“Ura, ura!” striga un bărbat din străfundul plămânilor. Bătrânii se speriară. Priviră uimiți la această întrerupere neașteptată. Intrusul era îmbrăcat foarte bine, purtând un costum ultima modă și o mustață tăiată cu finețe. Își făcu intrarea în cameră împreună cu un grup de oameni îmbrăcați în costume negre. Se învârteau servili în jurul lui de parcă viața lor depindea de el. Liderul lor îi dădu la o parte pe toți cu o mișcare a mâinii și se aplecă peste masă ca să-și ia o ceașcă de cafea. Ceilalți se retraseră într-un colț al camerei ca niște oi și așteptară răbdători.
“Felicitări,” spuse Jonathan, “pentru ceea ce sărbătoriți, orice ar fi.” Jonathan se simți obligat să-i toarne cafea acestui dandy, observând în acest timp croiala impecabilă a hainelor lui. “Pot să vă întreb de ce sunteți atât de fericit?”
“Sigur că da,” spuse el mândru. “Mulțumesc pentru cafea. Oh! E fierbinte!” Punând ceașca înapoi pe masă, omul îi întinse mâna lui Jonathan spunând, “Mă numesc Arthur Hatch. Dvs.?”
“Jonathan. Jonathan Gullible. Încântat să vă cunosc.”
Arthur îi strânse cu fermitate mâna lui Jonathan. “Jonathan, astăzi bogățiile mele sunt asigurate. Tocmai am câștigat un vot decisiv pentru invenția mea, bățascuțitdemetal.”
“Și pentru ce era votul?”
“La o diferență minimă curtea a votat să mi se dea un patent scris.”
“Ce e un patent scris?” întrebă Jonathan.
Arthur declară cu vanitate, “Este doar cea mai valoroasă bucată de hârtie de pe insulă. Este o scrisoare de la Consiliul Lorzilor, care îmi acordă dreptul de folosire exclusivă a unei idei noi revoluționare privind tăierea lemnului. Nimeni nu va putea utiliza bățascuțitdemetal fără permisiunea mea. Voi fi putred de bogat!”
Gândurile lui Jonathan zburară iute înapoi la femeia pe care o văzuse când ajunsese pe Corrumpo. “Și când ați inventat asta?”
“Oh, nu a fost ideea mea. Charlie, bietul muncitor, a pus totul la un loc și a completat formularele cerute de Biroul Controlului Ideilor. I-am plătit lui Charlie o mică sumă pentru dreptul la dosarul lui și în curând o să dea roade! Charlie n-ar fi putut niciodată să angajeze singur toată echipa de avocați,” spuse Arthur, arătând către tovarășii lui din colțul încăperii.
“Deci, cine a pierdut lupta?” întrebă Jonathan.
“A fost într-adevăr o luptă,” oftă Arthur. “Sute de alți tipi ca Charlie pretindeau că s-au gândit la asta înaintea mea – ăă, adică înaintea lui Charlie. Unii au spus că era pasul logic următor după descoperirea bățuluidepiatră. Ha! Chiar și bunica lui Charlie a completat o cerere, spunând că ea l-a făcut ceea ce este astăzi. Și un scriitor a încercat să se laude spunând că Charlie a furat idei de la el.”
Arthur se opri cât să-și sufle în cafea. “Dar acest ultim vot a fost cel mai dur. Reclamanta a pretins că ea a pus pentru prima dată o bucată de metal și un băț împreună, cu mult timp în urmă. Nici nu-mi mai amintesc numele ei. Dar n-are importanță. A avut peste patruzeci de martori. Spunea că a fost o curiozitate a ei, un hobby – că încerca doar să-și facă munca mai ușoară. A apelat la simpatia judecătorilor spunând că era o biată muncitoare la copaci și că nu avusese niciodată suficienți bani pentru taxa de brevetare a unei invenții. Ghinion, nu?”
“Ghinion?” răspunse Jonathan.
“Cred că voia un loc în cartea de istorie. Dar acum, nimeni nu va mai auzi de ea.” Punându-și ceașca jos din nou, Arthur se sprijini de perete și își studie manichiura unghiilor de la mâna dreaptă, savurând evident momentul lui de triumf. “Fiecare din aceste cazuri are o întorsătură unică,” continuă Arthur. “Unii dintre adversarii mei au protestat că nu este posibil să fii proprietarul folosirii unei idei. Dar curtea a spus că pot – așa că pot! O dețin în proprietate pentru șaptesprezece ani. Am cumpărat-o cinstit.”
“Șaptesprezece ani? De ce șaptesprezece ani?” întrebă Jonathan.
“Cine știe?” chicoti el. “Număr magic, cred.”
“Dar dacă ești proprietarul utilizării unei idei, atunci de ce se sfârșește după șaptesprezece ani? Îți pierzi și celelalte proprietăți după șaptesprezece ani?”
“Hmm.” Arthur făcu o pauză și își luă din nou cafeaua. Începu să amestece în ea nervos. “Bună întrebare. De obicei nu există o limită în timp a proprietății, doar dacă nu o ia Consiliul pentru un scop social mai înalt. Stai o clipă.” Ridică o mână și unul din oamenii din colț veni imediat alergând.
Acest om-cățeluș aproape că se împiedică lângă Arthur. “Ce pot face pentru dvs., Arthur?”
“Paul, spune-i tânărului meu prieten de ce nu pot avea un patent scris pentru mai mult de șaptesprezece ani?”
“Da, domnule. Păi, lucrurile stau așa. În vechime, patentul scris dădea monopoluri regale prietenilor curții. Totuși, astăzi, scopul unui patent scris,” spuse Paul pe un ton monoton, “este să-i motiveze pe inventatori care, altfel, nu ar avea nici un motiv să inventeze lucruri utile. Cu un secol în urmă, un inventator superstițios a convins Consiliul Lorzilor că un monopol de șaptesprezece ani constituie suficient timp pentru a deveni bogat.”
“Vă rog să mă corectați dacă greșesc,” spuse Jonathan, care se străduia să înțeleagă. “Spuneți că inventatorii sunt motivați – de dorința de a deveni bogați – oprindu-i pe alții să folosească idei?”
Arthur și Paul se uitară fără expresie unul la altul. Paul replică, “Ce alt motiv ar putea fi?”
Jonathan găsi lipsa lor de imaginație un pic deprimantă. “Deci orice producător de bățascuțitdemetal trebuie să vă plătească pe amândoi?”
Paul râse nervos, uitându-se dintr-o parte la Arthur. “Păi, ăă, asta depinde de Arthur. El poate prefera să producă singur aceste unelte – în exclusivitate – cu prudență. Sau, în funcție de oferta așteptată de la muncitorii de copaci, poate că nu va permite să se facă nici unul – timp de șaptesprezece ani.” Adresându-se lui Arthur, Paul adăugă, “Personalul nostru se ocupă deja de asta, domnule. Vă amintiți, trebuie mai întâi să rezolvăm cu plictisitoarea Lege a Muncitorilor de Copaci. O altă întâlnire cu Lady Tweed este programată în cursul zilei de astăzi. Ea ne poate ajuta să obținem o scutire.” Întorcându-se către Jonathan, el explică, “Muncitorii de copaci au o noțiune pitorească, dar arhaică, cum că faptul că ei au folosit pentru prima dată bețe simple pentru a doborî copacii trebuie protejat față de folosirea acestor idei noi.”
Arthur era pierdut în gânduri. Vorbind mai degrabă absent, el comentă, “Legea aia a Muncitorilor de Copaci este pur și simplu anti-progresistă, nu crezi? Știu că pot conta pe tine, Paul. Ești întotdeauna în fruntea jocului.”
“Dar, domnule,” insistă Jonathan, “ce ați fi făcut dacă nu câștigați un patent scris la tribunal astăzi?”
Cu un gest larg al brațelor, Arthur îi luă pe după umeri atât pe Paul, cât și pe Jonathan, ducându-i călduros către ușă ca și cum ar fi anunțat sfârșitul conversației. “Tinere, dacă nu aș fi câștigat acest vot astăzi, poți fi sigur că nu aș fi aici dând din gură. Ar mai trebui încă să o conving pe Lady Tweed să dea naibii Legea Muncitorilor de Copaci, dar pe urmă m-aș întoarce la fabrica mea să fac bățascuțitdemetal cât mai repede înaintea concurenței. Iar prietenul meu aici de față și-ar căuta o nouă slujbă. Nu-i așa, Paul? Poate producție, marketing, sau cercetare? Fiecare nou bățascuțitdemetal ar trebui să aibă o inovație nouă, ca să fie cu un pas înaintea mulțimii!”
“Oh! Sună îngrozitor!” gemu Paul.
