Elitele naturale, intelectualii și statul

Traducere și adaptare de Dan Cristian Comănescu *

În orice societate liberă, elitele se compun din câțiva indivizi, care dobândesc acest statut pe bază de merit. Grație averii, înțelepciunii și curajului lor, ei posedă o autoritate naturală, opiniile și judecățile lor bucurându-se, în ochii celorlalți, de un respect larg împărtășit.

Mai mult, datorită căsătoriilor selective și funcționării legilor de moștenire civilă și genetică, este probabil ca autoritatea naturală să se perpetueze de la o generație la alta în aceleași familii. De aceea, sarcina soluționării conflictelor și a neînțelegerilor va fi încredințată, de persoanele aflate în dispută, capilor acestor familii, a căror reputație se întemeiază pe un lung șir de performanțe superioare, pe clarviziunea și pe conduita lor personală exemplară.

Apariția endogenă a statului monarhic – spre deosebire de cea exogenă, bazată pe cucerire – este produsul acestor elite naturale, micul pas decisiv necesar pentru apariția sa fiind monopolizarea funcției de judecător și arbitru al conflictelor..Aceasta s-a petrecut îndată ce un singur membru al elitelor naturale recunoscute voluntar a reușit, în ciuda opoziției rivalilor săi, să impună rezolvarea tuturor conflictelor dintr-un anumit teritoriu exclusiv de către el. Părțile conflictuale pierdeau astfel posibilitatea de a mai alege un alt judecător sau arbitru.

Îndată ce înțelegem statul ca pe un produs al unei ordini anterioare, structurate ierarhic, devine clar de ce, în cea mai mare parte a istoriei sale, în măsura în care a fost supusă unor guverne, omenirea a fost supusă unor monarhii (mai degrabă decât unor democrații). Au existat, desigur, excepții: democrația ateniană, Roma până în 31 î. Hr., republicile Veneția, Florența, Genova în timpul Renașterii, cantoanele elvețiene începând din 1291, Provinciile Unite (Olanda) din 1648 până în 1673 și Anglia sub Cromwell.

Dar acestea sunt cazuri rare și nici unul din ele nu seamănă, fie și numai de departe, cu sistemul modern de tip „omul și votul”. Ele erau, ca și monarhiile, sisteme cu un pronunțat caracter elitist. În Atena, de pildă, cetățenii cu drept de vot și eligibili în poziții de conducere nu depășeau 5% din populație.

Din clipa când un singur membru al elitei naturale a reușit să monopolizeze funcția de judecător și arbitru al conflictelor, dreptul și asigurarea respectării legii au devenit mai costisitoare. În loc de a mai fi oferite gratuit sau în schimbul unor sume achitate voluntar, finanțarea lor a început să se facă prin taxe obligatorii. Simultan, calitatea dreptului s-a deteriorat. În loc de a mai respecta, prin aplicarea fără excepție a principiilor universale și imuabile ale dreptății, vechile pravile întemeiate pe proprietatea privată, un judecător monopolist, scutit de pericolul de a-și pierde clienții prin abandonarea imparțialității, va perverti sistematic dreptul în propriul său folos.

Cum a fost cu putință acest pas decisiv, de monopolizare a legii și ordinii de către un rege, o dată ce el conducea, în mod previzibil, la scumpirea și degradarea justiției? Cu siguranță, alți membri ai elitei naturale trebuiau să respingă o asemenea tentativă.

Tocmai de aceea viitorii regi s-au aliniat, în mod caracteristic, la standardele „poporului”, ale „oamenilor de rând”. Mizând pe sentimentul întotdeauna popular al invidiei, regii au promis o justiție mai ieftină și mai bună, în schimbul și cu ajutorul impozitării rivalilor mai capabili (competitori ai monarhului) — a căror sferă de acțiune se vedea astfel restrânsă.

În al doilea rând, regii și-au asigurat sprijinul clasei intelectuale. Cu excepția bisericii, persoanele interesate de serviciile intelectualilor — ca educatori pentru copiii lor, consilieri personali, secretari și bibliotecari — proveneau numai dintre membrii elitelor naturale.

Posibilitățile de angajare ale intelectualilor erau precare, iar veniturile lor, în mod caracteristic, modeste. Mai mult, cu toate că membrii elitelor naturale erau rareori ei înșiși intelectuali (i.e. persoane consacrate exclusiv preocupărilor academice), ei erau, de regulă, cel puțin la fel de înzestrați, așa încât stima lor pentru performanțele intelectualilor pe care-i angajau era limitată.

Intelectualii, suferind de un narcisism debordant, suportau greu această situație. Cât de nedrept li se părea faptul că elevii lor — elitele naturale — le erau de fapt patroni și își permiteau o viață confortabilă, în vreme ce ei — intelectualii — erau prin comparație săraci și dependenți!

Nu este deci de mirare că intelectualii au putut fi cu ușurință câștigați de rege pentru cauza lui, în încercarea de a-și asigura monopolul justiției. În schimbul justificărilor ideologice ale regimului monarhic, regele le oferea nu doar slujbe mai bune și poziții mai înalte, ci și statutul de intelectuali de curte, care le permitea în fine să răspundă elitelor naturale cu aceeași monedă pentru lipsa lor de respect.

Dar îmbunătățirea înregistrată astfel de situația intelectualilor nu era decât una precară. În regim monarhic exista o distincție clară între stăpân (rege) și slujitori (supuși), iar aceștia din urmă știau că pozițiile nu sunt permutabile. În consecință, nu doar elitele naturale, ci și oamenii de rând opuneau o rezistență considerabilă oricărui spor al puterii regale. Prelevarea taxelor se dovedea, așadar, pentru regi, extrem de dificilă, iar posibilitățile de angajare pentru intelectuali rămâneau extrem de limitate.

Mai mult, o dată instalați în siguranță la putere, regii nu-și tratau intelectualii cu mult mai multă considerație decât elitele naturale. Și, dat fiind că regii controlau teritorii mult mai întinse decât visaseră vreodată elitele naturale, dizgrația lor era încă și mai periculoasă, iar capriciile lor făceau poziția intelectualilor și mai precară.

Cercetarea biografiilor celor mai de seamă intelectuali — de la Shakespeare la Goethe, de la Descartes la Locke, de la Marx la Spencer – indică, în linii mari, aceleași caracteristici: până târziu în secolul al XIX-lea, opera lor era sponsorizată de donatori privați, membri ai elitelor naturale, principi sau regi. După cum intrau sau ieșeau din grația sponsorilor respectivi, intelectualii își schimbau frecvent patronii și erau deosebit de mobili din punct de vedere geografic. Aceasta însemna adesea incertitudine financiară, contribuind totodată la cosmopolitismul specific intelectualilor (indicat de fluența lor în numeroase limbi), dar și la o remarcabilă independență intelectuală.

Îndată ce unul sau altul din sponsori sau donatori își retrăgea sprijinul apăreau alții, care preluau bucuroși această sarcină. Într-adevăr, intelectualii și viața culturală înfloreau la maximum acolo unde poziția regilor sau a guvernelor centrale era relativ slabă, iar elitele naturale rămâneau relativ puternice. Un exemplu fericit ne este furnizat, în prima parte a secolului al XIX-lea, de Germania, unde numeroși principi rivalizau pentru putere, prin contrast cu Franța, puternic centralizată.

O modificare fundamentală a relațiilor dintre stat, elitele naturale și intelectuali nu s-a produs decât după instaurarea regimurilor democratice. Opoziția istorică față de monarhie era cauzată de prețul prohibitiv al justiției și de pervertirea vechilor pravile de către regi, în calitatea lor de judecători și arbitri ai conflictelor, în regim de monopol. Se răspândeau însă confuzii grave.

Existau persoane care înțelegeau că problema este monopolul, și nu elitele sau aristocrația. Dar numărul acestora era nesemnificativ prin comparație cu al acelora care, în mod eronat, vedeau în caracterul elitist al stăpânului sursa problemei — și care susțineau păstrarea monopolului asupra legii și ordinii, cerând înlocuirea pur și simplu a regelui și a pompei regale, prea bătătoare la ochi, cu poporul și presupusa decență a oamenilor de rând. De aici succesul istoric al democrației.

Câtă ironie în faptul că monarhia a fost distrusă de aceleași forțe sociale pe care regii le stimulaseră inițial, punându-le în slujba lor, cu ocazia excluderii autorităților naturale rivale, prin blocarea accesului acestora din urmă la funcția judecătorească: invidia oamenilor de rând față de cei mai înzestrați și dorința intelectualilor de a accede la locul pe care credeau că-l merită în societate.

Cu necesitate logică, ideea că – la rândul lor – și regii trebuie doborâți și că politicile egalitariste trebuie împinse până la consecința lor ultimă — controlul monopolist al funcției judecătorești de către omul de rând — s-a impus. În ochii intelectualilor, aceasta însemna controlul dreptului de către ei, în calitate de purtători de cuvânt ai poporului.

După cum ne poate informa teoria economică elementară, tranziția de la regimul de tip monarhic la regula „omul și votul” și substituirea regelui cu poporul nu putea decât să înrăutățească lucrurile. Prețul justiției a crescut astronomic, în vreme ce calitatea sa a continuat să se deterioreze ineluctabil. Într-adevăr, această tranziție nu înseamnă în ultimă instanță altceva decât înlocuirea unui sistem de proprietate privată asupra guvernului — a unui monopol privat — cu un sistem de proprietate colectivă asupra guvernului — un monopol public.

De aici a rezultat o „tragedie a comunelor”. De acum înainte oricine — nu numai regele — va putea să înhațe proprietatea privată a tuturor celorlalți. Consecința a fost mai multă exploatare guvernamentală (prelevare de taxe), deteriorarea justiției până la punctul în care ideea de corp universal și imuabil al principiilor de drept a dispărut și a fost înlocuită cu ideea de legislație (drept făcut, mai degrabă decât descoperit, „dat” pe vecie); și o creștere a ratei sociale a preferinței de timp (i.e. o accentuare a orientării către prezent, în detrimentul orientării către viitor).

Un rege poseda un teritoriu pe care-l putea lăsa moștenire propriului său fiu și, de aceea, încerca să-i sporească valoarea. Un stăpân ales democratic nu e decât un administrator temporar și, de aceea, încearcă să-și maximizeze în prezent, prin toate mijloacele, venitul curent, cules de pe urma funcției sale guvernamentale, în dauna oricărei posibilități de capitalizare a valorii.

Iată câteva consecințe: cheltuielile guvernamentale pe durata epocii monarhice, ca procent din PNB, rareori depășeau 5%. De la Primul Război Mondial încoace, ele s-au situat, de regulă, în jurul valorii de 50%. Înaintea Primului Război Mondial angajații guvernamentali reprezentau, de regulă, mai puțin decât 3% din totalul forței de muncă angajate. De atunci această valoare s-a ridicat la 15 – 20%. Epoca monarhică s-a caracterizat prin întrebuințarea banilor-marfă (aur), și puterea de cumpărare a unității monetare sporea treptat. Prin contrast, epoca democratică este epoca banilor de hârtie, a căror putere de cumpărare a scăzut necontenit.

Regii se afundau din ce în ce mai mult în datorii, dar, cel puțin în timp de pace, obișnuiau să-și reducă povara datoriilor. În epoca democratică, datoriile guvernamentale au crescut, atât în vreme de război, cât și de pace, atingând cote incredibile. Ratele reale ale dobânzii în epoca monarhică scăzuseră, treptat, până la circa 2,5%. De atunci, ratele reale ale dobânzii (ratele nominale ajustate pentru a ține seama de inflație) au crescut până la circa 5% — o cotă pe care n-o mai atinseseră din secolul al XV-lea.

Legislația era practic inexistentă până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Astăzi, într-un singur an, se ratifică zeci de mii de legi și reglementări. Ratele economiilor scad, în loc să crească o dată cu veniturile, iar indicatorii dezintegrării familiale și ai criminalității se află în permanentă creștere.

În vreme ce, sub stăpânire democratică, situația statului s-a îmbunătățit substanțial, în vreme ce situația populației se înrăutățea corespunzător, ce s-a întâmplat cu elitele naturale și cu intelectualii? În ce-i privește pe cei dintâi, democratizarea a reușit acolo unde regii nu marcaseră decât începuturi modeste: în distrugerea definitivă a elitelor naturale și a aristocrației. Averile familiilor de seamă s-au disipat grație taxelor spoliatoare, percepute în timpul vieții sau la deces. Tradițiile de independență economică, clarviziune intelectuală, precum și cele decurgând din rolul de repere morale și spirituale, pe care-l jucau aceste familii, au fost anihilate și uitate.

Mai există și astăzi oameni bogați, dar ei își datorează frecvent averile intervențiilor directe sau indirecte ale statului. De aceea ei sunt adesea mai dependenți de continuarea favorurilor acordate de stat decât mulți dintre cei cu mijloace mai reduse. În mod tipic, ei nu mai sunt reprezentanți ai unor venerabile familii de frunte, ci nouveaux riches. Conduita lor nu se caracterizează prin virtute, înțelepciune, demnitate sau gust, ci este o reflectare a aceleiași culturi proletare de masă, orientate către prezent, oportunism și hedonism, pe care cei bogați și renumiți o împărtășesc astăzi cu toți ceilalți. În consecință — și slavă Domnului — opiniile lor nu se bucură de mai multă considerație în ochii publicului larg decât cele ale oricărei persoane luate la întâmplare.

Democrația a reușit în cele din urmă ceea ce Keynes nu îndrăznea decât să viseze: „eutanasia clasei rentierilor”. Afirmația lui Keynes, după care „pe termen lung suntem morți cu toții”, exprimă cu acuratețe spiritul democratic al vremurilor noastre: hedonism orientat către prezent. Deși este pervers să nu gândești dincolo de propria-ți viață, acesta este modul de gândire devenit tipic. În loc să-i înnobileze pe proletari, democrația a proletarizat elitele. Ea a pervertit, de asemenea, gândirea și judecata maselor.

Pe de altă parte, o dată cu distrugerea elitelor naturale, intelectualii au dobândit o poziție mult mai proeminentă și mai puternică în societate. Într-adevăr, ei au atins în bună măsură țelul la care aspirau, devenind clasa stăpânitoare.

Economiștii, filozofii, istoricii sau analiștii sociali de calibru semnificativ angajați privat de membri ai elitelor naturale au dispărut aproape cu desăvârșire, iar acei câțiva reprezentanți ai vechilor elite care mai supraviețuiesc și care le-ar fi putut achiziționa serviciile nu-și mai pot permite, din punct de vedere financiar, să angajeze intelectuali. În schimb, intelectualii sunt acum, de regulă, funcționari publici, chiar și atunci când lucrează pentru instituții și fundații nominal private. Protejați aproape complet de vicisitudinile cererii consumatorilor („stabilizați” în funcții), numărul lor a crescut dramatic, iar compensațiile de care se bucură depășesc, în medie, cu mult valoarea lor adevărată de piață. Simultan, calitatea produsului lor intelectual cunoaște o degradare constantă.

Desigur, mai există intelectuali și performanțe intelectuale de vârf. Dar acești câțiva șlefuitori de pietre scumpe sunt tot mai dificil de identificat în mlaștina tot mai cuprinzătoare a poluării intelectuale. Aruncați o privire peste așa-numitele reviste economice, filozofice, sociologice sau istorice de prim rang. Vă așteaptă fie un șoc, fie un hohot de râs, în funcție de temperament.

Veți descoperi, în cea mai mare parte, irelevanță și incomprehensibilitate. Mai rău, în măsura în care produsul intelectual mai este și astăzi relevant și comprehensibil, el este viciat de etatism. Există excepții însă, dat fiind că practic toți intelectualii sunt angajați ai statului, cu multiplele sale ramificații, n-ar trebui să ne surprindă faptul că cea mai mare parte a voluminosului lor „output” va fi, prin misiune sau omisiune, propagandă etatistă.

Permiteți-mi să ilustrez acest lucru, aruncând o privire asupra așa-numitei Școli de la Chicago: Milton Friedman, predecesorii și urmașii săi. În anii 1930-1940, Școala de la Chicago era considerată „de stânga” — și pe bună dreptate: Friedman, de pildă, recomanda [încă de la începutul carierei sale] un sistem bancar centralizat și hârtia în locul etalonului aur. El aderase deja trup și suflet la principiul statului asistențial, propagând garantarea unui venit minim (o taxă negativă pe venit), a cărui limită superioară n-a fost capabil s-o enunțe. Pentru atingerea țelurilor sale mărturisit egalitariste, el recomandă o taxă progresivă (participând personal la implementarea sistemului de rețineri din salariu). Friedman adoptase ideea că statul poate preleva taxe pentru subvenționarea tuturor bunurilor generatoare de efecte de vecinătate pozitive, sau despre care bănuia el că pot avea asemenea efecte. Evident, aceasta însemna că statul poate subvenționa, practic, orice dorește.

În plus, Friedman și succesorii săi au îmbrățișat cea mai subțire dintre filozofii: relativismul etic și epistemologic. Nu există nimic de felul unor adevăruri morale ultime, și toate cunoștințele noastre factuale, empirice sunt, în cel mai bun caz, numai ipotetic adevărate. Cu toate acestea, ei n-au pus vreodată la îndoială necesitatea existenței unui stat democratic. Astăzi, după jumătate de veac, fără să-și fi modificat vreuna dintre pozițiile esențiale, Școala de la Chicago e privită ca un bastion al dreptei și al pieței libere. Ea definește acum hotarul „de dreapta” al respectabilității, pe care numai „extremiștii” îl mai încalcă. Iată magnitudinea alunecării spre stânga a opiniei publice, pe care au reușit s-o provoace impiegații statului.

Sau să ne oprim la un alt indicator: atunci când președintele Camerei Reprezentanților, Newt Gingrich, susține politica New Deal și securitatea socială și când elogia legislația de reglementare a drepturilor civile, adică acțiunea afirmativă și integrarea forțată, responsabilă pentru distrugerea aproape completă a drepturilor de proprietate privată și pentru eroziunea libertății de contractare, asociere și disociere, se vorbește despre o „revoluție” [este vorba despre anul 1995 – n. tr.].

Dar ce fel de revoluție este aceasta, în care revoluționarii au acceptat din toată inima premisele etatiste și cauzele actualului dezastru. Evident, așa ceva nu se poate numi revoluție decât într-un climat profund etatist.

Situația pare disperată, însă nu este. Mai întâi, trebuie să recunoaștem că ea nu poate dura la nesfârșit. Epoca democratică nu poate constitui „sfârșitul istoriei”, așa cum ar dori neoconservatorii să credem, deoarece există și o fațetă economică a procesului.

Intervențiile în mersul pieței vor genera, inevitabil, mai multe probleme decât cele pe care sunt ținute să le rezolve, aducând după ele tot mai multe restricții și reglementări, până când, în cele din urmă, vom atinge stadiul socialismului integral. Dacă tendințele actuale se perpetuează, putem anticipa, fără riscul să greșim prea mult, că statul asistențial democratic de tip occidental va sfârși prin a se prăbuși, așa cum s-au prăbușit „republicile populare” din Est, la sfârșitul anilor 1980.

De zeci de ani, veniturile reale din Vest au stagnat, sau chiar s-au diminuat. Datoriile guvernamentale și schemele de „asigurare socială” au creat perspectiva unui declin economic. În același timp, conflictele sociale au atins cote periculoase.

Poate va fi necesar să așteptăm un colaps economic înainte de a asista la o schimbare a actualelor tendințe etatiste. Dar, chiar și în cazul unui colaps, încă ceva mai este necesar. O prăbușire nu înseamnă numaidecât și o contracție a statului. Lucrurile se pot chiar înrăutăți.

În fapt, în istoria occidentală recentă, nu există decât două exemple indiscutabile de reducere, fie și temporară, a puterilor guvernului central, ca rezultat al unei catastrofe: în Germania Occidentală, după al doilea război mondial, de către Ludwig Erhard — și în Chile, de către Pinochet. În afară de criză, mai sunt necesare și idei — idei corecte — și oameni capabili să le înțeleagă și să le aplice, atunci când se ivește prilejul.

Dar dacă, în ultimă instanță, cursul istoriei e determinat de idei, care pot fi adevărate sau false — și de oameni, care acționează și se lasă ghidați de idei adevărate sau false — atunci catastrofa este inevitabilă numai sub domnia ideilor false. Pe de altă parte, dacă opinia publică ar adopta și ar fi dominată de idei corecte — și, în principiu, ideile pot fi schimbate aproape instantaneu — atunci catastrofa nici nu mai trebuie să se producă.

Dar, dacă nu este inevitabil cursul istoriei – și nu este – atunci catastrofa nu este nici necesară, nici inevitabilă. În ultimă instanță, cursul istoriei e determinat de idei, care pot fi adevărate sau false, și de oameni care acționează și se lasă ghidați de idei adevărate sau false.

Ajung astfel la rolul pe care trebuie să-l joace intelectualii în modificarea necesarmente radicală și fundamentală a opiniei publice — și la rolul pe care membrii elitelor naturale, atâția câți mai există, vor trebui să-l joace. Exigențele sunt ridicate pentru ambele categorii, dar, așa ridicate cum sunt, pentru a evita o catastrofă sau pentru a o depăși cu succes, aceste exigențe vor trebui satisfăcute de ambele părți, ca o datorie naturală ce le revine.

Chiar dacă majoritatea intelectualilor au fost corupți și sunt în mare parte responsabili pentru perversiunile actuale, este de neconceput o revoluție ideologică fără ajutorul intelectualilor. Dominația intelectualilor publici nu poate fi anihilată decât de către intelectuali anti-intelectuali. Din fericire, ideile de libertate individuală, proprietate privată, liberă contractare și asociere, responsabilitate și răspundere personală, ca și ideea că puterea guvernamentală reprezintă principalul inamic al libertății și al proprietății nu vor dispărea atâta vreme cât mai există specia umană, pur și simplu fiindcă sunt adevărate, și adevărul nu poate fi anihilat. Mai mult, cărțile gânditorilor care au exprimat aceste idei în trecut nu vor dispărea.

Pe de altă parte, este de asemenea necesar să existe gânditori în viață care să citească asemenea cărți, care să fie capabili să rețină, să reformuleze, să reaplice, să rafineze și să dezvolte aceste idei și care să fie capabili și dispuși să le dea o expresie personală, respingând în mod deschis, atacând și invalidând pe colegii lor intelectuali.

Dintre aceste două exigențe – competență intelectuală și caracter – cea mai importantă este a doua, mai ales astăzi. Din punct de vedere pur intelectual, lucrurile stau, prin comparație, simplu. Majoritatea argumentelor etatiste pe care le auzim de dimineața până seara sunt ușor de respins, ca absurdități morale și economice. Într-adevăr, cu cât întâlnesc mai mulți intelectuali notorii în viață, cu atât sunt mai consternat de „categoria ușoară” din care fac ei, în mod caracteristic, parte.

Nu rareori se pot întâlni intelectuali care nu cred în privat ceea ce proclamă cu multă emfază în public. Aceștia nu greșesc pur și simplu. Ei spun și scriu în mod deliberat lucruri pe care le știu a fi neadevărate. Lor nu le lipsește capacitatea intelectuală; carența lor este morală. Însă aceasta înseamnă că nu trebuie să fim pregătiți numai pentru a înfrunta falsitatea, ci și răul – iar această sarcină este mult mai dificilă și mai îndrăzneață. În afară de cunoștințe mai temeinice, este necesar și curaj.

Intelectualul antiintelectual se poate aștepta să i se ofere mită – și este uimitor cât de ușor pot fi corupți unii oameni: câteva sute de dolari, o excursie plăcută, o fotografie în ziare alături de puternicii vremii sunt prea adesea suficiente pentru a-i determina pe oameni să se vândă. Asemenea tentații trebuie respinse și disprețuite.

Mai mult, luptând împotriva răului, trebuie să fim gata să acceptăm probabilitatea de a nu vedea niciodată eforturile încununate de „succes”. Nu ne așteaptă averi, promovări spectaculoase sau prestigiu profesional. De fapt, faima intelectuală trebuie privită cu maximă suspiciune.

Într-adevăr, nu numai că cei care au apucat pe această cale trebuie să accepte că vor fi marginalizați de establishment-ul academic. Ei trebuie chiar să se aștepte, din partea colegilor, la orice acțiuni menite să-i ruineze.

E suficient să ne gândim la Ludwig von Mises și Murray N. Rothbard. Cei mai mari economiști și filozofi sociali ai secolului al XX-lea, ei au fost, deopotrivă, esențialmente inacceptabili și neangajabili după criteriile establishment-ului academic. Cu toate acestea, de-a lungul întregii lor vieți, ei n-au cedat nici măcar un pas. Niciodată nu și-au pierdut demnitatea și nici măcar nu s-au lăsat covârșiți de pesimism. Din contră, în fața unei adversități constante, au rămas ofensivi – și chiar bine dispuși, continuând să lucreze la același nivel incredibil de productivitate. Ei s-au mulțumit cu devotamentul pentru adevăr și numai pentru adevăr.

Aici intervin elitele naturale, sau ceea ce a mai rămas din ele. În ciuda obstacolelor, Mises și Rothbard au avut posibilitatea de a se face auziți. N-au fost condamnați la tăcere. Ei au desfășurat o activitate profesorală și au publicat. Au reușit să se adreseze unui public și să transmită unor oameni rezultatele și ideile lor.

Toate acestea ar fi fost de neconceput fără ajutorul altora. Mises a fost susținut de Laurance Fertig și de fundația William Volker, care au plătit salariile lui la Universitatea din New York, iar Rothbard de Institutul Mises, care l-a sprijinit, l-a ajutat să-și publice cărțile și să le răspândească și i-a oferit un cadru instituțional care să-i permită să spună și să scrie lucruri care trebuiau spuse și scrise, dar care nu mai puteau fi spuse și scrise în mediile academice, ale establishment-ului etatist oficial.

Cândva, când spiritul egalitarist nu distrusese încă cea mai mare parte a averilor și a minților independente, sarcina susținerii intelectualilor impopulari era asumată de persoane individuale. Dar cine-și mai poate permite, astăzi, de unul singur, să-și angajeze privat un intelectual ca secretar personal, consilier sau dascăl al copiilor săi? Și aceia care încă o mai fac sunt, de cele mai multe ori, îndeaproape implicați în alianța cea mai coruptă dintre marele aparat de stat și marii afaceriști, așa încât ei promovează pe aceiași cretini intelectuali care domină „academia” etatistă. Este de ajuns să vă gândiți la Rockefeller și la Kissinger, de pildă.

Iată de ce sarcina susținerii și menținerii în viață a adevărului despre proprietatea privată, libertatea de contractare, de asociere și de disociere, responsabilitatea personală și aceea de combatere a falsității, minciunilor și răului asociat cu etatismul, relativismul, corupția morală și iresponsabilitatea nu poate fi astăzi asumată decât în mod colectiv, prin utilizarea conjugată a resurselor și punerea lor în sprijinul unor organizații de felul Institutului Mises, o societate educațională independentă, dedicată valorilor subiacente civilizației occidentale, necompromițătoare și îndepărtată, chiar și fizic, de coridoarele puterii. Nu exagerez afirmând că Institutul Mises este o insulă a decenței morale și intelectuale, într-un ocean de perversiune.

Desigur, prima obligație a oricărei persoane decente este către sine însăși și către familia sa. Astfel, se cade ca o asemenea persoană să urmărească – pe piața liberă – să-și maximizeze veniturile monetare, deoarece, cu cât câștigă mai mulți bani, cu atât activitatea sa este mai benefică semenilor săi.

Dar lucrurile nu se termină aici. Intelectualul trebuie să rămână credincios adevărului, fie că această atitudine este sau nu rentabilă pe termen scurt. Similar, elitele naturale au obligații care depășesc cu mult sfera intereselor imediate ale lor și ale familiilor lor.

Cu cât sunt mai încununați de succes — ca oameni de afaceri și profesioniști — și cu cât mai larg recunoscut le este succesul, cu atât membrii acestor elite sunt mai datori să ofere un exemplu: ei trebuie să aspire la o viață trăită pe măsura celor mai exigente standarde de conduită etică. Aceasta implică acceptarea de către ei a sarcinii, cu adevărat nobile, de a susține în mod deschis, cu mândrie și pe cât de generos cu putință valorile drepte și adevărate pe care le-au recunoscut.

În schimb, ei dobândesc inspirație, hrană și forță intelectuală și, deopotrivă, perspectiva ca numele lor să le supraviețuiască, amintind în veci de acei indivizi care s-au ridicat deasupra maselor, pentru a aduce o contribuție durabilă umanității. Cu sprijinul elitelor naturale, Institutul Mises poate fi o instituție redutabilă, un model pentru restaurarea învățământului autentic, aproape o universitate dedicată răspândirii cunoașterii, căreia i-ați încredința copiii dvs. și de la care v-ați angaja salariații.

Chiar dacă nu vom mai fi în viață pentru a asista la triumful ideilor noastre, vom ști și vom fi veșnic mândri că le-am slujit din toate puterile, făcând ceea ce trebuie să facă orice om nobil și cinstit.