Jonathan ținu companie pentru o vreme femeii îndurerate și băiețelului ei, până ce ajunseră la casa rudelor lor. Mulțumindu-i cu căldură, aceștia îl invitară să rămână. Dar era limpede că numai cu greu ar fi putut încăpea cu toții în acea locuință, așa că Jonathan găsi o scuză pentru a-i refuza și plecă mai departe.
Drumul îl purtă până la un râu peste care era aruncat un pod. De cealaltă parte a podului, Jonathan zări un oraș mare, de piatră. Podul era îngust și flancat de două indicatoare impozante. Pe indicatorul din dreapta se putea vedea un semn care arăta înspre oraș, iar sub acest semn stătea scris: “INTRAȚI ÎN ORAȘUL PROSTOVENEȘTI, DE PE INSULA CORRUMPO”. Pe celălalt indicator scria doar atât: “E PERMISĂ DOAR IEȘIREA. NU INTRAȚI”.
Dar cele două indicatoare nu erau cel mai ciudat lucru cu privire la acest pod. Pentru a intra în oraș trebuia să treci de tot felul de obstacole. Bolovani ascuțiți și stânci uriașe blocau toată partea din pod destinată intrării în oraș. Unii călători preferau să își arunce bagajele în râu mai degrabă decât să le care peste toate acele obstacole. Alții, mai ales cei mai în vârstă, se resemnau și făceau cale-ntoarsă. Ajuns în spatele unui călător aflat la capătul puterilor, Jonathan privea pe furiș la binecunoscuta, pentru el, pisică tărcată. Pisica adulmeca o boccea jerpelită, care tocmai fusese azvârlită la pământ, și reuși să scoată din ea o bucată de carne uscată.
Spre deosebire de drumul destinat intrării în oraș, cel destinat ieșirii era neted și bine întreținut. Comercianții care duceau cu ei bunuri afară din cetate puteau călători cu ușurință. “De ce oare au făcut în așa fel încât să fie foarte greu să intri și foarte ușor să ieși?” se întrebă Jonathan.
Cățărându-se cu greu și sprijinindu-se de bagajele celorlalți călători, tânărul nostru reuși în cele din urmă să ajungă în fața unor porți mari din lemn, prin care se intra în oraș. Odată cu el intrară tot soiul de oameni, unii călare, alții cărând cutii și boccele, iar alții împingând fel de fel de vagoneți. Jonathan se îndreptă de umeri și își șterse de praf cămașa și pantalonii. Pisica tărcată se furișase și ea înăuntru prin spatele lui.
Abia intrat în oraș, Jonathan întâlni o femeie care ținea un document lung, stând așezată în spatele unei mese acoperită cu mici medalioane. “Vă rog frumos,” ceru femeia, privindu-l insistent și sărind să-i prindă un medalion pe buzunarul cămășii uzate. “Nu vreți să semnați și dvs. petiția mea?”
“Păi, nu știu,” se bâlbâi Jonathan. “Dar mă întreb dacă nu ați putea să-mi arătați drumul către centrul orașului.”
Femeia îl măsură cu suspiciune. “Nu cunoașteți orașul?”
Jonathan ezită, observând că vocea femeii devenise mai rece. “Ăă, și unde semnez?”
Femeia zâmbi din nou. “Chiar aici, sub ultimul nume. O să ajutați mulți oameni cu treaba asta.”
Jonathan ridică din umeri și luă pixul să semneze petiția. Îi era milă de ea, cum stătea acolo îmbrăcată gros, transpirând din belșug într-o astfel de zi plăcută și însorită. Și ce loc ciudat pentru a strânge semnături! “Pentru ce e petiția?” întrebă Jonathan.
Ea bătu din palme ca și cum se pregătea să cânte ceva. “Aceasta este o petiție pentru protejarea locurilor de muncă și a industriei. Sunteți în favoarea locurilor de muncă și a industriei, nu-i așa?” pledă ea.
“Sigur că sunt,” spuse Jonathan repede, amintindu-și ce se întâmplase cu femeia arestată pe care o întâlnise pe drum. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să pară că nu-l interesează munca oamenilor. “Cum va ajuta asta?” mai întrebă el în timp ce își scria numele.
“Consiliul Lorzilor protejează locurile noastre de muncă și industria locală față de produsele care vin din afara insulei. Dacă suficient de mulți oameni îmi vor semna petiția, Lorzii au promis că vor face tot ce le stă în putere să interzică produsele străine care îmi lovesc activitatea.”
“Și cu ce vă ocupați?” întrebă Jonathan.
Femeia declară cu mândrie, “Reprezint producătorii de lumânări și haine. Această petiție cere interzicerea soarelui.”
“A soarelui?” bâigui Jonathan. “Cum, ăă, de ce să fie interzis soarele?”
Femeia îl măsură pe Jonathan și spuse pe un ton de apărare, “Știu că pare puțin cam drastic, dar nu vedeți – soarele îi lovește pe producătorii de lumânări și de haine. Desigur vă dați seama că soarele este o sursă foarte ieftină de lumină și căldură străină. Păi, lucrul ăsta pur și simplu nu poate fi tolerat!”
“Dar lumina și căldura de la soare sunt pe gratis,” protestă Jonathan.
Femeia păru jignită de remarca lui și se văită, “Tocmai asta e problema, nu vedeți?” Luând un carnețel, încercă să scrie câteva notițe pentru el. “După estimările mele, disponibilitatea extrem de ieftină a acestor elemente străine reduce locurile de muncă și salariile potențiale cu cel puțin 50% în industriile pe care le reprezint. Un impozit mare pe ferestre, sau poate pur și simplu interzicerea totală, ar trebui să îmbunătățească foarte mult situația.”
Jonathan puse jos petiția. “Dar dacă oamenii plătesc bani producătorilor de lumânări și de haine pentru lumină și căldură, atunci le vor rămâne mai puțini bani să cheltuiască pe alte lucruri – cum ar fi carnea sau pâinea sau băutura.”
“Eu nu reprezint măcelarii, nici brutarii și nici pe cei care fac bere,” spuse femeia cu bruschețe. Simțind o schimbare în atitudinea lui Jonathan, îi smulse petiția ca să nu-și mai poată șterge semnătura. “În mod evident sunteți mai interesat de capriciile consumatorilor decât de a proteja siguranța locurilor de muncă și investițiile solide în afaceri. Bună ziua,” spuse ea, punând cu hotărâre capăt conversației.
Jonathan se îndepărtă de masă, apoi se întoarse calm și plecă mai departe. “Să interzici soarele?” gândi el. “Ce idee trăznită! După asta, o să vrea să interzică mâncarea și adăpostul!” Jonathan spera că va întâlni pe cineva cu mai mult bun simț.
