1
Solidarismul
În deceniile recente, puțini au reușit să rămână neinfluențați de succesul criticii socialiste a ordinii capitaliste. Chiar și aceia care nu voiau să capituleze în fața socialismului au încercat multiple căi de a se comporta ținând cont de critica pe care acesta o aduce proprietății private asupra mijloacelor de producție. Astfel, au produs sisteme prost gândite, eclectice în teorie și slabe în politică, ce încercau să reconcilieze contradicțiile. Au fost curând date uitării. Numai unul dintre aceste sisteme s-a răspândit – sistemul care se intitulează solidarism. Acesta este în special la el acasă în Franța; a fost numit, nu fără dreptate, filosofia socială oficială a celei de-a treia Republici. În afara Franței, termenul „solidarism” este mai puțin cunoscut, dar teoriile care compun solidarismul sunt peste tot crezul social-politic al tuturor acelora cu înclinații religioase sau conservatoare care nu s-au asociat socialismului creștin sau de stat. Solidarismul nu se deosebește nici prin profunzimea teoriei, nici prin numărul susținătorilor săi. Ceea ce-i dă o anumită importanță este influența pe care o are asupra multora din cei mai buni și mai fini bărbați și femei din vremurile noastre.
Solidarismul începe prin a spune că interesele tuturor membrilor societății se armonizează. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producție este o instituție socială, a cărei menținere este în interesul tuturor, nu numai al proprietarilor; fiecare ar fi vătămat dacă ar fi înlocuită printr-o stăpânire comună care ar pune în primejdie productivitatea muncii sociale. Până aici, solidarismul merge mână în mână cu liberalismul. După aceasta însă, drumurile lor se despart. Fiindcă teoria solidaristă crede că principiul solidarității nu este realizat printr-o ordine socială bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Ea refuză să admită – fără însă a argumenta aceasta mai strâns sau aducând la lumină idei pe care să nu le fi avansat mai înainte socialiștii, în special ne-marxiștii – că a activa numai în favoarea intereselor proprii, legate de proprietate, în cadrul unei ordini legale ce garantează libertatea și proprietatea, asigură o întrepătrundere a acțiunilor economice individuale care corespunde țelurilor cooperării sociale. în societate indivizii, prin însăși natura cooperării sociale, în cadrul unic al căreia ei pot exista, sunt reciproc interesați de bunăstarea semenilor; interesele lor sunt „solidare” și ei trebuie de aceea să acționeze conform acestui principiu al „solidarității”. Dar simpla proprietate privată asupra mijloacelor de producție nu a înfăptuit solidaritatea în societatea care divide munca. Pentru a face astfel, trebuie luate măsuri speciale. Aripile cu înclinații mai etatiste ale solidarismului vor să producă acțiune „solidară” prin acțiunea statului: legile vor impune obligații posesorilor în favoarea oamenilor mai săraci și în favoarea binelui public. Aripa cu înclinații mai ecleziastice a solidarismului vrea să înfăptuiască aceleași lucru prin apeluri la conștiință; nu prin legi de stat, ci prin prescripții morale: dragostea creștină va face pe individ să-și îndeplinească datoriile lui sociale.
Reprezentanții solidarismului și-au expus vederile social-filosofice în eseuri scrise strălucitor, care revelează toată splendoarea spiritului francez. Nimeni nu a fost în stare să descrie mai bine, în cuvinte frumoase, dependența mutuală a oamenilor în societate. În fruntea lor, a tuturor, este Sully Prudhomme. În faimosul lui sonet, el arată pe poet trezindu-se dintr-un vis urât în care s-a văzut pe sine, pe când înceta diviziunea muncii și nu mai era nimeni care să facă ceva pentru el, seul, abandonné de tout le genre humain. Aceasta îl duce la ideea:
…qu’au siècle où nous sommes
Nul ne peut se vanter de se passer des hommes;
Et depuis ce jour-là, je les ai tous aimés,
(… că-n secolul în care ne aflăm
Nimeni nu se poate lăuda că se descurcă fără oameni
Și din acea zi îi iubesc pe toți)
Ei s-au priceput de asemenea cum să-și expună cazul cu fermitate, fie prin argumente teologice,[1] fie juridice.[2] Dar toate acestea nu trebuie să ne orbească în fața slăbiciunilor lăuntrice ale teoriei. Teoria solidaristă este un eclectism nebulos. Ea nu cere o discuție specială. Ne interesează aici mult mai puțin decât idealul ei social, care pretinde „a evita greșelile sistemelor individualiste și socialiste, a păstra ceea ce este just în ambele”.[3]
Solidarismul propune să fie păstrată proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. Dar pune peste proprietar o autoritate – indiferent dacă e vorba despre lege și creatorul ei, statul, sau conștiința și sfătuitorul ei, biserica – ce trebuie să aibă grijă ca proprietarul să-și folosească proprietatea corect. Autoritatea îl va împiedica pe individ să exploateze „fără rezerve” poziția sa în procesul economic; anumite restricții trebuie impuse proprietății. Astfel, statul sau biserica, legea sau conștiința devin factorul hotărâtor în societate. Proprietatea este pusă sub normele lor, ea încetează să mai fie elementul de bază și ultim în ordinea socială. Ea continuă să existe numai în măsura în care o permite legea sau etica, altfel spus, proprietatea este desființată, de vreme ce proprietarul trebuie să asculte, în administrarea proprietății sale, de alte principii decât acelea care îi sunt impuse de interesele proprietății sale. A spune că, în toate circumstanțele, proprietarul este obligat să urmeze prescripțiile legii și eticii și că nici o ordine legală nu recunoaște proprietatea decât în cadrul limitelor trasate de norme nu este cu nici un chip un răspuns. Căci, dacă aceste norme tind numai către libera proprietate – și împiedicarea tulburării proprietarului în dreptul său de a-și păstra proprietatea, atâta vreme cât nu o transferă altora pe baza contractelor pe care le-a făcut – atunci aceste norme conțin doar recunoașterea proprietății private asupra mijloacelor de producție. Solidarismul însă nu recunoaște aceste norme ca singurele suficiente pentru a împreuna fructuos munca membrilor societății. Solidarismul vrea să pună alte norme deasupra lor. Celelalte norme devin astfel legea fundamentală a societății. Legea fundamentală a societății nu mai este proprietatea privată, ci prescripția legală și morală de un anumit fel. Solidarismul înlocuiește proprietatea printr-o „lege superioară”; cu alte cuvinte, o desființează.
Desigur, solidariștii nu vor cu adevărat să meargă atât de departe. Ei spun că vor numai să limiteze proprietatea, dar să-i mențină principiul. Dar când s-a mers atât de departe, încât să se așeze pentru proprietate alte limite decât acelea ce rezultă din propria sa natură, s-a desființat deja proprietatea. Dacă proprietarul poate să facă cu proprietatea sa numai ceea ce îi este prescris, ceea ce dirijează activitatea economică națională nu este proprietatea, ci acea putere prescriptivă.
Solidarismul dorește, de pildă, să reglementeze concurența; nu se va permite acesteia să ducă la „decăderea clasei mijlocii” sau la „oprimarea celor slabi”.[4] Aceasta nu înseamnă decât că trebuie păstrată o condiție dată a producției sociale, chiar dacă ea ar dispărea în regim de proprietate privată. Proprietarului i se spune ce și cum și cât de mult să producă și în ce condiții și cui să vândă. El încetează astfel să mai fie proprietar; devine un membru privilegiat al unei economii planificate, un funcționar public care obține un venit special.
Cine să decidă, pentru fiecare caz în parte, cât de departe să meargă etica sau legea cu limitarea drepturilor proprietarului? Numai legea sau etica înseși.
Dacă solidarismul ar fi el însuși lămurit cu privire la consecințele postulatelor sale, ar trebui cu siguranță să se numească o varietate de socialism. Dar este departe de a fi lămurit. El crede despre sine că este fundamental diferit de socialismul de stat,[5] și majoritatea susținătorilor săi ar fi îngroziți dacă ar putea recunoaște care este în realitate idealul lor. De aceea idealul lor social poate fi încă socotit unul dintre sistemele pseudo-socialiste. Dar trebuie înțeles că un singur pas îl separă de socialism. Numai atmosfera intelectuală a Franței, în general mai favorabilă liberalismului și capitalismului, i-a împiedicat pe solidariștii francezi și pe iezuitul Pesch, un economist sub influență franceză, să facă pasul hotărâtor peste granița dintre solidarism și socialism. Cu toate acestea, mulți care se intitulează solidariști trebuie socotiți etatiști compleți. Charles Gide, de exemplu, este unul dintre aceștia.
2
Diverse propuneri pentru expropriere
Mișcările precapitaliste pentru reforma proprietății culminează, în genere, în cererea de egalitate a bogăției. Toți să fie la fel de bogați; nimeni să nu posede mai mult decât ceilalți. Această egalitate trebuie înfăptuită prin reîmpărțirea pământului căreia i se va asigura durabilitatea prin prohibirea vânzării sau a ipotecării pământului. Vădit că aceasta nu este socialism, deși se numește uneori socialism agrar.
Socialismul nu vrea deloc să împartă mijloacele de producție și vrea să facă mai mult decât doar să exproprieze; el vrea să producă pe baza proprietății comune asupra mijloacelor de producție. De aceea, toate măsurile asemănătoare care țintesc numai la exproprierea mijloacelor de producție nu trebuie considerate socialism; în cel mai bun caz, ele pot fi numai propuneri pentru o cale către socialism.
Dacă, de exemplu, ele ar propune o cantitate maximă până la limita căreia una și aceeași persoană poate avea proprietate privată, ele ar putea fi privite ca socialism numai dacă ar intenționa să facă bogăția astfel revenită statului baza producției socialiste. Am avea atunci, înaintea noastră, o propunere pentru socializare. Nu este greu de văzut că această propunere nu se califică. Dacă toată cantitatea mijloacelor de producție care ar putea fi astfel socializată este una mai mare sau mai mică va depinde de măsura în care mai sunt încă permise averile private. Dacă limita este fixată la un nivel scăzut, sistemul propus diferă cu puțin de socializarea directă. Dacă ea este fixată la un nivel mai ridicat, acțiunea împotriva proprietății private nu va ajuta cu mult socializarea mijloacelor de producție. Dar, în orice caz, trebuie să se întâmple o serie întreagă de consecințe neintenționate. Pentru că tocmai cei mai energici și activi antreprenori vor fi excluși prematur de la activitatea economică, în timp ce acei oameni bogați ale căror averi se apropie de limită vor fi tentați să ducă un mod de viață extravagant. Limitarea averilor individuale este de așteptat să încetinească formarea capitalului.
Considerațiuni similare se aplică propunerilor, ce se aud în diverse cercuri, de a desființa dreptul de moștenire. A desființa moștenirea și dreptul de a face donații cu intenția de a ocoli prohibiția nu ar da loc la socialism complet, deși ar transfera societății, într-o generație, o parte considerabilă a tuturor mijloacelor de producție. Dar, mai presus de toate, ar încetini formarea de capital nou, și parte din capitalul existent ar fi consumat.
3
Participarea la profit
O școală de scriitori și antreprenori bine intenționați recomandă participarea la profit a salariaților. Beneficiile să nu mai revină exclusiv antreprenorului; ele să fie împărțite între antreprenori și muncitori. O participare la profitul întreprinderilor să se adauge la salariile muncitorilor. Engels așteaptă de la aceasta nu mai puțin decât „un aranjament satisfăcător pentru ambele părți ale luptei dezlănțuite și astfel, de asemenea, o soluție a chestiunii sociale”.[6] Majoritatea protagoniștilor sistemului de participare la profit îi acordă nu mai puțină importanță.
Propunerile de a transfera muncitorului o parte din beneficiile antreprenorului izvorăsc din ideea că, în capitalism, antreprenorul privează pe muncitor de o parte din ceea ce ar putea pretinde cu adevărat. Baza ideii este conceptul obscur al unui drept inalienabil la produsul „deplin” al muncii, teoria exploatării în forma ei cea mai populară, cea mai naivă, exprimată aici mai mult sau mai puțin explicit. Chestiunea le apare susținătorilor ei ca o luptă pentru profitul antreprenorului. Socialiștii vor să-l dea muncitorilor; antreprenorii îl pretind pentru ei înșiși. Cineva intervine și recomandă ca lupta să fie încheiată cu un compromis: fiecărei părți să i se acorde o parte din pretenția ei. Astfel amândoi vor ieși bine la socoteală: antreprenorii, pentru că pretenția lor este evident nedreaptă, muncitorii, pentru că obțin, fără să lupte, un spor considerabil de venit. Acest fel de a gândi, care tratează problema organizării sociale a muncii ca o problemă de drepturi și încearcă soluționarea unei dispute istorice ca și cum ar fi o ceartă între doi negustori, împărțind diferența, este atât de greșit, încât nu are nici un rost să pătrundem mai adânc. Fie proprietatea privată asupra mijloacelor de producție este o instituție necesară societății omenești, fie nu este. Dacă nu este, ea poate fi sau trebuie să fie desființată și nu există nici un motiv de a ne opri la jumătatea drumului din considerație pentru interesele particulare ale antreprenorului. Dacă însă proprietatea privată este necesară, ea nu are nevoie de nici o altă justificare pentru că există, nu este nici un motiv pentru care, desființând-o în parte, să fie slăbită eficacitatea ei socială.
Prietenii participării la profit gândesc că, în felul acesta, muncitorul ar fi îndemnat să-și îndeplinească cu mai mult zel datoriile sale decât poate fi așteptat de la un muncitor neinteresat în rentabilitatea întreprinderii. Ei greșesc, de asemenea, și în această privință. Acolo unde eficacitatea muncii nu a fost diminuată prin diverse metode distructive de sabotaj socialist, unde muncitorul poate fi concediat fără greutate și salariul lui ajustat în conformitate cu realizările sale, fără considerație pentru contractele colective de muncă, nici un alt stimulent nu este necesar ca să-l facă harnic. Acolo, în asemenea condiții, muncitorul lucrează deplin conștient de faptul că salariul său depinde de ceea ce face. Dar, acolo unde acești factori lipsesc, perspectiva de a obține o fracțiune din beneficiul net al întreprinderii nu-l va induce să facă mai mult decât exact cât este formal necesar. Deși este de un ordin de mărime diferit, aceasta este aceeași problemă pe care am analizat-o deja când am examinat incitativele dintr-o comunitate socialistă pentru depășirea disutilității muncii. Din produsul plusului de muncă, a cărei povară trebuie s-o ducă muncitorul singur, el primește o fracțiune insuficientă pentru a recompensa efortul suplimentar.
Dacă participarea la profit a muncitorilor este efectuată individual, astfel încât fiecare muncitor participă la beneficiile acelei întreprinderi pentru care se întâmplă să lucreze, se creează, fără nici o rațiune evidentă, diferențe de venit care nu îndeplinesc nici o funcție economică, par să fie cu totul nejustificate și pe care toți le vor simți cu siguranță nedrepte. „Este inadmisibil ca un strungar într-o uzină să câștige douăzeci de mărci și să primească zece mărci în plus ca parte din profit, în timp ce un strungar într-o uzină concurentă, unde afacerile sunt mai proaste sau poate mai prost conduse, primește numai douăzeci de mărci”. Aceasta înseamnă fie că se creează o „rentă” și că posturile legate de această „rentă” vor putea fi negociate, sau că muncitorul îi spune antreprenorului: „Nu-mi pasă din ce fond plătești cele treizeci de mărci; atât timp cât colegul meu de la concurență le primește, le cer și eu”.[7] Participarea individuală la profit trebuie să ducă direct la sindicalism, chiar dacă este un sindicalism în care antreprenorul mai păstrează încă o parte din profitul antreprenorial.
Totuși, s-ar putea încerca o altă cale. La beneficii participă nu muncitorii individuali, ci cetățenii; o parte din beneficiile tuturor întreprinderilor se distribuie tuturor, fără deosebire. Aceasta este deja înfăptuit prin impozitare. Cu mult înainte de război, societățile anonime din Austria trebuiau să predea statului și altor autorități fiscale mai între 20 și 40 la sută din beneficiile lor nete; în primii ani ai păcii, aceasta a crescut de la 60 la 90 de procente și mai mult. Întreprinderea publică „mixtă” este încercarea de a găsi o formă de participare a comunității, de a face comunitatea să ia parte la administrația concernului, în schimbul cărui lucru ea trebuie să contribuie la aducerea de capital. Aici, de asemenea, nu există nici un motiv pentru care cineva să fie mulțumit cu desființarea pe jumătate a proprietății, dacă societatea ar putea desființa instituția fără a vătăma complet productivitatea muncii. Dacă însă a desființa proprietatea privată este dezavantajos, atunci desființarea pe jumătate este de asemenea dezavantajoasă. Jumătatea de măsură poate fi, de fapt, tot atât de distructivă precum măsura radicală. Susținătorii ei spun de obicei că întreprinderea „mixtă” lasă loc pentru antreprenor. Totuși, după cum am arătat deja, activitatea de stat sau municipală stingherește libertatea deciziilor antreprenorului. O întreprindere forțată să colaboreze cu funcționari de stat nu este în stare să utilizeze mijloacele de producție în asemenea mod cum o cere realizarea beneficiilor.[8]
4
Sindicalismul
Ca tactică politică, sindicalismul prezintă o metodă particulară de atac din partea muncii organizate pentru atingerea scopurilor sale politice. Acest țel poate fi de asemenea întronarea adevăratului socialism, adică socializarea mijloacelor de producție. Dar termenul de sindicalism este întrebuințat de asemenea și într-un al doilea sens, în care înseamnă un țel social politic de un fel aparte. În acest sens, sindicalismul trebuie înțeles ca o mișcare al cărei scop este realizarea unei stări a societății în care lucrătorii să fie proprietarii mijloacelor de producție. Aici ne interesează sindicalismul numai ca țel; de sindicalism ca mișcare, ca tactică politică, nu trebuie să ne ocupăm.
Sindicalismul ca țel și sindicalismul ca tactică politică nu merg totdeauna mână în mână. Multe grupuri care au adoptat „acțiunea directă” sindicalistă ca bază a modului lor de a proceda năzuiesc la o comunitate socialistă veritabilă. Pe de altă parte, încercarea de a realiza sindicalismul ca țel poate fi urmărită cu alte mijloace decât acelea de violență recomandate de Sorel.
În mințile marii mase de muncitori care își spun socialiști sau comuniști, sindicalismul se prezintă, cu cel puțin tot atâta vivacitate precum socialismul, ca țel al marii revoluții. Ideile „meschin burgheze” pe care Marx gândea să le răstoarne sunt foarte răspândite – chiar și în rândurile socialiștilor marxiști. Marea masă nu dorește socialismul veritabil, adică socialismul centralizat, ci sindicalismul. Muncitorul dorește să fie stăpânul mijloacelor de producție care sunt întrebuințate în întreprinderea în care lucrează el. Mișcarea socială în jurul nostru arată cu mai mare claritate, în fiecare zi, că aceasta și nimic altceva este ceea ce dorește muncitorul. Spre deosebire de socialism, care este rezultatul studiului în fotoliu, ideile sindicaliste țâșnesc direct din mintea omului obișnuit, care este întotdeauna ostil venitului „necâștigat” obținut de altcineva. Sindicalismul, ca și socialismul, țintește la desființarea separării muncitorului de mijloacele de producție, numai că procedează diferit. Nu toți muncitorii vor deveni proprietari ai tuturor mijloacelor de producție; aceia dintr-o anumită industrie sau întreprindere sau muncitorii angajați într-o întreagă ramură de producție vor obține mijloacele de producție întrebuințate în ea. Căile ferate, ceferiștilor; minele, minerilor; fabricile, muncitorilor de fabrică – aceasta este deviza.
Trebuie să ignorăm orice plan grotesc pentru înfăptuirea ideilor sindicaliste și să luăm ca punct de plecare al examinării noastre o aplicare profund consecventă a principiului fundamental la întreaga ordine economică. Aceasta nu este greu. Fiecare măsură care ia proprietatea tuturor mijloacelor de producție de la antreprenori, capitaliști și proprietari de pământ, fără a o transfera totalității cetățenilor regiunii economice, trebuie privită ca sindicalism. Este irelevant, în acest caz, dacă într-o astfel de societate se formează mai multe sau mai puține din aceste asociații. Este fără importanță dacă toate ramurile de producție sunt constituite sub formă de corpuri separate sau conglomerate, întocmai cum s-a întâmplat istoricește, sau fabrici izolate sau chiar ateliere izolate. În esență, schema este prea puțin afectată dacă demarcațiile trasate sunt mai mult sau mai puțin de-a lungul sau de-a latul societății. Singurul punct decisiv este că cetățeanul unei astfel de comunități este proprietarul unei părți din anumite mijloace de producție și non-proprietarul altor mijloace de producție și că, în unele cazuri, de exemplu, când nu poate munci, s-ar putea să nu aibă nici un fel de proprietate. Întrebarea dacă veniturile muncitorilor vor fi sau nu vor fi sporite în chip simțitor este fără importanță aici. Cei mai mulți muncitori au idei fantastice despre sporul de bogăție la care se pot aștepta într-un aranjament sindicalist al proprietății. Ei cred că numai simpla distribuție a părții pe care o primesc proprietarii de pământ, capitaliștii și antreprenorii în sistemul industriei capitaliste trebuie să sporească considerabil venitul fiecăruia dintre ei. În afară de aceasta, ei se așteaptă la o creștere importantă a productivității industriei, pentru că ei, care se consideră deosebit de experți, vor conduce înșiși întreprinderea și pentru că fiecare muncitor va fi interesat personal de prosperitatea întreprinderii. Muncitorul nu va mai lucra pentru un străin, ci pentru sine însuși. Liberalul gândește cu totul altfel despre toate acestea. El scoate în evidență faptul că distribuția între muncitori a veniturilor din rentă și profit le-ar aduce un spor neînsemnat în venituri. Mai presus de toate, el susține că întreprinderile care nu mai sunt conduse de interesul propriu al antreprenorilor care lucrează independent, ci de șefi ai muncitorilor nepotriviți pentru misiune vor produce mai puțin, astfel încât muncitorii nu numai că nu vor câștiga mai mult decât într-o economie liberă, ci considerabil mai puțin.
Dacă reforma sindicalistă s-ar limita numai să predea muncitorilor proprietatea mijloacelor de producție și ar lăsa sistemul de proprietate al ordinii capitaliste altfel neschimbat, rezultatul nu ar fi mai mult decât o redistribuire primitivă de bogăție. Redistribuirea bunurilor cu scop de a restaura egalitatea de proprietate și bogăție este ideea ultimă a omului obișnuit ori de câte ori se gândește la a reforma condițiile sociale, și constituie baza tuturor propunerilor populare de socializare. Aceasta nu este de neînțeles în cazul celor care lucrează pământul, pentru ei scopul oricărei ambiții fiind să achiziționeze o gospodărie și o bucată de pământ suficient de mare pentru a-i susține împreună cu familia; la sat, redistribuirea, soluția populară a problemei sociale, este de conceput. În industrie, în minerit, în comunicații, în comerț și în activitatea bancară, unde o redistribuire fizică a mijloacelor de producție este cu totul de neconceput, primim în loc o dorință de împărțire a drepturilor de proprietate în timp ce se prezervă unitatea industriei sau întreprinderii. Împărțirea în acest mod simplu ar fi, în cel mai bun caz, o metodă de desființare momentană a inegalității în distribuția venitului și sărăciei. Dar, după scurt timp, unii vor fi risipit părțile lor iar alții se vor fi îmbogățit însușindu-și părțile celor mai puțin eficienți economic. În consecință, vor trebui să fie redistribuiri constante, care nu ar face decât să răsplătească frivolitatea și risipa – pe scurt, fel și chip de comportamente neeconomice. Nu va exista nici un stimulent pentru economie dacă cei harnici și socotiți sunt constrânși fără întrerupere să predea celor mai leneși și extravaganți fructele hărniciei și chibzuinței lor.
Dar, chiar și acest rezultat – înfăptuirea temporară a egalității de venit și proprietate – nu ar putea fi înfăptuit prin sindicalizare. Pentru că sindicalizarea nu este cu nici un chip aceeași pentru toți muncitorii. Valoarea mijloacelor în diferite ramuri de producție nu este proporțională cu numărul de muncitori angajați. Nu este necesar să elaborăm faptul că sunt produse care cuprind mai mult din factorul de producție muncă și mai puțin din factorul de producție natură. Chiar și o diviziune a mijloacelor de producție la începutul istoric al producției omenești ar fi dus la inegalitate; cu atât mai mult dacă aceste mijloace sunt sindicalizate la un stadiu mult mai avansat al acumulării de capital în care sunt împărțiți nu numai factorii naturali de producție, ci și mijloacele de producție produse. Valorile părților care revin muncitorilor individuali într-o redistribuție de felul acesta ar fi foarte diferite: unii ar căpăta mai mult, alții mai puțin, și ca rezultat unii ar trage un venit mai mare din proprietate – venit necâștigat – decât alții. Sindicalizarea nu este nicidecum un mijloc de a realiza egalitatea de venituri. Ea desființează inegalitatea existentă de venituri și proprietate și o înlocuiește cu o alta. Se poate ca această inegalitate sindicalistă să fie considerată mai dreaptă decât cea a ordinii capitaliste – dar asupra acestui punct știința nu poate oferi nici o judecată.
Dacă reforma sindicalistă trebuie să însemne mai mult decât simpla redistribuție a bunurilor productive, atunci nu poate permite ca aranjamentele de proprietate ale capitalismului să persiste cu privire la mijloacele de producție. Ea trebuie să retragă bunurile productive de pe piață. Cetățenii individuali nu trebuie să dispună de porțiunile de mijloace de producție care le sunt alocate; căci în sindicalism acestea sunt legate de persoana posesorului într-o manieră mult mai strictă decât este cazul în societatea liberală. Modul în care pot fi separate de persoană, în diverse circumstanțe, poate fi reglementat în diferite moduri.
Logica naivă a adepților sindicalismului asumă fără altă preocupare o condiție complet staționară a societății și nu dă nicio atenție problemei adaptării sistemului la schimbările condițiilor economice. Dacă presupunem că nu survine nicio schimbare a metodelor de producție, a raporturilor dintre cerere și ofertă, a tehnicii sau a populației, atunci totul pare să fie în ordine. Fiecare muncitor are numai un singur copil și părăsește lumea aceasta în momentul când succesorul și singurul său moștenitor devine capabil de muncă; fiul îi ia locul cu promptitudine. Am putea presupune eventual că o schimbare de ocupație, un transfer dintr-o ramură de ocupație într-alta sau dintr-o întreprindere independentă într-alta printr-un schimb voluntar simultan de situații și participații la mijloacele de producție va fi îngăduit. Dar pentru restul starea sindicalistă a societății presupune necesarmente un sistem de castă impus cu strictețe și sfârșitul complet al oricărei schimbări în industrie și deci în viață. Simpla moarte a unui cetățean fără copii o tulbură și deschide probleme care sunt cu totul de nerezolvat în cadrul logicii sistemului.
În societatea sindicalistă venitul unui cetățean se compune din produsul porțiunii sale de proprietate și din salariul muncii sale. Dacă drepturile de proprietate asupra mijloacelor de producție pot fi moștenite liber, atunci se vor ivi într-un timp foarte scurt diferențe în deținerea de proprietate, chiar dacă nu se întâmplă nici un fel de schimbare printre cei vii. Chiar dacă la începutul erei sindicaliste separarea muncitorului de mijloacele de producție este abolită, astfel că fiecare cetățean este un antreprenor precum și un muncitor în propria sa întreprindere, s-ar putea întâmpla astfel că mai târziu cetățenii care nu aparțin unei anumite întreprinderi să moștenească participații la ea. Aceasta ar aduce foarte repede societatea sindicalistă la o separare a muncii de proprietate, fără avantajele ordinii capitaliste a societății.[9]
Fiecare schimbare economică creează imediat probleme de care sindicalismul s-ar sfărâma negreșit. Dacă schimbări în direcția și extinderea cererii sau în tehnica producției cauzează schimbări în organizarea industriei care necesită transferul de lucrători de la un concern la altul sau de la o ramură a producției la alta, se pune imediat întrebarea ce este de făcut cu drepturile asupra mijloacelor de producție ale acestor lucrători. Să păstreze lucrătorii și moștenitorii lor acțiunile din acele industrii cărora din întâmplare au aparținut în momentul sindicalizării și să intre în noile industrii ca simpli muncitori câștigându-și salariul, fără a li se îngădui să tragă nicio parte de venit din proprietate? Sau să piardă partea lor la părăsirea unei industrii și în schimb să capete o participație per capita egală cu aceea posedată de muncitorii deja angajați în noua industrie? Oricare soluție ar încălca rapid principiul sindicalismului. Dacă, pe deasupra li s-ar permite oamenilor să dispună de participațiilor lor, condițiile s-ar întoarce treptat la starea ce predomina înaintea reformei. Dar dacă muncitorul la plecarea sa dintr-o industrie își pierde partea sa și la intrarea într-altă industrie achiziționează o parte din aceea, muncitorii care ar avea de pierdut prin schimbare s-ar opune, natural și energic, oricărei schimbări în producție. Introducerea unui proces care ar mări productivitatea muncii ar întâmpina rezistență dacă ar înlătura lucrători sau dacă ar putea să-i înlăture. Pe de altă parte, muncitorii dintr-o întreprindere sau ramură de industrie s-ar opune oricărei dezvoltări prin introducerea de noi muncitori dacă aceasta ar amenința să le reducă venitul din proprietate. Pe scurt, sindicalismul ar face orice schimbare în producție practic imposibilă. Acolo unde ar exista nu ar putea fi vorba de progres economic.
Ca țel, sindicalismul este atât de absurd, încât, vorbind în general, nu a găsit nici un adept care să fi îndrăznit să scrie deschis și clar în favoarea sa. Aceia care s-au ocupat de el sub numele de „co-parteneriat” n-au meditat niciodată la problemele sale. Sindicalismul nu a fost niciodată altceva decât idealul hoardelor jefuitoare.
5
Socialismul parțial
Proprietatea naturală asupra mijloacelor de producție este divizibilă. În societatea capitalistă ea este în general divizată.[10] Dar puterea de a dispune ce aparține celui care dirijează producția – pe aceasta singură numind-o proprietate – este indivizibilă și nelimitabilă. Ea poate aparține mai multor persoane colectiv, dar nu poate fi divizată în sensul că însăși puterea de a dispune să poată fi descompusă în drepturi separate de comandă. Puterea de a dispune de întrebuințarea unei mărfi în producție poate fi numai unitară; ca aceasta să poată fi dizolvată într-un chip oarecare în elemente este de negândit. Proprietatea în înțelesul natural nu poate fi limitată; oriunde se vorbește de limitare se înțelege fie prescurtarea unei definiții juridice prea larg concepute, fie de recunoașterea faptului că proprietatea în înțelesul său natural aparține concret altei persoane decât cea pe care legea o recunoaște ca proprietar.
Toate încercările de a desființa printr-un compromis contrastul dintre proprietatea comună și proprietatea privată asupra mijloacelor de producție sunt deci greșite. Proprietatea este totdeauna acolo unde rezidă puterea de a dispune.[11] De aceea socialismul de stat și economiile planificate, care doresc să păstreze proprietatea privată doar cu numele și în textele de lege, dar de fapt vor să socializeze proprietatea, pentru că subordonează ordinelor statului puterea de a dispune, sunt sisteme socialiste în înțelesul deplin al cuvântului. Proprietatea privată există numai acolo unde individul poate să dispună de proprietatea sa privată asupra mijloacelor de producție în chipul pe care el îl consideră cel mai avantajos. Că făcând astfel el servește pe alți membri ai societății – pentru că în societatea bazată pe diviziunea muncii fiecare este servitorul tuturor și toți sunt stăpânii fiecăruia – nu schimbă în nici un fel faptul că el însuși caută calea pe care poate îndeplini cel mai bine acest serviciu.
De asemenea, nu este posibil un compromis nici punând parte din mijloacele de producție la dispoziția societății și lăsând restul indivizilor. Asemenea sisteme stau pur și simplu, fără nici o legătură, unul lângă altul și operează din plin numai în spațiul pe care îl ocupă. Asemenea amestecuri de principii de organizare socială trebuie considerate lipsite de sens de către oricine. Nimeni nu poate crede că principiul pe care el îl ține de bun nu trebuie fie dus până la capăt. De asemenea, nu poate nimeni să afirme că unul sau altul dintre sisteme se dovedește mai bun numai pentru anumite grupuri ale mijloacelor de producție. Acolo unde oamenii par să afirme aceasta, ei afirmă în realitate că trebuie să cerem acel sistem măcar pentru un grup de mijloace de producție sau că trebuie să fie cel mult dat pentru un grup. Compromisul este întotdeauna numai o pauză în lupta dintre două principii, nu rezultatul unei gândiri logice a problemei. Privite din punctul de vedere al fiecărei părți, jumătățile de măsură sunt o oprire temporară pe calea către succesul complet.
Cel mai bine cunoscut și cel mai respectat dintre sistemele de compromis crede într-adevăr că poate recomanda jumătățile de măsură ca instituție permanentă. Reformatorii agrari doresc să socializeze factorii naturali de producție, dar pentru rest să lase proprietatea privată asupra mijloacelor de producție. În aceasta, ei pornesc de la presupunerea, considerată ca de la sine evidentă, că proprietatea comună asupra mijloacelor de producție dă un produs mai mare decât proprietatea privată. Pentru că ei socotesc pământul ca cel mai important mijloc de producție, ei doresc să-l transfere societății. Cu prăbușirea tezei că proprietatea publică ar putea obține rezultate mai bune decât proprietatea privată, ideea de reformă agrară cade. Oricine consideră pământul ca cel mai important mijloc de producție trebuie cu siguranță să susțină proprietatea privată asupra pământului, dacă el consideră proprietatea privată forma economică superioară.
Note:
[1] Aici trebuie numit înaintea tuturor iezuitul Pesch, Lehrbuch der Nationalökonomie, Vol. I, ed. a 2-a, Freiburg, 1914, pag. 392-438. În Franța există un conflict între solidariștii catolici și cei liber cugetători – despre relația bisericii cu statul și societatea, mai mult decât despre adevăratele principii ale teoriei sociale și politice – care face cercurile bisericești să fie bănuitoare cu privire la termenul „solidarism”. Vezi Haussonville, „Assistance publique et bienfaisance privée” (Revue des Deux Mondes, Vol. CLXII, 1900, pag. 773-808); Bouglé, Le Solidarisme, Paris, 1907, pag. 8 et seq.
[2] Bourgeois, Solidarité, ed. a 6-a, Paris, 1907, pag. 115 et seq.; Waha, Die Nationalökonomie in Frankreich, Stuttgart, 1910, pag. 432 et seq.
[3] Pesch, op. cit., Vol. I, pag. 420.
[4] Ibid., pag. 422.
[5] Ibid., pag. 420.
[6] Engels, „Der Arbeitsvertrag und die Arbeitsgesellschaft” (în Arbeiterfreund, anul 5, 1867, pag. 129-154). O cronică a literaturii germane asupra participării la profit se găsește în memorandumul german „Statistisches Reichsamt”: Untersuchungen and Vorschläge zur Beteiligung der Arbeiter an dem Erträge wirtschaftlicher Unternehmungen, publicat ca supliment la Reichs-Arbeitsblatt în 3 martie 1920.
[7] Vezi argumentele lui Vogelstein la sesiunea din Regensburg a Asociației pentru Politică Socială (Schriften des Vereins für Sozialpolitik, Vol. CLIX, pag. 132 et seq.).
[8] Vezi cap. XV, 5.
[9] Prin urmare, poate duce în eroare numirea sindicalismului „capitalism al muncitorilor”, cum am făcut și eu în Nation, Staat und Wirtschaft, pag. 164.
[10] Vezi mai sus pag. 29 et. seq.
[11] Despre intervenționism, vezi lucrarea mea Kritik des Interventionismus, pag. 1 et seq.
