Jonathan părăsi mulțimea care aplauda în amfiteatru și o luă pe un lung coridor. La capătul acestuia se găsea un șir de oameni stând pe o bancă, cu toții având lanțuri la picioare. Oare acești criminali așteptau să fie judecați? Poate că oficialii de aici îl vor ajuta să recupereze banii care îi fuseseră furați.
La stânga băncii se găsea o ușă pe care scria “Biroul pentru Muncă Silnică”. La celălalt capăt al băncii, niște gardieni în uniformă stăteau liniștiți de vorbă, ignorându-și prizonierii pasivi. Lanțurile grele pe care le purtau aceștia asigurau lipsa unor șanse prea mari de evadare.
Jonathan se apropie de primul prizonier, un băiat de vreo zece ani care nu arăta deloc a criminal. “De ce ești aici?” întrebă Jonathan cu naivitate.
Băiatul se uită în sus la Jonathan, apoi aruncă o privre pe furiș înspre gardieni înainte de a răspunde, “Am lucrat.”
“Ce fel de muncă te-ar putea aduce în situația asta?” întrebă Jonathan cu ochii mari din cauza surprizei.
“Aranjam rafturi la Magazinul General al lui Jack,” răspunse băiatul. Era pe cale să spună mai mult, apoi ezită și se uită la un bărbat cu părul grizonat care stătea lângă el.
“Eu l-am angajat,” spuse Jack, un bărbat îndesat, de vârstă mijlocie, cu o voce profundă. Acest comerciant mai purta încă șorțul apretat al meseriei lui – împreună cu lanțurile de la picioare, legate de cele ale băiatului. “Puștiul zicea că vrea să se facă mare și să fie ca tatăl lui, administrator la depozitul fabricii. Nimic mai natural decât asta, ai putea spune. Dar fabrica s-a închis și tatăl lui n-a mai găsit de lucru. Așa că m-am gândit că o slujbă pentru băiat ar fi bună pentru familia lui. Trebuie să recunosc că era bună și pentru mine. Marile magazine mă ruinau și aveam nevoie de ajutor ieftin. Oricum, toate astea s-au sfârșit.” Pe față îi apăru o expresie resemnată.
Băiatul interveni, “La școală nu te plătesc niciodată ca să citești și să faci aritmetică. Jack mă plătea. Țineam inventarul și socotelile – și Jack mi-a promis că dacă sunt bun o să mă lase să plasez comenzi. Așa că am început să citesc anunțurile din ziare. Și mă întâlneam cu oameni, nu numai cu puștii de la școală. Jack mi-a mărit salariul și l-am ajutat pe tata cu chiria – am câștigat chiar suficient ca să-mi iau o bicicletă. Acum s-a isprăvit,” și vocea i se stinse pe când se uita în pământ, “și trebuie să mă întorc la prefăcătorie.”
“Prefăcătoria nu-i chiar așa de rea, fiule, dacă te gândești la alternativă,” declară un bărbat jovial și puternic, care avea un coș plin cu trandafiri galbeni ofiliți. Era legat cu lanțuri de partea cealaltă a băiatului. “E greu să-ți câștigi traiul. Nu mi-a plăcut niciodată să lucrez pentru altcineva. În cele din urmă am crezut că am dat lovitura cu taraba mea de flori. Câștigam destul de bine vânzând trandafiri pe străzile principale și în piața orașului. Oamenilor le plăceau florile mele – adică, clienților. Dar proprietarilor de florării nu le convenea concurența. Ei au determinat Consiliul Lorzilor să-i scoată în afara legii pe “vânzătorii ambulanți”. Vânzător ambulant! Mda, îmi spun așa pentru că nu-mi pot permite să am un magazin. Altfel aș fi un “comerciant”. Nu vreau să te jignesc, Jack, dar felul meu de a vinde a fost aici cu multă vreme înainte de magazinul tău. În orice caz, au spus că îi deranjez, că sunt un urât, un vagabond, și acum un delicvent! Cum îți poți imagina că eu și florile mele suntem toate acestea? Dar cel puțin nu trăiam din cerșit.”
“Dar vindeai pe trotuare,” răspunse Jack. “Trebuia să le lași libere pentru clienți.”
“Deci e mai ușor să intre în magazinul tău? Ești proprietarul clienților, Jack? Da, sigur, eram pe proprietatea Consiliului. Ar trebui să aparțină tuturor, dar nu e așa, nu, Jack? De fapt aparține tipilor care se pun bine cu Consiliul Lorzilor.”
Jonathan își aminti că pescarul îi spusese ceva asemănător despre lac.
Jack răspunse în batjocură, “Dar tu nu plătești impozitele mari pe care trebuie să le plătim noi ca proprietari de magazine!”
“Dar cine e de vină pentru impozitele tale? Nu eu!” replică iritat bărbatul cu florile.
Jonathan interveni cu o întrebare, sperând să liniștească disputa. “Și te-au arestat, pur și simplu?”
“O, m-au avertizat de câteva ori să încetez. Dar nu voiam să fac cum spun ei. Cine se cred, stăpânii mei? Încerc să muncesc pentru mine, nu pentru vreun șef cu fumuri. În orice caz, la închisoare e OK. Pot trăi pe spinarea proprietarilor de magazine.”
“Poate că va trebui doar să faci niște muncă pentru comunitate,” mormăi Jack.
“Făceam muncă pentru comunitate,” replică vânzătorul de flori.
Băiatul începu să se văicărească, “Credeți că or să mă trimită și pe mine la închisoare?”
“Nu fii îngrijorat, puștiule,” îl încurajă vânzătorul de flori. “Dacă te trimit, vei învăța cu siguranță o meserie practică – dar nu pe cea la care se gândește gardianul.”
Jonathan se întoarse spre un grup de femei care purtau salopete și care se găseau ceva mai încolo în rând. “Dar dvs. de ce sunteți aici?”
“Avem o bărcuță de pescuit. Un oficial m-a oprit în timp ce ridcam niște lăzi grele la docuri,” spuse o femeie energică, cu ochi albaștri pătrunzători. “Mi-a spus că încălcam o lege privind siguranța.” Adăugă, arătând spre tovarășele ei, “Legile ar trebui să ne apere de abuzuri la locul de muncă. Oficialii ne-au oprit lucrul de două ori, dar ne-am întors pe furiș la docuri ca să pregătim plasele pentru sezonul care vine. Ne-au prin din nou și au spus că de data asta ne vor proteja de-a binelea – în spatele gratiilor.”
Mirându-se singură cu voce tare, medită, “Ce vor face oare cu fiul meu? N-are decât trei ani! Și ce e mai nostim, e mai greu decât lăzile alea pe care le ridicam, și obișnuiam să-l duc în brațe tot timpul. Nimeni nu s-a plâns de asta!”
“Și asta ți se pare nostim?” spuse un bărbat a cărui barbă cenușie tunsă cu grijă îi contrazicea fața tinerească. Dând cu cotul celui care stătea lângă el pe bancă, spuse, “George a lucrat pentru mine cu jumătate de normă două ierni la rând, un fel de ucenic. Mă ajută să-mi țin coaforul curat și pregătește clientele. Acum autoritățile îmi spun că am probleme fiindcă nu l-am plătit suficient pentru toate orele pe care le-a lucrat. Iar el are probleme pentru că a încercat să muncească fără să intre în asociația oamenilor de serviciu de la coaforuri.” Făcu un gest de exasperare cu brațele, adăugând, “Dacă l-aș fi plătit cu cât voiau ei, n-aș mai fi putut să-l angajez deloc!”
George, cu o față tristă, se lamentă, “La costul ăsta, și acum cu cazier, n-o să-mi pot lua niciodată autorizația de bărbier.”
