Traducere de Bogdan Glăvan*
1. Introducere
Punctul de plecare al prezentului eseu îl constituie sistemul liberei întreprinderi. Lucrarea încearcă să evalueze contribuțiile a patru distinși cercetători în domeniul teoriei monetare în general, și al analizei etalonului-aur în particular. Consider de la sine înțeleasă pledoaria în favoarea pieței, concurenței și libertății economice.[1] Cei patru autori menționați în titlu au fost selectați deoarece ei sunt reprezentanți de seamă ai filosofiei guvernului limitat și pieței libere – dar, în același timp, se opun etalonului-aur. Printre altele, scopul prezentei lucrări este să testeze această propoziție. Adică, ne propunem să descoperim cât de consecvente cu poziția de principiu pe care au exprimat-o în favoarea liberei întreprinderi sunt contribuțiile acestor economiști în domeniul teoriei monetare.
Ce sistem monetar este compatibil cu filosofia liberei întreprinderi? Pentru a oferi un răspuns, trebuie mai întâi să clarificăm ce reprezintă această teorie economică și politică. Capitalismul de tip laissez-faire se bazează pe libertatea economică și pe dreptul de proprietate privată. Atât timp cât aceste elemente sunt respectate, o persoană poate face tot ce vrea; nu sunt necesare reglementări economice, iar guvernul trebuie să se limiteze la protejarea persoanelor și a proprietății acestora prin intermediul tribunalelor, armatei și poliției. Oamenii sunt „liberi să aleagă” (Friedman și Friedman, 1980) în cadrul definit de aceste constrângeri legale.
Părerea mea este că etalonul-aur reprezintă singurul aranjament monetar compatibil cu o asemenea perspectivă (Mises, 1966, pp. 471-478). Și acest lucru este adevărat deoarece etalonul-aur reprezintă acel aranjament monetar pe care indivizii îl aleg de bunăvoie. Istoria arată că ori de câte ori societatea a fost „liberă să aleagă” în această privință (Menger, 1950, pp. 257-285), ea a evoluat către aur.[2] Din acest motiv, în domeniul economiei a apărut o denumire neinspirată: deși sintagma „etalonul-aur” pare să implice faptul că metalul galben are o legătură cu aranjamentele monetare, acest lucru nu este complet adevărat. În realitate, expresia „etalon-aur” desemnează acea marfă care devine monedă prin jocul liber al forțelor pieței. De exemplu, dacă argintul, sau platina, sau o altă marfă ar fi ajuns să îndeplinească rolul de monedă ca urmare a forțelor pieței, niciun susținător al „etalonului-aur” nu ar fi fost dezamăgit; așa stau lucrurile pentru că aceasta este semnificația expresiei în limbajul obișnuit: este vorba despre moneda unei piețe libere, indiferent care ar fi proprietățile sale chimice.
Aceste considerații fac ca sarcina noastră să fie mai dificilă, dar și mai ușoară, în același timp. Este foarte simplu acum să afirmăm că toți cei care se opun etalonului-aur (așa cum l-am definit mai sus) nu pot pretinde că susțin libera întreprindere, cel puțin nu în acest domeniu. Aceasta este concluzia care rezultă din principiu. Dacă semnificația etalonului-aur se reduce la cea de monedă de piață, iar cineva se opune etalonului-aur, atunci respectiva persoană nu poate să susțină, fără să intre în contradicție, că este în favoarea pieței libere. Dar sarcina noastră devine și mai dificilă, pe de altă parte, chiar și numai din motive psihologice; oponenții acestei teze se vor simți victime ale unor practici improprii; ei vor acuza scamatoriile semantice.
Însă nu există scăpare din această contradicție. Susținătorii etalonul-aur nu înțeleg altceva prin această sintagmă decât „moneda pieței libere”. Dovada acestui fapt stă în acceptarea cu bucurie a oricărui alt metal (sau altă marfă) care ajunge să fie folosit pe post de mijloc monetar în absența oricărei intervenții a guvernului. Pentru a le da criticilor șansa unui proces corect, vom reveni acum la o analiză mai atentă a câtorva dintre obiecțiile lor la adresa tezei noastre. Nu ne referim la criticile exprimate de marxiști, keynesiști și alții care sunt dușmani declarați ai libertății economice. În schimb, ne vom referi la observațiile aduse de cercetătorii care privesc lucrurile din această perspectivă. Iar cei patru enumerați mai sus nu doar că se asociază acestui punct de vedere; toată lumea îi consideră cei mai de seamă susținători ai libertății economice. Este cu atât mai supărător, așadar, să aflăm că toți patru au respins funcționarea pieței în domeniul monetar, în favoarea unei panoplii de măsuri intervenționiste stupide.
2. Milton Friedman
Friedman (1960, p. 4, sublinierea mea) punctează răspicat, justificându-și pe deplin poziția de lider în domeniu. El afirmă:
Liberalul (clasic) devine suspicios atunci când guvernului i se încredințează funcții care pot fi îndeplinite de către mecanismul pieței, deoarece astfel se înlocuiește cooperarea voluntară cu constrângerea în domeniul respectiv și, de asemenea, pentru că lăsându-i guvernului mai mult spațiu de acțiune, se pune în pericol libertatea din alte domenii. Este cu deosebire periculos să încredințăm guvernului capacitatea de control a instituțiilor monetare și bancare, din cauza efectelor profunde pe care aceasta le are asupra activității economice în general – după cum demonstrează în mod nefericit numeroase episoade istorice, din cele mai vechi timpuri până în prezent și în întreaga lume.
După cele trâmbițate în sprijinul libertății economice, s-ar crede că autorul se declară în favoarea etalonului-aur. La urma-urmei, el ridică în slăvi virtuțile pieței și ale liberei concurențe și, după cum știm, tocmai prin acest proces aurul a reușit să se impună în fața concurenților său. El face în mod clar diferența între cooperare voluntară și constrângere[3], și, din această perspectivă, etalonul-aur reprezintă alegerea firească, pentru că este singurul sistem monetar care a apărut prin cooperarea voluntară a indivizilor în cadrul pieței.[4] Nefiind mulțumit cu o simplă tratare teoretică a avantajelor etalonului-aur, Friedman își susține pledoaria cu o notă empirică, care atestă efectele tragice ale controlului exercitat de guvern (respectiv, absența etalonului-aur). Ce s-ar mai putea adăuga în favoarea aurului? Nimic.
Dar, în cele din urmă, trăim o mare dezamăgire. Pentru că, după un început atât de promițător, speranțele firești pe care ni le-am făcut că cele spuse anterior constituie doar introducerea unei pledoarii limpezi în favoarea monedei de piață sunt risipite. Astfel, Friedman(1962, p. 40, sublinierea mea) afirmă:
Sub raport social global, defectul fundamental al etalonului-marfă (a se citi etalon-aur) constă în faptul că reclamă consumarea resurselor reale pentru sporirea cantității de bani. Oamenii trebuie să muncească din greu pentru a scoate aurul din subsolul Africii de Sud, ca să-l „reîngroape” apoi la Fort Knox sau în alt loc asemănător. Necesitatea implicită de a consuma resurse reale pentru obținerea etalonului-marfă îi stimulează pe oameni să caute alte căi pentru a ajunge la același rezultat fără să folosească aceste resurse. Într-adevăr, dacă oamenii acceptă drept bani bucăți de hârtie pe care este tipărit: „Promit să plătesc n unități de etalon-marfă”, aceste bucăți de hârtie pot îndeplini aceleași funcții ca și bucățile fizice de aur sau de argint și necesită mult mai puține resurse spre a le produce.
Această opinie este foarte dezamăgitoare, ca să nu spun mai mult. Argumentul, așa cum este exprimat mai sus prin cele două citate, echivalează cu următorul silogism:
1) susținerea clară a libertății de a alege
2) realizarea că această libertate presupune cheltuirea unor resurse
3) concluzia că, de fapt, nu ar trebui să ne permitem această libertate, deoarece ne costă; în schimb, se avansează o alternativă în numele constrângerii și, practic, ni se spune să uităm complet că „se înlocuiește cooperarea voluntară cu constrângerea”.
Să presupunem, pentru o clipă, așa cum face Friedman, că libertatea de a alege ne costă resurse reale, cel puțin în domeniul monetar. Dar pe baza acestei supoziții tot nu rezultă concluzia de la punctul (3). Pentru că există mai multe abordări alternative ale acestei probleme, care pot fi considerate ca fiind la fel de rezonabile ca și opinia sa. Ce spunem, de exemplu, despre „dreptate cu orice preț”? Ce a mai rămas din „viața, averile și onoarea noastră sacră”? Și unde a dispărut lozinca „milioane pentru apărare, niciun ban pentru tribut”? Toate aceste afirmații sunt concluzii perfect valabile ale ipotezelor friedmaniene. Faptul că autorul nu a amintit niciuna dintre ele este lipsit de relevanță în raport cu abilitatea sa de economist, dar este foarte grăitor în legătură cu importanța pe care o acordă el ipotezelor (1) și (2).
De asemenea, nu suntem nevoiți să invocăm doar conceptul filosofic de libertate. Chiar și fără acest argument, din simplul fapt că etalonul-aur ne costă ceva, nu rezultă că el nu merită acest cost și că ar trebui evitat. Mașinile, locuințele și bărcile, toate presupun cheltuirea unor „resurse reale”. Putem deduce de aici că nu ar trebui să cumpărăm niciodată aceste lucruri? Nicidecum. În mod normal, trebuie să punem în balanță atât costurile cât și beneficiile lor.
Care este, așadar, importanța aurului ca monedă? De ce ar trebui oamenii să aleagă aurul dacă sunt „liberi să decidă”?[5] De ce ar fi bine să opereze această alegere când ea presupune cheltuirea unor „resurse reale” și avem la dispoziție o mulțime de înlocuitori ieftini? Dacă formulăm astfel întrebarea, sugerăm practic și răspunsul. Oamenii au ales dintotdeauna aurul deoarece, chiar dacă este mai costisitor[6], beneficiile dobândite depășesc de departe dezavantajele. Avantajele pe care aurul le oferă în comparație cu alte etaloane-marfă (respectiv ușurința în prelucrare și transport, valoarea ridicată raportată la unitatea de greutate etc.) reprezintă doar vârful aisbergului. O importanță mult mai mare o are superioritatea sa în raport cu banii de hârtie discreționari. Din acest punct de vedere, dovezile sunt elocvente. Pe tot parcursul istoriei, chiar și în epoca modernă, milioane de oameni au căzut victime inflației generate de guvern cu ajutorul monedei discreționare[7], după cum recunoaște însuși Friedman.
Ideea este că aurul reprezintă un fel de poliță de asigurare. Așa cum lacătele, gardurile și ușile servesc la preîntâmpinarea comiterii tâlhăriilor – chiar dacă aceste bunuri presupun cheltuirea unor resurse reale, tot la fel utilizarea costisitoare a aurului ne oferă un serviciu important, anume, protecția împotriva hoției monetare etatiste.[8]
Până acum, am presupus că propoziția (2) este adevărată. A venit timpul să renunțăm la această ipoteză. Contrar afirmației lui Friedman, nu este deloc adevărat că etalonul-aur prezintă un dezavantaj, financiar vorbind. Activitatea de extracție a aurului din Africa de Sud și din alte părți, și îngroparea acestuia la Fort Knox sau în alte locații asemănătoare, se produce oricum, indiferent dacă aurul reprezintă mijlocul monetar sau nu.[9] Acest metal este o marfă prețioasă și oamenii o vor căuta indiferent dacă ea îndeplinește funcția de monedă[10] sau nu.
Să abordăm, în continuare, alte câteva probleme pe care le ridică analiza lui Friedman. În primul rând, din perspectiva cui trebuie să vorbim despre alegerea mijlocului monetar? Friedman vorbește „din punctul de vedere al societății ca întreg”. Dar, se poate replica, din perspectivă economică doar indivizii aleg, nu societatea în ansamblu, și ori de câte ori indivizii au fost liberi să aleagă ei au selectat aurul dintre toate alternativele oferite de piață. Nu încape discuție, moneda discreționară a fost impusă societății și nu a reprezentat niciodată rezultatul unei alegeri libere.
Singura interpretare a argumentului lui Friedman care își păstrează consecvența logică este aceea că nu trebuie să judecăm alegerea sistemului monetar din perspectiva economică, ci din cea politică. Dacă acesta este sensul real al tezei autorului, atunci declarația sa este fără doar și poate corectă. Am ales într-adevăr moneda de hârtie prin intermediul sistemului politic; nu se poate nega faptul că reprezentanții noștri aleși în mod democratic au decis să anuleze alegerea aurului de către piață și au impus, în schimb, moneda discreționară. Dar ce are de-a face acest proces cu libertatea? Doar fiindcă majoritatea aleșilor poporului decid într-un fel anume, nu înseamnă că acest fel este de natură să promoveze libertatea. De fapt, am putea să mergem până într-acolo încât să susținem ideea complet opusă: dacă un guvern ales în mod democratic ia o anumită decizie – indiferent la ce se referă ea – această măsură este probabil contrară libertății.
În al doilea rând, Friedman afirmă că, întrucât moneda de aur costă resurse reale, „oamenii au un motiv puternic” să-i găsească înlocuitori. Am văzut că prima parte a acestei propoziții este eronată, dar continuarea ei ridică la rândul său probleme. Ea ne spune că populația preferă de bunăvoie „verzișorii” în locul aurului. În realitate, dolarii nu au apărut niciodată în această manieră; din contră, ei au fost impuși de sus, prin decizie politică.
În al treilea rând, autorul vorbește despre „oamenii care acceptă ca bani bucăți de hârtie pe care este imprimat textul «Promit să plătesc x unități din etalonul marfă»”. Dar această afirmație este complet lipsită de sinceritate. Bineînțeles, indivizii vor accepta un mijloc de schimb etatist după ce legea impune acest lucru și după ce banii de aur au fost scoși în afara legii. Dar nu la acest fapt se referă Friedman în primul paragraf (din 1960) citat mai sus. Acolo, el se referă la înlocuirea constrângerii cu cooperarea voluntară și concluzionează că materialul care îndeplinește rolul de monedă trebuie stabilit prin procesul pieței; dincoace, el vorbește despre „acceptarea” banilor de hârtie ca instrument de efectuare a plăților în cadrul unui regim care impune această situație, interzicând orice alternativă.
Și mai clar, afirmația este perfect compatibilă cu etalonul-aur! Pentru că nimeni nu susține că acest aranjament instituțional i-ar împiedica pe oameni să poarte în buzunare chitanțe de depozit pentru o anumită cantitate din respectivul metal. De exemplu, în cadrul unui etalon-aur cu rezerve bancare în proporție de 100%, oamenii ar putea să întrebuințeze în tranzacții cecuri, carduri, bani de hârtie sau orice alt înlocuitor convenabil al aurului. Ideea este că toate tranzacțiile s-ar efectua în funcție de aur; acest metal s-ar afla la baza tuturor afacerilor, chiar dacă utilizarea sa este doar implicită. Conform acestei interpretări, Friedman acuză în mod ilogic etalonul-aur proslăvindu-i unul dintre aspectele sale.[11] Astfel, dacă în opinia sa economisirea resurselor este esențială, nu este nevoie ca pentru realizarea acestui deziderat libertatea economică să ne fie confiscată. Tot ce trebuie să facem este să reinstituim etalonul-aur și să ne mulțumim cu faptul că diversele substitute monetare vor fi folosite ca și atribute ale acestuia, înlăturând astfel nevoia extragerii din subsol a unei cantități exagerate de aur.
Pe lângă faima pe care și-a câștigat-o ca oponent al etalonului-aur, Friedman se situează printre cei mai marcanți susținători ai cursurilor de schimb flexibile între monede.
În schimb, etalonul-aur presupune existența unor cursuri de schimb fixe. În acest context, denumirile monedelor naționale arată doar numărul de grame de metal prețios pe care acestea le conțin. De exemplu, lira sterlină ar putea conține 4 grame de aur, dolarul – două grame și yenul – 1 gram. Astfel, ar exista un curs de schimb complet „fix” între aceste monede conform relației 4:2:1. Altfel spus, lira ar fi de două ori mai valoroasă decât dolarul, iar dolarul de două ori mai valoros decât yenul; bineînțeles, lira ar fi echivalentă cu patru yeni.
Se spune uneori că acest sistem ar fi echivalent cu un control al prețurilor, prin care prețul unui bun este „fixat” în raport cu altul sau în termeni monetari. Dar nimic nu este mai puțin adevărat. „Fixitatea” rezultată din controlul prețurilor se datorează reglementărilor emise în acest sens. Nu legile naturale, ci doar o reglementare proastă și care încalcă libertatea indivizilor poate stabili că argintul trebuie să se tranzacționeze în schimbul aurului la un raport de 16 la 1. Însă cursul de schimb fix al aurului apare dintr-un motiv complet diferit, anume fiindcă diversele monede naționale reprezintă doar simple denumiri ale unor cantități diferite de aur; în acest caz, fixitatea nu este rezultatul legilor create de oameni. Ea este tot atât de naturală pe cât este faptul că moneda de 5 cenți, cea de 10 cenți și cea de 25 de cenți se schimbă la rate fixe între ele, că piciorul, yardul și mila se află într-o relație fixă. În primul caz, avem de-a face cu încălcarea libertății pieței, în vreme ce în cel de-al doilea caz, nu.
Așadar, una dintre problemele asociate cu ratele de schimb flexibile este că acestea nu sunt compatibile cu etalonul-aur, care presupune o relație fixă, nu variabilă. O altă problemă este că ratele flexibile reduc barierele existente în calea inflației. Aurul constituie prin excelență un mijloc de protecție împotriva inflației. Dacă nu luăm în considerare producția adițională de aur, atunci, deoarece este practic imposibil de falsificat acest metal, cel puțin în timpurile noastre, cantitatea de bani existentă în cadrul etalonului-aur este fixă. Chiar și în absența unui etalon-aur pur, sistemul cursurilor de schimb fixe oferă o oarecare garanție împotriva inflației, ceea ce nu este cazul într-un sistem de cursuri flotante. Într-un sistem de cursuri fixe, dacă o țară duce o politică inflaționistă, ea se va confrunta cu o criză a balanței de plăți. Când și dacă își va epuiza rezervele valutare, trebuie să recurgă la devalorizarea monedei, ceea ce este o măsură politică dificilă, periculoasă pentru conducătorii politici care o aprobă. Pe de altă parte, într-un sistem de cursuri flexibile, politica inflaționistă nu provoacă o criză a balanței de plăți și nu presupune măsura politică jenantă de devalorizare a monedei. În schimb, se produce o depreciere continuă și relativ ușor de suportat a monedei interne în raport cu monedele străine.[12]
3. Robert Mundell
Cum se încadrează opiniile lui Robert Mundell în analiza etalonului-aur? La drept vorbind, nu se încadrează deloc. Autorul nu este cu deosebire cunoscut pentru părerile exprimate în legătură cu această problemă și a acordat o mică parte din capitalul său intelectual analizei acestui subiect. Aceasta nu înseamnă că îl evită complet; din contră, poziția sa în acest domeniu este una tipică pentru majoritatea economiștilor din curentul principal de gândire. El respinge monetizarea aurului, mulțumindu-se să încerce să consolideze reputația unui sistem care a fost de mult timp smuls forțelor pieței și predat puterii sistemului politic. Mai exact, autorul susține o „regulă de stabilizare a prețului aurului”, care este similară, ca intenție și consecințe, cu regula de creștere a masei monetare cu 3% pe care Friedman vrea să o impună băncii centrale. Altfel spus, autorul încearcă să eludeze tendința naturală a guvernului de a adopta o politică inflaționistă, fără să stabilească o separare clară între monedă și stat, așa cum s-ar întâmpla în cadrul unui etalon-aur pur. Dacă poziția autorului s-ar fi rezumat la argumentul prezentat mai sus, nu l-am fi pomenit în prezenta lucrare.
Motivul pentru care îi acordăm această „onoare” – dincolo de faptul că el, ca și ceilalți trei economiști la care facem referire, este considerat, în general, un apărător al libertății economice – îl constituie teoria sa în domeniul zonelor monetare optime (Mundell, 1961).[13] Aceasta își propune să răspundă la întrebarea care este zona geografică potrivită pentru fiecare tip de monedă.
În opinia sa, „zona monetară optimă” nu este întregul mapamond. Din contră, ea cuprinde un teritoriu de dimensiuni mult mai reduse. Această poziție îl aduce imediat în contradicție cu perspectiva oferită de etalonul-aur, care consideră că zona monetară optimă pentru aur este întregul glob. Astfel, potrivit lui Mundell, nu numai etalonul-aur ar trebui evitat, ci însăși ideea unei monede unice, indiferent care este aceasta. Trebuie să existe mai multe monede. Dar ele nu trebuie să se concureze reciproc, așa cum propune Hayek, ci fiecare ar trebui să se bucure de exclusivitate în cadrul propriei zone.
Cum ajunge autorul la această concluzie? El pornește de la ipoteza angajării depline și a unei balanțe de plăți echilibrate. Apoi presupune că are loc o schimbare a cererii, să zicem, de la țara B către țara A (Mundell, 1961, p. 658). În acest model keynesian, efectul este apariția șomajului în B și a inflației în A.[14] Drept urmare, va exista un flux de fonduri de la B către A; balanța de plăți a țării B va deveni deficitară, iar a lui A excedentară.
Pentru a atenua șomajul în țara B, oferta de bani ar trebui să crească.[15] Dar aceasta nu ar face decât să agraveze problema inflației în statul A. E recomandabil ca în această zonă creșterea monetară să fie lentă, sau chiar zero. Sau, și mai bine, moneda lui B ar trebui să se deprecieze, iar cea a lui A să se aprecieze.
Pentru keynesienii conservatori, aceasta nu ridică probleme speciale. Folosindu-și ideile subtile despre funcționarea macroeconomiei, manipularea banilor, reglări fine, cursuri de schimb flotante, totul poate fi rezolvat.
Să presupunem acum că există doar două țări, SUA și Canada (Mundell, 1961, p. 659). Iarăși, Mundell presupune existența unei situații inițiale caracterizată prin angajarea deplină a forței de muncă și echilibrul balanței de plăți, de această dată între regiuni diferite ale celor două țări. Ca și în cazul anterior, el presupune apoi că cererea pentru mărfuri se modifică. Dar nu de la o țară către cealaltă, ci de la bunurile produse în partea vestică a celor două țări către bunurile fabricate în partea estică a lor.
Analiza decurge conform tiparului obișnuit: ca urmare a modificării cererii, în vest va apărea șomajul, iar în est inflația. Rezervele băncilor se vor deplasa din vest în est. Vestul va cunoaște un deficit al balanței de plăți, iar estul, un surplus. Pentru a atenua șomajul din vest, ar trebui sporită oferta de bani. Dar această măsură ar spori inflația în est. Spre deosebire de cazul anterior, Mundell nu vede nicio soluție, în afară de faptul că moneda ar trebui ajustată la nivel regional, nu național. Mai precis, problema este rezolvată dacă estul și vestul au fiecare propria monedă. În acest fel, șomajul și inflația pot fi soluționate la fel ca mai înainte, prin folosirea politicii monetare și fiscale și a cursurilor de schimb flexibile.
După ce am prezentat modelul, să ne oprim în continuare asupra câtorva dintre defectele sale. În primul rând, cum putem defini zona de circulație a unei monede? Mundell opinează că trebuie să ținem cont de mobilitatea factorilor: zona monetară optimă este regiunea în interiorul căreia factorii de producție sunt mobili. Însă regiunile rezultate în urma acestei definiții se modifică permanent.[16] În realitate, prețurile relative, descoperirile, inovațiile, cererea și oferta bunurilor complementare și substituibile se modifică permanent. Dacă pentru fiecare regiune trebuie să existe o monedă, iar regiunile se schimbă mereu, concluzia este că și monedele, la rândul lor, ar trebui schimbate la fel de des. Dar aceasta constituie mai degrabă rețeta unui haos, nu o sugestie serioasă pentru o nouă politică monetară.
În plus, se poate spune că guvernul reprezintă singura sau principala cauză a imobilității factorilor. Acțiuni ale statului precum emiterea de reglementări, specificații tehnice, tratamentul preferențial acordat unor firme, acordarea de licențe – fără să mai menționăm intervenția explicită asupra comerțului – constituie principala cauză pentru care factorii de producție sunt mai puțin mobili decât în absența amestecului guvernului. Într-o epocă de mult apusă, cheltuielile cu transportul ar fi reprezentat explicația principală pentru acest fenomen, însă din cauza progresului tehnologic, acestea joacă un rol mult mai puțin important într-o „lume care devine din zi în zi mai mică”. Prin urmare, în cadrul sistemului capitalist laissez-faire, nu se pune practic problema imobilității factorilor. Din acest motiv, regiunea de care vorbește Mundell devine întregul glob – exact cum ar fi cazul în contextul etalonului-aur (în această situație, imobilitatea factorilor rezultă din interdicțiile impuse de guvern schimburilor comerciale).
Dar mobilitatea factorilor poate căpăta și un alt sens. Abordând problema dintr-un unghi de vedere opus, aceasta constă în faptul că cheltuielile (în principal costurile de transport) fac ca factorii de producție să rămână nemișcați, geografic vorbind. Pe baza acestei ipoteze, fiecare persoană individuală trebuie definită ca o regiune distinctă, deoarece ea reprezintă regiunea în interiorul căreia factorii sunt mobili și în afara căreia factorii sunt imobili. Care este concluzia acestei abordări? Dacă presupunem că numărul de monede trebuie să fie egal cu numărul regiunilor, iar fiecare persoană reprezintă o regiune, atunci ar trebui ca numărul monedelor să fie pe măsura numărului oamenilor – fiecare persoană cu propria monedă. Bineînțeles, problema este că în felul acesta am pune capăt banilor. O lume în care circulă 6 miliarde de monede diferite nu reprezintă, de fapt, altceva decât o lume fără monedă. În aceste condiții, ne-am întoarce la epoca schimbului în natură.
Mundell însuși sesizează această problemă.[17] Dar, în loc să respingă cu vehemență ambele scenarii de mai sus (în special pe cel de-al doilea), el avansează ideea unei analize cost-beneficiu – pe care toți economiștii credincioși curentului de gândire neoclasic ar propune-o. În cazul în care scopul principal este stabilitatea economică, atunci numărul monedelor trebuie să fie mai mare; dacă scopul primordial este utilitatea banilor ca mijloc de schimb, atunci cu cât sunt mai puține monede, cu atât mai bine. Așadar, care este numărul optim de monede la nivelul globului? Mundell nu catadicsește să ne ofere un răspuns precis la această întrebare esențială. Citind printre rânduri, avem impresia că respectivul număr se situează, după părerea lui Mundell, între câteva zeci și câteva sute, dar, cum autorul nu îl precizează nicăieri, acesta reprezintă cel mult un pronostic avizat.
Până aici am acceptat argumentul stabilității economice, adică ideea keynesiană bizară conform căreia politica monetară și fiscală ne poate duce către tărâmul făgăduinței. În realitate, acuzația că paradigma keynesiană este definitiv moartă este imposibil de evitat. Această paradigmă a fost distrusă de spectrul recesiunii inflaționiste. Fiindcă, potrivit keynesienilor, antidotul pentru inflație este reducerea cheltuielilor, cu ajutorul politicii fiscale sau monetare. Pe de altă parte, remediul pentru șomaj constă în sporirea cheltuielilor agregate. Ce se întâmplă în situația în care avem și șomaj și inflație? Apăsarea pe accelerație va rezolva prima problemă, dar o va agrava pe cea de-a doua; acționarea frânelor va avea efectul opus. Cu adevărat ciudat nu este faptul că keynesismul a eșuat, ci că el continuă să ne bântuie în ciuda celor menționate anterior. Chiar și cu cea mai mare bunăvoință din lume, politica monetară și fiscală nu poate rezolva nimic. În loc să fie anti-ciclică, intervenția birocratică asupra pieței s-a dovedit a fi pro-ciclică.[18] Dar nu ne putem bizui pe bunăvoință, după cum ne-a învățat Școala Alegerilor Publice (Buchanan, 1975; Buchanan și Tullock, 1971). Pentru că și funcționarii, nu doar întreprinzătorii, sunt stimulați să intre în procesul de „vânătoare de privilegii”[19] în dauna interesului public.
O altă problemă cu modelul lui Mundell este că poate fi criticat prin raționamentul reducerii la absurd. În prezent, nimeni nu se îngrijorează în legătură cu problema „balanței de plăți” dintre New York și New Jersey, nici dintre California și Maine, nici dintre Oregon și Florida. Dar din perspectivă mundelliană, lucrurile se vor schimba. Așa că vom mai avea un motiv de îngrijorare în plus, pe lângă toate celelalte motive care bântuie omenirea.
4. Friedrich Hayek
Hayek (1976) se opune etalonului-aur. Această atitudine este de natură să ne intrige, pentru că el aduce câteva complimente acestui sistem:
… în mod deloc surprinzător, în perioada dezvoltării sistemului industrial modern și în timpul funcționării etalonului-aur, timp de aproape 200 de ani… prețurile au rămas aproape nemodificate (sublinierea noastră) (1976, p. 9).
Cu singura excepție a perioadei de 200 de ani de existență a etalonului-aur, practic toate guvernele din istorie și-au folosit puterea de a emite bani pentru a-i înșela și jefui pe oameni (1976, p. 16).
Și atunci, de unde vine această opoziție? Se pare că, în viziunea lui Hayek, adoptarea etalonului-aur reprezintă un scop prea dificil de atins. Autorul nu se opune sistemului ca atare, ci se teme, mai degrabă, că acesta nu va fi lăsat să funcționeze din cauza realităților politice:
Nu cred că putem să salvăm această situație construind o nouă ordine monetară internațională,… sau adoptând un acord internațional privind adaptarea unui mecanism sau a unui set de politici, precum clasicul etalon-aur. Sunt convins că orice tentativă de a reinstala etalonul-aur printr-un acord internațional va fi abandonată rapid și va servi doar la discreditarea într-o măsură și mai mare a idealului etalonului-aur internațional (1976, p. 15).
Din păcate, Hayek nu realizează că imposibilitatea politică de implementare a etalonului-aur – care se datorează, în parte, dorinței de a obține privilegii grație politicii inflaționiste – este valabilă în cazul oricărei măsuri de acest gen, din aceleași motive. Cu alte cuvinte, dacă autoritățile politice doresc inflația și sunt capabile să distrugă etalonul-aur, atunci ele vor fi în măsură să evite orice alt sistem, precum cel propus de Hayek, ceea ce este același lucru.
O altă problemă este că Hayek nu își dă seama că dacă toți cei care, asemenea lui, susțin etalonul-aur (dar din cauza că anticipează un eșec politic) șovăie să adopte o poziție fermă, atunci ei nu fac altceva decât să submineze perspectivele de realizare a acestui sistem.
Hayek (1976) respinge etalonul-aur din motive psihologice. El afirmă că este ceva în neregulă cu „discreditarea idealului etalonului-aur internațional” și că acesta va fi abandonat pentru că importanța sa nu este apreciată corespunzător.
Dar în lucrarea sa din 1990, el respinge aurul dintr-un motiv mult mai clar și mai puternic: nu putem avea încredere că guvernul va gestiona sistemul în mod corespunzător, iar acesta din urmă nu merită să fie implementat. Astfel, el afirmă (1990, p. 110):
În prezent, cei mai mulți oameni cred că salvarea poate veni doar prin întoarcerea la un etalon metalic (sau, mai general, la un etalon-marfă). Dar nu numai că banii metalici sunt la fel de supuși riscului de fraudă din partea guvernului; chiar în cel mai bun caz, ei nu ar fi niciodată la fel de buni ca banii emiși de o agenție a cărei afacere se sprijină în totalitate pe succesul în a oferi o monedă pe care publicul o preferă în defavoarea altora. Deși aurul constituie o ancoră – și orice ancoră reprezintă o alternativă mai potrivită decât lăsarea monedei la discreția guvernului – acesta este o ancoră foarte șubredă. Cu siguranță nu ar rezista în cazul în care toate țările ar încerca să aplice propriul etalon-aur. Pur și simplu nu există suficient aur.
Această abordare ridică mai multe probleme. În primul rând, deși este adevărat că „banii metalici sunt expuși riscului fraudării de către guvern”[20], trebuie să recunoaștem că moneda metalică se află în pericolul de a fi devalorizată într-o măsură mult mai mică decât orice alt lucru – în special în comparație cu coșul de monede sugerat de Hayek. Devalorizarea a funcționat în beneficiul regilor cu secole în urmă, dar, datorită tehnicilor metalurgiei moderne, trezoreria va fi puternic constrânsă să nu comită o astfel de fraudă.
În al doilea rând, Hayek comite o greșeală atunci când afirmă că aurul nu este „emis de o agenție a cărei afacere se sprijină în totalitate pe succesul în a oferi o monedă pe care publicul o preferă în defavoarea altora”. Laureatul premiului Nobel pornește de la ipoteza că etalonul-aur trebuie să fie administrat de guvern. Totuși, nimic nu este mai departe de adevăr. Deși nu putem nega că, din perspectivă istorică, statul și-a exercitat controlul asupra etalonului-aur, nu este obligatoriu ca lucrurile să stea așa. Altfel spus, este perfect posibil și plauzibil ca întreaga industrie – de la minerit la baterea de monedă, de la activitatea bancară la cea de depozitare, de la certificare la furnizarea numelor de marcă – să fie condusă de sectorul privat. Iar aceasta este tocmai alternativa politică la sistemul de „monede concurente” propus de autor.
În al treilea rând, nu există o cerință minimală cu privire la numărul de uncii de aur disponibile pentru a îndeplini funcția de bani. Astfel, nu există nicio „constrângere” care nu ar putea fi suportată,” chiar dacă nu doar mai multe țări, ci întreaga planetă ar decide să adopte etalonul-aur. Tot ce s-ar întâmpla ar fi faptul că valoarea unciei de aur ar crește până când, la echilibru, nevoile monetare ale întregii comunități ar fi satisfăcute.
În locul etalonului-aur, Hayek propune[21] eliminarea legilor privind moneda oficială (1976, pp. 17-19), împreună cu instaurarea concurenței între monedele statale actuale și emisiunea unei noi monede numită „ducat” (1990, p. 46).
Nicio persoană care apără libertatea în domeniul monetar nu poate să nu se declare de acord cu propunerea lui Hayek de a pune capăt legislației monedei oficiale. Aceasta constituie un afront adus libertății noastre de a intra în relații contractuale. Dacă eu cumpăr o vacă de la tine și promit că îți voi plăti două uncii de aur, în condițiile acestei legi eu pot să rup acordul încheiat între noi și să te oblig să accepți în schimb monedele oficiale decretate pe respectivul teritoriu, prin intermediul cărora se pot achita toate datoriile publice și private. Conform legislației monedei oficiale, tu nu ai niciun drept să insiști că eu trebuie să îmi onorez contractul încheiat și să îți plătesc suma respectivă în aur.[22]
Dar acest pas este doar unul necesar pentru instaurarea libertății monetare, nu și suficient. Realizarea lui va promova într-o foarte mică măsură scopul ultim. De ce? Pentru că această recomandare politică omite să încorporeze învățăturile teoremei regresiei[23] a lui Mises (1912). Conform acesteia din urmă, moneda a apărut în mod obligatoriu ca o marfă, apreciată din alte motive în afara capacității sale de a mijloci tranzacțiile. Ea a fost inițial acceptată ca monedă în schimbul bunurilor și serviciilor doar din cauza așteptărilor solide că, atunci când receptorul banilor se răzgândește și decide să cumpere alte lucruri în schimbul bunului pe care tocmai l-a primit, el își va putea duce la îndeplinire dorința. Fără această asigurare, nimeni nu ar accepta acest obiect din capul locului în schimbul procurării bunului sau serviciului respectiv. Ce anume explică această credibilitate sau acceptabilitate? Faptul că marfa (care este pe cale să devină monedă) a fost folosită pe scară largă grație calității sale de bun de consum.[24]
Rothbard (1981-1982, p. 9) afirmă:
Proiectul lui Hayek ignoră cea mai importantă parte a teoremei regresiei a lui Mises: faptul că niciun lucru nu devine monedă din senin; el poate ajunge să servească drept monedă doar ca o unitate de greutate a unui bun util produs pe piață; aproape întotdeauna aur sau argint. Odată ce publicul se familiarizează cu folosirea dolarului sau lirei ca unitate de greutate a aurului, atunci guvernul poate separa denumirea cu care oamenii s-au deprins de fundamentul său de marfă produsă pe piață și poate monopoliza oferta de monedă discreționară – cu efectele pe care le știm cu toții în secolul XX.
Trăsătura cheie a banilor este această credibilitate sau acceptabilitate. În absența ei, niciun lucru – oricât de atractiv și oricâte portrete de regi sau președinți poartă – nu poate ajunge monedă. Datorită acestei trăsături, practic orice[25] lucru poate ajunge monedă, indiferent cât de simplu și modest este. Odată ce această credință sau încredere s-a stabilit, este foarte greu să o distrugi.[26]
Legea monedei oficiale și alte reglementări etatiste au ajutat la ruperea legăturii dintre marfa-aur și funcția sa monetară pe care a avut-o odinioară. Dar aceasta nu înseamnă că retragerea respectivei legi va da timpul înapoi. Din contră, odată ce moneda discreționară și-a câștigat acceptabilitatea în această manieră, legea monedei oficiale nu mai este necesară pentru menținerea ei în circulație. Din acest punct de vedere, moneda are o viață proprie, care nu încetează decât in împrejurări cu totul deosebite, precum hiperinflația.
Motivul pentru care astăzi noi toți acceptăm moneda SUA nu se datorează legii monedei oficiale. El constă în funcția monetară a acesteia: cu toții avem convingerea că dacă acceptăm această monedă, alții o vor face la rândul lor. Dacă legea monedei oficiale ar fi retrasă mâine, moneda SUA ar continua să circule ca și în prezent.
Să analizăm acum al doilea aspect al propunerii lui Hayek, cel referitor la concurența dintre monedele discreționare, inclusiv preconizatul „ducat” – un coș format din diverse monede discreționare. Bineînțeles, concurența nu are nimic rău. Eventual, putem spune că există prea puțină activitate concurențială și că am prefera să avem mai multă. Dar lucrul de care avem nevoie este concurența de piață, nu concurența între monede discreționare. Deoarece libertatea economică constă în puterea indivizilor de a intra în competiție unii cu alții, ea nu are nimic de-a face cu rivalitatea dintre state sau dintre instituții statale, precum monedele discreționare.
După cum afirmă Rothbard (1981-1982, p. 9):
Aici este una dintre slăbiciunile majore ale proiectului propus de Hayek: nu doar că nimeni nu acordă vreo atenție acestor monede, dar planul său lasă monedele actuale cu adevărat importante – dolarii, lirele etc. – în mâna monopolului guvernamental. Banii „denaționalizați” ai lui Hayek presupun libertatea de a produce banale bilete de hârtie, precum „Hayeki” sau „Rothbarzi”, („Ducați”), dar banii adevărați – dolarii, lirele etc. – ar rămâne naționalizați și monopolizați de către guvern. Astfel, inflația ar avea cale liberă înainte. (Expresia din paranteză este adăugată de prezentul autor.)
Nu se poate nega faptul că ideea catolică de subsidiaritate, descentralizare sau federalism este importantă; însă doar în ceea ce privește instituțiile politice. Cu alte cuvinte, pentru orice grad dat de intervenție guvernamentală, este mai bine ca aceasta să se producă la nivel local decât la nivel central. Așa stau lucrurile deoarece oamenii pot întotdeauna „să voteze cu picioarele” în cazul în care un anumit oraș sau district comite abuzuri, dar le este mult mai greu să se mute în altă țară dacă abuzurile se comit la nivel de stat.
De exemplu, dacă guvernul ar crea o a doua companie de poștă, care să concureze cu prima, libertatea economică nu ar avea deloc de câștigat. Clienții ar putea să beneficieze de servicii mai bune, dar aceasta este cu totul altă problemă. Același lucru este valabil pentru programul de cupoane pentru educație, al cărui singur efect ar fi promovarea concurenței în interiorul sistemului de școli publice. Iarăși, s-ar putea să câștigăm în termeni de eficiență datorită acestei acțiuni, dar ea nu ar avea nimic în comun cu piața liberă, deoarece, prin definiție, aceste instituții nu sunt în niciun fel implicate.
Sugestia lui Hayek este pasibilă de aceleași critici pe care le-au primit cursurile de schimb flotante. Asemănarea constă în faptul că în ambele cazuri schimburile și concurența sunt promovate. Dar aceste fenomene sunt doar necesare nu și suficiente pentru o piață liberă. Mai este nevoie de stabilirea unui set de drepturi de proprietate legitime. S-ar putea, la fel de bine, susține comerțul cu bunuri furate. O asemenea activitate ar crește utilitatea în sensul în care acest termen este folosit în economia bunăstării. Dar ea nu ar spori libertatea. Din contră, creșterea eficienței ar reduce gradul de libertate; deoarece, dacă există hoție pe pământ, ar trebui măcar să o facem cât mai ineficientă cu putință. Ideea este că monedele discreționare nu reprezintă un element al pieței; ele nu rezultă și nici nu pot rezulta din alegerile voluntare ale agenților economici. Ele sunt, în schimb, impuse de sus, de către sistemul politic. Ca atare, comerțul cu astfel de monede, indiferent cât de important ar fi din alte motive, nu poate fi considerat un aspect al libertății economice.
Sistemul ducatului concurențial propus de Hayek este, din punct de vedere practic, preferabil aranjamentului instituțional actual. El nu va spori libertatea economică, dar poate spori satisfacția consumatorilor. Însă este în mod clar inferior aurului din ambele puncte de vedere. În primul rând, metalul a fost ales în mod liber, nu impus prin decret guvernamental; prin urmare, el este compatibil cu libera întreprindere. Iar faptul că aurul a trecut testul concurenței pe piață – ceea ce nu se poate spune despre alternativele sale – sugerează că el este mai avantajos și din motive pragmatice.
5. Alan Greenspan
Acest economist prezintă cea mai mare provocare pentru teza noastră, aceea că cei patru cercetători enumerați în titlul acestei lucrări nu aderă în mod consecvent la principiile pieței libere, cel puțin când ne referim la aur. Motivul pentru această dificultate este că Greenspan (1966) este, aparent, un susținător fervent al etalonului aur. După cele declarate de el însuși, poziția sa în legătură cu aurul este cea mai solidă cu putință, cel puțin dintr-o perspectivă strict economică. Merită să îl cităm în detaliu în acest sens, pentru a arăta cât de subtilă este aprecierea sa față de etalonul-aur și cât de solidă este legătura pe care o stabilește între aur și libertate:
Una dintre temele care îi unește pe etatiștii de toate orientările este antagonismul isteric în raport cu etalonul-aur. Aceștia par să sesizeze – poate mai clar și mai subtil decât mulți dintre susținătorii sistemului laissez-faire – că aurul și libertatea economică sunt două elemente inseparabile, că aurul este un instrument al sistemului laissez-faire și că unul îl implică și îl presupune pe celălalt. (p. 96)
Când aurul este acceptat ca mijloc de schimb de către majoritatea națiunilor, un etalon-aur internațional și liber servește la consolidarea diviziunii globale a muncii și a comerțului internațional. Chiar dacă unitățile de schimb (dolarul, lira, francul etc.) diferă de la o țară la alta, când toate sunt definite în raport cu aurul, economiile diferitelor țări acționează ca una singură – atât timp cât nu există restricții asupra comerțului sau mișcării capitalului. (p. 98)
Dar opoziția față de orice formă a etalonului-aur – din partea unui număr crescând de susținători ai statului bunăstării – s-a născut dintr-o idee mult mai subtilă: înțelegerea faptului că etalonul-aur este incompatibil cu deficitele bugetare cronice (nota definitorie a statului bunăstării. (p. 101)
Acesta este secretul depășit al tiradelor etatiștilor împotriva aurului. Deficitele bugetare nu reprezintă altceva decât un mod ascuns de confiscare a avuției. Aurul stă în calea acestui proces insidios. El constituie un garant al drepturilor de proprietate. Cine înțelege acest lucru, nu are nicio dificultate în a înțelege antagonismul etatiștilor față de etalonul-aur. (p. 101)
Poate am găsi o susținere mai fermă a etalonului-aur și, în special, o legătură mai strânsă între acesta și libertatea economică, dar ar trebui să căutăm mult în literatură pentru a o descoperi. În ceea ce ne privește, putem considera declarațiile sale drept categorice: etalonul-aur sporește bunăstarea economică, este necesar pentru libertatea economică și este detestat din răsputeri de oamenii care se opun libertății și prosperității, tocmai pentru motivele enumerate.
Cum ne putem explica, atunci, faptul că Greenspan a fost Președinte al Sistemului Rezervelor Federale atât de mulți ani și nu doar că nu avem un etalon-aur, dar nu există nicio tendință în acest sens?[27]
Analiza acestei situații încurcate efectuată de Rothbard (1987) ne oferă răspunsul potrivit. În opinia sa, Greenspan este într-adevăr în favoarea aurului și a capitalismului laissez-faire, însă doar la un înalt nivel filosofic unde nu trebuie să facă nimic în acest sens; însă el nu vede aici o soluție practică, pentru că în această situație ar fi trebuit să își probeze convingerile. Astfel, Rothbard (p. 3) afirmă:
Putem fi convinși că Greenspan nu va scufunda niciodată barca instituțiilor existente. El s-a poziționat de mult timp în mijlocul spectrului economic. El este, precum numeroși alți economiști de orientare republicană, un keynesian conservator, care în zilele noastre nu poate fi deosebit în mod clar de un keynesian socialist situat în tabăra democraților… Ceea ce înseamnă că el vrea creșterea impozitelor și deficite bugetare moderate și că se va lamenta zgomotos în legătură cu inflația în vreme ce va continua să sporească oferta de bani….
Există totuși ceva care îl face unic pe Greenspan și care îl plasează în afara structurilor politice și sociale existente…. Anume, faptul că este un continuator al lui Ayn Rand și crede la nivel „filosofic” în laissez-faire și în etalonul-aur. Dar așa cum New York Times și alte publicații importante s-au grăbit să ne asigure, Alan crede în laissez-faire numai „la nivel filosofic abstract”. În practică, la nivelul politicilor pe care le promovează, el este un politician ca oricare altul, un om „pragmatic.”…[28]
Astfel, Greenspan se declară în favoarea etalonului-aur numai dacă toate condițiile sunt îndeplinite: dacă bugetul este echilibrat, comerțul este liber, sindicatele sunt moderate, inflația este anihilată, toată lumea are vederile filosofice corecte etc. În același timp, el ar putea spune că este în favoarea comerțului liber dacă toate celelalte condiții sunt îndeplinite: dacă bugetul este echilibrat, sindicatele sunt moderate, avem etalon-aur, toată lumea are vederile filosofice potrivite etc. Pe scurt, vederile filosofice abstracte nu vor putea fi aplicate niciodată. Este aproape nostim ca în structurile politice și sociale actuale să existe un asemenea om.
Bineînțeles, mai există și alte explicații posibile ale acestui fenomen: Greenspan și-a schimbat părerea despre eficacitatea etalonului-aur (dar atunci de ce nu ne spune și nouă motivele?), încă mai apără acest etalon monetar, dar îl consideră atât de nepotrivit din punct de vedere politic încât crede că nu este fezabilă nici măcar încercarea de a-l implementa (dar cine ar fi în măsură să facă mai bine acest lucru decât președintele FED însuși?), a căzut sub influența structurilor politice în cadrul cărora își desfășoară activitatea și consideră că pasiunea sa anterioară pentru aur a fost un exces specific tinereții. Dar acestea sunt simple speculații. Poate că autobiografia sa va clarifica într-o bună zi această chestiune.
6. Concluzie
Am analizat părerile a patru economiști care sunt în mod curent asociați cu sistemul liberei întreprinderi. Am văzut că, în ciuda acestei opinii, niciunul dintre ei nu a aplicat în mod consecvent teoria la problema mijlocului monetar. Altfel spus, cu toții au respins etalonul-aur – dintr-un motiv sau altul.
Înainte de a critica poziția lor, trebuie să lămurim încă o chestiune: a reușit până acum vreun apărător al capitalismului să aplice principiile teoretice la domeniul monetar? Dacă nu, atunci poate eșecul celor patru este de înțeles; poate că este ceva în legătură cu aurul care face ca principiile capitaliste normale să nu se aplice.
Din păcate pentru această idee, există economiști care au susținut funcționarea pieței în general și care au aplicat concluziile în mod consecvent la politica monetară. Ei au susținut piața nu ca o curiozitate intelectuală, ci ca o trăsătură vie și vitală a economiei politice.
Bibliografie
Anderson, Benjamin Martin, The Value of Money, New York: MacMillan, 1917
Block, Walter, “Ludwig von Mises and the 100% Gold Standard,” The Meaning of Ludwig von
Mises, Llewellyn Rockwell, ed., New York, Lexington Books, 1989
Buchanan, James M., The Limits of Liberty, Chicago: University of Chicago Press, 1975.
Buchanan, James M., and Gordon Tullock, The Calculus of Consent: Logical Foundations of
Constitutional Democracy, Ann Arbor: University of Michigan, 1971.
Ellis, H., German Monetary Theory 1905-1933, Cambridge: Cambridge University Press, 1934
Friedman, Milton, A Program for Monetary Stability, New York: Fordham University Press,
1960
Friedman, Milton, Capitalism and Freedom, Chicago: University of Chicago Press, 1962
Friedman, Milton, and Anna J. Schwartz, A Monetary History of the U.S., 1867-1960, New
York: National Bureau of Economic Research, 1963.
Friedman, Milton & Rose, Free to Choose, New York, Harcourt, Brace, Jovanovich, 1980.
Greenspan, Alan, “Gold and Economic Freedom,” Capitalism: The Unknown Ideal, Ayn Rand
ed., New York: Signet: 1967, pp. 96-101 (reprinted from The Objectivist, 1966).
Hayek, F.A.,”A Commodity Reserve Currency,” Individualism and Economic Order, Chicago:
University of Chicago Press, 1948.
Hayek, Friedrich, A., Choice in Currency: A Way to Stop Inflation, London: The Institute of
Economic Affairs, 1976
Hayek, Friedrich, A., Denationalization of Money, third ed., London: Institute for Economic
Affairs, 1990.
Hazlitt, Henry, The Failure of the “New Economics”, New York: Van Nostrand, 1959
Hoppe, Hans-Hermann, “Banking, Nation States and International Politics: A Sociological
Reconstruction of the Present Economic Order,” in The Economics and Ethics of Private
Property, Boston: Kluwer, 1993
Hoppe, Hans-Hermann, Jorg Guido Hulsmann, and Walter Block “Against Fiduciary Media,”
Quarterly Journal of Austrian Economics, Vol. 1, No. 1, 1998, pp. 19-50
Krueger, Anne, “The Political Economy of the Rent-Seeking Society,” American Economic
25 Review, June, 1974, Vol. 64, pp. 291-303
McGee, Robert, 1987, “The Place of Ludwig von Mises in the History of Monetary Thought,”
The Asian Economic Review, Vol. 29, No. 3, December, pp. 62-82
McGee, Robert, 1988, “The Case for Privatizing Money,” The Asian Economic Review, Vol. 30,
No. 2, August, pp. 258-273
Menger, Carl, Principles of Economics, editors and translators, James Dingwall and Bert F.
Hoselitz, Glencoe, IL: Free Press, 1950
Mises, Ludwig von, Human action, Chicago: Regnery, 1966.
Mises, Ludwig von, The Theory of Money and Credit, New York: The Foundation for Economic
Education, 1971, 1912
Mundell, Robert, “Optimal Currency Areas,” American Economic Review, Vol. 51, Sept., 1961,
pp. 657-664
Parks, Lawrence M., “Creating Money Out of Nothing,” New York: Foundation for the
Advancement of Money, FAME FedWatch Report #1, 1998
Patinkin, Don, Money, Interest and Prices: An Integration of Monetary and Value Theory, New
York: Harper & Row, 1965
Paul, Ron, and Lehrman, Lewis, The Case for Gold, Washington D.C.: Cato, 1982
Posner, Richard, “The Social Cost of Monopoly and Regulation,” Journal of Political Economy,
August 1975, Vol. 83, pp. 807-827
Radford, R. A., “The Economic Organization of a P.O.W. Camp,” Economica, Vol. 12, 1945
Rothbard, Murray N., Man, Economy and State, Los Angeles, Nash, 1962.
Rothbard, Murray, N., America’s Great Depression, Kansas City, Sheed and Ward, 1975
Rothbard, Murray, N., “Hayek’s Denationalized Money,” The Libertarian Forum, Vol. XV, No.
5-6, August 1981-January 1982, p. 9.
Rothbard, Murray N., The Mystery of Banking, New York: Richardson and Snyder, 1983
Rothbard, Murray, “Alan Greenspan: A Minority Report on the New Fed Chairman,” The Free
Market, August 1987
Rothbard, Murray N., The Case for a 100 Per Cent Gold Dollar, Auburn, AL: The Mises
Institute, 1991
Samuelson, Paul A., Economics, New York: McGraw Hill, 8th ed., 1970
Simons, Henry, “Rules vs. Authority in Monetary Policy,” Journal of Political Economy, Vol.
XLIV, 1936; reprinted in his Economic Policy for a Free Society, Chicago: University of Chicago Press, 1948
Tullock, Gordon, “The Welfare Cost of Tariffs, Monopolies and Theft,” Western Economic
Journal (now Economic Inquiry) June 1967, Vol. 5, pp. 224-232
Tullock, Gordon, “Efficient Rent Seeking,” in J.M. Buchanan, R.D. Tollison and G. Tullock, eds,
Towards a Theory of the Rent Seeking Society, College Station: Texas A&M University Press, 1980, pp. 51-70.
Note:
* Traducere realizată cu permisiunea Emerald. Acest articol a fost publicat inițial în Managerial Finance, Vol. 25, No. 5, 1999, pp. 15-33. Publicat cu permisiunea deținătorilor drepturilor.
[1] Pentru susținerea acestei poziții vezi Friedman (1962, 1980); Mises (1966); Rothbard (1962).
[2] Și uneori către argint, pentru denominările mai mici.
[3] Cea mai importantă distincție din întreaga economie politică scapă, din nefericire, majorității analiștilor din acest domeniu.
[4] Vezi Mises (1981) pentru opinia că moneda discreționară trebuie să apară prin constrângere.
[5] Aceasta este o propoziție popularizată în mod paradoxal de către Milton Friedman. Paradoxal, în sensul că el refuză să o aplice la domeniul monetar.
[6] Mai jos, vom critica această presupunere.
[7] Hiperinflația din Germania în anii 1920 a reprezentat probabil cel mai evident exemplu. Vezi Friedman și Schwartz (1963); Mises (1966); Rothbard (1983); Hoppe (1993b).
[8] Este oare raționamentul pe care îl urmăm vinovat de comiterea erorii compoziției? O obiecție adusă la teza schițată aici ar putea suna în felul următor: „Da, ați arătat că etalonul-aur prezintă beneficii serioase ca instrument de asigurare împotriva abuzurilor monetare ale guvernului, care a caracterizat din păcate practic istoria tuturor națiunilor. Totuși, ea este o problemă de macroeconomie. Societatea ca întreg ar avea de câștigat de pe urma unui etalon-aur. Dar, în ceea ce privește fiecare individ, acesta nu are niciun motiv să prefere «relicva barbară». Din contră, agentul economic obișnuit preferă în mod rațional banii de hârtie discreționari în locul aurului”.
Răspunsul este clar. Dacă această acuzație ar fi adevărată, piața nu s-ar fi deplasat niciodată către etalonul-aur. În schimb, am fi ajuns direct la moneda discreționară.
[9] Îi datorez această idee lui Roger Garrison.
[10] Într-adevăr, deoarece mijlocul de schimb își sporește valoarea peste nivelul corespunzător folosinței sale metalice (în industria bijuteriilor, stomatologie etc.). Dar această observație nu poate fi folosită pentru a nega faptul că metalul galben va continua să fie extras și înmagazinat în cantități importante, indiferent dacă el este sau nu folosit pe post de monedă. Acest lucru este adevărat atât dacă aurul nu este folosit ca monedă, cât și dacă nu se anticipează utilizarea sa în acest sens în viitor. Mai mult, este foarte probabil că, dacă funcția monetară a aurului ar dispărea complet, s-ar pune capăt cel puțin temporar activității de extracție a acestui metal, fiindcă aproape 135 000 de tone disponibile în prezent ar putea fi folosite în celelalte scopuri. (Datorez aceste două ultime idei lui Lawrence M. Parks)
[11] Pentru a fi corect cu el, trebuie să recunoaștem că folosirea substitutelor este compatibilă cu orice regim monetar. Dar nu se poate nega că așa stau lucrurile și cu aurul.
[12] Desigur, aceasta are costuri economice și politice, în special pentru cei care văd o legătură între prestigiul unei țări și valoarea monedei sale pe piața valutară. Totuși, aceste costuri nu sunt clare și dureroase; ele nu constituie o „criză”.
[13] Scopul său aici a fost să critice cursurile de schimb flexibile, nu etalonul-aur, însă această analiză este relevantă în ceea ce ne privește.
[14] Pentru o critică a sistemului keynesian, vezi Hazlitt (1959).
[15] O eventuală obiecție ar putea afirma că acest argument este keynesian și nu „monetarist”. Deși majoritatea dezbaterilor asupra acestei probleme și a subiectelor asociate ei în literatura de specialitate a avut loc între cele două școli de gândire, acest lucru nu este adevărat. Atât monetariștii cât și fiscaliștii folosesc modelul keynesian al cererii agregate. Prin urmare, aceste controverse reprezintă mai mult o bătălie internă decât un dezacord între două filozofii diferite. După cum spune chiar Friedman, „noi toți suntem keynesieni acum” (citat în Samuelson, 1970, p. 193).
Friedman obiectează că a fost citat în afara contextului (corespondență personală). Poziția sa completă asupra acestui subiect este următoarea: „Dacă prin keynesianism se înțelege prescripțiile de politică publică în favoarea deficitelor guvernamentale, cheltuielilor publice etc., atunci există diferențe majore între noi, monetariștii, și keynesienii; dar dacă se înțelege utilizarea acelor instrumente de analiză economică, atunci cu toții suntem keynesieni acum” (parafrazare, bazată pe o conversație personală). Dintr-un anumit punct de vedere, am fi tentați să sprijinim poziția lui Friedman în controversa cu Samuelson. Dar, din perspectiva scopului politicii publice pe care ne-o propunem, opinia contrară pare mai atractivă.
[16] Mundell (1961, p. 662) vede această problemă dar se mulțumește cu invocarea „bunului-simț”. Una din problemele analizei sale este că decizia referitoare la numărul „regiunilor” și, în consecință, al monedelor care ar trebui să existe, nu urmează să fie luată de către piață. În schimb, concluzia implicită este că ea ar fi luată de Mundell sau de un grup de economiști ori de politicieni, sau poate de întreaga comunitate a economiștilor. Probabil, dacă s-ar pune problema unei alegeri între piață și decizia politică, Mundell ar opta pentru cea de-a doua variantă.
[17] Mundell (1961, p. 660) afirmă: „… conceptul zonelor monetare optime ne ajută să înțelegem că conflictul dintre Meade, care crede că este nevoie de mai multe monede, și Scitovsky, care crede că sunt necesare mai puține … se reduce la o problemă empirică și nu teoretică”.
[18] Tocmai din acest motiv Friedman a emis faimosul său dicton, „reguli și nu autoritate în politica monetară” ca element component al sugestiei politice ca FED să fie constrânsă să sporească oferta de bani în limita a 3% anual. Vezi, de asemenea, Simons (1936).
[19] Vezi Krueger (1974); Posner (1975); Tullock (1967, 1980).
[20] Se pare că nimic nu se află la adăpost de acest risc.
[21] Vezi, de asemenea, Hayek (1948).
[22] Din când în când, clauzele referitoare la aur devin legale, ca și contractele cu livrări la termen care permit livrarea aurului. Acest fapt complică într-o oarecare măsură situația. (Datorez această observație lui Lawrence M. Parks)
[23] Pentru critici aduse acestei teorii, vezi Patinkin (1965), Anderson (1936) și Ellis (1934); pentru replici la ele, vezi Mises (1966, pp. 405-419) și Rothbard (1991).
[24] Din acest motiv, primele monede au constat de obicei din sare, zahăr, pește uscat sau alte lucruri asemănătoare. Pentru o discuție a acestui proces, vezi Menger (1950, pp. 257-285).
[25] Radford (1945) ne spune cum țigările au fost folosite pe post de bani în taberele de prizonieri de război.
[26] Hiperinflațiile sunt în măsură câteodată să elimine moneda dintr-o economie, dar cu excepția lor așa ceva este imposibil.
[27] Pentru a fi corecți cu Greenspan, el s-a pronunțat în mod public în favoarea etalonului-aur. De exemplu, vezi discursul său ținut la Catholic University, Leuven Belgia, pe 14 ianuarie 1997. (Pentru un comentariu la acesta, vezi Parks, 1998) Dar acțiunile de acest gen nu sunt compatibile cu acordarea unui sprijin public serios acestui sistem. Un apărător convins al etalonului-aur și-ar face din această chestiune obiectivul central al administrației sale; ar merge atât de departe încât să amenințe cu demisia dacă sistemul nu este implementat sau măcar studiat cu atenție în vederea implementării sale.
[28] Rothbard (1987, p. 3).
