Text disponibil și în volumul:
Ludwig von Mises – Economia în șapte lecții [pdf]
În românește de Dan Cristian Comănescu *
Observații preliminare
Autorul acestei expuneri este pe deplin conștient de limitele ei inerente. Pe de altă parte, singura modalitate mai satisfăcătoare de abordare a problemei ciclului economic presupune redactarea unui tratat cuprinzător, care să îmbrățișeze toate aspectele economiei de piață capitaliste. Böhm-Bawerk obișnuia să spună lucrul acesta într-un fel la care nu pot decât să subscriu necondiționat: “Orice teorie a ciclului economic care țintește la ceva mai mult decât o cârpăceală rudimentară nu-și va găsi locul decât în ultimul sau penultimul capitol al unui tratat unde se analizează totalitatea problemelor economice.”
Numai sub această rezervă îmi iau sarcina să prezint membrilor comitetului următoarea schiță simplificată.
Cele două tipuri de credite
Orice discuție serioasă a problemei expansiunii creditelor trebuie să înceapă de la distincția între două tipuri de credite: creditele reale (commodity credit) și creditele de circulație (circulation credit).
Creditele reale sunt transferuri de economii din mâinile celui care a economisit inițial în mâinile antreprenorilor care intenționează să utilizeze aceste fonduri în procesul de producție. Cel care a economisit inițial a pus deoparte bani, abținându-se de la consumul imediat pe care i l-ar fi permis cheltuirea sumei respective pe bunuri de consum. El îi transferă debitorului său putere de cumpărare, permițându-i, așadar, acestuia să achiziționeze, din economiile neconsumate, bunuri destinate producției viitoare. Cantitatea de credit real este, în consecință, strict limitată de cantitatea economiilor, i.e., de abținerea de la consum. Suplimentarea creditelor nu este posibilă decât în măsura în care se acumulează economii suplimentare. Întregul proces este independent de puterea de cumpărare a unității monetare.
Creditul de circulație este cel acordat din fondurile bancare special create în acest scop. La acordarea unui împrumut, banca tipărește bancnote sau îi deschide debitorului un credit într-un cont de depuneri rambursabile la cerere. Este un credit creat din nimic. Este echivalentul unor bani discreționari (fiat money) nou creați, așadar al inflației directe, nedeghizate. Este vorba de o creștere a cantității substitutelor bănești (money substitutes), despre care putem afirma că sunt acceptate și cheltuite de public exact ca și cum ar fi bani propriu-ziși (money proper). Creditul de circulație sporește puterea de cumpărare a debitorilor. Aceștia pătrund pe piața factorilor de producție cu o cerere sporită, o cerere care n-ar fi existat în absența bancnotelor sau depozitelor bancare nou-create. Cererea adițională induce o tendință generală de creștere a prețurilor mărfurilor și a salariilor.
În vreme ce cantitatea de credit real este rigid limitată de cantitatea de capital acumulată anterior din economii, cantitatea de credit de circulație nu depinde decât de conduita mediilor bancare. Spre deosebire de creditul real, creditul de circulație poate fi expandat. În absența creditului de circulație, o bancă nu și-ar putea extinde împrumuturile dincolo de limitele depozitelor pe care i le-ar fi încredințat [în acest scop] cei ce au economisit. Creditul de circulație este cel care le permite băncilor să acorde împrumuturi nelimitate, un proces apreciat uneori, în mod surprinzător, ca fiind “mai liberal”.
Tendința inevitabilă de creștere a prețurilor mărfurilor și a salariilor nu este singura consecință a expansiunii creditelor. Ea afectează, de asemenea, rata dobânzii. Prezentându-se sub forma unei cantități suplimentare de bani oferiți spre împrumut, expansiunea creditelor generează o tendință de scădere a ratelor dobânzii sub nivelul pe care l-ar fi atins pe o piață a fondurilor de împrumut nemanipulată. Popularitatea de care se bucură o asemenea politică printre șarlatani și impostori nu se datorează doar creșterii inflaționiste a prețurilor și a ratelor salariilor pe care o induce, ci, în egală măsură, și efectului său de diminuare, pe termen scurt, a ratelor dobânzii. Acesta este, azi, instrumentul principal al politicii banilor ieftini, sau ușor de procurat (cheap or easy money).
Rolul prețurilor, al salariilor și al dobânzii
Rata dobânzii este un fenomen de piață. Într-o economie liberă, configurația determinată de piață a prețurilor, a ratelor salariilor și ale dobânzii, este cea care orientează activitățile antreprenoriale către acele linii de producție în care pot satisface dorințele consumatorilor în maniera cea mai adecvată și mai puțin costisitoare. Prețurile factorilor materiali de producție, ratele salariilor și ale dobânzii pe de o parte și, pe de altă parte, prețurile anticipate ale bunurilor de consum sunt elementele luate în calcul de omul de afaceri, atunci când își planifică activitatea viitoare. Bizuindu-se pe rezultatul acestor calcule, omul de afaceri stabilește dacă un proiect sau altul este sau nu rentabil. Presupunând, însă, că datele pieței de la care pornesc calculele sale sunt falsificate de interferențe guvernamentale, rezultatul va fi înșelător. Induși în eroare de operații aritmetice efectuate cu cifre necorespunzătoare, antreprenorii adoptă proiecte care nu răspund celor mai urgente dorințe ale consumatorilor. Dezacordul acestora din urmă se manifestă clar atunci când produsele capitalului malinvestit se dovedesc imposibil de vândut pe piață, la prețuri convenabile. Avem de a face, în acest caz, cu așa numitele “afaceri proaste”.
În cazul când, în condițiile unei economii neobstrucționate de amestecul guvernamental în datele pieței, un anumit proiect se dovedește neprofitabil în urma examinării sale [de către antreprenori], aceasta constituie o dovadă că, în condițiile existente, consumatorii preferă executarea altor proiecte. Faptul că o anumită întreprindere este neprofitabilă înseamnă că potențialii consumatori, cumpărătorii produsului rezultat, nu sunt dispuși să restituie antreprenorilor, care au suportat costurile factorilor complementari de producție necesari, cheltuielile efectuate, fiind, pe de altă parte, dornici să cumpere alte produse, așadar dispuși să acopere cheltuielile antreprenorilor pentru utilizarea [adecvată a] acelorași factori. Pe scurt, consumatorii suverani își exprimă preferințele forțându-i pe producători să-și ajusteze activitățile pentru a le îndeplini dorințele cele mai stringente. Așadar, consumatorii determină o tendință de expansiune a industriilor profitabile și de restrângere a celor neprofitabile.
Se poate afirma că elementele care împiedică imediat executarea anumitor proiecte sunt configurația prețurilor, ratele salariilor și ale dobânzii. Dar este o eroare gravă să se creadă că, numai prin reducerea acestora, activitățile productive ar putea fi stimulate. Limitele care afectează volumul producției sunt impuse de raritatea (scarcity) factorilor de producție. Prețurile, ratele salariilor și ale dobânzii, nu sunt decât indicatori ai gradului acestei rarități. Am putea spune că sunt un fel de semnale. Prin intermediul acestor fenomene de piață, societatea îi atenționează pe antreprenorii care planifică adoptarea unor anumite proiecte: Nu vă atingeți de cutare factor de producție; el este însemnat cu semnul [prețul] care arată că este destinat îndeplinirii unei alte dorințe, mai stringente [a consumatorilor].
Expansioniștii, cum își spun astăzi adepții inflației, nu văd în rata dobânzii decât un obstacol ridicat în calea amplificării producției. Dacă și-ar da osteneala să fie consecvenți, ei ar trebui să tragă o concluzie similară și cu privire la prețurile factorilor materiali de producție și la ratele salariilor. O reducere cu 50%, prin decret guvernamental, a ratelor salariilor, față de cele determinate de o piață neobstrucționată a forței de muncă, ar crea, de asemenea, o aparență de profitabilitate, pentru un număr de proiecte care altminteri, pe temeiul unui calcul efectuat cu ajutorul datelor actuale ale pieței, ar părea neprofitabile. Aserțiunea conform căreia nivelul ratelor dobânzii împiedică o mai amplă expansiune a producției nu are nici un motiv de a fi mai întemeiată decât aserțiunea că nivelul ratelor salariilor produce același efect. Faptul că expansioniștii nu extind raționamentul lor eronat dincolo de ratele dobânzii, pentru a include și prețurile bunurilor primare și pe cele ale mâinii de lucru constituie, în sine, o dovadă că ceea ce-i ghidează este emotivitatea și pasiunea, nicidecum rațunea lipsită de patimă. Ei sunt mânați de resentimente, de invidia pentru ceea ce cred ei că dobândește bogatul. Oamenii aceștia nu realizează că, punând în cauză dobânda, ei amenință economiile maselor largi de populație, ale deținătorilor de obligațiuni și de polițe de asigurări.
Efectele manipulării politice a dobânzii.
Expansioniștii nu se înșală afirmând că expansiunea creditelor aduce cu sine un avânt exploziv al afacerilor (booming business). Ei greșesc însă nesocotind faptul că o asemenea prosperitate artificială nu poate dura și va sfârși inevitabil printr-un declin abrupt (slump), o depresiune generalizată.
Atunci când rata dobânzii determinată de piață este redusă prin expansiunea creditelor, multe proiecte care înainte erau socotite neprofitabile capătă o aparență de profitabilitate. Antreprenorul care își asumă executarea lor va trebui să constate însă, cât de curând, că a luat în calcul date eronate. El a socotit pornind de la prețurile factorilor de producție corespunzătoare datelor pieței din faza timpurie a expansiunii creditelor. Acum însă, ca urmare a acestei expansiuni a creditelor, prețurile respective au crescut. Proiectul nu mai pare atât de promițător ca înainte. Fondurile omului de afaceri au devenit insuficiente pentru achiziționarea factorilor de producție necesari. Dacă expansiunea creditelor ar înceta, el ar fi silit să renunțe la planurile sale. Pe de altă parte, atâta vreme cât băncile continuă expansiunea creditelor, furnizând antreprenorilor “bani ușor de procurat”, aceștia nu văd motive de îngrijorare. Ei împrumută tot mai mult. Prețurile și salariile cresc exploziv. Toată lumea este fericită și convinsă că, de acum, omenirea a depășit definitiv condiția supărătoare impusă de raritate, atingând, în fine, prosperitatea veșnică.
În fond, toată această uimitoare bogăție este fragilă, un castel clădit din nisipul iluziilor. Ea nu poare dura. Nu există nici un mijloc de a substitui bunurilor de capital inexistente bancnote și depozite bancare fictive, acolo unde este nevoie de ele. Lordul Keynes, într-un moment de inspirație lirică, ne asigura că expansiunea creditelor este bagheta magică necesară pentru “miracolul … transformării pietrelor în pâine”. [1] Din păcate, miracolul acesta, privit mai îndeaproape, nu este mai puțin îndoielnic decât orice alt truc din repertoriul fachirului indian.
Nu există decât două alternative.
În primul caz, băncile expansioniste se cramponează până la capăt, cu încăpățânare, de politicile lor și nu încetează de a furniza afaceriștilor banii de care au nevoie pentru a-și continua proiectele, în ciuda costurilor de producție supuse creșterilor inflaționiste. Ele sunt hotărâte să acopere permanent cererea tot mai mare de credite. Prețurile și ratele salariilor cresc exploziv. Cantitatea de bancnote și de depozite [bancare] crește nelimitat. În cele din urmă, publicul înțelege ce se petrece. Oamenii realizează că nu se va pune capăt producției unei cantități tot mai mari de substitute monetare — și că, de aceea, prețurile vor continua să crească în ritm accelerat. Oamenii înțeleg că, în această situație, devine o prostie să păstrezi bani. Pentru a nu se număra printre victimele scăderii puterii de cumpărare a monedei, ei se precipită să cumpere bunuri la orice preț, indiferent dacă au sau nu nevoie de ele. Orice bun este preferabil banilor. Astfel apare fenomenul cunoscut în Germania anului 1923, când Reichul a dat un exemplu clasic de expansiune nelimitată a creditelor, sub numele de Flucht in die Sachwerte, precipitarea asupra valorilor reale. Întregul sistem monetar se prăbușește. Puterea de cumpărare a monedei se topește până la anulare. Oamenii recurg la troc sau la utilizarea unui alt tip de monedă, străină sau autohtonă. Criza se declanșează.
A doua alternativă presupune că băncile sau autoritățile monetare devin conștiente, înaintea omului de rând, de pericolele implicate într-o expansiune nelimitată a creditelor. Ele pun capăt, de bună voie, politicilor de suplimentare a cantității de bancnote și depozite bancare, încetând să mai satisfacă solicitările mediilor de afaceri pentru credite adiționale. Atunci se declanșează panica. Ratele dobânzilor ating cote excesive, ca urmare a nevoii acute de bani resimțite de numeroase firme, amenințate cu falimentul. Prețurile scad brusc, atunci când firmele amenințate încearcă să obțină fonduri aruncându-și stocurile pe piață, la prețuri de nimic. Activitățile productive se restrâng, muncitorii sunt disponibilizați.
Expansiunea creditelor conduce deci, în mod inevitabil, la o criză. În ambele cazuri, producția amplificată exploziv, în mod artificial, are soarta pecetluită. Pe termen lung, ea este sortită colapsului. Efectul pe termen scurt, perioada de prosperitate, se poate prelungi uneori mai mulți ani la rând. În acest răstimp, autoritățile, băncile expansioniste și agențiile lor de relații cu publicul sfidează în mod arogant avertismentele economiștilor și se mândresc cu aparentele succese ale politicilor lor. Însă, când vine sorocul cel amar, ei se spală cu toții pe mâini.
Prosperitatea artificială nu poate dura, deoarece diminuarea ratei dobânzii, fiind de natură pur tehnică, fără nici un temei în configurația reală a datelor pieței, a falsificat calculele antreprenoriale, generând iluzia că anumite proiecte promit să fie profitabile când, de fapt, cantitatea disponibilă a factorilor de producție era, dintru început, insuficientă pentru finalizarea lor. Înșelați de socoteli falsificate, oamenii de afaceri și-au extins activitățile dincolo de limitele permise de resursele de bogăție ale societății. Ei au subevaluat grosolan gradul de raritate al factorilor de producție, supraestimându-și capacitățile productive. Pe scurt, ei au irosit bunuri de capital rare, malinvestindu-le.
Am putea compara întreaga clasă antreprenorială cu un constructor care și-a luat sarcina să ridice o clădire, dispunând de o cantitate limitată de materiale de construcție. Dacă omul nostru supraestimează această cantitate, el va concepe un plan pentru a cărui execuție mijloacele de care dispune se vor dovedi insuficiente. El va supradimensiona lucrările de amenajare a terenului și fundațiile și va descoperi abia mai târziu, pe măsură ce construcția avansează, că îi lipsește materialul necesar finalizării structurii. Însă, această descoperire târzie nu este originea necazurilor sale. Ea nu face decât să dezvăluie erori comise în trecut. Ea mătură iluziile, punându-l pe constructor în fața crudei realități.
Nu se va insista niciodată îndeajuns asupra acestui punct, deoarece publicul, mereu în căutare de țapi ispășitori, este de regulă gata să dea vina pe autoritățile monetare și pe sistemul bancar pentru declanșarea crizei. Vina lor ar fi că, punând capăt expansiunii creditelor, au produs o presiune deflaționistă asupra comerțului. Este, desigur, adevărat că autoritățile monetare și băncile poartă responsabilitatea orgiilor expansioniste și a exploziei economice artificiale rezultate de aici, deși opinia publică, gata să aprobe întotdeauna, din toată inima, măsurile inflaționiste, n-ar trebui să uite că responsabilitățile nu le aparțin numai altora. Acestea fiind spuse, criza nu este o consecință a renunțării la politica expansionistă. Ea este urmarea necesară și inevitabilă a unei asemenea politici. Singura întrebare care se pune, atunci, este dacă trebuie continuat expansionismul până la colapsul final al întregului sistem monetar și de credit, sau dacă trebuie să i se pună capăt mai devreme. Cu cât i se pune capăt mai devreme, cu atât mai puțin grave vor fi daunele produse și pierderile suferite.
Opinia publică judecă total greșit fazele ciclului economic. “Explozia” artificială nu înseamnă prosperitate, afacerile bune fiind doar aparență înșelătoare. Pradă iluziilor, oamenii sunt induși în eroare; se acumulează malinvestiții și se consumă câștiguri aparente dar ireale, ceea ce revine, practic, la consumarea capitalului real. Depresiunea este procesul necesar de reajustare structurală a activităților productive la configurația reală a datelor pieței, i.e., la oferta de bunuri de capital și la evaluările publicului. Aceasta înseamnă că depresiunea este primul pas pe calea întoarcerii la normalitate, începutul însănătoșirii și fundamentul prosperității reale, întemeiate pe producția efectivă de bunuri și nu pe nisipurile mișcătoare ale expansiunii creditelor.
Creditele adiționale sunt binevenite într-o economie de piață numai în măsura în care ele reflectă o creștere a economiilor publicului larg, însoțită de creșterea derivată a cantității de credite reale. Așadar, conduita publicului este cea care furnizează mijloacele necesare pentru investiții adiționale. Dacă publicul nu furnizează aceste mijloace, atunci ele nu pot fi create prin magia nici unui truc bancar. Rata dobânzii, așa cum este determinată pe piața fondurilor de împrumut, nesupusă manipulărilor politicii “banilor ușor de procurat”, exprimă disponibilitatea populației de a renunța în prezent la consumul unei părți din venitul efectiv câștigat, și de a aloca această parte unei extinderi a proceselor de producție. Este un semnal adecvat, după care se ghidează oamenii de afaceri atunci când decid cât de mult să-și extindă investițiile și ce proiecte corespund sau nu volumului real de economii și de capital acumulat. Politica de reducere artificială a ratei dobânzii, sub cota ei de piață potențială, îi momește pe antreprenori, ademenindu-i să adopte anumite proiecte care nu se bucură de aprobarea publicului. Într-o economie de piață, fiecare membru al societății își spune cuvântul său în determinarea cantității de investiții adiționale. Nu există nici un mijloc de a înșela veșnic publicul prin manipularea ratei dobânzii. Mai devreme sau mai târziu, dezacordul publicului cu politica de supra-expansiune devine manifest. Și atunci, structura suspendată în aer a prosperității artificiale se prăbușește.
Dobânda nu este produsul mașinațiunilor unor exploatatori lipsiți de scrupule. Decontarea bunurilor viitoare prin comparație cu bunurile prezente este o categorie permanentă a acțiunii umane, ce nu poate fi abolită prin măsuri birocratice. Câtă vreme vor există oameni care preferă un măr disponibil astăzi unui măr disponibil peste 25 de ani, va exista dobândă. Nu contează dacă societatea este organizată pe baza proprietății private asupra mijloacelor de producție, așadar capitalistă, sau pe baza proprietății publice, așadar socialistă sau comunistă. Într-adevăr, pentru orientarea afacerilor unui guvern totalitar, dobânda, i.e. evaluarea diferită a bunurilor prezente față de cele viitoare, joacă același rol ca și în capitalism.
Desigur, într-o economie socialistă, oamenii sunt lipsiți de mijloacele exprimării și impunerii propriilor lor judecăți de valoare, și numai judecățile de valoare ale puterii politice contează. Unui dictator nu-i pasă dacă masele aprobă sau nu volumul [de resurse] alocat de el consumului curent sau pe cel alocat investițiilor adiționale. Dacă dictatorul investește mai mult, reducând asfel mijloacele disponibile pentru consumul curent, populația trebuie să mănânce mai puțin și să nu comenteze. Nici o criză nu se declanșează, deoarece supușii n-au nici un mijloc să-și manifeste insatisfacția. Într-un sistem de piață însă, cu democrația economică ce îl caracterizează, supremația o dețin consumatorii. Cumpărând sau abținându-se să cumpere, ei hotărăsc pierderile sau profitul antreprenorial. Opțiunea lor este criteriul definitiv al activităților productive.
Finalul inevitabil.
Este esențial să reținem că ceea ce determină declanșarea crizei economice este dezaprobarea de către public a întreprinderilor expansioniste, induse prin manipularea ratei dobânzii. Colapsul edificiului ridicat din cărți de joc este o manifestare a democrației procesului de piață.
În zadar se obiectează că publicul agrează politica banilor ieftini. Masele sunt induse în eroare de aserțiunile pseudo-experților, după care banii ieftini pot asigura prosperitatea fără nici un fel de cost. Aceștia nu înțeleg că investițiile nu pot fi extinse decât în măsura în care se acumulează capital suplimentar, prin economisire. Ei sunt induși în eroare de poveștile de adormit copiii născocite de utopiștii monetari (montary cranks), de la John Law și până la maiorul C. H. Douglas. Însă realitatea nu este o poveste de adormit copiii; ceea ce contează este atitudinea oamenilor. Dacă populația nu este dispusă să economisească mai mult, reducându-și din consumul curent, atunci mijloacele unor extinderi substanțiale ale investițiilor lipsesc. Aceasta înseamnă că ele nu pot fi furnizate prin tipărirea de bancnote sau prin împrumuturi acoperite numai de o trăsătură de condei în conturile bancare.
Referitor la situația rezultată din presiunea expansionistă exercitată ani de-a rândul asupra comerțului de politica ratelor dobânzii artificial scăzute, trebuie să fim pe deplin conștienți că încetarea acestei politici va dezvălui pagubele produse. Atunci, inflaționiștii incorijibili vor protesta vehement împotriva așa zisei deflații și vor face din nou reclamă vechiului medicament, inflația, rebotezată anti-deflație. Dar politica expansionistă este cea care a generat răul. Punându-i capăt, răul a devenit pur și simplu vizibil. Ea trebuie oricum să înceteze mai devreme sau mai târziu, și cu cât încetează mai târziu, cu atât mai grave sunt pagubele cauzate de explozia artificială a producției. În situația de acum, după o lungă perioadă de reducere artificială a ratei dobânzii, întrebarea nu este cum să evităm complet dificultățile procesului de redresare, ci numai cum să le reducem la un minimum. Dacă nu vom pune capăt la timp politicilor expansioniste, printr-o întoarcere la bugete echilibrate, prin încetarea împrumuturilor guvernamentale de la băncile comerciale și dacă piața nu va fi lăsată să determine ratele dobânzii, atunci nu ne rămâne decât scenariul german din 1923.
——————————
[1] Paper of the British Experts, April 8, 1943.
* Versiune prescurtată a unui memoriu, datat 24 Aprilie 1946, redactat de Ludwig von Mises, în calitate de consultant, în limba engleză, pentru un grup de oameni de afaceri și publicat postum, sub titlul “The Trade Cycle and Credit Expansion: The Economic Consequences of Cheap Money“, în L. von Mises, On the Manipulation of Money and Credit, P. Greaves, Jr., ed. (Dobbs Ferry, NY: Free Market Books, 1978). Interpretarea “misesiană” a “crahului” din 1929 a fost prezentată de M.N. Rothbard, în America’s Great Depression, 2nd ed. (New York: Synder & Richardson, 1973), și adoptată de P. Johnson, în Modern Times: The World from the Twenties to the Nineties (New York: Harper Collins, 1991), ch. 7: “Dégringolade”.
Excerpted from “The Trade Cycle and Credit Expansion: The Economic Consequences of Cheap Money” (1946), On the Manipulation of Money and Credit, P. Greaves, Jr., ed. (Dobbs Ferry, NY: Free Market Books, 1978);
© Translated and published online with the permission of the publisher.
© 2001 Institutul Ludwig von Mises – România pentru versiunea în limba română.
