Aproape toți economiștii austrieci contemporani sunt de acord asupra unor chestiuni monetare. Băncile centrale și produsul lor specific, moneda fiat de hârtie, sunt instituții inflaționiste ce perturbă economia și nu au altă utilitate decât redistribuirea venitului în societate. Moneda fiat de hârtie este o instituție inerent etatistă deoarece trebuie să fie protejată permanent prin legiferarea mijloacelor obligatorii de plată (legal tender) și prin alte tipuri de intervenție guvernamentală. Poate fi produsă în cantități practic nelimitate cu ajutorul tiparniței. Această inflație monetară creează o situație de hazard moral pentru potențialii beneficiari și distruge economia prin avânturi și prăbușiri. Băncile centrale ar trebui, prin urmare, să fie abolite cât mai curând.
Avem la dispoziție alternative superioare. În particular, metale precum aurul sau argintul pot fi produse în condițiile unei piețe complet libere, adică fără să fie nevoie de vreun privilegiu legal, iar cantitățile produse depind în mult mai mică măsură de capriciile arbitrare ale vreunei ființe umane. Pentru instaurarea unui sistem de monedă metalică nu sunt necesare măsuri speciale de reformă, deoarece este plauzibil ca banii de aur și argint să apară spontan în circulație pe o piață cu adevărat liberă. Elementul central al unei reforme monetare liberale este, așadar, abolirea imediată a tuturor formelor de control monetar (precum legile privind mijloacele obligatorii de plată, taxele pe metale și așa mai departe). Mai mult, toate statele ar trebui să dea înapoi aurul și argintul pe care le-au furat de la cetățenii lor cu ocazia instaurării monedelor fiat naționale.
Cu toate acestea, austriecii nu au reușit să cadă de acord asupra unui aspect vital, iar această neînțelegere a generat o dezbatere intensă în ultimii ani. Această dezbatere nu se referă la problemele producției și circulației monetare ci la chestiunea mai specializată a producției de titluri monetare de către prestatori de servicii financiare precum băncile comerciale. Pentru a înțelege chestiunea este bine să facem distincția între trei tipuri de servicii financiare sau „activități bancare”.
Activitatea bancară de creditare
Băncile acționează ca intermediari financiari atunci când iau bani cu împrumut de la persoana A și dau apoi cu împrumut persoanei B. Să observăm că în această activitate bancară de intermediere a creditului este clar, în orice etapă, cine deține proprietatea asupra banilor. Înainte de a-și da banii cu împrumut băncii, A deține toate drepturile asupra banilor în mod exclusiv. Împrumutându-i băncii, A renunță la dreptul de a utiliza banii pe durata stipulată în contract și cedează acest drept băncii. Banca împrumută apoi banii lui B, renunțând astfel la dreptul său de a utiliza banii în favoarea lui B, pe durata stipulată în contractul lor. La momentul prezent, deci, B este proprietarul legitim al banilor.
La un moment viitor, s-ar putea ajunge la o situație cu revendicări contradictorii a proprietății asupra banilor, dacă împrumutul oferit de A băncii are termen mai scurt decât creditul oferit de bancă lui B. Satisfacerea unor asemenea revendicări contradictorii ar fi o imposibilitate fizică. Există un singur obiect fizic (cantitatea de bani) și două sau mai multe persoane care doresc să îl folosească pentru scopuri diferite. Din punct de vedere juridic, revendicările contradictorii duc la litigiu. Din perspectivă economică, avem o situație de dezechilibru pentru că cel puțin una dintre părțile reclamante nu își va putea realiza proiectele.
Dar, repetând, la momentul prezent doar B poate avea un drept legitim asupra banilor. Nu există revendicări contradictorii la începutul tranzacției de credit. Iar banca va căuta să prevină litigiile în viitor prin armonizarea duratei creditului către B, fie prin obținerea unei prelungiri a creditului de la A, fie prin obținerea unui credit de la un alt client.
Activitatea bancară de depozitare
Băncile se ocupă cu activitatea de depozitare atunci când acceptă bani de la un client pentru a îi pune la păstrare, de pildă, deoarece clientul consideră că banii stau în mai mare siguranță la bancă decât în seiful de acasă. În acest caz banca acționează ca un depozit, nefăcând altceva decât să ia banii spre păstrare și să emită o chitanță, sau titlu, deponentului. Nu are dreptul să folosească banii. Clientul își rezervă toate drepturile asupra banilor și dorește ca banca să îi ofere doar un serviciu de stocare. Acest serviciu va fi de regulă plătit de către client, cu toate că se poate concepe posibilitatea ca băncile să îl ofere gratuit clienților cu care are importante tranzacții de credit. În mod cert, în activitatea bancară de depozitare nu pot exista revendicări contradictorii. În orice moment, clientul deține toate drepturile și controlul asupra banilor.
Modul în care un deținător își folosește banii este păstrarea lor la dispoziție pentru a-i vinde în orice moment. Rezultă că deponenții își utilizează banii în permanență. Nu este decât o simplă diferență tehnică între păstrarea banilor în portofel și încredințarea lor unei bănci pentru a-i păstra în siguranță. Această alegere nu afectează comportamentul deținătorului de monedă. În ambele cazuri el planifică și acționează cu credința fermă că poate dispune de bani în orice moment.
Deponenții își pot vinde banii depozitați în două feluri. Fie pot prezenta titlul la bancă și cere retragerea banilor, cu care cumpără apoi alte bunuri și servicii. Fie pot cumpăra acele bunuri și servicii în schimbul titlului însuși, eliminând astfel drumul la și de la bancă. Pentru a facilita acest ultim tip de tranzacție băncile, de regulă, își standardizează și îmbunătățesc titlurile în diferite moduri. De exemplu, creează titluri de hârtie pentru cantități fixe de argint (cum ar fi cinci, zece și cincizeci de uncii), folosesc hârtie specială pentru a împiedica falsificarea ș.a.m.d. Astfel a apărut bancnota tradițională. Totuși, multe alte instrumente, cum ar fi cecul sau, mai recent, smart card-ul, au același scop: sunt titluri pentru o anumită sumă de bani care există în prezent.
Să observăm că în activitatea bancară de depozitare toate titlurile sunt acoperite complet de cantitatea de bani la care dau dreptul. O bancă depozitară operează în mod necesar „cu rezerve 100%”, după cum orice activitate de depozitare operează pe baza principiului rezervelor 100%. Iar o bancă ce activează atât în domeniul depozitării cât și în cel al intermedierii de credit operează tot pe principiul rezervelor 100%, deoarece toate titlurile pentru lichidități prezente pe care le-a emis sunt, în orice moment, acoperite complet de banii pe care îi are în seifuri. Așadar, nici activitatea bancară de depozitare, nici cea de creditare nu dau naștere litigiilor și nici una nu implică dezechilibru economic.
Activitatea bancară cu rezerve fracționare
Băncile operează cu rezerve fracționare atunci când folosesc banii depozitați pentru a oferi credite. Acest lucru se întâmplă fie prin darea cu împrumut a banilor depozitați, fie prin producerea de titluri monetare în exces față de banii pe care îi dețin în seifuri. De exemplu, clienții băncii cu rezerve fracționare (BRF) au depus 1000$, iar BRF a emis conturi corespondente. Acum, banca oferă un credit de 500$ lui Johnson sub forma unui cont bancar proaspăt „creat” în valoare de 500$. Această acțiune creează imediat o situație în care există revendicări contradictorii asupra dolarilor bancnote fizice. Deponenții au creanțe prezente de 1000$ pentru că nu au renunțat la dreptul lor asupra întregii cantități de bani pe care au depus-o. Dar Johnson are o creanță prezentă asupra unei sume adiționale de 500$. În mod clar, este imposibil ca toate aceste revendicări să fie satisfăcute cu suma de dolari existentă în seiful băncii.
La nivel juridic, această situație va duce probabil la litigiu. La nivel economic, implică existența unui dezechilibru exact acum, deoarece deponenții acționează ca și cum ar controla întreaga sumă a depozitelor lor, iar Johnson acționează ca și cum ar controla încă 500$. Membrii comunității noastre se comportă ca și cum ar avea la dispoziție mai multe resurse decât există de fapt. Pe scurt, au căzut pradă unei iluzii. Iluzia poate persista un timp, datorită următoarei circumstanțe: deponenții își revendică arareori titlurile. Își țin întotdeauna câteva bancnote și alte titluri în portmoneu și își lasă restul de bani la bancă. Aceștia din urmă sunt banii pe care băncile îi pot folosi în activitatea lor cu rezerve fracționare.
Dezbaterea
Dezbaterea dintre economiștii austrieci privește acest ultim tip de activitate bancară. O vreme îndelungată, perspectiva austriacă standard a respins activitatea bancară cu rezerve fracționare. De la publicarea Teoriei banilor și creditului, în 1912, Ludwig von Mises (1980, 1998) a respins activitatea bancară cu rezerve fracționare din motive economice. La fel a făcut și F. A. Hayek (1929, 1931, 1937), cel puțin în scrierile sale monetare timpurii. Murray Rothbard (1983, 1990, 1991, 1993, 1994) a respins-o atât din motive economice, cât și din motive etice.[1]
Devierea de la această ortodoxie a fost inițiată de Lawrence H. White în cartea sa din 1984, Free Banking in Britain și în alte cărți ulterioare (1989, 1999). Pledoaria lui White pentru activitatea bancară cu rezerve fracționare a fost extinsă și sistematizată de studentul său George Selgin (1988) în The Theory of Free Banking și într-o colecție ulterioară de articole (1996). Alți câțiva autori le-au urmat, dar nu au avut o influență atât de mare. În afară de Rothbard (1988) și Walter Block (1988), poziția ortodoxă nu a fost apărată de aproape nimeni la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990. Astfel, pledoaria pentru libera activitate bancară cu rezerve fracționare era pe punctul de deveni o teză statornicită a curentului principal austriac, cel puțin în privința lucrărilor publicate. Succesul cu care au fost încununați White și Selgin a trezit interesul asupra operei lor și i-a stimulat pe alți economiști să le examineze critic argumentele.[2]
Până în prezent, White și Selgin au răspuns doar în foarte mică măsură acestor critici.[3]
Sustenabilitate și deteriorare instituțională
Primul lucru de remarcat este că activitatea bancară cu rezerve fracționare are legătură cu instituția băncii centrale, banii fiat de hârtie și instituții monetare precum Fondul Monetar Internațional. În ultimă instanță, aceste instituții reprezintă tentative eșuate de rezolvare a problemelor iscate de activitatea bancară cu rezerve fracționare, prin centralizarea rezervelor de lichidități sau prin refuzul de a onora titlurile monetare.
Principala problemă a băncilor cu rezerve fracționare este, evident, aceea că se află într-o stare virtuală de faliment, deoarece ele au în orice moment mai multe pasive monetare decât bani în seifuri.[4] Dacă prea mulți clienți își revendică titlurile, soarta băncii este pecetluită. Putem fi de acord că banca încearcă să păstreze permanent la dispoziție o cantitate suficientă de bani pentru a satisface cererile de returnare. Dar ce cantitate poate fi considerată, mai exact, „suficientă”? Datorită incertitudinii inerente în orice acțiune umană, nu există nici o cale cognoscibilă prin care banca ar putea să răspundă acestei întrebări. Se poate limita la a acționa prin încercare și eroare. Iar în acest proces va căuta să își diminueze rata rezervelor pe cât posibil, deoarece procedând astfel rezistă concurenței celorlalte bănci. Este evident că această manieră de a face lucrurile crește șansele ca la un moment dat să rămână cu bani insuficienți pentru a răscumpăra titlurile pe care le-a emis.
Mai mult, falimentul unei bănci cu rezerve fracționare poate declanșa falimentul multor altor bănci cu rezerve fracționare printr-un efect de domino. Într-adevăr, multe crize bancare din trecut au manifestat acest efect de domino, care a dus în cele din urmă la crahul întregului sistem bancar.
Vulnerabilitatea întregului sistem bancar a reprezentat o motivație puternică atât pentru reglementarea industriei bancare cât și pentru instaurarea unor bănci centrale (private sau publice) cu menirea de a oferi „lichiditate” sistemului la vremuri de restriște. Cu toate acestea, rezervele de bani ale băncii centrale rezolvă „problemele de lichiditate” doar pentru un timp. Odată ce băncile comerciale se obișnuiesc cu oferta imediată de bani în situații de urgență, își pierd frica de aceste situații și încep să emită titluri pe scară și mai mare! Astfel, în loc să soluționeze problemele activității bancare cu rezerve fracționare, băncile centrale creează pur și simplu hazard moral și multiplică aceste probleme.
Același dezastru a urmat tuturor încercărilor de a rezolva problemele băncilor centrale prin instituirea unor bănci centrale internaționale, monedelor internaționale fiat de hârtie și a altor mijloace. Pe scurt, activitatea bancară cu rezerve fracționare este nesustenabilă și nu poate fi salvată sau îmbunătățită prin alte scheme. Totuși, creează o agendă cu multiple întrebuințări, care a fost adoptată în trecut de dușmanii proprietății private și ai liberei întreprinderi pentru a crea din ce în ce mai multe instituții pentru luarea deciziilor la nivel centralizat.
Presupuse beneficii ale rezervelor fracționare
Singurii beneficiari permanenți ai activității bancare cu rezerve fracționare sunt bancherii înșiși, protejați prin barierele de intrare pe piață și alte reglementări, și statele, care sunt întotdeauna foarte interesate să acceseze imediat cantități „suplimentare” de bani. Bineînțeles că dispoziția asupra unor asemenea sume de bani este un serviciu pe care băncile cu rezerve 100% nu-l pot oferi.
Încercările de punere în balanță a costurilor și beneficiilor activității bancare cu rezerve fracționare „din perspectiva întregii economii” nu fac decât să ascundă faptul că această schemă servește intereselor speciale. Este evident că activitatea bancară cu rezerve fracționare creează câștigători și perdanți. Într-adevăr, în știința economică, termenii de cost și beneficiu se referă la acțiunea umană individuală. Costurile sunt costurile de oportunitate ale unei acțiuni individuale date, iar beneficiile sunt, de asemenea, beneficii ce revin unui individ dat. Dacă o instituție creează beneficii pentru unii membri ai societății și în același timp înrăutățește situația altor persoane, atunci pur și simplu nu există justificare pentru afirmația că, „din punctul de vedere al unei întregi economii”, beneficiile justifică riscurile sau costurile sau orice altceva.
Astfel stau lucrurile în cazul presupuselor beneficii ale activității bancare cu rezerve fracționare. Să presupunem, de dragul argumentului, că rezervele fracționare stimulează industrializarea. Nu rezultă de aici că acest tip de activitate economică este un lucru bun. Unele persoane —de exemplu, bancherii, antreprenorii lipsiți de proprietate și statul — vor profita de pe urma unei industrializări mai rapide, finanțate de sectorul bancar. Însă alte persoane — de exemplu, proprietarii, antreprenorii capitaliști și artizanii care folosesc tehnologia tradițională — vor fi dezavantajate de o asemenea creștere artificială. Nu există o bază științifică pentru afirmația că primul grup este de preferat celui de-al doilea.
Mai mult, cu toate că este probabil adevărat că activitatea bancară cu rezerve fracționare promovează industrializarea, nu este adevărat că promovează creșterea economică. Creșterea înseamnă, evident, „mai mult” din ceva „bun” pentru actorii individuali. Cu toate acestea, oricare ar fi scările de valori individuale, creșterea depinde de cantitățile disponibile de factori de producție și de priceperea cu care acești factori sunt combinați. În mod cert, tipărirea mai multor titluri monetare nu duce la creșterea cantităților de factori necesari, nici nu duce la creșterea abilităților antreprenoriale. Prin urmare, în cel mai bun caz, băncile cu rezerve fracționare pun economia pe o cale de creștere diferită. În cel mai bun caz, canalizează veniturile astfel încât să rezulte un alt tip de creștere, dar nu îmbunătățesc și nu pot îmbunătăți creșterea generală a economiei.
Este, de asemenea, greșit să presupunem că băncile cu rezerve fracționare sunt cumva mai bune pentru „adaptarea” ofertei monetare la schimbările anterioare ale cererii de dețineri monetare. Motivul este că din capul locului nu este necesară o asemenea adaptare. Faptul că cineva manifestă o cerere crescută de monedă înseamnă că este dispus să plătească un preț mai mare pentru a obține bani sau că cere un preț mai mare pentru banii pe care îi vinde. În ambele cazuri, cererea mai mare crește ipso facto puterea de cumpărare a banilor, echilibrând astfel cererea și oferta de bani. Același lucru este valabil, bineînțeles, în cazul reducerii cererii de bani.
Așadar, oferta monetară nu trebui adaptată cererii monetare. Spre deosebire de alte bunuri, banii se adaptează de la sine condițiilor pieței. Serviciile oferite de orice unitate monetară sunt în mod constant adaptate de impactul schimbărilor cererii și ofertei de bani. Bineînțeles, această adaptare automată nu lucrează în beneficiul tuturor. Nici o adaptare nu face acest lucru și nici un aranjament instituțional, precum activitatea bancară cu rezerve fracționare, nu poate face acest lucru.
Rezervele fracționare și ciclul economic
Prin urmare, nu există nici o creștere a ofertei de titluri monetare fiduciare (adică, rezultate din practica rezervelor fracționare) care să „echilibreze” o creștere anterioară a cererii de monedă. Creșterile cererii de monedă se echilibrează prin ele însele. Impactul real al creării titlurilor fiduciare suplimentare este unul dublu.
Pe de o parte, crearea titlurilor fiduciare adiționale reduce puterea de cumpărare a monedei propriu-zise. Pe de altă parte, spre deosebire de creșterea ofertei de monedă propriu-zisă, titlurile fiduciare suplimentare declanșează un ciclu economic. După cum am menționat deja, odată ce acele titluri sunt emise, oamenii încep să acționeze în moduri incompatibile. Această reacție se află în miezul acelei situații pe care economiștii o numesc dezechilibru.
Creșterea ofertei de monedă propriu-zisă nu aduce după sine dezechilibru, pentru că participanții la piață pot anticipa impactul pe care această cantitate suplimentară de bani îl va avea asupra prețurilor și pentru că este, de regulă, evident cine deține fiecare unitate monetară.[5] Participanții la piață pot, de asemenea, să anticipeze impactul pe care crearea unor titluri monetare fiduciare suplimentare îl va avea asupra prețurilor monetare. Însă, cu toate că e de obicei evident cui aparțin titlurile monetare, nu este deloc clar cui aparțin banii la care se referă aceste titluri. Există mai multe titluri decât bani. Aici se află contradicția. Aici este rădăcina dezechilibrului generat de activitatea bancară cu rezerve fracționare.
Paul are 1000$ în cont. Toate afacerile sale și întregul său consum sunt bazate pe activele pe care estimează că le are și, printre ele, consideră el, se află cei 1000$. Tim crede și acționează în mod similar. El are 2000$ în cont. Dar banca are de fapt doar 500$ în seifuri. Este o bancă ce practică rezervele fracționare; întregul său negoț se bazează pe speranța că Paul și Tim împreună nu vor cere răscumpărarea prea multor titluri. Are acest lucru vreo importanță, atât timp cât această schemă este practicată cu succes? Este realitatea altceva decât ceea ce cred oamenii că este real?
Adepții activității bancare cu rezerve fracționare subscriu implicit opiniei că realitatea este ceea ce oamenii cred că este real. Din faptul evident că persoana care deține un titlu monetar dorește să fie proprietarul acelui titlu, ei deduc că oamenii achiziționează titluri monetare nu pentru că este un mod convenabil de a deține monedă, ci pentru că doresc să dețină aceste titluri per se. Deci, din punctul lor de vedere nu există nici o diferență fundamentală între o unitate monetară și un titlu asupra monedei. Atât moneda propriu-zisă, cât și titlul sunt forme de „bani”. Distincția dintre ele este doar de grad, nu de natură.
Consider că este suficient ca această credință să fie exprimată în cuvinte pentru a i se vădi absurditatea. Există o diferență fundamentală între un bun și un titlu, de exemplu, între o uncie de aur și o bancnotă de o uncie de aur sau (astăzi) între o bancnotă de un dolar și un cec de un dolar. În mod similar, există o diferență fundamentală între un titlu ce se poate revendica acum și un titlu care devine revendicabil în viitor. Doar bunurile propriu-zise, fizice pot fi de facto economisite sau investite, pe când utilizarea titlurilor monetare (revendicabile imediat) doar ne face să credem că am economisit sau investit ceva.
Prin însăși natura sa , activitatea bancară cu rezerve fracționare introduce o diferență între ceea ce există și ceea ce crede lumea că există. Îi face pe oameni să creadă că sunt într-o situație mai bună decât cea în care sunt de fapt — iar această convingere declanșează faza de boom a ciclului economic. Iar apoi, mai devreme sau mai târziu, apare prăbușirea, când oamenii descoperă că s-au bazat în activitățile lor pe lucruri care de fapt nu există.
Activitatea cinstită cu rezerve fracționare
Activitatea cu rezerve fracționare nu este altceva decât o schemă Ponzi (un joc piramidal —n.tr.) la dimensiuni foarte mari. Îi îmbogățește pe câțiva pe seama altora. Produce perturbări economice și se pune la dispoziția guvernelor și altor interese ascunse.
Cea mai favorabilă situație de banking cu rezerve fracționare implică libertatea de alegere și contractare. Ar trebui scoase rezervele fracționare în afara legii în cazul în care toate părțile implicate sunt conștiente de ceea ce fac? Nu, nu ar trebui, pentru că nici o lege nu poate interzice vreo activitate prostească doar pentru că este prostească. Dar haideți să spunem mai clar ce înseamnă că părțile sunt „în cunoștință de cauză”. Băncile cu rezerve fracționare ar trebui să folosească alți termeni decât cei pa care îi folosesc, deoarece unele cuvinte, precum „depozit”, sunt înșelătoare. Ar trebui să specifice clar că banii „depozitați” la ele reprezintă de fapt un credit pe termen nedefinit. Iar „bancnotele” pe care le emit ar trebui să fie prezentate nu ca titluri monetare ci ca un tip de instrument financiar (IOU) foarte lichid. Astfel, băncile cu rezerve financiare care doresc să fie cinstite ar trebui să își atenționeze clienții după cum urmează:
Odată cu investirea aurului dumneavoastră în Banca noastră de tip RF, cedați dreptul de proprietate pentru o durată nedefinită. Noi devenim proprietarii aurului și îl putem folosi după cum dorim. În schimb, vă oferim „note RF” pentru toată cantitatea pe care o depozitați la noi, vă plătim o dobândă de x% pentru suma investită și vom încerca pe cât putem să răscumpărăm cu aur la vedere investiția. Dacă nu putem opera răscumpărarea, se aplică următoarele reguli…
Pe „bancnotele RF” ar trebui să se găsească o notificare promisorie de acest tip:
Banca RF promite deținătorului acestei bancnote că va încerca să o răscumpere cu rezervele de aur pe care le deține. Deoarece bancnotele RF nu sunt acoperite 100% cu aur prezent în seifurile băncii noastre, în cazul în care nu putem opera răscumpărarea, se aplică următoarele reguli…
Nu are rost să facem speculații despre succesul pe care l-ar avea activitatea bancară cu rezerve fracționare cu astfel de atenționări, care nu există în prezent. Într-o economie liberă, aranjamentul menționat ar putea, într-adevăr, să fie atractiv ca investiție ce comportă o combinație specifică de riscuri și beneficii, dar este evident că nu are nimic de-a face cu deținerea de solduri monetare. Oamenii dețin bani pentru că vor să fie siguri că banii sunt la îndemână atunci când vor să îi vândă (altfel i-ar fi vândut deja). Se poate, deci, face o predicție destul de sigură că activitatea cinstită cu rezerve fracționare ar avea o existență marginală într-o economie cu adevărat liberă.
Bibliografie
Block, Walter. 1988. Fractional-Reserve Banking: An Interdisciplinary Perspective. In Man,Economy, and Liberty: Essays in Honor of Murray N. Rothbard, edited by Walter Block and Llewellyn H. Rockwell, Jr., pp. 24–31. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.
Hayek, F. A. 1929. Geldtheorie und Konkunkturtheorie. Vienna: Springer.
———. 1931. Prices and Production. London: Routledge.
———. 1937. Monetary Nationalism and International Stability. London: Longmans and Green.
Hoppe, Hans-Hermann. 1994. How is Fiat Money Possible? Or, The Devolution of Money and Credit. Review of Austrian Economics 7 (2): 49–74.
Hoppe, Hans-Hermann, with Jörg Guido Hülsmann and Walter Block. 1998. Against Fiduciary Media. Quarterly Journal of Austrian Economics 1 (1): 19–50.
Huerta de Soto, Jesús. 1994. Banque centrale ou banque libre: Le débat sur les réserves fractionnaires. Journal des Economistes et des Etudes Humaines 5 (2–3): 379–91.
———. 1995. A Critical Analysis of Central Banks and Fractional-Reserve Free Banking from the Austrian Perspective. Review of Austrian Economics 8 (2): 25–38.
———. 1998a. Dinero, crédito bancario y ciclos económicos. Madrid: Union Editorial.
———. 1998b. A Critical Note on Fractional-Reserve Free Banking. Quarterly Journal of Austrian Economics 1 (4): 25–49.
Hülsmann, Jörg Guido. 1996a. Logik der Währungskonkurrenz. Essen: Management
Akademie.
———. 1996b. Free Banking and the Free Bankers. Review of Austrian Economics 9 (1): 3–53.
———. 1998. Toward a General Theory of Error Cycles. Quarterly Journal of Austrian Economics 1 (4): 1–23.
———. Forthcoming. Théorie et théoriciens de la banque libre: commentaire sur Le Maux. Journal des Economistes et des Etudes Humaines 10.
Mises, Ludwig von. [1912] 1980. The Theory of Money and Credit. Indianapolis: Liberty Fund.
———. [1949] 1998. Human Action. Scholar’s edition. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.
Reisman, George. 1996. Capitalism. Ottawa, Ill.: Jameson Books.
Rothbard, Murray N. 1983. The Mystery of Banking. New York: Richardson and Snyder.
———. 1988. The Myth of Free Banking in Scotland. Review of Austrian Economics 2: 229–45.
———. 1990. What Has Government Done to Our Money? Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.
———. [1962] 1991. The Case for a 100 Percent Gold Dollar. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.
———. [1962] 1993. Man, Economy, and State. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.
———. 1994. The Case against the Fed. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.
Salerno, Joseph T. 1993. Mises and Hayek Dehomogenized. Review of Austrian Economics 6(2): 113–46.
Selgin, George. 1988. The Theory of Free Banking. Totowa, N.J.: Rowman and Littlefield.
———. 1996. Bank Deregulation and Monetary Order. London: Routledge.
Selgin, George, and Lawrence H. White. 1996. In Defense of Fiduciary Media; or, We Are Not Devo(lutionists), We Are Misesians! Review of Austrian Economics 9 (2): 83–107.
White, Lawrence H. [1984] 1995. Free Banking in Britain. 2d ed. London: Institute for Economic Affairs.
———. 1989. Competition and Currency. New York: New York University Press.
———. 1999. The Theor y of Monetary Institutions. Oxford: Blackwell.
[1] Mises a acceptat inițial unele avantaje ale activității bancare cu rezerve fracționare, dar a repudiat ulterior acea concesie. În final, se poate spune că a fost întotdeauna un oponent fățiș al rezervelor fracționare. A se vedea în această privință lucrarea importantă a lui Salerno (1993), în special pp. 139 și urm. Vezi, de asemenea, și Hülsmann în curs de apariție.
[2] A se vedea, în special, Hoppe 1994; Huerta de Soto 1994, 1995, 1998a și 1998b; Hülsmann 1996a, 1996b și 1998; și Hoppe, Hülsmann și Block 1998. Vezi și Reisman 1996.
[3] Vezi, de exemplu, Selgin și White 1996 și articolul lui Selgin din numărul curent al acestei reviste.
[4] În acest punct, adepții rezervelor fracționare aduc în discuție distincția juridică dintre falimentul bancar și „nelichiditate”. Eu nu pot să văd vrea diferență economică între cele două situații.
[5] Pentru a ne exprima strict, această afirmație este adevărată doar pentru moneda marfă, nu și pentru moneda fiat. Vezi Hülsmann 1998. Această distincție poate fi neglijată aici, deoarece sunt interesați exclusiv de diferențele dintre creșterea ofertei de monedă propriu-zisă și creșterea ofertei de titluri monetare.
Traducere de Tudor Gherasim Smirna.
Articol tradus și publicat cu permisiune după originalul Banks Cannot Create Money, The Independent Review, v.V, n.1, Summer 2000.
Mulțumim Independent Institute pentru permisiunea de a traduce și publica acest articol.
