Continuându-și drumul, Jonathan încerca să deslușească legile acestei ciudate insule. Oamenii n-ar trăi, desigur, acceptând reguli care îi fac nefericiți. Trebuie să existe un motiv bun pentru toate acestea, unul pe care nu-l descoperise încă. Părea un loc foarte drăguț pentru a trăi; pământul era așa de verde, iar aerul era cald și ușor. Acesta ar trebui să fie paradisul. Jonathan își relaxă pasul în timp ce continua să meargă spre oraș.
Deodată ajunse la o porțiune de drum cu garduri imense de fier de o parte și de alta. În spatele gardului din dreapta erau animale ciudate de multe forme și mărimi – tigri, zebre, maimuțe – prea multe pentru a fi numărate. În spatele celuilalt gard, pe partea stângă, se mișcau încoace și încolo zeci de bărbați și femei, purtând cu toții aceleași haine în dungi albe și negre. Priveliștea acestor două grupuri așezate față în față de o parte și de alta a drumului era foarte stranie. Zărind un bărbat în uniformă neagră, care răsucea în mână un baston scurt, făcându-și rondul între cele două porți închise, Jonathan se îndreptă către el.
“Vă rog, domnule, “ întrebă Jonathan politicos. “Îmi puteți spune pentru ce sunt gardurile acestea înalte?”
Fără să piardă ritmul pașilor și al bastonului, paznicul răspunse cu mândrie, “Gardul de peste drum este pentru grădina noastră zoologică. “
“Oh, “ spuse Jonathan, privind un grup de animale cu blană, care se agățau cu cozile și săreau de pe pereții cuștii lor.
Paznicul, obișnuit să facă pe ghidul pentru copiii din zonă, continuă să explice. “Puteți vedea că avem o mare varietate de animale în grădina zoologică. Acolo,” arătă el peste drum, “Ținem animale primite din toată lumea. Aceste garduri mențin animalele în siguranță într-un loc unde oamenii le pot studia. Nu putem admite animale ciudate care să se plimbe pe unde vor și să afecteze societatea cu un comportament nepotrivit.”
“Oho,” exclamă Jonathan. “Cred că v-a costat o avere să găsiți toate aceste animale, să le importați din întreaga lume și apoi să le întrețineți aici.”
Paznicul îi zâmbi lui Jonathan și apoi clătină ușor din cap. “O, eu nu plătesc pentru grădina zoologică. Dar toată lumea din oraș plătește un impozit special pentru asta.”
“Toată lumea?” repetă Jonathan, simțind cu acuitate fundul gol al buzunarelor sale.
“Păi, sunt unii care încearcă să-și ocolească responsabilitățile. Unii cetățeni ezită, spunând că nu-i interesează să plătească bani pentru o grădină zoologică. Alții refuză pentru că sunt convinși că animalele ar trebui studiate numai în habitatul lor natural.”
Paznicul se întoarse cu fața spre gardul din spatele lui și bătu cu bastonul în barele grele de fier. “Când acești cetățeni refuză să plătească impozitul pentru grădina zoologică, îi luăm pe ei din habitatul lor natural și îi aducem aici, unde stau în siguranță în spatele acestor gratii. Astfel de oameni ciudați pot fi studiați și sunt împiedicați, la rândul lor, să se plimbe prin oraș și să afecteze societatea cu comportamentul lor nepotrivit.”
Neputând să-și creadă urechilor, lui Jonathan începu să i se învârtă capul. Comparând cele două grupuri din spatele gratiilor, se întrebă dacă ar fi putut, sau dacă ar fi fost dispus să plătească pentru întreținerea paznicului și a celor două grădini zoologice. Mâinile i se încleștară pe bare în timp ce se uita la fețele mândre ale oamenilor în haine dungate. Apoi se întoarse și studie expresia de superioritate de pe fața paznicului, care începuse din nou să patruleze înainte și înapoi, învârtindu-și bastonul.
Aceeași pisică galbenă binecunoscută de acum se învârtea printre gratiile Grădinii Zoologice căutând ceva de mâncare. Paznicul lovi cu putere bastonul său de una dintre gratii; pisica, speriată, țâșni printre picioarele lui Jonathan și se opri mai încolo, lingându-și labele și scărpinându-și urechea.
“Sunt convins că îți plac șoarecii, nu-i așa?” i se adresă Jonathan mângâind-o pe creștet. “Ce zici de ‘Șoareci’? Ei, Șoareci, acum că ai fost de ambele părți ale gardului, cine crezi că fac mai mult rău, oamenii din interior sau oamenii de afară?”
