Traducere de Costel Stăvărache. Apărut inițial în New Individualist Review (Summer, 1961): 3–7.
Am auzit multe lucruri în ultimii ani despre „sectorul public” și discuții solemne în toată țara dacă sectorul public trebuie crescut sau nu vis-à-vis de „sectorul privat”. Însăși terminologia evocă știința pură și, firește, emerge din lumea presupus științifică, chiar dacă mai degrabă neșlefuită, a „statisticii venitului național”. Dar cu greu conceptul e neutru valoric, wertfrei; de fapt, e plin de consecințe grave și problematice.
În primul rând, putem întreba: „sectorul public” din ce? Din ceva numit „produsul național”. Dar observați asumpțiile ascunse: produsul național e cumva ca o plăcintă formată din mai multe „sectoare” iar aceste sectoare, atât cel public, cât și cel privat, sunt adăugate la produsul economiei ca întreg. În felul acesta, în analiză se introduce ilicit asumpția că sectoarele public și privat sunt la fel de productive, la fel de importante, și stau pe același picior de egalitate și că decizia „noastră” asupra proporțiilor sectorului public față de cel privat e la fel de inocentă ca decizia unui individ dacă să mănânce o prăjitură sau înghețată. Statul e considerat mai degrabă o agenție amiabilă de servicii, cumva înrudită cu magazinul din colț sau mai degrabă cu loja de cartier unde „noi” ne adunăm împreună să decidem cât de multe ar trebui să facă pentru noi (sau nouă) „guvernul nostru”. Chiar și acei economiști neoclasici care tind să favorizeze piața liberă privesc adesea Statul ca pe un organ în general ineficient, dar amiabil, de servicii sociale care înregistrează mecanic valorile și deciziile „noastre”.
Am crede că nu e dificil pentru savanți și oamenii obișnuiți să înțeleagă faptul că guvernul nu e ca Rotarienii sau Elkii; că acesta diferă profund de alte organe și instituții din societate; că acesta, adică, trăiește și-și obține veniturile prin coerciție, nu prin plăți voluntare. Joseph Schumpeter n-a fost niciodată mai pertinent decât atunci când scria: „Teoria care construiește taxele pe analogia contribuțiilor la un club sau al cumpărării serviciilor unui doctor, să zicem, doar demonstrează cât de departe este această parte din științele sociale de deprinderile științifice ale minții”[1].
Făcând abstracție de sectorul public, ce constituie productivitatea „sectorului privat” al economiei? Productivitatea sectorului privat nu provine din faptul că oamenii se grăbesc să facă „ceva”, orice, cu resursele lor; aceasta constă în faptul că ei folosesc aceste resurse pentru a satisface nevoile și dorințele consumatorilor. Oamenii de afaceri și alți producători își direcționează energiile lor, pe piața liberă, pentru a produce acele lucruri care sunt recompensate cel mai mult de consumatori și vânzarea acestor produse poate „măsura” aproximativ importanța dată lor de consumatori. Dacă milioane de oameni își pun împreună energiile pentru a produce cai-și-trăsuri, ei nu vor fi, în această zi și epocă, capabili să le vândă și, ca atare, productivitatea outputului lor va fi aproape zero. Pe de altă parte, când câteva milioane de dolari sunt cheltuite într-un anumit an pe Produsul X, statisticienii cred că aceste milioane constituie un output productiv al părții X din „sectorul privat” al economiei.
Una dintre cele mai importante trăsături ale resurselor noastre economice este raritatea lor: factorii ca pământul, munca și bunurile de capital sunt toate rare și pot avea toate diverse utilizări posibile. Piața liberă le folosește „productiv” pentru că producătorii sunt ghidați, pe piață, să producă ceea ce consumatorii au nevoie cel mai mult: automobile mai degrabă decât trăsuri, de exemplu. De aceea, în timp ce statisticile outputului total ale sectorului privat par doar să însumeze numere sau să calculeze unități de output, măsurile outputului implică de fapt decizii calitative importante de a considera ca „produs” ceea ce vor să cumpere consumatorii. Un milion de automobile vândute pe piață sunt productive pentru că așa le consideră consumatorii; un milion de trăsuri, rămânând nevândute, nu vor fi „produs” deoarece consumatorii le ignoră.
Să presupunem acum că în această idilă a liberului schimb intră brațul guvernului. Guvernul, pentru motivele sale proprii, decide să interzică automobilele (poate pentru că aripile din spate ofensează sensibilitățile estetice ale autorităților) și să oblige companiile auto să producă în schimb echivalentul trăsurilor. Sub un asemenea regim strict, consumatorii vor fi, într-un sens, obligați să cumpere trăsuri deoarece mașinile nu sunt permise. Totuși, în acest caz, statisticianul ar fi parțial orb dacă ar înregistra pur și simplu trăsurile ca fiind la fel de „productive” ca automobilele precedente. A le numi la fel de productive ar fi o bătaie de joc; de fapt, date fiind condițiile plauzibile, s-ar putea ca totalurile „produsului național” nici măcar să nu arate un declin statistic, când de fapt ele au scăzut drastic.
Și totuși, mult lăudatul „sector public” este într-o situație mult mai rea decât trăsurile din exemplul nostru ipotetic, deoarece majoritatea resurselor consumate de fălcile guvernului nu au fost nici măcar văzute – și cu atât mai puțin folosite – de consumatori, cărora cel puțin le-a fost permis să meargă în trăsurile lor. În sectorul privat, productivitatea unei firme este evaluată prin cât de mult cheltuiesc voluntar consumatorii pe produsele ei. Dar în sectorul public, „productivitatea” guvernului e măsurată – în mod straniu – – prin cât de mult cheltuiește! În construcția lor timpurie a statisticilor produsului național, statisticienii se confruntau cu faptul că guvernul, unic printre indivizi și firme, nu poate avea activitățile sale evaluate prin plăți voluntare ale publicului – deoarece există puține sau nu există deloc astfel de plăți. Asumând fără probe că guvernul trebuie să fie la fel de productiv ca orice altceva, au stabilit apoi evaluarea productivității lui prin cheltuieli. În felul acesta, nu numai că aceste cheltuieli devin la fel de productive ca și cele private, dar tot ce are nevoie guvernul pentru a-și crește „productivitatea” este să mai adauge o parte mare la birocrația lui. Angajează mai mulți birocrați și vezi cum crește productivitatea sectorului public! Iată, într-adevăr, o formă ușoară și fericită de magie socială pentru cetățenii noștri uimiți.
Adevărul este exact opusul asumpțiilor obișnuite. Departe de a adăuga la sectorul privat, sectorul public poate doar obține avantaje din sectorul privat; acesta trăiește în mod necesar parazitar pe economia privată. Dar aceasta înseamnă că resursele productive ale societății – departe de a satisface preferințele consumatorilor – sunt acum direcționate, prin constrângere, dinspre aceste dorințe și nevoi. Consumatorii sunt deliberat împiedicați și resursele economiei deviate de la acele activități dorite de o birocrație parazitară și de politicieni. În multe cazuri, consumatorii nu obțin nimic, cu excepția poate a propagandei pe care le-o transmite statul pe cheltuiala lor. În alte cazuri, consumatorii primesc ceva, însă la mare distanță de lista lor de priorități – ca trăsurile din exemplul nostru. În fiecare caz, devine evident că „sectorul public” este de fapt anti-productiv: că extrage de la mai degrabă decât adaugă la sectorul privat din economie. Pentru că sectorul public trăiește dintr-un atac continuu la însăși criteriul folosit pentru a evalua productivitatea: cumpărarea voluntară a consumatorilor.
Putem evalua impactul fiscal al guvernului asupra sectorului privat prin extragerea cheltuielilor guvernamentale din produsul național, pentru că plățile guvernamentale către propria sa birocrație cu greu sunt adăugiri la producție; iar guvernul absoarbe resursele economice din sfera productivă absorbția guvernamentală a resurselor economice le ia din sfera productivă. Această evaluare, firește, este numai fiscală; aceasta nici nu începe să măsoare impactul anti-productiv al diverselor reglementări guvernamentale, care distruge producția și schimbul în alte moduri decât absorbirea resurselor. De asemenea, nu elimină alte erori numeroase ale statisticilor produsului național. Dar cel puțin îndepărtează mituri comune precum ideea că outputul productiv al economiei americane a crescut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Dacă scădem deficitul guvernamental în loc să-l adăugăm, vedem că productivitatea reală a economiei a scăzut, așa cum ne-am aștepta să fie în timpul unui război.
Într-unul din comentariile sale pertinente, Joseph Schumpeter scria despre intelectualii anticapitaliști astfel: „capitalismul stă la procesul său în fața unor judecători care au condamnarea la moarte în buzunar. Ei o vor da indiferent ce apărare vor auzi; singurul succes pe care-l poate produce o apărare victorioasă e doar o schimbare a sentinței”[2]. Sentința s-a schimbat, cu siguranță. În anii 1930, auzeam că guvernul trebuie să se extindă deoarece capitalismul a creat sărăcie de masă. Acum, sub auspiciile lui John Kenneth Galbraith, auzim cum capitalismul păcătuiește prin faptul că masele sunt prea prospere. Dacă odinioară sărăcia era suportată de „o treime din națiune”, acum trebuie să lamentăm „moartea de foame” a sectorului public.
Pe ce standarde conchide Dr. Galbraith că sectorul privat este prea umflat și sectorul public prea anemic și, prin urmare, guvernul trebuie să-și exercite mai departe coerciția pentru a-și rectifica malnutriția? Cu siguranță, standardul său nu e unul istoric. În 1902, de exemplu, produsul național net al Statelor Unite a fost 22,1 miliarde $; cheltuielile guvernamentale (federale, de stat și locale) totalizau 1,66 miliarde $ sau 7,1 procente din produsul total. În 1957, pe de altă parte, produsul național net a fost de 402,6 miliarde $ și cheltuielile guvernamentale au totalizat $125,5 miliarde $ sau 31,2 procente din produsul total. Jaful fiscal al produsului privat de către guvern s-a multiplicat de patru-cinci ori în secolul prezent. Nu putem spune că sectorul public „moare de foame”. Și totuși, Galbraith afirmă că sectorul public acum moare de foame față de situația sa din non-prosperul secol nouăsprezece.
Ce standarde, atunci, ne oferă Galbraith pentru a descoperi când sectorul public e, în final, la optimul său? Răspunsul nu e nimic altceva decât un capriciu personal:
„Va apărea întrebarea care este testul echilibrului – în ce punct conchidem că s-a realizat echilibrul în satisfacerea nevoilor publice și private. Răspunsul e că niciun test nu poate fi aplicat, pentru că nu există niciunul. … Dezechilibrul prezent este clar. … Aceasta fiind așa, direcția în care trebuie să ne mișcăm pentru a corecta problema este destul de clară”[3].
Pentru Galbraith, dezechilibrul de azi este „clar”. Clar de ce? Pentru că se uită în jurul lui și vede condiții deplorabile oriunde administrează guvernul. Școlile sunt aglomerate, traficul urban este congestionat și străzile sunt pline de gunoaie, râurile sunt poluate; ar fi putut adăuga și că infracționalitatea e în creștere accelerată iar curțile de justiție sunt blocate. Toate acestea sunt zone unde funcționează proprietatea guvernamentală. O soluție propusă pentru toate aceste defecte flagrante e însă sifonarea de și mai mulți bani în cufărul guvernamental.
Dar cum se face că numai agențiile guvernamentale cer mai mulți bani și denunță cetățenii pentru că ezită să ofere mai mult? De ce nu avem echivalentele private ale congestiei traficului, școlilor prost administrate, crizei de apă etc.? Motivul e că firmele private își obțin banii meritați din două surse: plata voluntară a consumatorilor pentru servicii și investiția voluntară a investitorilor în așteptarea cererii consumatorilor. Dacă există o cerere crescută pentru un bun deținut privat, consumatorii plătesc mai mult pentru produs și investitorii investesc mai mult în oferta sa, realizând astfel echilibrul între cerere și ofertă, spre satisfacția tuturor. Dacă o cerere pentru un bun public (apă, străzi, metrou etc.) crește, tot ce auzim este supărarea pe consumator pentru risipirea de resurse prețioase împreună cu supărarea pe contribuabil pentru că se sustrage de la o povară fiscală mai mare. În întreprinderea privată afacerea curtează consumatorul și îi satisface nevoile cele mai urgente; agențiile guvernamentale denunță consumatorul drept un utilizator problematic al resurselor sale. Numai un guvern, de exemplu, ar privi cu optimism interzicerea mașinilor private ca „soluție” pentru problema străzilor congestionate. Mai mult, numeroasele servicii „gratuite” ale guvernului creează un exces permanent al cererii asupra ofertei și, ca atare, „crize” ale produsului. Pe scurt, guvernul își dobândește veniturile prin confiscare coercitivă mai degrabă decât prin investiție și consum voluntar și nu poate fi administrat ca o afacere. Ineficiențele lui majore, incapacitatea de a echilibra cererea cu oferta, vor garanta că guvernul e o sursă de probleme în peisajul economic[4].
În trecut, slaba administrare a guvernului era considerată, în general, un argument bun pentru a ține cât mai multe lucruri departe de mâinile guvernului. La urma urmei, când cineva a investit într-un pariu perdant, încearcă să se abțină să mai arunce cu bani buni după bani răi. Și totuși, Dr. Galbraith vrea să ne dublăm determinarea de a împinge banii câștigați cu trudă de contribuabili în gaura neagră a „sectorului public” și folosește chiar defectele operării guvernului ca prim argument!
Profesorul Galbraith are două săgeți de sprijin în tolba sa. În primul rând, el afirmă că, pe măsură ce standardele de viață cresc, bunurile adăugate nu sunt la fel de valoroase pentru oameni ca și cele precedente. Aceasta este cunoaștere standard; dar Galbraith deduce cumva din acest declin că nevoile private ale oamenilor nu mai valorează acum nimic pentru ei. Dar dacă așa stau lucrurile, atunci de ce ar trebui „serviciile” guvernului, care s-au extins cu o rată mult mai rapidă, să valoreze atât încât să fie nevoie de un transfer ulterior de resurse către sectorul public? Argumentul său final e că nevoile private sunt toate induse artificial de publicitatea comercială care „creează” automat nevoile pe care se presupune că le servește. Pe scurt, oamenii, potrivit lui Galbraith, ar fi, dacă sunt lăsați în pace, mulțumiți cu un nivel de trai non-prosper, probabil la limita subzistenței; publicitatea este răufăcătorul care distruge idila primitivă.
Separat de problema filosofică a cum poate A „crea” nevoile și dorințele lui B fără ca B să-și dea acordul, întâlnim aici o opinie curioasă asupra economiei. Este artificial tot ce este deasupra subzistenței? După ce standard? În plus, de ce o firmă ar trebui să se mai deranjeze și să cheltuie suplimentar pentru a induce o schimbare în nevoile consumatorului când poate profita prin servirea nevoilor sale existente, ne-„create”? Însăși „revoluția marketingului” suferită acum de firme, creșterea ei și concentrarea aproape frenetică pe „cercetarea de piață”, demonstrează opusul viziunii lui Galbraith. Pentru că dacă firma își poate crea automat prin publicitate propria cerere a consumatorului, n-ar mai fi nevoie de cercetare de piață – și nici n-ar mai exista grija falimentului. De fapt, departe de situația în care consumatorul într-o societate prosperă e doar „sclavul” firmei, adevărul e exact opusul: pe măsură ce nivelul de trai crește deasupra subzistenței, consumatorul devine mai specific și mai mofturos cu privire la ce cumpără. Omul de afaceri trebuie să fie și mai curtenitor față de consumator decât era înainte: ca atare, încercările furibunde ale cercetării de piață de a descoperi ce vor să cumpere consumatorii.
Există o zonă a societății noastre, totuși, unde aproape se aplică observațiile lui Galbraith – dar este una pe care el, în mod curios, nu o menționează niciodată. Aceasta este cantitatea enormă de publicitate și propagandă a guvernului. Aceasta este publicitatea care transmite cetățeanului virtuțile unui produs pe care, spre deosebire de publicitatea comercială, el nu are niciodată șansa să-l testeze. Dacă o Companie de Cereale X înfățișează imaginea unei fete drăguțe pretinzând că „Cerealele X sunt foarte gustoase”, consumatorul, chiar suficient de stupid pentru a lua aceasta în serios, are o șansă să testeze această propoziție personal. Curând propriul său gust va determina dacă o cumpără sau nu. Dar dacă o agenție guvernamentală își face reclamă la propriile virtuți în mass media, cetățeanul nu are un test direct care să-i permită acceptarea sau respingerea pretențiilor. Dacă există dorințe artificiale, acestea sunt cele generate de propaganda guvernamentală. Mai departe, publicitatea comercială este, cel puțin, plătită de investitori și succesul ei depinde de acceptarea voluntară a produsului de către consumatori. Publicitatea guvernamentală e plătită prin intermediul taxelor extrase de la cetățeni și, ca atare, poate continua, an după an, fără verificare. Cetățeanul nefericit e convins să aplaude meritele ale înșiși oamenilor care, prin coerciție, îl forțează să plătească pentru propagandă. Aceasta înseamnă de fapt să adaugi și o insultă la injurie.
Dacă Profesorul Galbraith și discipolii săi sunt ghizi slabi pentru abordarea sectorului public, ce standard oferă în schimb analiza noastră? Răspunsul este cel vechi Jeffersonian: „guvernul bun e cel care guvernează mai puțin”. Orice reducere a sectorului public, orice transfer al activităților din sfera publică în cea privată, este un câștig net moral și economic.
Majoritatea economiștilor au două argumente de bază pentru sectorul public, pe care le vom analiza aici foarte pe scurt. Unul este problema „beneficiilor externe”. Se susține că A și B beneficiază adesea dacă-l pot forța pe C să facă ceva. Pot fi spuse multe împotriva acestei doctrine; dar aici e suficient să spunem că nu merită un comentariu serios niciun argument care proclamă că e drept și bine dacă trei vecini care reușesc să formeze un cvartet de coarde forțează un al patrulea vecin cu pistolul la tâmplă să învețe să cânte la violă. Al doilea argument are mai multă substanță; golit de jargonul tehnic, acesta afirmă că unele servicii esențiale nu pot fi oferite de sfera privată și că, de aceea, oferirea lor de către guvern este necesară. Și totuși, absolut toate serviciile oferite de guvern au fost în trecut oferite cu succes de întreprinderea privată. Afirmarea fadă că privații nu pot oferi aceste bunuri nu e susținută niciodată, în lucrările acestor economiști, de nicio probă. Cum se face, de exemplu, că economiștii, centrați de atâtea ori pe soluții pragmatice și utilitariste, nu cer „experimente” sociale în această direcție? De ce experimentele politice trebuie să fie întotdeauna spre mai mult guvern? De ce să nu dăm pieței libere un județ sau chiar un stat sau două și să vedem ce poate face?
[1] În propozițiile precedente, Schumpeter scria:
„Fricțiunea antagonismului dintre sfera privată și cea publică a fost intensificată încă de la început prin faptul că…statul a trăit dintr-un venit produs în sfera privată pentru scopuri private și deturnat de la aceste scopuri prin forța politică” (Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism, and Democracy [New York: Harper and Bros., 1942], p. 198)
[2] Ibid, p. 144.
[3] John Kenneth Galbraith, The Affluent Society (Boston: Houghton Mifflin, 1958), pp. 320–21.
[4] Pentru mai multe despre problemele inerente ale activităților guvernului, vezi Murray N. Rothbard, „Government in Business” în Essays on Liberty (Irvington-on-Hudson, N.Y: Foundation for Economic Education, 1958), vol. 4, pp. 183–87.
