servicii de consultanță, i.e., un cumul de sfaturi și de bune-practici de management, marketing, sau alte tipuri de cunoștințe tehnice.
În ce măsură se dovedesc utile astfel de servicii pentru fundamentarea judecății de relevanță antreprenoriale, nu poate fi spus a priori. Judecata antreprenorială este de altă natură decât deducția științifică. Antreprenorul încearcă să înțeleagă și să anticipeze preferințele viitoare ale consumatorilor și evoluția prețurilor relevante pentru afacerea sa. Prin urmare, actul antreprenorial ține de înțelegerea specifică a acestuia, iar pentru raționalizarea acestui demers antreprenorul se folosește de calculul monetar. Antreprenorul utilizează prețurile istorice numai ca punct de plecare pentru a-și fundamenta estimările privitoare la evoluția viitoare a prețurilor. După ce deciziile investiționale au fost luate și resursele contractate și alocate, antreprenorul apelează tot la calcul monetar, de această dată în scopul evaluării deciziei sale. Numai ex post, adică, după ce cheltuielile au fost deja angajate și încasările realizate, poate constata dacă socoteala (anticipativă) de acasă s-a potrivit cu cea din târg, i.e., dacă a fost până la urmă validată de către toți ceilalți membri ai societății în calitatea lor de participanți pe piață.[10]
Prin urmare, discuțiile despre afaceri cu indivizi care au acumulat o oarecare experiență ca urmare a activității lor antreprenoriale din trecut pot fi utile, dar nu sunt nici pe departe necesare sau suficiente. În ultimă instanță, numai individul care participă propriu-zis cu capital la începerea afacerii, care își pune propriile resurse la bătaie, are cuvântul final în ceea ce privește concretizarea unei idei de afaceri. Consultanții contractați de pe piață sau cunoștințele care își dau cu părerea au numai un rol secundar. Cum menționează, într-un alt context, Rothbard: „[i]deile antreprenoriale fără bani [alocați în spatele acestora] sunt simple jocuri de societate”.[11] Dacă mai ținem cont și de numeroasele căderi omenești, cum ar fi plăcerea de a îi confirma visele unui apropiat și rolul ingrat care îi revine celui care năruiește prin propriile comentarii aspirațiile altuia, invidia, conformismul de grup, trufia care te îndeamnă să îți dai cu părerea când nu te pricepi la subiectul discutat, este limpede că există și pericole care pot apărea ca urmare a supunerii unei idei de afaceri la o astfel de discuție. Caveat emptor.
O potențială alternativă la serviciile de consultanță este oferită de studiul individual. Și în acest caz, oferta pe care o găsim pe piață este generoasă. Librăriile sunt pline de cărți care promit să te învețe cum să investești în mod inteligent banii, cum să deschizi firme competitive cu bani puțini, ce tip de mentalitate trebuie să adopți pentru a fi un om de afaceri desăvârșit, respectiv de ce este un scop în sine să nu lucrezi pentru alții ci pentru tine însuți – să fii propriul tău șef. La rândul lor, rețelele de socializare sunt ticsite de sfaturi și povești de succes din care poți fie să extragi niște învățăminte din experiența unor antreprenori consacrați, fie să devii mai motivat de discursul acestora – ceea ce ar fi potrivit să numim etos antreprenorial.
Cu o așa ofertă generoasă aflată la dispoziția oricui, este limpede că a devenit mai important ce citim și ce produse media consumăm. De asemenea, trebuie lămurit și în ce scop ne angajăm într-un astfel de demers. Timpul a devenit resursa relativ mai rară, nu accesul la materiale de specialitate, deci orice cititor trebuie să fie mai selectiv – în alte cuvinte, mai puțin prietenoase pentru sensibilitățile post-moderniste, cititorul trebuie să discrimineze.
Antreprenoriatul învățat din cărți: câteva discuții normative care sunt acum în vogă
Pentru o alegere informată se impune să lămurim ce fel de materiale se găsesc în librăriile fizice și în cele virtuale. O primă împărțire care se poate dovedi relevantă pentru sistematizarea discuției ar fi să distingem între discuțiile de natură normativă, respectiv pozitivă.
Discursul normativ presupune introducerea unor judecăți de valoare din partea autorului. Sub egida acestei abordări regăsim cea mai mare parte a literaturii referitoare la antreprenoriat. La rândul său, abordarea normativă poate fi subîmpărțită în lucrări și prezentări care vizează „dezvoltarea personală”, altfel spus sfaturi referitoare la buna gestionare a proiectelor antreprenoriale, respectiv materiale care discută de rolul social al antreprenoriatului. Aici pot fi încadrate toate acțiunile prescrise pentru folosirea inițiativei antreprenoriale întru producerea de beneficii pentru societate. Trebuie menționat că atât conceptului de antreprenor, cât și celui de beneficiu social li se conferă o interpretare cât se poate de elastică, i.e., după preferințele ideologice ale fiecărui autor. Amintim numai câteva teme ades întâlnite în ultimii ani și care se încadrează la această categorie.
De pildă, toate discuțiile legate de responsabilitatea socială a întreprinderilor (CSR) și discuțiile legate de reformarea sistematică a sistemului capitalist care ar trebui transformat în stakeholder capitalism – o orânduire socială în care nu proprietatea privată și profitul sunt absolutizate ci nevoile tuturor părților implicate și afectate de activitatea unei firme. Abordarea problemelor de mediu înconjurător, implicarea angajaților în luarea deciziilor, asigurarea unui grad mai mare de colectare a taxelor în vederea asigurării echității sociale sunt doar câteva dintre posibilitățile pe care le-ar deschide trecerea la noul sistem. Antreprenorii trebuie dezvățați de urmărirea investițiilor care aduc câștiguri pe termen scurt, miza fiind de a îi constrânge pentru a alege proiectele care aduc cel mai mare beneficiu pentru societate – a se citi, alții decât consumatorii.
Altă temă care s-a bucurat de mare priză și în rândul decidenților de la Bruxelles este cea a „statului antreprenorial”, cu toate că sintagma „stat solomonar” surprinde mai bine esența acestei recomandări de politică industrială. Statul este prezentat ca indispensabil pentru buna funcționare a economiei de piață și pentru creșterea economică. Numai statul este în măsură să finanțeze proiectele care au ca obiect cercetarea fundamentală, i.e., investiții în demersul științific care face posibilă dezvoltarea ulterioară a cercetării aplicative. Dată fiind durata lungă și, mai important, gradul mare de eșec al proiectelor de cercetare fundamentală, statul este singurul actor capabil să investească în acest domeniu. Se pretinde că cercetarea fundamentală este cea care a stat la baza tuturor tehnologiilor care au dus la noua revoluție industrială pe care o traversează omenirea. Internetul, ecranele capacitive, bateriile mai performante sunt numai câteva exemple invocate.
Recomandarea este ca statul să se comporte în continuare antreprenorial, preferabil cu mai mult aplomb. Modelul care trebuie urmat până la nivel de organigramă și stabilire a obiectivelor este cel al agențiilor americane specializate pe selecția și finanțarea proiectelor din domeniul apărării. Economiștii trebuie să renunțe la obsesia lor pentru eficiența cheltuirii banului public: este adevărat că astfel de proiecte au un grad foarte mare de eșec, dar puținele reușite ajung să compenseze orice pierdere. Oricum, capitalismul nu are o soluție mai bună. Dacă teoria creșterii economice endogene a arătat că, pe termen lung, numai tehnologiile noi asigură creșterea economică, atunci capitalismul nu are altă șansă în afară de statul antreprenorial. Birocrații trebuie să selecteze tehnologiile și industriile cu potențial de creștere pentru că sunt într-o poziție mai bună decât mediul privat să adopte aceste decizii pe termen lung.
În aceste condiții, ni se spune că este necesară o revoluție ideologică axată pe două paliere. Primul nivel vizat este cel al schimbării opiniei publice. Economiștii au inculcat votanților ideea greșită că aparatul birocratic este ineficient. Cum poate fi făcută o astfel de afirmație când statul a luat atâtea decizii investiționale bune și fără el capitalismul nu ar putea să mai existe? Altă problemă este că această prejudecată a publicului larg i-a inhibat pe birocrați. Aceștia sunt timorați de atitudinea ostilă a publicului și prin urmare nu mai sunt dispuși să își asume proiecte suficient de îndrăznețe. Spațiul public nu îi atrage pe indivizii care suferă de complexe de putere sau pe demagogi, așa cum susțin științele sociale, iar resursele nu sunt ineficient alocate, în ciuda a ceea ce ne spun propriile simțuri. Conform propovăduitorilor statului antreprenorial, aparatul birocratic suferă de prea multă modestie și de prudență excesivă. Soluția: o întremare spirituală a birocraților – i.e., să li se spună că trebuie să aibă mai multă încredere în abilitățile lor antreprenoriale și să scape de morbul fricii risipirii banului public – respectiv o sporire a bugetelor.
Al doilea nivel unde trebuie intervenit este cel al echității sociale. Dacă cercetarea fundamentală reprezintă condiția sine qua non a dezvoltării ulterioare a noilor tehnologii pe care companiile le înglobează în produsele pe care le aduc pe piață, înseamnă că ne confruntăm cu o problemă de distribuție a venitului. Practic costurile implicate de cercetarea fundamentală sunt socializate, iar profiturile sunt privatizate. Soluția care se impune: trebuie crescute taxele pe profit, iar firmele, mirabile dictu, nici măcar nu vor recurge la reducerea propriilor investiții.
Atât teza capitalismului axat pe grija pentru stakeholderi, cât și teza statului antreprenorial sunt profund anti-economice. Sunt măsuri intervenționiste care au fost în repetate rânduri demontate de Mises și de toți economiștii afiliați Școlii austriece care i-au călcat pe urme. Discuțiile lui Mises legate de sindicalism (înțeles ca sistemul economic în care fabricile sunt controlate de muncitorii care lucrează acolo) se aplică bine și la problema cooptării în procesul decizional al tuturor părților care au un interes în funcționarea unei firme. Cum ar mai fi luate deciziile în orice unitate de producție dacă toată lumea are un cuvânt de spus, cum pot fi reconciliate interesele divergente, și, cel mai important, ce se va întâmpla cu eficiența alocării resurselor atunci când interesele consumatorului nu mai reprezintă principalul scop spre care este îndreptată activitatea firmei. Altă temă pe care o regăsim în scrierile lui Mises și care are relevanță pentru ideea de stakeholder capitalism este de distrucționism (engl. destructionism). Introducerea sub oblăduirea statului a unor indivizi, alții decât proprietarii mijloacelor de producție (antreprenorii și capitaliștii), în luarea deciziilor va conduce, necesarmente, la consum de capital, ceea ce face întreaga societate mai săracă. Urmarea aplicării unei astfel de revoluții este distrugerea civilizației înseși. Pe de altă parte, poate că exact asta se și urmărește când se vorbește de resetări sau revoluții tehnologice – ordinea veche trebuie răsturnată pentru a fi înlocuită de orânduirea superioară.
În ceea ce privește teza statului solomonar practic avem două teme predilecte pentru intervenționiști. Pe de o parte avem tema externalităților pozitive, care se rezumă la cântarea osanalelor pentru niște pretinse beneficii pe care, în fond și la urma urmei, nu le-a solicitat nimeni. Mai mult, nu este limpede nici dacă valoarea presupuselor beneficii sociale nu este depășită de costurile implicate de furnizarea acestor beneficii. De asemenea, nu rezultă că piața neobstrucționată nu ar furniza cercetarea fundamentală invocată, ci doar că ar furniza o cantitate mai mică de astfel de servicii decât în situația în care statul ar pompa deliberat resurse în această direcție. Există vreo posibilitate să ajungem într-o situație în care avem prea multă cercetare fundamentală datorită intervenției statale sau o deviere a tipului de cercetare fundamentală efectuată? Poate că avem prea multă cercetare fundamentală pentru probleme de mediu înconjurător și prea puțină direcționată către leacuri pentru boli incurabile. Conform căror preferințe ajungem la concluzia că piața furnizează o cantitate suboptimală de cercetare fundamentală? Care este limita tare cu care se confruntă omenirea – prea puține concepte tehnologice sau prea puțin capital pentru a le aplica? Dacă meritul principal este al statului că a finanțat cercetarea fundamentală, oferind gratis mediului privat tehnologia relevantă, atunci cum se face că avem numai câteva firme care au folosit cu succes aceste cunoștințe? De asemenea, chiar dacă am admite că finanțarea publică este cea care a stat la baza noilor tehnologii – să luăm, ca exemplu, internetul, care a fost conceput ca un protocol pentru transmiterea de mesaje scrise între bazele militare – de la ce punct încolo putem considera că inovația, îmbunătățirile și schimbarea destinației pe care le-a adus inițiativa privată sunt suficiente pentru a revoluționa rezultatul cercetării fundamentale? A prezis vreodată birocrația luminată care compune statul solomonar ce potențial zace în protocolul de comunicare pe care l-a finanțat și pe care, de altfel, l-a clasat ca lipsit de aplicabilitate? Este adevărat că avem un stat prea mic, având în vedere câte resurse extrage acesta prin politică fiscală și monetară și câte domenii controlează direct (întreprinderi de stat) și indirect (toate reglementările cărora mediul privat trebuie li să se conformeze)? Asupra modestiei de care suferă aparatul birocratic și clasa politică, îi lăsăm pe cititori să reflecteze singuri.
Antreprenoriatul învățat din cărți: radiografierea literaturii pozitive
Ceea ce pare să lipsească acestor discuții normative – și probabil singura metodă prin care putem epura recomandările făcute de erori economice – este o revenire la fundamentele teoretice ale teoriei antreprenoriale. Prin urmare, vom radiografia, în continuare, discursului pozitiv sau științific, cel îndeobște întâlnit în analizele academice. Acest tip de abordare este mai puțin prizată de publicul larg din motive obiective: limbajul este unul specializat, iar problemele analizate sunt înguste și, de cele mai multe ori, fără relevanță practică. Speciile literare cele mai reprezentative pentru această abordare sunt articolul de specialitate, publicat, de regulă, în jurnalele științifice de profil și monografiile. Studierea sistematică a fenomenului antreprenorial este un aspect recent introdus în circuitul publicațiilor de specialitate, iar atenția pe care o primește îi este acordată, în special, de așa numiții economiști „heterodocși”. Economiștii mainstream[12] fiind mai degrabă preocupați de matematizarea fenomenului economic, atenția acestora concentrându-se, așa cum am menționat deja mai sus, pe descrierea relațiilor prezente în stări de echilibru, fapt care exclude, prin definiție, rolul antreprenorului.
În ceea ce privește taxonomia literaturii de specialitate, putem sistematiza discuția mergând pe trei direcții mari.[13] Mai întâi, avem lucrările care abordează problema antreprenoriatului dintr-o perspectivă ocupațională. Miza este de a explica de ce unii indivizi optează pentru self-employment în loc de a se angaja. Problemele cel mai frecvent abordate sunt leadership-ul și identificarea caracteristicilor antreprenorilor de succes. Aceste studii aparțin, mai degrabă, de sfera psihologiei și reprezintă baza științifică pentru discuțiile, deja menționate, referitoare la dezvoltarea personală.
O a doua abordare este cea structurală, a cărei unitate de referință principală este firma sau o anumită industrie, caracterizată de concurență acerbă. Preocuparea specifică a acestei abordări vizează firmele nou înființate și de mici dimensiuni (start-up). Prin urmare, aici se încadrează toate discuțiile legate de administrarea firmelor mici, venture capital, cum să îți începi propria afacere. Am putea spune că sunt discuții cu miză practică, dar care suferă de un grad ridicat de perisabilitate – cum se mai schimbă ceva în modul în care sunt administrate afacerile, cum trebuie scoasă o nouă ediție a cărții sau adus la zi studiul cu pricina.
Aceste prime două abordări aparțin, mai degrabă, sferei managementului, decât științei economice pure. Antreprenoriatul este văzut ca un rezultat – cum să devii propriul tău șef sau cum să înființezi un start-up de succes – iar abordarea este una empirică, în sensul că încearcă să extrapoleze dintr-un număr de observații recurențele identificate referitoare la modul în care antreprenorii își implementează deciziile, respectiv caracteristicile psihologice și predispozițiile cognitive ale acestora.
A treia abordare – abordarea funcțională – reprezintă contribuțiile științei economice la elaborarea unei teorii economice a antreprenoriatului. Miza este de a analiza rolul îndeplinit de antreprenor în mecanismul de formare a prețurilor și de a studia natura profitului care îi revine acestuia sau a pierderii sub incidența căreia poate pica. Conform acestei abordări, antreprenoriatul este definit ca un mod de a gândi sau de a acționa (e.g., creativitate, inovare, perspicacitate specială, adaptare, judecată de relevanță) în cadrul unui anumit proces.
Printre cei mai cunoscuți autori ale căror lucrări pot fi încadrate sub egida acestei abordări îi regăsim pe Schumpeter (antreprenorul ca lider care, grației propriei voințe, introduce o inovație făcând astfel posibilă distrugerea creatoare prin care este revoluționată structura economiei) și Kirzner (antreprenorul ca individ dotat cu perspicacitate specială, al cărui rol este de a împinge economia spre echilibru, abordând problema ignoranței). Schumpeter și Kirzner sunt două nume cunoscute deja pentru cititorii cu afinități pentru Școala austriacă. Lista poate continua cu Schultz (funcția antreprenorului este de a reajusta economia în urma unui șoc exogen) și Witt (antreprenorul ca factor coagulator la nivelul relațiilor sociale dintr-o firmă, funcția este de a face posibilă buna organizare a diviziunii interne dintr-o unitate de producție).
Încununarea abordării funcționale se regăsește însă în lucrările lui Frank Knight și Ludwig von Mises. În cazul ambilor autori – contemporani și cunoștințe directe –, antreprenorul este definit ca responsabilul de ultimă instanță în gestionarea incertitudinii. În continuare vom prezenta pe scurt câteva date biografice pentru fiecare dintre acești doi economiști și vom încerca să sintetizăm contribuția acestora la abordarea funcțională.
Mises și Knight: apropiați dar atât de diferiți
În ceea ce privește relația dintre cei doi, este limpede că între Knight și Mises exista un soi de respect intelectual reciproc.[14] Membrii ai aceleași generații, Mises, născut în 1881, fiind cu patru ani mai în vârstă decât Knight, amândoi membrii fondatori ai Societății Mont Pelerin, ambii adepți ai utilitarismului și, totodată critici ai abordării pozitiviste în știința economică și adepții dualismului metodologic care separă științele sociale de cele ale naturii.
Ca dovezi ale stimei pe care cei doi și-o purtau unul altuia, am putea menționa vizita lui Knight din 1930 la Viena, prilej cu care petrece timp, probabil în cadrul seminarului, cu Mises și cercul acestuia și faptul că cei doi se citează unul pe altul. Knight scrie o recenzie tratatului lui Mises, Nationalökonomie, precursorul din 1940 al Acțiunii umane, la scurt timp după apariția acesteia, prilej pe care îl folosește pentru a critica teoria austriacă a capitalului. La rândul său, în 1949, Mises citează trei lucrări semnate de Knight. Raportat la standardele academice contemporane, Mises folosește parcimonios citările, atât pentru a nu legitima lucrările unor autori lipsiți de consistență, cât și pentru a scoate în evidență lucrările importante. În ceea ce îl privește pe Knight, Mises îi citează două articole, pentru a îi critica teoria capitalului, dând astfel un răspuns criticii făcute cu câțiva ani mai înainte de autorul american. De asemenea, Mises face o trimitere directă la cartea din 1921 a economistului american, Risk, Uncertainty, and Profit,[15] de această dată într-o cheie aprobatoare, pentru distincția între riscurile împotriva cărora poate, respectiv nu poate fi contractată o poliță de asigurare.
Atât Knight, cel care introduce distincția între risc și incertitudine, cât și Mises operează cu o teorie obiectivă, frecventistă a probabilității. Cu toate că folosesc concepte diferite,[16] ambii economiști acceptă ideea că, pentru a efectua calculul actuarial, este necesar un număr mare de episoade istorice în baza cărora să se calculeze statistic frecvența cu care a avut loc un fenomen. Nu toate fenomenele se pretează unui astfel de calcul. De pildă, evenimentele unice și cele care se află sub controlul direct al unui individ nu pot face obiectul calului probabilistic, acestea trebuind gestionate prin „estimări” bazate pe experiență și intuiție, sau prin judecăți de relevanță. Fenomenele ale cărora frecvențe le putem asocia valori numerice, obiective sunt situații care intră sub incidența riscului, în timp ce fenomenele care se referă la cazuri unice intră sub auspiciile incertitudinii. Situațiile riscante pot fi considerate costuri fixe ale desfășurării afacerilor, în timp ce situațiile dominate de incertitudine pot fi gestionate numai de către antreprenori, qua proprietari și decidenți de ultimă instanță. Pentru asumarea acestei responsabilități, antreprenorii sunt remunerați cu profit sau, în cazul în care decizia antreprenorială s-a dovedit eronată, suferă incidența pierderii.
Cu toate că au avut un număr de preocupări comune care ar fi putut să îi aproprie, relația dintre Knight și Mises pare să fi fost una distantă. Putem aminti, în acest sens, opinia ambivalentă expusă de Knight în momentul în care editura Yale l-a consultat în legătură cu publicarea tratatului Acțiunea umană. Temperamentul intelectual al celor doi economiști pare să fi fost diferit. Knight provenea dintr-o familie cu mijloace modeste, numeroasă și religioasă (pastorul Knight și soția sa având unsprezece copii), din Vestul Mijlociu al Statelor Unite ale Americii. Familia lui Ludwig von Mises avea origini evreiești, însă părinții nu erau religioși. Situația materială a familiei era una bună, cei doi copii, Ludwig și Richard, mutându-se alături de părinți în capitala Austro-Ungariei și beneficiind de o educație aleasă.
Knight ajunge să urmeze studii doctorale și o carieră în științele economice după ce fusese „îndemnat” să își schimbe traseul universitar de către membrii departamentului de filosofie de la Cornell. Textul celei mai cunoscute lucrări ale sale, Risk, Uncertainty, and Profit, este bazat pe teza sa de doctorat. După publicarea acesteia, Knight se va bucura de recunoaștere profesională tot restul vieții sale. În mod straniu, în anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, atenția publicistică a lui Knight se îndreaptă în totalitate spre probleme sociale și discuții normative: tendința pieței spre monopolizare, preocuparea pentru dobândirea de avuție ca scop în sine pentru oamenii de afaceri, piața care creează nevoile consumatorilor, potențialul orânduirii socialiste,[17] importanța religiei pentru ordinea socială. Prin urmare, Knight este un economist care s-a depărtat de îndeletnicirea sa de bază, în ciuda faptului că ceilalți membri ai profesiei, în special studenții Școlii de la Chicago, care continuă să îl considere unul dintre corifei, l-au stimat pe tot parcursul vieții sale.
Evoluția carierei lui Mises pare să urmeze un curs mai sinuos. Și Mises s-a bucurat de recunoaștere profesională după publicarea Teoriei Banilor și a Creditului, însă statutul său de expert pe probleme monetare nu a fost suficient pentru a îi asigura o poziție academică permanentă. De abia după emigrarea sa în Statele Unite, în 1940, și după apariția Acțiunii umane, Mises reușește să strângă în jurul său un număr de studenți și finanțatori preocupați de destinul libertății. Cu toate că lumea universitară americană, ca și cea de pe bătrânul continent, nu i-a oferit niciodată o poziție plătită, postul său de profesor la New York University fiind finanțat din donația unor fundații și ale unor oameni de afaceri, influența lui Mises a continuat să crească. Spre deosebire de Knight, Mises a rămas toată viața sa un economist pur sânge. Cu toate că are și lucrări de istorie și de epistemologie, toată opera economică misesiană este caracterizată de obiectivitate științifică. În acest sens, Mises a dezvoltat abordarea utilitaristă într-o direcție proprie: toate propunerile de politică publică sunt analizate dintr-o perspectivă instrumentală. Mises nu analizează sistemul pieței libere, intervenționismul și socialismul dintr-o perspectivă „bun versus rău”, ci dintr-o perspectivă analitică: în ce măsură pot mijloacele propuse să atingă obiectivele vizate. Am văzut mai sus cât de eficace este o astfel de abordare în a trata cu criticii economiei de piață.
În ceea ce privește contribuția lui Knight și a lui Mises la teoria antreprenorială, cei doi sunt compatibili. Există totuși diferențe care, în funcție de obiectul analizei, poate produce dispute aprinse între economiști. Putem menționa în acest sens diferența de abordare în ceea ce privește formarea prețului factorilor de producție. Pentru Mises prețul unui factor tinde spre valoarea marginală actualizată a producției pe care o face posibilă participarea respectivei resurse la procesul productiv, în timp ce Knight, prin prisma teoriei sale a capitalului, vede remunerația unui factor de producție ca fiind egală cu valoarea marginală a producției. Prin urmare, Knight consideră că factorul timp nu influențează remunerația factorilor de producție. Dar, dincolo de aceste tehnicități, strict în ceea ce privește descrierea funcției antreprenoriale, putem vorbi de o abordare knightian-misesiană. Antreprenorul este decidentul de ultimă instanță în ceea ce privește gestionarea proiectului antreprenorial, iar acesta aplică judecățile de relevanță pentru a gestiona incertitudinea.
Locul unde analiza misesiană excelează, surclasând-o în opinia noastă pe cea knightiană, este la capitolul abordării sistemice. Mises este un economist care în permanență caută să integreze fenomenul economic pe care îl analizează în ordinea economică mai largă – în orânduirea societății, pentru a folosi terminologia marxistă. Mises nu este interesat strict de natura profitului, așa cum este Knight. Mises caută să explice rolul profitului și al pierderii în mecanismul de formare al prețurilor și în alocarea eficientă a resurselor la nivelul întregii societăți. Pentru Mises, piața și diviziunea muncii reprezintă fenomenul social fundamental. La formarea fiecărui preț contribuie toți membrii societății cu preferințele lor. Totodată, proprietatea privată asupra mijloacelor de producție face posibilă licitația pentru resurse între diferitele proiecte antreprenoriale. Antreprenorii încearcă anticipeze și să satisfacă cea mai stringentă nevoie a consumatorilor, prețul bunurilor de consum reflectând preferințele acestora. Mergând în amonte pe structura de producție, din procesul de licitație antreprenorială pentru factorii de producție rezultă prețuri care reflectă indirect contribuția fiecărei resurse la actul productiv. Prin urmare, în economia de piață avem un sistem de prețuri concatenate, toate fiind rezultatul unei diviziuni intelectuale a muncii, în sensul că participă la formarea acestora toți agenții economici (lucrători, capitaliști, latifundiari, antreprenori, consumatori), iar originea acestora se raportează, în ultimă instanță la preferințele consumatorului-suveran.
Celelalte două tipuri de orânduiri – intervenționismul și socialismul – sunt pur și simplu nefuncționale, i.e., eșuează în a atinge scopul vizat. În absența proprietății private asupra factorilor de producție, adio prețuri, adio calcul de profitabilitate. Prin urmare, socialismul nu poate aloca rațional resursele și din acest motiv va conduce la prăbușirea nivelului de trai. Intervenționismul vine doar cu amendamente punctuale la modul în care piața lăsată liberă ar fi alocat resursele. Însă impunerea de măsuri discreționare de către stat nu poate flexibiliza stringența rarității. Prin urmare, agenții economici își vor adapta comportamentul, conducând la alte rezultate decât cele vizate (cel puțin la nivel declarativ) de autoritățile publice. Antreprenorii vor produce altceva sau mai puțin, dar asta înseamnă o depărtare de la suveranitatea consumatorului.[18] Numai pe piața neobturată, unde profitul asigură că mai multe resurse ajung pe mâna antreprenorilor de succes, iar pierderea îi disciplinează și îi forțează pe cei nepricepuți să se readapteze, consumatorul este în poziția de a fi suveran. În intervenționism, statul ajunge din ce în ce mai suveran asupra problemelor economice.
Bottom line
În concluzie, nu ne rămâne decât să supunem atenției consumatorului de carte eseul Profituri și pierderi al lui Ludwig von Mises. O carte mică, dar care conține idei valoroase în fiecare paragraf – nicio frază nu este întâmplătoare în textul lui Mises, niciun cuvânt nu este redundant.
Poate să pară paradoxal pentru o carte de economie că „valoarea” acesteia nu este derivată din raritatea ideilor cuprinse între copertele sale, ci din potențialul acestor idei de a schimba cum gândim despre lumea în care trăim și de a ne informa acțiunile viitoare. Cartea de față este foarte valoroasă. Este profit pur.
ianuarie 2022
Note:
Mises, L., 2018. Acțiunea umană: tratat de teorie economică, București: Editura Institutului Ludwig von Mises România. ↑
Textul care trebuie consultat de către cei interesați de biografia intelectuală a lui Mises este Hülsmann, J.G., 2007. Mises: The Last Knight of Liberalism, Alabama: Ludwig von Mises Institute. ↑
- Acest text, ca și versiunea în limba engleză a eseului de față, este inclus în colecția publicată de Libertarian Press. A se vedea Mises, L., 1952. Planning for Freedom and Sixteen Other Essays and Addresses, Grove City: Libertarian Press. ↑
- Toate luările de cuvânt se regăsesc în volumul conferinței editat de Aaron Director, un economist care aparține de Școala de la Chicago. A se vedea Director, A. (ed.), 1952. Defense, Controls, and Inflation, Chicago: University of Chicago Press. ↑
- Citatul este luat din penultimul paragraf al eseului de față. ↑
De pildă, o metodă adesea utilizată în ciclul preuniversitar și care se bucură de o foarte bună primire din partea elevilor constă în simularea activității antreprenoriale. De regulă, elevilor li se cere să alcătuiască grupuri de câte trei – patru persoane, cu scopul de a simula activitatea dintr-o firmă al cărei obiectiv este să producă un bun sau un serviciu pentru târgul de Crăciun al liceului. În cursul anului, profesorul le predă noțiuni legate de administrarea unei afaceri, presupunându-se că elevii vor aplica cât mai multe dintre aceste cunoștințe. În cadrul târgului de iarnă, „firmele” pun spre vânzare bunurile concepute și fabricate în timpul semestrului, iar colegii lor, prietenii și părinții sunt invitați să cumpere produsele respective, banii urmând să fie donați pentru o cauză nobilă. Cu ce contribuie un astfel de exercițiu, dincolo de ruperea monotoniei actului de predare tradițional, este complicat de spus. Dacă ținem cont că scopul vizat (vânzarea pentru târgul de crăciun) este prestabilit, că elevilor li se cere să dovedească că și-au însușit cunoștințele predate (trebui incluse tehnicile de marketing și utilizat jargonul de management pe care profesorul l-a predat) și nu să maximizeze profitul, că banii puși în joc sunt ai părinților, că prețurile pe care le pretind sunt calculate ca o marjă de bun simț pusă peste costurile de producție și că vânzările sunt garantate prin prezența prietenilor și familiei, înțelegem cât de depărtată este această simulare de realitate. Cât de util este să le lași tinerilor impresia că antreprenoriatul se rezumă la o joacă, că este sinonim cu munca puțină, sau că totul se reduce la creativitate adolescentină exersată într-un mediu hiper-protectiv? ↑
Mises, L., 2018. Acțiunea umană: tratat de teorie economică, București: Editura Institutului Ludwig von Mises România, p. 320. ↑
Acronimul vine de la numele unor firme din domeniul IT care au înregistrat o creștere fulminantă a cotațiilor la bursă în ultimii nouă ani: Facebook (redenumită Meta), Amazon, Apple, Netflix și Alphabet (firma care include Google). În august 2021, capitalizare acestor cinci corporații reprezenta 19% din valoarea titlurilor care compun indicele S&P 500. ↑
Cartea de citit de către cei interesați de efectele inflației continue și sistematice asupra preferinței de timp și a peisajului cultural este Hülsmann, J.G., 2008. The Ethics of Money Production, Alabama: Ludwig von Mises Institute (Etica producției de bani, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2012). Orientarea pe termen scurt, „financiarizarea” excesivă și creșterea gradului de concentrare a pieței, precum și efectele asupra redistribuției avuției în favoarea celor deja bogați, sunt numai câteva dintre problemele pe care Hülsmann le analizează în această carte. ↑
Acest pasaj prezintă teoria misesiană a procesului pieței. Cea mai clară sinteză a acestor idei se regăsește în articolul lui J.T. Salerno Mises și Hayek dezomogenizați, care alături de alte eseuri în același spirit se află în pregătire în vederea publicării tot în acest an, în volumul Un veac de imposibilitate. ↑
A se vedea textul lui Rothbard, Școala austriacă și paradigmele economice. În acest text, de asemenea inclus în planul editorial pe 2022, Rothbard oferă o critică misesiană a teoriei antreprenorială a lui Israel Kirzner și a viziunii nihiliste a lui Ludwig Lachmann în ceea ce privește evoluțiile viitoare de pe piață. În literatura de specialitate care tratează subiectul antreprenoriatului, abordarea kirzneriană este adesea întâlnită. Critica pe care Rothbard o face conceptului de antreprenor pur, viz., fără resurse puse în joc, caracterizat de perspicacitate specială și a cărui activitate vine să adreseze erorile comise în trecut, împingând astfel economia spre echilibru, este importantă pentru o bună înțelegere a abordării misesiene și cum se distinge aceasta de alte abordări care se revendică de la ea. Accentul pe care Mises și Rothbard îl pun pe faptul că antreprenorul este și proprietar (Rothbard vorbește în permanență de „antreprenorul-capitalist”), de rolul acestuia în a gestiona incertitudinea, de a aplica înțelegere specifică pentru a scruta evoluțiile viitoare și rolul important pe care îl joacă pierderea sunt teme care au fost menționate și în această prefață. ↑
Preferăm acest englezism, pentru a evita să îi numim economiști ortodocși, metodele folosite de aceștia neavând nimic în comun cu modul în care a fost studiată până de curând știința economică. ↑
Această împărțire este preluată din Foss, N., și Klein, P.G., 2012. Organizing Entrepreneurial Judgment: A New Approach to the Firm, Cambridge: Cambridge University Press. ↑
Biografia lui Mises scrisă de J.G. Hülsmann a fost deja amintită; pentru biografia lui Knight, a se vedea Cowan, D., 2016. Frank H. Knight: Prophet of Freedom, London: Palgrave McMillan. ↑
Knight, F.H., 1921. Risk, Uncertainty, and Profit, Boston: Houghton Mifflin Company. ↑
Knight face distincția între probabilitate a priori, probabilitate statistică și estimări, în timp ce Mises împrumută de la fratele său, matematicianul și fizicianul Richard von Mises, distincția între probabilitatea de clasă și probabilitatea de caz. ↑
Cu toate că unele voci susțin că Knight era ironic atunci când a ținut un discurs în favoarea planificării centrale. Cine îl știa mai bine, din interacțiuni personale, ar fi trebuit să își dea seama că nu era un discurs serios. ↑
Dacă acțiunile antreprenorilor conduc la alte rezultate decât cele vizate prin măsura adoptată de către stat, autoritățile pot alege să introducă o dispoziție suplimentară, în vederea viabilizării celei inițiale. Această decizie ulterioară va produce la rândul său o reacție din partea antreprenorilor și a proprietarilor factorilor de producție, forțând astfel autoritățile să mai intervină o dată. Acest cerc vicios, nu doar teoretizat dar și experimentat de Mises în timpul Primului Război Mondial, în condițiile plafonării prețului la alimentele de bază, nu reprezintă altceva decât o analiză a dinamicii intervenționismului. Dacă autoritățile sunt consecvente și fac tot posibilul pentru a ajunge la obiectivul inițial vizat de măsura intervenționistă originară, rezultatul final va fi controlul tuturor prețurilor din economia respectivă. Mai mult, statul va ajunge să ia toate hotărârile privitoare la cine, ce și unde produce, respectiv către cine și la ce preț îi va vinde. Cu alte cuvinte, intervenționismul va degenera în socialism, i.e., o entitate unică va ajunge, încet dar sigur, să controleze alocarea tuturor mijloacelor de producție. Pentru Mises punctul terminus al cercului vicios este „socialismul de tip german”. Această cale de socializare a activității productive este specifică economiei de război și a reprezentat o sursă de inspirație pentru Lenin. ↑
