Traducere din limba engleză de Dana Lazăr și Emanuel-Mihail Socaciu *
Printre credințele cele mai populare și mai pline de consecințe ale epocii noastre se numără și aceea în securitatea colectivă. Pe această credință se bazează însăși legitimitatea statutului modern.
Voi demonstra că ideea securității colective este un mit care nu poate justifica statul modern, și că întreaga producție de securitate este și trebuie să fie privată. Înainte de a ajunge la această concluzie, voi începe însă prin formularea problemei. Înainte de toate, voi prezenta o reconstrucție în doi pași a mitului securității colective, iar fiecare pas va duce la câteva discuții teoretice.
Mitul securității colective poate fi numit și “mitul hobbesian”. Thomas Hobbes, împreună cu nenumărați alți filosofi politici și economiști ce i-au urmat, au susținut că, în starea naturală, oamenii ar fi în mod constant agresivi unii față de alții. Homo homini lupus est. În jargonul modern, în starea naturală ar predomina o permanentă “subproducție” de securitate. Fiecare individ, lăsat la latitudinea propriilor resurse și planuri, ar cheltui “prea puțin” pentru propria sa protecție și, prin urmare, ar rezulta o stare permanentă de război interpersonal. Soluția la această situație, presupusă a fi intolerabilă, conform lui Hobbes și continuatorilor săi, este instituirea unui stat. Pentru a ajunge la o cooperare pașnică între ei, doi indivizi, A și B au nevoie de o a treia parte independentă, S, ca suprem judecător și arbitru (peacemaker). Totuși, această a treia parte, S, nu este doar un alt individ, iar bunul furnizat de S, securitatea, nu este doar un alt bun “privat”. Mai degrabă, S este un suveran și are, în această calitate, două puteri distinctive. Pe de o parte, S poate împiedica supușii săi, A și B, să caute protecție la altcineva în afară de el; adică S deține un monopol teritorial obligatoriu al protecției. Pe de altă parte, S poate decide în mod unilateral cât de mult trebuie să cheltuiască A și B pentru propria lor securitate; adică S are puterea să impună taxe pentru a furniza securitate în mod “colectiv”.
Pentru a comenta acest argument, este de prea puțin folos discutarea faptului dacă omul este sau nu atât de rău și asemănător lupului pe cât l-a presupus Hobbes a fi, cu excepția observației că teza lui Hobbes nu poate avea înțelesul că omul este condus numai și în mod exclusiv de instinctele agresive. Dacă ar fi fost așa, omenirea ar fi dispărut de multă vreme. Faptul că acest lucru nu s-a întâmplat demonstrează că omul posedă, de asemenea, rațiune, și că este capabil să își controleze impulsurile naturale. Controversa apare numai în ceea ce privește soluția hobbesiană. Dată fiind natura omului, de animal rațional, soluția propusă pentru problema insecurității reprezintă oare o îmbunătățire? Poate instituirea unui stat să restrângă comportamentul agresiv și să promoveze cooperarea pașnică și, astfel, să furnizeze o securitate privată și o protecție mai bune? Dificultățile care afectează argumentul lui Hobbes sunt evidente. Pentru că, indiferent cât de răi sunt oamenii, S (fie el rege, dictator sau președinte ales) este, la rândul său, unul dintre ei. Natura omului nu este transformată prin faptul că el devine S. Totuși, cum poate exista o mai bună protecție pentru A și B, dacă S trebuie să-i impoziteze pentru a o furniza? Nu este oare vorba de o contradicție chiar în interiorul construcției lui S, ca instituție ce protejează proprietatea prin mijlocirea exproprierilor? De fapt, nu este acest lucru exact ceea ce noi denumim (mult mai adecvat) o protecție de tip mafiot? Cu siguranță, S va face pace între A și B, dar numai astfel încât el însuși să-i poată jefui pe amândoi cât mai profitabil. Cu siguranță S este mai bine protejat, dar cu cât el este mai protejat, cu atât A și B sunt mai puțin protejați față de atacurile din partea lui S. S-ar părea că securitatea colectivă nu este mai bună decât securitatea privată. Mai degrabă, securitatea privată a statului, S, este cea realizată prin expropriere, adică prin dezarmarea economică a supușilor săi. În plus, etatiștii, de la Thomas Hobbes la James Buchanan, au susținut că un stat protector, S, ar apărea ca rezultat al unui gen de contract “constituțional”. [1] Însă care om în toate mințile ar fi de acord cu un contract care îi permite protectorului său să decidă în mod unilateral și irevocabil suma pe care el trebuie să o plătească pentru protecția sa? În fapt, nimeni nu și-a dat vreodată un astfel de acord! [2]
Voi întrerupe discuția aceasta aici și mă voi reîntoarce la reconstrucția mitului hobbesian. Odată ce este presupus că, pentru a institui o cooperare pașnică între A și B, este necesar un stat S, se ajunge la o dublă concluzie. Dacă există mai mult decât un singur stat, (S1, S2, S3…) atunci, din aceleași motive pentru care se presupune că nu poate exista pace între A și B în lipsa lui S, nu va putea exista pace nici între statele S1, S2 și S3, atâta timp cât ele rămân în starea naturală (adică starea de anarhie) în relațiile dintre ele. În consecință, pentru a atinge pacea universală, sunt necesare centralizarea politică, unificarea și, în cele din urmă, stabilirea unui unic stat mondial.
În comentariul asupra acestui argument este util, în primul rând, să indicăm ceea ce poate fi considerat ca necontroversabil. Pentru început, trebuie spus că argumentul este într-un anumit sens corect. Dacă premisa este corectă, atunci concluzia menționată decurge din ea. Presupozițiile empirice ale abordării hobbesiene par, de asemenea, la prima vedere, să fie susținute de fapte. Este adevărat că statele sunt, în mod constant, în stare de război unele cu altele și că pare să existe o tendința istorică spre centralizarea politică și spre o guvernare globală. Problemele apar numai în ceea ce privește explicarea acestui fapt și a acestei tendințe și în privința tezei că un singur stat unificat al întregii lumi ar reprezenta o îmbunătățire în producția de securitate și de protecție a persoanelor private. Înainte de toate, se pare că există o “anomalie” empirică, de care argumentul hobbesian nu poate da seama. Motivul războaielor dintre diferite state (S1, S2, S3), în conformitate cu Hobbes, este faptul că acestea se găsesc într-o stare de anarhie unele față de altele. Totuși, înainte de apariția unui singur stat al întregii lumi, nu numai S1, S2 și S3 se găsesc într-o stare de anarhie unele față de altele, ci, în fapt, fiecare supus al unui stat se află în starea de anarhie față de fiecare supus al oricărui alt stat. În consecință, ar trebui să existe la fel de mult război și la fel de multă agresiune între cetățenii privați ai diferitelor state, ca și între acele state. La nivel empiric, însă, lucrurile nu stau așa. Relațiile private între străini par să fie în mod semnificativ mai puțin războinice decât relațiile dintre diferite guverne. Iar acest lucru nu pare surprinzător. La urma urmei, un agent de stat S, în contrast cu oricare dintre supușii săi, se poate baza pe impozitarea internă pentru a-și conduce “afacerile externe”. Dată fiind agresivitatea sa umană naturală, oricât de multă sau puțină ar fi aceasta la început, nu este oare evident că S va fi mult mai nerușinat și mai agresiv în purtarea sa față de străini, atunci când el poate externaliza costurile comportamentului său, pentru a fi suportate de alții? Cu siguranță, eu sunt gata să îmi asum riscuri mai mari și să mă angajez în mai multe provocări și agresiuni, dacă îi pot face pe alții să plătească pentru aceasta. Și cu siguranță că există o tendință a fiecărui stat (a fiecărei organizații de protecție de tip mafiot) să dorească să-și extindă monopolul protecției teritoriale în detrimentul altor state, și astfel să se ajungă, ca rezultat ultim al concurenței interstatale, la un guvern al întregii lumi. [3] Dar cum poate un astfel de guvern să reprezinte o îmbunătățire a producției de securitate și protecție pentru persoanele private? Teza opusă pare mai degrabă să fie cea adevărată. Statul mondial este învingătorul tuturor războaielor și cea din urmă organizație de protecție mafiotă care a supraviețuit. Acest lucru nu îl face oare deosebit de periculos? Iar puterea fizică a oricărui guvern mondial unic nu va fi, oare, copleșitoare în comparație cu cea a oricăruia dintre supușii săi individuali?
Datele empirice
Întrerup aici considerațiile teoretice abstracte, pentru o scurtă trecere în revistă a datelor empirice relevante pentru problema noastră. Așa cum am observat dintru început, mitul securității colective este pe cât de răspândit, pe atât de plin de consecințe. Nu cunosc nici un studiu asupra acestei probleme, dar aș îndrăzni să prezic faptul că mitul hobbesian este acceptat, mai mult sau mai puțin necondiționat, de mai mult de 90% din populația adultă. Totuși, a crede un lucru nu îl face să fie adevărat. Mai degrabă, dacă ceea ce crede cineva este fals, atunci acțiunile sale bazate pe această credință vor duce la eșec. Dar ce ne arată datele empirice? Confirmă ele poziția lui Hobbes și a continuatorilor săi, sau confirmă temerile și obiecțiile anarhiste opuse?
Statele Unite au fost în mod explicit fondate ca stat “protectiv”, à la Hobbes. Voi cita, în acest sens, din Declarația de independență a lui Jefferson: “Considerăm ca adevăruri de la sine înțelese faptul că toți oamenii sunt creați egali, că sunt înzestrați de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la viață, la libertate și la urmărirea fericirii. Că, pentru a-și asigura aceste drepturi, oamenii instituie Guverne care își derivă puterile lor drepte din consimțământul celor guvernați.” [trad. de Mihaela Gafencu-Cristescu, rectificată în urma confruntării cu originalul, după Melvin I. Urofsky (ed.), Texte fundamentale ale democrației americane, Teora, București, 1998 – n. tr.] Iată deci că guvernul S.U.A. a fost instituit pentru a îndeplini o singură sarcină: protecția vieții și a proprietății. Astfel, el ar trebui să ne dea exemplul perfect pe baza căruia să judecăm validitatea pretenției hobbesiene cu privire la rolul de protector al statului. După mai mult de două secole de etatism protectiv, care este statutul protecției noastre și al cooperării umane pașnice? A reprezentat experimentul american al etatismului protectiv un succes?
Conform declarațiilor conducătorilor statului nostru și celor ale bodyguarzilor lor intelectuali (mai numeroși azi decât oricând înainte), suntem astăzi mai bine protejați și mai în siguranță decât oricând. Suntem, chipurile, protejați de încălzirea și de răcirea globală, de dispariția animalelor și plantelor, de abuzurile soților și ale soțiilor, ale părinților și ale patronilor, de sărăcie, boală, dezastru, ignoranță, prejudecăți, rasism, sexism, homofobie, și de nenumărate alte amenințări și pericole publice. În fapt, lucrurile sunt însă izbitor de diferite. Pentru a ne furniza toată această “protecție”, managerii statului expropriază an de an mai mult de 40% din venitul producătorilor privați. Datoriile și obligațiile guvernului au crescut neîntrerupt, crescând astfel și nevoia unor exproprieri viitoare. Datorită substituției etalonului-aur cu bani de hârtie emiși de guvern, insecuritatea financiară a crescut dramatic, iar noi suntem în mod continuu jefuiți prin deprecierea monedei. Fiecare detaliu al vieții private, al proprietății, al comerțului și al contractului este reglementat prin munți din ce în ce mai mari de legi (legislație), ceea ce creează o permanentă incertitudine legală și un perpetuu hazard moral. În particular, am fost deposedați în mod gradual de dreptul de excludere, presupus chiar de conceptul de proprietate privată. Ca vânzători, noi nu putem vinde cui dorim, iar în calitate de cumpărători nu putem cumpăra de la oricine dorim. Ca membri ai asociațiilor, nu ni se permite să încheiem orice convenție restrictivă, despre care noi credem că este mutual benefică. Ca americani, trebuie să acceptăm, în postură de vecini, imigranți pe care nu-i dorim. Ca profesori, nu ne putem dispensa de studenții leneși și prost crescuți. Ca patroni, suntem obligați să păstrăm angajații incompetenți și ruinători. Ca proprietari imobiliari, suntem obligați să facem față chiriașilor cei mai răi. Ca bancheri și ca agenți de asigurări, nu ni se permite să evităm persoanele asociate cu riscuri prea mari. Ca proprietari de restaurante sau de baruri, trebuie să servim clienți care nu sunt bineveniți. Ca membri ai asociațiilor private, suntem obligați să acceptăm indivizi și acțiuni care violează propriile noastre reguli și restricții. Pe scurt, cu cât statul și-a mărit cheltuielile pentru securitate “socială” și siguranță “publică”, cu atât s-au erodat mai mult drepturile ce țin de proprietatea noastră privată, cu atât proprietatea noastră a fost în mai mare măsură expropriată, confiscată, distrusă sau depreciată, și cu atât am fost mai deposedați de chiar fundamentul întregii protecții: independența economică, puterea financiară și averea personală. [4] Drumul fiecărui președinte și, practic, al fiecărui membru al congresului, este pavat cu sute de mii, dacă nu cu milioane de victime fără nume ale ruinei economice personale, ale falimentelor financiare, ale sărăciei, disperării, privațiunii și frustrării.
Tabloul apare chiar și mai lugubru, atunci când luăm în considerație afacerile externe. Niciodată, de-a lungul întregii lor istorii, Statele Unite continentale nu au fost atacate teritorial de către vreo armată străină. (Pearl Harbor a fost rezultatul unei provocări anterioare a S.U.A.) Cu toate acestea, S.U.A. se disting prin faptul că au avut un guvern care a declarat război unei mari părți a propriei sale populații, și a fost angajat în uciderea absurdă a sute de mii dintre proprii săi cetățeni. Mai mult, în timp ce relațiile dintre cetățenii americani și străini nu par să fie neobișnuit de tensionate, aproape de la bun început guvernul S.U.A. a practicat un neobosit expansionism agresiv. Începând cu războiul hispano-american, culminând cu primul și cu al doilea război mondial, și continuând până în prezent, guvernul S.U.A. s-a angajat în sute de conflicte străine și s-a ridicat la rangul de putere imperialistă dominantă a lumii. Astfel, aproape fiecare președinte, de la începutul acestui secol până azi, a fost, de asemenea, responsabil pentru uciderea sau înfometarea a nenumărați străini nevinovați, din întreaga lume. Pe scurt, în timp ce noi am devenit tot mai neajutorați, mai săraci, mai amenințați și mai lipsiți de siguranță, guvernul S.U.A. a devenit din ce în ce mai nerușinat și mai agresiv. În numele securității “naționale”, el ne “apără”, înzestrat cu enorme stocuri de arme de agresiune și de distrugere în masă, vânând noi și noi “hitleri”, mari sau mici, și vânând pe orice presupus simpatizant “hitlerist”, oriunde și pretutindeni în afara teritoriului S.U.A. [5]
Datele empirice par, așadar, să fie clare. Credința într-un stat protectiv pare să fie o eroare manifestă, iar experimentul american al etatismului protectiv pare un insucces total. Guvernul S.U.A. nu ne protejează. Dimpotrivă, nu există un pericol mai mare pentru viața, proprietatea și prosperitatea noastră, decât guvernul S.U.A, iar președintele S.U.A, în special, este cel mai amenințător și mai bine înarmat pericol din întreaga lume, capabil să ducă la ruină pe oricine i se opune și să distrugă întregul glob.
Critica răspunsului etatist
Reacția etatiștilor este foarte asemănătoare cu cea a socialiștilor, atunci când sunt puși în fața performanțelor economice dezastruoase ale Uniunii Sovietice și ale sateliților ei. Ei nu neagă neapărat faptele dezamăgitoare, ci încearcă să le justifice prin afirmația că aceste fapte sunt rezultatul discrepanței sistematice (al deviației) dintre etatismul, respectiv socialismul, “real” și cel “ideal” sau “adevărat”. Socialiștii pretind până astăzi că “adevăratul” socialism nu a fost infirmat prin datele empirice și că totul ar fi fost bine și ar fi rezultat o prosperitate nemaiîntâlnită, cu singura condiție să fi fost implementat tipul de socialism al lui Troțki sau al lui Buharin, sau, mai bine, chiar al lor, mai degrabă decât cel al lui Stalin. În mod similar, etatiștii interpretează toate datele empirice aparent adverse ca fiind pur și simplu accidentale. Dacă pur și simplu un alt președinte ar fi venit la putere la un anumit moment sau altul din istorie, dacă o anumită schimbare constituțională sau un anumit amendament ar fi fost adoptate, totul ar fi fost minunat și am fi avut parte de o securitate și o pace fără egal. Într-adevăr, acest lucru se mai poate întâmpla încă, în viitor, cu condiția să fie aplicate politicile recomandate de ei.
Am învățat de la Ludwig von Mises cum să răspundem strategiei de eludare (imunizare) adoptate de socialiști. [6] Atâta timp cât caracteristica definitorie (esența) socialismului, adică absența proprietății private asupra factorilor de producție, rămâne în vigoare, nici o reformă nu va fi de vreun ajutor. Ideea unei economii socialiste este o contradictio in adjecto , iar pretenția că socialismul reprezintă un mod mai eficient și superior de producție socială este absurdă. Pentru a-ți atinge scopurile în mod eficient și nerisipitor, în cadrul unei economii de schimb bazată pe diviziunea muncii, este necesar să te angajezi în calculul monetar (contabilitatea costurilor). Oriunde în afara unui sistem economic primitiv de gospodărie autarhică, calculul monetar este singura unealtă a acțiunii raționale și eficiente. Numai fiind capabil să compari aritmetic input-urile și output-urile în termenii unui mijloc comun de schimb (banii) poate un agent să determine dacă acțiunile sale sunt încununate de succes sau nu. Într-un clar contrast, socialismul înseamnă să nu ai nici un fel de economie, să nu economisești deloc, deoarece, în aceste condiții, calculul monetar și contabilitatea costurilor sunt, prin definiție, imposibile. Dacă nu există proprietate privată asupra factorilor de producție, atunci nu există prețuri pentru nici un factor de producție; prin urmare este imposibil să determini dacă ei sunt sau nu folosiți în mod economic. Astfel, socialismul nu reprezintă un mod de producție superior, ci mai degrabă un haos economic și o regresie spre primitivism.
Modul de a răspunde la strategia etatistă de imunizare a fost explicat de către Murray N. Rothbard .[7] Dar lecția lui Rothbard, deși era la fel de simplă și de clară, și avea chiar mai multe implicații importante, a rămas până astăzi mult mai puțin cunoscută și apreciată. Atâta timp cât caracteristica definitorie (esența) statului rămâne în vigoare, a explicat el, orice reformă, fie ea la nivel personal sau la nivelul constituției, nu va fi de nici un folos. Dat fiind principiul etatist de guvernare (monopolul judiciar și puterea de impozitare), orice încercare de a limita puterea statului și de a asigura viața și proprietatea indivizilor este iluzorie. Sub auspicii monopoliste prețul dreptății și al protecției trebuie să crească, iar calitatea lor trebuie să scadă. O agenție de protecție bazată pe impozitare este o contradicție în termeni, iar existența ei va duce la din ce în ce mai multe taxe, și la din ce în ce mai puțină protecție. Chiar dacă un guvern își limitează activitățile exclusiv la protecția drepturilor de proprietate preexistente (așa cum este ținut să procedeze un stat “protectiv”), ar apărea imediat întrebarea cât de multă securitate să se furnizeze. Motivat fiind (ca oricine altcineva) de interesul propriu și de utilitatea negativă a muncii, dar investit cu puterea unică de a impozita, răspunsul oricărui guvern va fi invariabil același: să maximizeze cheltuielile pentru protecție (și aproape întreaga avuție a unei națiuni ar putea fi consumată pentru acoperirea costurilor protecției) și, în același timp, să se minimizeze producția de protecție. Mai mult, un monopol judiciar trebuie să ducă la o deteriorare a calității dreptății și a protecției. Dacă pentru dreptate și pentru protecție se poate apela numai la guvern, ele vor fi pervertite în favoarea guvernului, inclusiv prin intermediul constituțiilor și al curților supreme de justiție. Într-adevăr, constituțiile și curțile supreme sunt constituții și curți ale statului, iar orice limitări ale acțiunii guvernului ar putea ele conține, sunt determinate de către chiar agenții instituției în cauză. În consecință, definirea proprietății și a protecției va fi continuu alterată, iar domeniul de jurisdicție va fi extins în avantajul guvernului.
Prin urmare, a conchis Rothbard, la fel cum socialismul nu poate fi reformat, ci trebuie sa fie abolit pentru a se obține prosperitatea, instituția statului nu poate fi reformată, ci trebuie abolită pentru a obține dreptatea și protecția. “Apărarea în cadrul unei societăți libere (incluzând aici serviciile de apărare ale persoanei și proprietății cum sunt protecția polițienească și deciziile judiciare)”, scrie Rothbard, “ar trebui, prin urmare, să fie furnizată de către oameni sau firme care (a) își câștigă venitul în mod voluntar mai degrabă decât prin coerciție și (b) nu-și arogă (așa cum face Statul) monopolul obligatoriu al protecției polițienești și juridice. …. Firmele de apărare ar trebui să fie la fel de libere din punct de vedere concurențial și la fel de noncoercitive față de nonagresori, cum sunt toți ceilalți furnizori de bunuri și servicii de pe piața liberă. Serviciile de apărare, la fel ca și toate celelalte servicii, ar fi asigurate doar prin intermediul pieței, și nu altfel˝.[8] Adică, fiecare proprietar privat ar putea să beneficieze de avantajele diviziunii muncii și să caute, apelând la cooperarea cu alți proprietari, o mai bună protecție a proprietății sale, decât cea care este posibilă prin autoapărare. Oricine ar putea, în privința serviciilor de protecție și a celor judiciare, să cumpere, să vândă sau să încheie contracte cu oricine altcineva, și ar putea oricând, în mod unilateral, să întrerupă o asemenea cooperare cu alții, și să se reîntoarcă la autoapărare sau să-și schimbe afiliația de asigurare a protecției.
Pledoarie pentru furnizarea privată a securității
Odată ce am reconstruit mitul securității colective (mitul statului) și l-am criticat pe temeiuri teoretice și empirice, trebuie acum să-mi asum sarcina de a construi argumentul pozitiv în favoarea securității private și a protecției. Pentru a demitiza ideea securității colective, nu este suficient numai să surprindem eroarea implicată în noțiunea de stat protectiv. Este la fel de important, dacă nu chiar mai important, să ajungem la o înțelegere clară a modului în care ar funcționa efectiv alternativa securității non-etatiste. Rothbard, pornind de la analiza deschizătoare de drumuri a economistului franco-belgian Gustav de Molinari, [9] ne-a oferit o schiță a modului în care funcționează un sistem de piață liberă al protecției și al apărării. [10] De asemenea, le datorăm lui Morris și Lindei Tannehill observații și analize excepționale asupra acestui subiect. [11] Pe urmele acestor autori, voi merge mai departe în analiza mea și voi oferi o viziune mai cuprinzătoare a sistemului alternativ (non-etatist) al producției de securitate și al capacității sale de a face față atacurilor, nu numai celor venite din partea indivizilor sau a bandelor, ci în special din partea statelor.
Există un acord larg răspândit (printre libertanienii-liberali ca Molinari, Rothbard și soții Tannehill, împreună cu majoritatea comentatorilor acestei probleme), conform căruia protecția reprezintă o formă de asigurare, iar cheltuielile de protecție reprezintă un fel de primă (preț) de asigurare. În consecință, așa cum ar sublinia mai ales Rothbard și soții Tannehill, în cadrul unei economii moderne complexe, bazată pe o diviziune a muncii răspândită în toată lumea, cei mai probabili candidați pentru oferirea serviciilor de protecție și de apărare sunt agențiile de asigurare. Cu cât este mai bună protecția proprietății asigurate, cu atât sunt mai mici pretențiile de despăgubire și, prin urmare, și costurile agentului de asigurare. Astfel, a furniza o protecție eficientă pare să fie în interesul financiar al fiecărui agent de asigurare; și, de fapt, chiar și acum, deși statul le împiedică și le impune restricții, agențiile de asigurare furnizează o gamă largă de servicii de protecție și de compensare clienților lor privați. Companiile de asigurare îndeplinesc o a doua cerință esențială. Evident, oricine oferă servicii de protecție trebuie, pentru a-și găsi clienți, să aibă capacitatea de a-și respecta angajamentele. Adică, trebuie să posede mijloacele economice (atât resursele umane, cât și resursele fizice), necesare pentru a-și îndeplini sarcina de a face față pericolelor, adevărate sau închipuite, ale lumii reale. Din acest punct de vedere, agențiile de asigurări par să fie, de asemenea, candidații perfecți. Ele operează pe scară națională, sau chiar internațională, și dețin proprietăți mari, răspândite pe teritorii întinse și dincolo de granițele unui singur stat. Prin urmare ele au un interes propriu manifest în asigurarea protecției efective și sunt, de asemenea, “mari” și puternice din punct de vedere economic. Mai mult, toate companiile de asigurări sunt conectate printr-o rețea de acorduri contractuale de asistență mutuală și de arbitraj, la fel ca și printr-un sistem internațional de agenții de reasigurare, reprezentând astfel o putere economică combinată, care depășește cu mult pe cea a majorității, sau chiar a tuturor guvernelor existente.
Aș dori acum să analizez în profunzime și să clarific sistematic această sugestie: că protecția și apărarea sunt forme de “asigurare” și că pot fi furnizate de către agențiile de asigurări. Pentru a atinge acest țel, trebuie discutate două probleme. Înainte de toate, nu este posibil să te asiguri împotriva oricărui risc din viață. Nu pot să mă asigur împotriva sinuciderii, de exemplu, sau împotriva incendierii de către mine a propriei mele case, sau a șomajului, sau a faptului de a nu avea chef să mă dau jos din pat dimineața, sau a faptului de a suferi pierderi antreprenoriale, deoarece, în fiecare caz, eu am un control parțial sau total asupra posibilității ca respectivul fapt să se întâmple. Astfel de riscuri trebuie asumate individual. Nimeni în afară de mine nu poate să le asigure. Prin urmare, prima întrebare va trebui să fie ce aspecte fac protecția și apărarea să privească un risc care poate fi asigurat, mai degrabă decât un risc care nu poate fi asigurat. Într-adevăr, așa cum tocmai am văzut, acest lucru nu este evident prin sine însuși. De fapt, nu este oare adevărat că fiecare are un control considerabil asupra posibilității unui atac la adresa persoanei sale, sau a unei încălcări a proprietății sale? Nu este oare adevărat că eu, în mod deliberat, mă expun unui atac, de exemplu, agresând sau provocând pe altcineva – și nu este oare atunci protecția un risc neasigurabil, la fel ca și sinuciderea sau șomajul, pentru care fiecare persoană trebuie să-și asume singură responsabilitatea?
Răspunsul poate fi, cu anumite precizări, pozitiv sau negativ. Pozitiv, în măsura în care nimeni nu poate oferi o protecție necondiționată, adică o asigurare împotriva oricărei invazii posibile. Cu alte cuvinte, protecția necondiționată poate fi oferită, dacă poate fi oferită în vreun fel, numai de către fiecare individ în parte, pentru sine însuși. Dar răspunsul este negativ, în măsura în care este avută în vedere protecția condiționată. Doar acele atacuri și agresiuni care sunt provocate de către victimă, nu pot fi asigurate. Pe de altă parte, atacurile neprovocate și, prin aceasta, “accidentale”, pot fi asigurate. [12] Adică, protecția devine un bun asigurabil numai dacă – și în măsura în care, ca agent de asigurare, impui în mod contractual restricții asupra acțiunilor celui asigurat, astfel încât să excluzi orice posibilă provocare din partea lui. Companiile de asigurări pot diferi în privința definiției specifice a provocării, dar nu poate exista nici o diferență între asiguratori cu privire la principiul că fiecare dintre aceștia trebuie în mod sistematic să excludă (să interzică) toate acțiunile provocatoare și agresive ale propriilor săi clienți.
Oricât de elementară ar părea această primă observație asupra naturii în mod esențial defensive (adică neagresive și neprovocatoare) a asigurărilor în domeniul protecției, ea este de o importanță fundamentală. În primul rând, ea implică faptul că orice agresor sau provocator cunoscut ar fi incapabil să-și găsească un agent asigurator și că, prin urmare, ar fi izolat din punct de vedere economic, slab și vulnerabil. Pe de altă parte, ea implică faptul că oricine dorește mai multă protecție decât cea pe care o poate realiza bazându-se pe autoapărare, ar putea să o obțină numai dacă – și în măsura în care – s-ar supune unor norme specificate de comportament non-agresiv, civilizat. Mai mult, cu cât numărul celor asigurați este mai mare (și, în economia de schimb modernă, cea mai mare parte a oamenilor vor mai multă protecție decât cea oferită de autoapărare), cu atât ar fi mai mare presiunea economică asupra celor care nu s-au asigurat încă, pentru a adopta aceleași standarde de comportament social non-agresiv, sau unele similare. În plus, ca rezultat al concurenței dintre firmele de asigurări pentru atragerea de clienți voluntari, va apărea o tendință de scădere a prețurilor pe valorile proprietăților asigurate. În același timp, ar fi pusă în mișcare o tendință spre standardizarea și unificarea proprietății și a dreptului contractual. Vor apărea contracte de protecție cu descrieri standard ale proprietății și ale produsului; și, în urma cooperării constante dintre diferiți asiguratori în privința procedurilor de arbitraj mutual, va rezulta o tendință spre standardizarea și unificarea regulilor de procedură, a probelor și a rezolvării conflictelor (incluzând aici compensarea, restituția, pedepsirea și retribuția) și, în consecință, ar rezulta o certitudine legală din ce în ce mai mare. Fiecare, în virtutea faptului că a cumpărat o asigurare de protecție, ar fi implicat într-o întreprindere concurențială globală subordonată efortului de minimizare a agresiunii (și, astfel, de maximizare a protecției defensive), iar fiecare conflict și fiecare despăgubire pretinsă – indiferent unde, de către cine sau împotriva cui – ar cădea sub jurisdicția uneia sau mai multor agenții de asigurări specifice și a procedurilor lor de arbitraj, mutual definite.
Alte considerații despre asigurările împotriva agresiunii
Este momentul să abordăm o a doua problemă. Chiar dacă este recunoscut statutul de bun asigurabil al protecției defensive, există forme de asigurare strict diferite. Să luăm în considerare doar două exemple caracteristice: asigurarea împotriva dezastrelor naturale, cum ar fi cutremurele, inundațiile sau uraganele, și asigurarea împotriva accidentelor sau a dezastrelor industriale, cum ar fi defecțiunile, exploziile ori rebuturile. Primele pot servi ca exemplu al asigurării de grup sau mutuale. Unele teritorii sunt mult mai expuse dezastrelor naturale decât altele; prin urmare, cererea de asigurări și prețul lor vor fi mai mari în anumite zone decât în altele. Totuși, fiecare locație din interiorul anumitor granițe teritoriale este privită de asigurator ca fiind omogenă față de riscul avut în vedere. Putem presupune că asiguratorul cunoaște frecvența și dimensiunile evenimentului respectiv pentru regiune ca întreg, dar el nu cunoaște nimic despre riscul particular al fiecărei locații specifice din cadrul teritoriului. În acest caz, fiecare persoană asigurată va plăti aceeași primă pe valoarea asigurată, iar primele colectate într-o anumită perioadă vor fi, probabil, suficiente pentru a acoperi toate despăgubirile revendicate în aceeași perioadă de timp (altfel, industria de asigurări ar lucra în pierdere). Astfel, riscurile individuale particulare sunt reunite și asigurate mutual.
Prin contrast, asigurarea industrială poate servi ca exemplu de asigurare individuală. Spre deosebire de dezastrele naturale, riscul asigurat este rezultatul acțiunii umane, adică al eforturilor de producție. Fiecare proces de producție se află sub controlul unui producător individual. Nici un producător nu are drept scop să provoace eșecuri sau dezastre și, așa cum am văzut, numai dezastrele “accidentale” (neintenționate) sunt asigurabile. Însă chiar dacă, în mare măsură, producătorii dețin controlul și, în general, tehnologiile sunt încununate de succes, fiecare producător și fiecare tehnologie de producție poate fi subiectul unor ghinioane și accidente ocazionale, care scapă controlului (adică al unei marje de eroare). Totuși, ca rezultat, chiar dacă neintenționat, al eforturilor de producție individuale și al tehnicilor de producție, acest risc al accidentelor industriale este esențial diferit de la un producător la altul și de la un proces de producție la altul. În consecință, riscurile diferiților producători și tehnologii de producție nu pot fi puse laolaltă și fiecare producător trebuie să fie asigurat individual. Probabil că, în acest caz, asiguratorul va trebui să știe frecvența în timp a evenimentului avut în vedere, dar el nu știe nimic despre posibilitatea ca un eveniment să aibă loc la un anumit moment, cu excepția faptului că, în toate momentele, este vorba despre același producător și despre aceeași tehnologie de producție. Nu există nici o previziune conform căreia primele colectate într-o perioadă dată vor fi suficiente pentru a acoperi toate revendicările de despăgubire care apar în acea perioadă. Mai degrabă, prezumpția este aceea că toate onorariile colectate în mai multe perioade de timp vor fi suficiente pentru a acoperi toate revendicările ce apar de-a lungul tuturor acestor perioade de timp. În consecință, un asigurator trebuie, în acest caz, să dețină rezerve de capital pentru a-și îndeplini obligațiile contractuale, iar în calculul primelor percepute, el trebuie să ia în considerare valoarea prezentă a acestor rezerve.
A doua întrebare este, așadar, ce tip de asigurare este cea împotriva agresiunii sau a invaziei din partea altora? Poate ea să fie furnizată ca o asigurare de grup, ca în cazul dezastrelor naturale, sau va trebui să fie oferită în forma asigurării individuale, ca în cazul accidentelor industriale?
Voi face, dintru început, observația că cele două forme de asigurare reprezintă doar două posibile extreme ale unui continuum, iar poziția fiecărui risc particular, în acest continuum, nu este definitiv fixată. Datorită progreselor științifice și tehnologice în meteorologie, geologie sau inginerie, de exemplu, riscuri care erau inițial privite ca omogene (dând posibilitatea existenței asigurării mutuale) pot deveni din ce în ce mai neomogene. Demnă de remarcat este această tendință în domeniul medicinei și al asigurărilor de sănătate. Odată cu dezvoltarea geneticii și a ingineriei genetice (amprentele genetice), riscuri medicale și de sănătate care erau anterior considerate omogene (nespecifice) pentru un mare număr de persoane au devenit din ce în ce mai specifice și heterogene.
Ținând seama de toate acestea, poate fi spus ceva specific despre asigurarea de protecție? Eu aș înclina să cred că da. Într-adevăr, în timp ce toate asigurările necesită ca riscul să fie accidental din punctul de vedere al asiguratorului și al asiguratului, accidentul unei invazii agresive este strict diferit de cel al dezastrelor naturale sau industriale. În timp ce dezastrele naturale și accidentele industriale sunt produsul forțelor și legilor naturii, agresiunea este rezultatul acțiunilor umane; și, în timp ce natura este “oarbă” și nu face discriminări între indivizi, fie ca este vorba despre indivizi diferiți la același moment de timp, sau de același individ în momente diferite, un agresor poate să facă discriminări și să-și aleagă în mod deliberat victimele, precum și momentul în care să atace .
Asigurările și granițele politicii
La început, voi pune în contrast asigurările de protecție–apărare cu cele împotriva dezastrelor naturale. În mod frecvent, se face o analogie între acestea două și este instructiv de analizat dacă și în ce măsură ea este corectă. Analogia constă în faptul că, așa cum fiecare individ din anumite regiuni geografice este amenințat de același risc al cutremurelor, al inundațiilor sau al uraganelor, la fel, fiecare locuitor al teritoriului Statelor Unite sau Germaniei, de exemplu, este confruntat cu același risc de a deveni victima unui atac străin. Cu toate că există o similaritate superficială (la care voi reveni curând), sunt ușor de recunoscut două greșeli fundamentale implicate în această analogie. În primul rând, granițele regiunilor în care există cutremure, inundații sau uragane sunt stabilite și trasate conform unor criterii fizice obiective și, prin urmare, pot fi considerate “naturale”. În contrast clar, granițele politice sunt “artificiale”. Granițele Statelor Unite s-au schimbat de-a lungul întregului secol XIX, iar Germania nu a existat ca atare până în 1871, ci era compusă din aproape 50 de țări separate. Cu siguranță, nimeni nu ar dori să pretindă că această retrasare a granițelor Germaniei sau a Statelor Unite a fost produsul descoperirii faptului că riscul de securitate al fiecărui american sau german din cele două țări mai întinse era, contrar opiniei opuse susținute anterior, omogen (identic).
Există o a doua greșeală evidentă. Natura (prin cutremure, inundații, uragane), este oarbă în acțiunea ei de distrugere. Ea nu face discriminări între locațiile și obiectele mai mult sau mai puțin valoroase, ci “atacă” nediscriminat. În contrast clar, un invadator-agresor poate să facă, și face discriminări. El nu atacă sau invadează locații și lucruri lipsite de valoare, ca deșertul Sahara, ci alege locații și lucruri care sunt valoroase. Ceteris paribus, cu cât o locație sau un obiect sunt mai valoroase, cu atât mai probabil este ca ele să devină ținta unei invazii sau a unui atac.
Acest lucru ridică următoarea întrebare crucială. Dacă granițele politice sunt arbitrare, iar atacurile și invaziile nu sunt în nici un caz nediscriminatorii, ci direcționate în mod specific spre lucruri și locuri valoroase, există granițe nearbitrare care separă zonele cu riscuri diferite de securitate (de atac)? Răspunsul este afirmativ. Asemenea granițe nearbitrare sunt cele ale proprietății private. Proprietatea privată este rezultatul aproprierii și/sau al producerii unor obiecte sau bunuri fizice particulare, de către anumiți indivizi, în anumite locații. Fiecare aprorpriator-producător (proprietar) demonstrează, prin acțiunile sale, faptul că el privește lucrurile apropriate sau produse ca fiind valoroase (ca fiind bunuri), căci altfel el nu le-ar apropria sau produce. Granițele proprietății fiecăruia sunt obiective și intersubiectiv recognoscibile. Ele sunt determinate, pur și simplu, de întinderea și dimensiunea lucrurilor apropriate și/sau produse de către orice individ particular. Iar granițele tuturor locurilor și lucrurilor valoroase sunt coextensive cu granițele tuturor proprietăților. La orice moment din timp, fiecare loc și fiecare lucru valoros este în proprietatea cuiva; doar locurile și lucrurile lipsite de valoare nu sunt în proprietatea nimănui.
Fiind înconjurat de către alți oameni, fiecare apropriator și producător poate deveni, la rândul lui, ținta unui atac sau a unei invazii. Fiecare proprietate – spre deosebire de lucruri (materie) – este în mod necesar valoroasă; prin urmare, fiecare proprietar devine o posibilă țintă a dorințelor agresive ale altora. În consecință, alegerea fiecărui proprietar privind locația și forma proprietății sale va fi, printre alte nenumărate considerații, influențată și de preocuparea pentru securitate. Ceteris paribus, fiecare va prefera locații și forme de proprietate mai sigure celor care sunt mai puțin sigure. Totuși, indiferent unde sunt localizați proprietarul și proprietatea sa, și oricare ar fi forma fizică a proprietății sale, fiecare proprietar, în virtutea neabandonării proprietății sale în fața unei agresiuni potențiale, își demonstrează dorința personală de a proteja și apăra aceste posesiuni.
Așadar, dacă granițele proprietății private sunt singurele granițe nearbitrare care stau într-o relație sistematică față de riscul agresiunii, atunci rezultă că trebuie să existe la fel de multe zone de securitate diferite, câte proprietăți deținute separat sunt, și că aceste zone nu sunt mai mari decât întinderea acestor proprietăți. Astfel, chiar mai mult decât în cazul accidentelor industriale, asigurarea proprietății împotriva agresiunii ar părea să fie, mai degrabă, un exemplu de protecție individuală decât de grup (mutuală).
În timp ce riscul de accident pentru un proces de producție individual este în mod tipic independent de locația sa (astfel încât, dacă procesul ar fi reluat de către același individ în locații diferite, marja sa de eroare ar rămâne aceeași), riscul agresiunii împotriva proprietății private (împotriva uzinei de producție) este diferit de la o locație la alta. Prin chiar natura lor, de bunuri apropriate și produse în mod privat, proprietățile sunt întotdeauna separate și distincte. Fiecare proprietate este localizată într-un anumit loc și se află sub controlul unui anumit individ, și fiecare locație înfruntă un risc de securitate specific. Poate fi important pentru securitatea mea, de exemplu, dacă locuiesc la țară sau în oraș, pe deal sau într-o vale, aproape sau departe de un râu, de un ocean, de un port, de o cale ferată sau de o stradă. De fapt, chiar și locațiile învecinate, nu înfruntă același risc. Poate fi important, de exemplu, faptul că locuiesc la o altitudine mai mică sau mai mare a unui munte decât vecinul meu, în amonte sau în aval, mai aproape sau mai departe de ocean, sau pur și simplu la nord, sud, est sau vest de el. Mai mult, fiecare proprietate, oriunde este localizată, poate fi configurată și transformată de proprietarul ei, astfel încât să-i mărească securitatea și să reducă posibilitatea unei agresiuni. Aș putea cumpăra o pușcă sau un seif, de exemplu, sau aș putea fi capabil să dobor din spatele curții mele un avion care mă atacă, sau să dețin o armă laser care poate omorî un agresor la mii de mile depărtare. Astfel, nici o locație și nici o proprietate nu sunt identice cu altele. Fiecare proprietar va trebui să se asigure individual și, pentru a face acest lucru, fiecare asigurator împotriva agresiunii trebuie să dețină suficiente rezerve de capital.
Statul democratic și războiul total
Analogia care este trasată, de obicei, între asigurarea împotriva dezastrelor naturale și cea care privește agresiunea externă, este fundamental greșită. Așa cum agresiunea nu este niciodată nediscriminatorie, ci selectivă și îndreptată spre o anumită țintă, la fel este și apărarea. Fiecare are locații și lucruri diferite de apărat, și riscul de securitate al fiecăruia este diferit de cel al altora. Însă analogia conține și un sâmbure de adevăr. Cu toate acestea, orice similaritate între dezastrele naturale și agresiunile externe este datorată nu naturii agresiunii și a apărării, ci mai degrabă unei naturi specifice a agresiunii și apărării statale (beligeranței interstatale). Așa cum am explicat mai sus, un stat este o agenție care exercită un monopol teritorial obligatoriu de protecție și are puterea de a impune taxe; iar orice astfel de agenție va fi în mod comparativ mult mai agresivă, deoarece ea poate externaliza costurile unui asemenea comportament, care vor cădea asupra supușilor săi. Însă existența unui stat nu numai că determină creșterea frecvenței agresiunii; ea schimbă în întregime caracterul acesteia. Existența statelor (și în special a statelor democratice) implică faptul că agresiunea și apărarea (adică războaiele) vor tinde să se transforme în războaie totale, nediscriminatorii. [13]
Să luăm în considerare, pentru un moment, o lume complet lipsită de state. Cei mai mulți proprietari ar fi asigurați individual de către companii de asigurare mari, adesea multinaționale, dotate cu rezerve imense de capital, în timp ce, reprezentând mari riscuri, cea mai mare parte, dacă nu toți agresorii, nu ar fi asigurați în nici un fel. În această situație, fiecare agresor sau grup de agresori ar dori să-și limiteze aria țintelor vizate la proprietățile neasigurate, și să evite toate ˝pagubele colaterale˝, căci altfel ei ar fi confruntați cu una sau mai multe agenții de asigurare profesionale, puternice din punct de vedere economic. În mod asemănător, toată violența defensivă ar fi foarte selectivă și direcționată spre o țintă bine definită. Toți agresorii ar fi indivizi sau grupuri specifice de indivizi, localizați în anumite arii teritoriale și înzestrați cu anumite resurse. Pentru a răspunde la atacul asupra clienților lor, agențiile de asigurare ar urmări în mod specific aceste locații și resurse în vederea contracarării, și ar dori să evite orice pagubă colaterală, căci altfel ar intra în conflict cu alți asiguratori, cărora ar trebui să le plătească daune.
Toate aceste lucruri se schimbă în mod fundamental într-o lume a statelor și a războaielor interstatale. În primul rând, dacă un stat, S.U.A, atacă un altul, de exemplu Irakul, acesta nu este doar un atac înfăptuit de un număr limitat de oameni, înzestrați cu resurse limitate și localizați într-un loc strict identificabil. Mai degrabă, este un atac al tuturor americanilor și înfăptuit cu toate resursele lor. Se presupune că fiecare american plătește taxe guvernului S.U.A. și este astfel, de facto, indiferent dacă dorește sau nu, implicat în fiecare agresiune a guvernului. Prin urmare, deși este evident fals să pretinzi că fiecare american înfruntă un risc egal de a fi atacat de Irak (așa mic sau inexistent cum este el, acest risc e, cu siguranță, mai mare în New York decât, de exemplu, în Wichita, Kansas), fiecare american este egal situat în ceea ce privește participarea sa activă, chiar dacă nu întotdeauna voluntară, la fiecare dintre agresiunile guvernului său.
În al doilea rând, la fel cum atacatorul este un stat, și cel atacat, Irakul, este tot un stat. La fel ca și omologul său american, guvernul irakian are puterea de a impune taxe populației sau de a o recruta în forțele sale armate. Ca plătitor de taxe sau ca recrut, fiecare irakian este implicat în apărarea guvernului său, la fel cum fiecare american este atras în atacul întreprins de guvernul Statelor Unite. Astfel, războiul devine un război al tuturor americanilor împotriva tuturor irakienilor, adică un război total. Atât strategia statului atacator, cât și a statului care se apără, se va schimba în consecință. În timp ce atacatorul trebuie, totuși, să fie selectiv în ceea ce privește țintele atacului său, fie și numai pentru motivul că și agențiile fondate pe impozite (statele) sunt în cele din urmă constrânse de raritate, agresorul nu are nici un interes sau, în orice caz, are un interes minim de a evita și de a minimiza pagubele colaterale. Dimpotrivă, deoarece întreaga populație și întreaga avuție națională sunt implicate în efortul defensiv, pagubele colaterale, fie cele afectând viața, fie cele vizând proprietatea, sunt chiar dezirabile. Nu există nici o distincție clară între combatanți și necombatanți. Fiecare este un dușman și toate proprietățile furnizează un sprijin pentru guvernul atacat. Prin urmare, oricine și orice devine o țintă admisibilă. În mod similar, statul care se apără va fi puțin preocupat de pagubele colaterale care rezultă din contraatacul său. Fiecare cetățean al statului care atacă este un dușman, iar întreaga lui proprietate este o proprietate a unui dușman și, astfel, devine o țintă posibilă pentru represalii. Mai mult, fiecare stat, în concordanță cu acest caracter al războiului interstatal, va dezvolta și va folosi mai multe arme de distrugere în masă, cum ar fi bomba atomică, mai degrabă decât arme de precizie cu rază lungă de acțiune, cum ar fi pușca mea imaginară cu laser.
Astfel, asemănarea dintre război și catastrofele naturale (aparenta lor distrugere și devastare nediscriminatorie) este o trăsătură exclusivă a unei lumi etatiste.
Asigurări și incitative
Această concluzie ne aduce în fața unei ultime probleme. Am văzut că, la fel cum întreaga proprietate este privată, întreaga apărare trebuie să fie asigurată în mod individual, prin intermediul unor agenții de asigurări corespunzător capitalizate, într-o manieră foarte asemănătoare cu cea a asigurărilor împotriva accidentelor industriale. Totuși, am văzut, de asemenea, că cele două forme de asigurare diferă într-un punct fundamental. În cazul asigurării de apărare, contează locația proprietății asigurate. Prima pentru valoarea asigurată va fi diferită în funcție de locație. Mai mult, agresorii se pot deplasa, arsenalul lor de arme se poate modifica și, datorită prezenței statelor, întregul caracter al agresiunii se poate transforma. Astfel, chiar dată fiind locația inițială a proprietății, prima pentru valoarea asigurată se poate modifica odată cu schimbările mediului social sau ale împrejurimilor locației. Cum ar răspunde un sistem concurențial de agenții de asigurare la această provocare? În particular, cum ar face el față existenței statelor și a agresiunii statale?
Pentru a răspunde la aceste întrebări este esențial să reamintim câteva idei economice elementare. Ceteris paribus, posesorii de proprietate privată în general, și proprietarii de firme în particular, preferă locațiile caracterizate prin costuri de protecție (prime de asigurare) scăzute și prin valori ale proprietății în creștere, acelora cu costuri de protecție mari și cu valori ale proprietății în scădere. În consecință, există o tendință a migrării populației din ariile cu risc mare și valori ale proprietății în scădere spre arii cu risc mic și valori ale proprietății în creștere. Mai mult, costurile protecției și valorile proprietăților sunt direct corelate. Ceteris paribus, costurile de protecție mai mari (riscuri de atac mai mari) implică valori ale proprietăților mai mici sau în scădere, iar costurile de protecție mai mici implică valori ale proprietății mai mari sau în creștere. Aceste legi și tendințe determină funcționarea unui sistem concurențial de agenții de asigurare-protecție.
Înainte de toate, în timp ce un monopol fondat pe impozite va manifesta tendința de a crește costul și prețul protecției, agențiile de asigurare private, bazate pe profituri și pierderi, vor lupta pentru reducerea costului protecției și vor manifesta o tendință de scădere a prețurilor. În același timp, agențiile de asigurare sunt mai interesate decât oricine altcineva în creșterea valorii proprietăților, deoarece această creștere implică nu doar faptul că propriile lor proprietăți devin mai valoroase, ci, de asemenea, și faptul că vor fi mai multe proprietăți ale altor oameni, pe care să le asigure. Prin contrast, dacă riscul agresiunii crește și valorile proprietăților scad, există mai puțină valoare care poate fi asigurată, în timp ce costul protecției și prețurile asigurării cresc, ducând la condiții proaste de afaceri pentru un agent de asigurare. În consecință, agențiile de asigurare ar fi sub o permanentă presiune economică pentru a promova condițiile favorabile de afaceri și pentru a le evita pe cele nefavorabile.
Această structură a incitativelor are un impact fundamental asupra modului de operare al agențiilor de asigurare. De exemplu, ca în cazul aparent mai ușor al protecției împotriva infracțiunilor de drept comun și a infractorilor, un sistem concurențial de agenții de asigurare ar duce la o modificare dramatică a politicilor actuale de combatere a infracționalității. Pentru a recunoaște proporțiile acestei schimbări, este instructiv să analizăm, pentru început, politica etatistă actuală și, astfel, familiară, în domeniul infracționalității. Deși este în interesul agenților de stat să combată infracțiunile private de drept comun (chiar și numai pentru faptul că, astfel, rămâne mai multă proprietate impozabilă), ca agenți finanțați din impozite, ei au un interes mic (sau inexistent) de a fi în mod special eficienți în a le preveni sau, dacă aceste infracțiuni au avut loc, de acorda compensații victimelor și de a-i prinde și pedepsi pe cei vinovați. Mai mult, în condiții democratice, pagubei îi va fi adăugată insulta. Căci dacă oricine – agresorii ca și non-agresorii, rezidenții locațiilor cu o rată înaltă a infracționalității ca și cei ai locațiilor cu o rată scăzută a infracționalității – poate să voteze și să fie ales în funcții guvernamentale, va fi inițiată o redistribuție sistematică a drepturilor de proprietate de la non-agresori spre agresori și dinspre rezidenții din zonele cu rată scăzută a criminalității înspre cei ai zonelor cu rată înaltă a criminalității, iar astfel infracționalitatea va fi, de fapt, promovată. În consecință, infracționalitatea, și prin aceasta cererea de servicii de securitate privată de toate tipurile, ating în prezent cote foarte ridicate. Chiar și mai scandalos, în loc să compenseze victimele infracțiunilor pe care nu le previne (așa cum ar trebui), guvernul forțează victimele să plătească din nou, prin intermediul impozitelor, costul prinderii, al încarcerării, al reabilitării și/sau al distracției agresorilor lor. Și, în loc să ceară prețuri de protecție mai mari în locațiile cu o rată înaltă a infracționalității, și prețuri mai mici în cele cu o rată mai scăzută a infracționalității, așa cum ar face agenții de asigurare, guvernul acționează exact în sensul contrar. El fixează impozite mai mari în zonele cu rată scăzută a infracționalității și cu valori mari ale proprietății, decât în zonele cu rată înaltă a infracționalității și cu valori mici ale proprietății, sau chiar îi subvenționează pe rezidenții ultimelor locații (mahalalele), în detrimentul celor ai primelor. Iar astfel, guvernul erodează condițiile sociale nefavorabile infracțiunii, promovându-le în același timp pe cele favorabile ei. [14]
Modul de operare al agențiilor de asigurare concurențiale ar contrasta izbitor cu cel al statului. De exemplu, dacă un agent de asigurare nu ar putea preveni o infracțiune, el ar trebui să acorde compensații victimei. Astfel, agențiile de asigurare ar dori, înainte de toate, să fie eficiente în prevenirea infracțiunilor. Iar dacă, totuși, nu reușesc să le prevină, ele ar dori să fie eficiente în detectarea, prinderea și pedepsirea infractorilor deoarece, prin prinderea și arestarea lor, agenția de asigurare îi poate forța pe aceștia (mai degrabă decât pe victimă și pe agenția ei de asigurare) să plătească pentru vătămările produse și să suporte costul despăgubirii.
Mai concret, exact le fel cum companiile de asigurare mențin în mod curent și aduc permanent la zi un inventar local detaliat al valorilor proprietățior, tot așa, ele ar menține și ar aduce permanent la zi un inventar local detaliat al infracțiunilor și infractorilor. Ceteris paribus, riscul agresiunii împotriva oricărei locații a unei proprietăți private crește în funcție de vecinătatea potențialilor agresori, de numărul acestora și de resursele lor. Astfel, agențiile de asigurare ar fi interesate în strângerea de informații despre infracțiunile prezente și în cunoașterea criminalilor și a locațiilor lor, și ar fi în interesul lor mutual, în vederea minimizării pagubelor aduse proprietății, să-și transmită unele altora aceste informații (așa cum băncile își împărtășesc acum informațiile despre riscurile mari asociate unor credite). Mai mult, agențiile de asigurare ar fi în mod special interesate în strângerea de informație despre infracțiunile și agresorii potențiali (infracțiuni încă necomise și agresori încă necunoscuți), ceea ce ar duce la o revizuire fundamentală și o îmbunătățire a statisticilor actuale (etatiste) privind fenomenul infracțional. Pentru a anticipa incidența viitoarelor infracțiuni, și pentru a calcula, astfel, prețul curent al asigurărilor (prima), agențiile de asigurare ar trebui să coreleze frecvența, descrierea și caracterul infracțiunilor și cele ale infractorilor cu mediul social în care au apărut și operează, și să dezvolte și să rafineze continuu, sub presiunea concurenței, un sistem elaborat al indicatorilor demografici și sociali ai infracționalității. [15] Adică, fiecare locație, împreună cu vecinătatea ei, ar fi descrise, iar riscurile lor ar fi evaluate, în termenii și în lumina unei multitudini de indicatori ai infracționalității, cum ar fi structura de sexe, grupuri de vârstă, rase, naționalități, etnii, religii, limbi, profesiuni și venituri.
În consecință, și în clar contrast cu situația prezentă, ar dispărea toate redistribuțiile inter-locale, regionale, rasiale, naționale, etnice sau lingvistice, ale venitului și ale avuției, iar o sursă constantă de conflict social ar fi anulată pentru totdeauna. În schimb, structura de prețuri (prime) ce ar apărea astfel ar tinde să reflecte în mod corect riscul fiecărei locații și al mediului ei social particular, astfel încât nimeni nu ar fi obligat să plătească pentru riscul de asigurare al altuia. Fiecare ar plăti doar pentru riscul său și pentru cel asociat mediului său social particular. Și mai important, un sistem concurențial de agenții de asigurare împotriva agresiunii, bazat pe un sistem permanent ținut la zi și rafinat, de statistici ale infracționalității și ale valorilor proprietăților și, în plus, motivat de tendința observată a migrației dinspre locațiile cu risc înalt și valoare scăzută (deci “rele”) spre locațiile cu risc scăzut și valoare mare (deci “bune”), ar promova o tendință de progres al civilizației (mai degrabă decât de regres).
Statele (și în special cele democratice) erodează zonele “bune” și le promovează pe cel “rele”, prin politicile lor de impozitare și de transfer al avuției. Ele fac acest lucru, de asemenea, și probabil cu un efect chiar mai nefavorabil, prin politica lor de integrare forțată. Această politică are două aspecte. Pe de o parte, pentru proprietarii și rezidenții din locațiile și împrejurimile “bune”, care se confruntă cu problema imigrării, integrarea forțată presupune că aceștia trebuie să accepte, fără discriminare, fiecare imigrant intern, ca trecător sau ca turist pe drumurile publice, ca client, ca rezident sau ca vecin. Le este interzis de către guvernul lor să excludă imigrația cuiva, inclusiv a celor pe care ei îi consideră a prezenta un risc potențial nedorit. Pe de altă parte, pentru proprietarii și rezidenții din locațiile și vecinătățile “proaste”, care mai degrabă au de-a face cu emigrarea decât cu imigrarea, integrarea forțată presupune că ei sunt împiedicați să exercite o autoprotecție eficientă. Mai degrabă decât să li se permită să scape de infracționalitate prin expulzarea criminalilor cunoscuți din vecinătatea lor, ei sunt forțați de guvernul lor să trăiască în permanentă vecinătate cu agresorii lor. [16]
Rezultatele unui sistem de agenții de protecție private ar fi în contrast izbitor cu aceste mult prea familiare efecte ale decivilizării și cu aceste tendințe ale protecției etatiste împotriva infracțiunilor. Desigur, agențiile de asigurare ar fi incapabile să elimine diferențele dintre vecinătățile “bune” și “rele”. De fapt, aceste diferențe ar putea chiar să devină mai pronunțate. Pe de altă parte, conduși de interesul lor de a crește valoarea proprietăților și de a scădea costurile protecției, agenții de asigurare ar promova o tendința de a îmbunătăți starea de lucruri, prin asistarea și cultivarea atât a vecinătăților “bune”, cât și a celor “rele”. Astfel, în vecinătățile “bune”, agențiile de asigurare ar adopta o politică de imigrare selectivă. Spre deosebire de state, ele nu ar putea și nu ar dori să nu ia în calcul înclinațiile discriminatorii ale celor asigurați față de imigranți. Dimpotrivă, chiar mai mult decât oricare dintre clienții lor, agențiile de asigurare ar fi interesate să facă discriminări: prin admiterea numai a acelor imigranți a căror prezență nu ridică riscul de infracțiuni și crește valorile proprietăților, și prin excluderea acelora a căror prezență duce la un risc mai mare și la valori ale proprietăților mai scăzute. Adică, mai degrabă decât să elimine discriminarea, agențiile ar dori să îi raționalizeze și să îi perfecționeze practica. Bazându-se pe statisticile lor în privința infracționalității și a valorilor proprietăților, și având scopul de a reduce costul protecției și de a crește valorile proprietăților, agențiile de asigurare ar formula și ar rafina permanent variate reguli restrictive (de excludere) și proceduri referitoare la imigrare și la imigranți. Astfel ar da o expresie cantitativă – sub forma prețurilor și a diferențelor de preț – pentru valoarea discriminării (și pentru costul nediscriminării) între imigranți potențiali, ca reprezentând un risc mare sau mic, și ca producători de valoare.
În mod similar, în vecinătățile “rele”, interesele agențiilor de asigurare și ale celor asigurați ar coincide. Agențiile de asigurare nu ar dori să suprime înclinațiile de expulzare ale asiguraților față de infractorii cunoscuți. Ele ar raționaliza asemenea tendințe prin oferirea unor reduceri selective de prețuri (în funcție de operațiile de epurare specifice). Intr-adevăr, prin cooperare mutuală, agențiile de asigurare ar dori să expulzeze infractorii cunoscuți nu numai din vecinătatea lor imediată, ci și din întreaga civilizație, în sălbăticie sau în frontierele deschise ale junglei amazoniene, ale Saharei sau ale regiunilor polare.
Asigurarea împotriva agresiunii statale
Totuși, ce se întâmplă în cazul apărării față de un stat? Cum ne-ar apăra agențiile de asigurare împotriva agresiunii unui stat?
Înainte de toate, este esențial să reamintim că statele, ca monopoluri obligatorii fondate pe impozitare, sunt inerent ineficiente și risipitoare în tot ceea ce fac. Acest lucru este, de asemenea, adevărat și în privința tehnologiei și a producției de arme, a serviciilor și a strategiei militare, în special în epoca noastră de înaltă tehnologie. Prin urmare, statele nu ar fi capabile să câștige competiția din cadrul aceluiași teritoriu cu agențiile de asigurare finanțate în mod voluntar. Mai mult, cele mai importante și mai generale dintre regulile restrictive care privesc imigrarea și care sunt concepute de agențiile de asigurare pentru a scădea costul protecției și pentru a crește valoarea proprietății, ar fi acelea vizându-i pe agenții statelor. Statele sunt inerent agresive și pun fiecare asigurat și fiecare agenție de asigurare în fața unui permanent pericol. Astfel, în particular, agențiile de asigurare vor dori să excludă sau să impună restricții severe – ca unui risc potențial la adresa securității – imigrației (pătrunderii în teritoriu) tuturor agenților guvernamentali cunoscuți, și ele vor influența pe cei pe cere îi asigură, fie sub forma unei condiții de asigurare, fie sub forma unei prime mai scăzute, să excludă sau să limiteze în mod strict orice contact direct cu oricare agent cunoscut al guvernului, indiferent dacă el ar veni în calitate de vizitator, de client, de rezident sau de vecin. Adică, oriunde ar opera companii de asigurare – în toate teritoriile libere – agenții statelor ar fi tratați ca excluși nedoriți, ca pericole potențiale mult mai mari decât orice criminal comun. In consecință, statele și angajații lor ar fi capabili să opereze și să locuiască numai în teritorii separate și situate dincolo de granița teritoriilor libere. Mai mult, datorită productivității economice comparativ mai scăzute a teritoriilor etatiste, guvernele ar fi continuu slăbite din cauza emigrării rezidenților lor cu cea mai înaltă valoare productivă.
Acum, ce s-ar întâmpla dacă un stat s-ar decide să atace sau să invadeze un teritoriu liber? Acest lucru ar fi mai ușor de spus decât de făcut. Pe cine și ce anume ar ataca? Nu ar exista nici un stat oponent. Ar exista numai proprietari privați și agențiile lor de asigurare private. Nimeni, și cel mai puțin dintre toți agențiile de asigurare, nu s-ar angaja, de bună seamă, în agresiuni, sau măcar în provocări. Dacă ar exista vreo agresiune sau vreo provocare împotriva unui stat, aceasta ar fi acțiunea unei persoane particulare, iar în acest caz interesele statului și cele ale agențiilor de asigurare ar coincide în totalitate. Ambele părți ar dori să îl vadă pe atacator pedepsit și făcut răspunzător pentru toate pagubelor cauzate. Dar, în lipsa unui dușman-agresor, cum ar putea un stat să justifice un atac și, chiar mai mult decât atât, un atac nediscriminatoriu? Și, cu siguranță, el ar trebui să-l justifice! Pentru că puterea fiecărui guvern, chiar și a celui mai despotic, se bazează în cele din urmă pe opinie și pe consimțământ, așa cum au explicat La Boetie, Hume, Mises și Rothbard. [17] Regii și președinții pot da, desigur, un ordin de atac. Dar trebuie să existe mulți alții doritori să-l execute pentru ca ordinul să aibă un efect. Trebuie să existe generali care să primească și să execute ordine, soldați care să fie dispuși să mărșăluiască, să ucidă și să fie uciși, și producători interni care să continue să producă pentru a finanța războiul. Dacă această disponibilitate consensuală ar fi absentă deoarece ordinele conducătorilor statului ar fi considerate ilegitime, chiar și cel mai puternic guvern ar deveni ineficient și s-ar prăbuși, așa cum a fost ilustrat prin exemplele recente ale șahului din Iran și ale Uniunii Sovietice. Prin urmare, din punctul de vedere al liderilor unui stat, un atac asupra unor teritorii libere ar trebui să fie considerat extrem de riscant. Nici un efort propagandistic, oricât de elaborat, nu ar face publicul să creadă că acest atac este altceva decât o agresiune împotriva unor victime inocente. În această situație, liderii statului ar fi mai degrabă fericiți să mențină un control monopolist asupra teritoriului prezent, decât să riște să își piardă legitimitatea și întreaga lor putere, într-o încercare de expansiune teritorială.
Totuși, oricât de puțin probabil ar fi acest lucru, ce se întâmplă dacă un stat atacă sau/și invadează un teritoriu liber învecinat? În acest caz agresorul nu ar întâlni o populație neînarmată. Numai pentru teritoriile etatiste este caracteristic faptul că populația civilă este neînarmată. Statele de oriunde doresc să-și dezarmeze proprii cetățeni, astfel încât să le fie mai ușor să le impună taxe și să-i exproprieze. Prin contrast, agențiile de asigurare din teritoriile libere nu ar dori să îl dezarmeze pe cel pe care îl asigură. Și nici nu ar putea. Căci cine ar dori să fie protejat de cineva care, înainte de orice, îi cere să renunțe la mijloace sale ultime de autoapărare? Dimpotrivă, agențiile de asigurare ar încuraja deținerea privată de arme printre clienții săi, prin intermediul unor reduceri selective de preț.
Mai mult, pe lângă opoziția unor cetățeni privați înarmați, statului agresor i se va opune nu numai o agenție ci, după toate probabilitățile, mai multe agenții de asigurare și reasigurare. În cazul unui atac sau al unei invazii reușite, aceste agenții ar fi obligate să plătească despăgubiri masive. Spre deosebire de statul agresor, însă, aceste agenții de asigurare ar fi firme eficiente și competitive. Ceteris paribus, riscul unui atac – și, prin urmare prețul asigurării de securitate – ar fi mai mare în cazul locațiilor adiacente sau învecinate cu teritoriile statale, decât în locurile amplasate departe de orice stat. Pentru a justifica acest preț mai ridicat, agențiile de asigurare ar trebui să facă dovada capacității lor defensive împotriva oricărei agresiuni statale contra clienților lor, sub forma unor servicii de informații, a deținerii de arme și materiale adecvate, a personalului și pregătirii militare. Cu alte cuvinte, agențiile de asigurare ar fi pregătite – antrenate și înzestrate în mod eficient – pentru posibilitatea unui atac din partea unui stat și gata să răspundă printr-o dublă strategie de apărare. Pe de o parte, în măsura în care sunt avute în vedere operații în cadrul teritoriilor libere, agențiile de asigurare ar fi gata să expulzeze, să captureze sau să omoare fiecare invadator, încercând în același timp să evite sau să minimizeze toate daunele colaterale. Pe de altă parte, în măsura în care operațiile lor au loc pe teritoriul unui stat, agențiile de asigurare ar fi pregătite să își fixeze drept țintă agresorul – statul, în vederea represaliilor. Adică, agențiile de asigurare ar fi gata să contraatace și să ucidă, fie cu arme de precizie cu rază lungă de acțiune, fie prin acțiuni de comando, agenți ai statului, începând din vârful ierarhiei guvernamentale, de la rege, președinte sau prim ministru și continuând în jos, căutând în același timp să evite sau să micșoreze toate pagubele colaterale asupra civililor inocenți (care nu sunt agenți ai statului). Iar astfel agențiile ar încuraja rezistența internă împotriva guvernului agresor, ar promova delegitimarea lui și, probabil, ar incita la eliberarea teritoriului statal și la transformarea lui într-un teritoriu liber.
Recâștigarea dreptului nostru la autoapărare
Am construit astfel, prin argumentul meu, un cerc complet. La început, am arătat că ideea unui stat protector și protecția statală a proprietății private este bazată pe o eroare teoretică fundamentală, și că această eroare are consecințe dezastruoase: distrugerea și insecuritatea întregii proprietăți private și războiul perpetuu. Apoi am arătat că răspunsul corect la întrebarea cine ar trebui să apere de agresiune pe posesorii de proprietate privată este același ca și în cazul producției oricărui alt bun sau serviciu: posesorii de proprietate privată, cooperarea bazată pe diviziunea muncii, și competiția de piață. In al treilea rând am explicat modul în care un sistem bazat pe profituri și pierderi, de asiguratori privați, ar diminua cu adevărat agresiunea, atât a criminalilor privați cât și a statelor și ar promova o tendință spre civilizație și pace perpetuă. Atunci singura sarcină nerezolvată este, așadar, implementarea acestor principii: retragerea consensului și a dorinței de a coopera de bună voie cu statul și promovarea delegitimării sale în ochii opiniei publice astfel încât să îi convingem și pe alții să facă la fel. Fără percepția și judecata eronată a publicului care vede statul ca fiind drept și necesar și fără cooperarea sa voluntară, chiar și guvernul în aparență cel mai puternic ar imploda și puterile lui s-ar evapora. Astfel eliberați, noi ne-am recâștiga dreptul nostru de autoapărare și am putea să ne întoarcem spre agențiile de asigurare eliberate și nereglementate pentru asistență profesională eficientă în toate problemele de protecție și rezolvare a conflictelor.
Note
1. James M. Buchanan și Gordon Tullock , The Calculus of Consent (Ann Arbor: University of Michigan Press, 1962); J.M. Buchanan, The Limits of Liberty (Chicago: University of Chicago Press, 1975); pentru o critică vezi Murray N. Rothbard, “Buchanan and Tullock’s Calculus of Consent”, în: idem, The Logic of Action, vol II (Cheltenham: Edward Elgar, 1995); idem, “The Myth of Neutral Taxation”, ibid.; Hans Hermann Hoppe, The Economics and Ethics of Private Proprety (Boston: Kluwer, 1993), cap.1.
2. Vezi în special Lysander Spooner, No Treason: The Constitution of No Authority (Larkspur, Pine Tree Press , 1966).
3. Vezi Hans-Hermann Hoppe , “The Trouble With Classical Liberalism”, Triple R. Rothbard-Rockwell Report , 9,4,1998.
4. Vezi Hans-Hermann Hoppe , “Where The Right Goes Wrong”, Triple R. Rothbard-Rockwell Report , 8,4,1997.
5. Vezi John Denson, ed., The Costs of War (New Brunswick: Transaction Publishers, 1997).
6. Ludwig von Mises, Socialism (Indianapolis: Liberty Classics, 1981); Hans-Hermann Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism (Boston: Kluwer, 1989), cap. 6.
7. Murray N. Rothbard, The Ethics of Liberty (New York: New York University Press, 1998), în special cap. 22 și 23.
8. Murray N. Rothbard, Power and Market (Kansas City: Sheed Andews & McMeel, 1977), p.2.
9. Gustav de Molinari, The production of Security (New York: Center for Libertarian Studies, 1977).
10. Murray N. Rothbard, Power and Market, cap.1; idem, For a New Liberty (New York: Collier, 1978), cap. 12 și 14.
11. Morris & Linda Tannehill, The Market for Liberty (New York: Laissez Faire Books, 1984), în special partea a II-a.
12. Despre “logica” asigurării vezi Ludwig von Mises, Human Action (Chicago: Regnery, 1966), cap. VI; Murray N. Rothbard, Man, Economy and State (Auburn, Al.: Mises Institute, 1993), pp.498 ff.; Hans-Hermann Hoppe, “On Certainty and Uncertainty, Or: Haw Rational Can Our Expectations Be?”, Review of Austrian Economics, 10, nr. 1, 1997; de asemenea Richard von Mises, Probability, Statistics and Truth (New York: Dover, 1957); Frank H. Knight, Risk, Uncertainty, and Profit (Chicago: University of Chicago Press, 1971).
13. Despre relația dintre stat și război , și despre transformarea istorică de la războiul limitat (monarhic) la războiul total (democratic), vezi Ekkehard Krippendorff, Staat und Krieg ( Frankfurt/M. : Suhrkamp, 1985); Charles Tilly, “War Making and State Making as Organized Crime”, în : Bringing the State Back In, Peter B Evans, Dietrich Rueschemeyer, Theda Skocpol, ed. ( Cambridge: Cambridge University Pess, 1985); John F. C. Fuller, The Conduct of War (New York: Da Capo Press, 1992); Michel Howard, War in European History ( New York: Oxford University Press, 1976); Hans-Hermann Hoppe, “Time Preference, Government, and the Process of De-Civilisation”, în: The Costs of War, John Denson, ed., (New Brunswick Transaction Publishers, 1997); Erik von Kuehnelt-Lediihn, Leftism Revisited ( Washington D.C.: Regnery, 1990).
14. Despre crimă și pedepsă, în prezent și în trecut, vezi Terry Anderson și P.J. Hill, “The American Experiment in Anarcho-Capitalism: The Not So Wild , Wild West”, Journal of Libertarian Stoudies, 3, nr. 1, 1979; Bruce L. Benson, “Guns for Protection , and other Private Sector Responses to the Government’s Failure to Control Crime”, Journal of Libertarian Stoudies, 8, nr. 1, 1986; Roger D. McGrath, Gunfighters, Highwaymen and Vigilantes. Violence on the Frontier (Berkeley: University of California Press, 1984); James Q. Wilson și Richard J. Herrnstein, Crime and Human Nature (New York : Simon & Schuster, 1985); Edward C. Banfierd, The Unheavenly City Revisited (Boston: Little, Brown, 1974).
15. Pentru o viziune de ansamblu a măsurii în care statisticile oficiale – etatiste – , în particular cele referitoare la infracționalitate, în mod deliberat ignoră, prezintă eronat sau denaturează faptele cunoscute din motive de așa-numite politici publice (corectitudine politică), vezi J. Philippe Rushton, Race, Evolution and Behaviour ( New Brunswick: Transaction Publishers, 1995); Michael Levin, Why Race Matters (Westport, Conn.: Praeger, 1997).
16. Vezi Hans-Hermann Hoppe, “Free Immigration or Forced Integration”, Chronicles, iulie 1995.
17. Etienne de la Boetie, The Politics of Obedience: The Discourse of Voluntary Servitude (New York: Free Life Editions, 1975); David Hume, “The First Principles of Government”, în: idem, Essays, Moral, Political and Literary (Oxford: Oxford University Press, 1971); Ludwig von Mises , Liberalism in the Classical Tradition ( San Francisco: Cobden Press, 1985); Murray N. Rothbard, Egalitarianism as a Revolt Against Nature and Other Essays (Washington D.C.: Libertarian Review Press, 1974).
*. Titlul original: The Private Production of Defense, Journal of Libertarian Studies 14:1, p. 27-52
Hans-Hermann Hoppe este profesor și predă economie la Universitatea din Nevada, Las Vegas.
© 1999 Center for Libertarian Studies
© 2002 Institutul Ludwig von Mises – România pentru ediția în limba română.
