Traducere de Diana Costea *
Până foarte de curând, viitorul Europei părea a fi aproape sigur: douăsprezece state-națiune individuale și-ar fi unit identitățile politice, economice și culturale într-un aparat statal centralizat, paternalist, reglementator monetar, controlat de elita birocratică ce operează din Bruxelles, Belgia, aflat sub autoritatea Parlamentului european și separat de estul socialist. Au apărut totuși obstacole, ce probabil vor împiedica ducerea la bun sfârșit a acestei căi, aparent predeterminate. Este vorba, în primul rând, de prăbușirea socialismului, ce a introdus migrația în masă ca problemă în politica europeană. În al doilea rând, este apariția mișcărilor naționaliste și secesioniste, ce sunt nu numai sceptice cu privire la integrarea europeană, dar care au și adus în discuție noi tipuri de aranjamente politice de mai mici dimensiuni. Deși văduvite de presă și urâte de toate conducerile statele centrale, aceste mișcări sunt clădite pe considerente economice, politice și culturale ce ar trebui încurajate. Obiectivul nostru, acum, este să înțelegem modalitatea prin care forțele separatismului și ale secesionismului pot fi baza unei noi Europe, construite pe unități statale din ce în ce mai reduse și care iau în considerare cererea crescândă pentru suveranitate politică, culturală și economică și ideile clasic-liberale ale proprietății private, ale schimbului liber și ale concurenței (culturale, economice și politice) ca părți constitutive ale dezvoltării istorice a lumii apusene.
I.
Ca urmare a prăbușirii socialismului din Europa de Est, s-a declanșat o migrație în masă, ce poate fi comparată ca direcție și amplitudine doar cu marile mișcări de populație de după căderea Imperiului Roman, pe parcursul secolului al V-lea. Milioane de oameni s-au îndreptat către apus: albanezi, bulgari, unguri, români, sloveni, croați, macedoneni, cehi, slovaci, armeni, ucraineni, baltici, polonezi și ruși, iar în urma lor, refugiați dintr-un și mai mare număr de țări asiatice și africane. În 1990, aproape un milion de persoane au ajuns în Germania, cea mai prosperă țară europeană și, prin urmare, cea mai atractivă destinație, însă tot apusul Europei, din Finlanda și țările scandinave, până în Grecia, Italia, Spania și Portugalia, a fost afectat de exod. Valul de imigranți est-europeni se așteaptă însă să sporească și mai mult. Estimările referitoare la numărul de emigranți sovietici pe parcursul viitoarei decade sunt cuprinse între 5 și 40 de milioane[1].
Oamenii rămân acolo unde se găsesc sau migrează în locuri îndepărtate dintr-o varietate de motive, unul dintre ele fiind venitul viitor anticipat ce poate fi obținut în localizări alternative. Toate celelalte lucruri rămânând constante, oamenii se vor deplasa dinspre zone cu venituri mai scăzute către cele cu venituri mai ridicate. Informațiile referitoare la migrație sunt extrem de semnificative pentru orice analiză comparativă a sistemelor economice. Totuși, statisticile migrației arată adevărata măsură în care un sistem economic este apreciat ca fiind mai bun sau mai rău decât un altul doar atâta timp cât nu există nici o restricționare a migrației. Dacă există în funcțiune reglementări ale migrației, asemenea statistici oferă doar o imagine deformată. Ele rămân de o mare importanță în condițiile existenței vreunei migrații, dar trebuie completate și reevaluate în lumina unei analize a legilor existente anti-migrație și a măsurilor corespunzătoare de aplicare a lor.
Recentul exod al populației din Europa de Est oferă o dovadă dramatică, dincolo de orice tăgadă, a inferiorității socialismului, așa cum este el judecat de cei ce sunt forțați să-l experieze. În socialism, aproape toți factorii de producție sunt în proprietate publică. Cu o proprietate privată asupra activelor de producție practic scoasă în afara legii, nu există piață pentru bunurile de capital, în consecință nici prețuri pentru acestea. Dar în absența prețurilor de piață pentru bunurile de capital, contabilitatea costurilor este imposibilă. Rezultatul este o alocare permanent eronată a bunurilor de capital.
Mai mult decât atât, proprietatea colectivă socializează câștigurile și pierderile din producție, diminuând incitativul fiecărui producător individual de a spori cantitatea ori calitatea producției sale sau de a utiliza mai economicos factorii de producție, ceea ce încurajează în mod sistematic delăsarea și neglijența. Cu factori de producție colectivizați, nimeni nu mai poate determina, independent de ceilalți, cum să utilizeze un anumit factor de producție, așa cum este posibil într-un regim al proprietății private. În schimb, orice decizie cu privire la ce, cum și unde să se producă devine o afacere politică, reclamând un mecanism colectiv de luare a deciziei și producând astfel câștigători și perdanți. Evadarea populației est-europene este o fugă de sărăcia și pierderea totală a independenței, de controlul politic — creații ale socialismului[2].
II.
Din perspectiva statisticilor emigrației, nu a trecut nici măcat o zi, de la implementarea socialismului în Rusia în 1917, iar din 1945 pe scară largă în tot estul Europei, în care socialismul să nu se dovedească un eșec. Cu cât a durat mai mult, cu atât a devenit mai evident acest eșec.
În absența oricărui control al imigrației din partea Germaniei de Vest față de germanii din est și în lipsa barierelor lingvistice, cazul Germaniei de Est este cel mai instructiv. După mai puțin de 15 ani de socialism, aproape 4 milioane de est-germani, ceea ce reprezintă aproximativ 20% din populație, au migrat către vest. Valul crescând al emigranților a sporit la mai mult de 1000 de persoane pe zi, echivalent cu o pierdere anuală a populației de aproximativ 3 procente, până când, pe 13 august 1961, regimul socialist al Germaniei de Est, pentru a evita implozia, a trebuit să-și sigileze granițele cu Vestul. Înainte de aceasta, emigrația era tratată ca o infracțiune penală (Republikflucht) și pedepsită prin confiscarea întregii proprietăți „abandonate”. Evadarea era încă posibilă, căci granița dintre Berlinul de Est și cel de Vest rămăsese larg deschisă. Apoi, pentru a împiedica fuga de socialism a populației, guvernul est-german a ridicat un sistem fortificat la graniță cu pereți, sârmă ghimpată, gard electrificat, câmpuri minate, dispozitive de foc automat, turnuri de control și patrule militare dotate cu armament greu, de-a lungul a 100 de mile în jurul Berlinului de Vest și a aproximativ 900 de mile la granița cu Germania Federală.
Evoluția celorlalte țări est-europene, deși într-un anumit sens mai puțin dramatică, a urmat-o îndeaproape pe cea a Germaniei de Est. Fiecare regim socialist a suferit pierderi datorate migrației și, pe la mijlocul anilor ’60, dirijate de conducerea sovietică și în acord cu măsurile est-germane singulare, toate țările est-europene, cu excepția parțială a Iugoslaviei, s-au transformat într-o uriașă închisoare[3].
Pentru mai mult de două decenii, problema a putut fi reprimată, iar eșecul socialismului, tăinuit. Emigrația a persistat chiar sub cele mai potrivnice condiții, dar șuvoiul de emigranți a devenit un biet pârâiaș. Iată însă că, la sfârșitul anilor ’90, după un declin economic neîntrerupt, ce a erodat progresiv poziția statului sovietic ca superputere militară, atunci când forțele reformiste au câștigat controlul asupra aparatului de stat în Uniunea Sovietică, Ungaria și Polonia și-au liberalizat într-o oarecare măsură reglementările lor anti-emigrație, afluxul a reînceput imediat la niveluri mai ridicate ca niciodată și a continuat să crească[4].
III.
Lăsat nesupravegheat, exodul actual ar continua până în momentul în care pierderea de indivizi productivi ar deveni o asemenea povară și ar cauza asemenea greutăți economice, încât guvernele Europei răsăritene, fie ele comuniste ori paternaliste, ar fi răsturnate, iar socialismul, complet dezrădăcinat. O astfel de evoluție este, din păcate, puțin probabilă, de vreme ce migrația nu este lăsată de capul ei. De această dată însă, nu guvernele Europei răsăritene sunt cele ce au inițiativa. Desigur, ele continuă să îngreuneze emigrația. Însă pierderea legitimității de către puterea statală în Europa de Est a fost dusă mult prea departe pentru a le permite o revenire la situația anterioară, iar mijloacele cu care să se realizeze o astfel de revenire – Pactul de la Varșovia – nu mai există. Mai degrabă guvernele Europei apusene sunt în prezent hotărâte să prevină acest tip de evoluție, printr-o întărire a propriilor măsuri anti-imigrație[5].
Imigrația în țările Europei occidentale este deja extrem de restrictivă și, cu cât a avansat procesul de integrare vest-europeană și cu cât a fost mai liberalizată migrația între țările acestei zone, cu atât mai restrictive au devenit condițiile de acceptare impuse europenilor ne-occidentali. Sunt cerute permise de muncă, iar străinii nu au nici un drept la un astfel de permis, chiar în condițiile în care există un angajator dispus să-i angajeze sau dacă dispun de mijloace de auto-angajare. Permisele sunt acordate după bunul-plac al conducerii statului, numai în număr redus și, în general, doar indivizilor categorisiți ca refugiați politici – persoane ce pot demonstra o persecuție politică în țările recunoscute oficial ca agresoare (în timp ce orice motiv de natură economică nu este agreat)[6]. În pofida acestor restricții, toate țările vest-europene adăpostesc un număr considerabil de străini ajunși aici pe căi ilegale, care, sub amenințarea continuă a deportării, au fost târâți în economia subterană și formează Lumpenproletariat-ul apusean în creștere.
Confruntate cu un val crescând de imigranți, statele apusene reacționează acum prin măsuri și mai restrictive. Toate au scos Polonia, Republica Cehă, Slovacia și Ungaria de pe lista oficială a țărilor „agresive”, în așa fel încât populațiile acestor țări nu mai pot concura pentru azil politic și permise de muncă. Austria a tăiat România de pe lista sa. Impuse de semnatarii Acordului Schengen – guvernele Germaniei, Franței, Belgiei, Olandei, Luxemburgului și Italiei – condițiile de acordare a vizelor turistice au fost extinse astfel încât să includă practic toate țările ne-apusene, pentru a asigura „armonizarea” legilor vest-europene ce reglementează imigrația. Norvegia și Finlanda și-au înăsprit controalele la granița cu fosta Uniune Sovietică. Austria a început să utilizeze patrule militare la granița cu Ungaria. Marina italiană vânează acum refugiați albanezi ce traversează Adriatica. Sprijinit de către Occident, zelul anti-imigrație s-a transmis și Estului. Guvernul polonez a restricționat accesul românilor. Într-un tratat semnat împreună cu cele șase țări membre ale Acordului Schengen s-a convenit, în plus, să se oprească afluxul de cetățeni sovietici, în schimbul exonerării polonezilor de la îndeplinirea condițiilor standard apusene de acordare a vizelor turistice. În mod similar, Cehoslovacia și Ungaria și-au înăsprit pretențiile la intrare pentru români și sovietici, iar guvernul cehoslovac a îngreunat polonezilor călătoriile în această țară.
IV.
Este lesne de înțeles motivul pentru care statele ar dori să pună punct emigrației, căci pierderea fiecărei persoane productive reprezintă un minus în venitul impozabil. De ce ar dori un stat să împiedice imigrația este însă mai greu de înțeles. Nu reprezintă oare fiecare producător adițional o creștere a venitului statului? Într-adevăr, un aflux de populație pe un teritoriu dat, cu toate că ar diminua ratele salariale nominale, ar spori venitul real per capita, atâta timp cât populația rămâne sub mărimea sa „optimă” – și, desigur, acesta ar fi cazul Europei apusene, chiar în cazul în care cele mai pesimiste previziuni ale imigrației s-ar adeveri. O populație sporită implică o expansiune și o intensificare a diviziunii muncii, o mai mare productivitate fizică a muncii și, astfel, standarde de viață mai ridicate pentru toți.
Dezvoltarea Europei occidentale imediat după cel de-al doilea război mondial oferă o ilustrare perfectă a acestei afirmații. Până la sfârșitul anilor ’60, populațiile Germaniei Federale și Franței au crescut fiecare cu mai mult de 20 de procente, iar cea a Italiei, a treia țară ca dimensiune a continentului, cu aproximativ 15 procente[7]. Însoțind această evoluție, Italia, Franța și Germania Federală au cunoscut o perioadă de dezvoltare economică fără precedent, cu rate ale creșterii mai ridicate decât ale oricărei alte țări semnificative (cu excepția Japoniei) și cu venituri per capita într-o continuă sporire. În acest răstimp, Germania Federală, cea mai prosperă dintre ele, a integrat milioane de lucrători temporari (Gastarbeiter) din sudul continentului și refugiați est-germani. Pe la începutul anilor ’60, forța sa de muncă sporise cu aproximativ 8 milioane (mai mult de 60 de procente), în timp ce rata șomajului a coborât de la un vârf de 8 procente în 1950 la sub un procent. Din 1948 și până în 1960, totalul salariilor s-a triplat, ratele salariale în termeni constanți au sporit de mai mult de două ori, iar rata anuală a creșterii economice a sporit până aproape de 10 procente. Producția industrială totală a înregistrat o creștere de 4 ori, produsul național brut per capita s-a triplat, iar vest-germanii au devenit unii dintre cei mai prosperi oameni[8].
Pe la sfârșitul anilor ’80 însă, economiile Europei occidentale au trecut printr-o transformare radicală față de începuturile lor postbelice. Creșterea anterioară a fost înlocuită de stagnare economică și, în loc să încurajeze încă un pas înainte, ultimele creșteri ale populației nu numai că au dezvăluit falimentul socialismului de inspirație rusească, ci au amenințat de asemenea cu demascarea falimentului democrațiilor paternaliste de tip apusean.
V.
Pe tot cuprinsul Europei occidentale, perioada interbelică s-a caracterizat prin stagnare economică, pricinuită de expansiunea banilor și a creditului, de dezintegrarea monetară – distrugerea etalonului aur-schimb la începutul anilor ’30 – de protecționismul crescând, de cartelizarea afacerilor, de legislația muncii, de investițiile naționalizate și de creșterea sectorului de stat[9]. Al doilea război mondial a accelerat în continuare această tendință și a adus, în plus, distrugerea pe scară largă și milioane de morți, lăsând Europa occidentală secătuită.
Italia era, în linii generale, încă o țară a lumii a treia la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, prea puțin atinsă de revoluția industrială și cumplit de săracă. Cu o populație în creștere ușoară în perioada interbelică, condițiile economice disperate au cauzat un flux constant de emigrați peste ocean, îndeosebi către cele două Americi. În 1946, produsul național brut al Italiei era cu 40 de procente mai scăzut decât cel din 1938 și revenise la nivelul său de dinainte de primul război mondial. În termeni constanți, salariile coborâseră la aproximativ 30 de procente din valoarea acestora în 1913.
Cu toate că mai industrializată și mai bogată decât Italia, Franța rămăsese o societate rurală. Pentru o jumătate de secol, populația sa stagnase, iar de-a lungul anilor ’30 chiar s-a redus ușor, contractând proporțiile diviziunii muncii. Jumătate din populație trăia în mici comunități rurale, iar aproximativ o treime din forța de muncă lucra în agricultură, îndeosebi în ferme demodate de mici dimensiuni. În 1946, produsul național brut (PNB) al Franței coborâse la jumătate din nivelul său de dinainte de 1938.
Germania, ce înainte de primul război mondial fusese cea mai industrializată dintre cele trei mari țări ale continentului, și-a întărit poziția pe parcursul perioadei interbelice. Cu toate acestea, Germania a fost devastată de hiperinflația de la începutul anilor ’20 și de Marea Depresiune. De-a lungul acestei întregi perioade, până în a doua jumătate a anilor ’30, când problema a fost rezolvată pe cale administrativă prin impunerea unei economii de comandă, Germania a suferit de o gravă problemă a șomajului, ce a culminat cu un nivel de mai mult de 40 de procente în 1932. Mărimea populației sale a stagnat, și chiar în 1938 veniturile reale nu atinseseră încă nivelurile lor de dinainte de primul război mondial. În 1946, în mijlocul masivei distrugeri de ordin fizic (25% din case au fost distruse) și cu un sfert din populația activă ocupată în producția agricolă, produsul național brut a scăzut la mai puțin de o treime din nivelul celui din 1938. Mai mult de jumătate din populație era subnutrită, iar Germania revenise la o economie de troc.
Refacerea economică rapidă a Europei apusene din distrugerea provocată de cel de-al doilea război mondial și – după trei decenii de stagnare – revenirea la condițiile de dinainte de primul război mondial de creștere economică dinamică (populație în creștere însoțită de sporirea veniturilor per capita) au fost consecința unei răsturnări decisive a politicilor economice. Perioada interbelică, croită după ideile socialiste internaționale și naționale, fasciste și corporatiste, a fost martora unei expansiuni neîntrerupte a controlului statului asupra economiei — o naționalizare ascunsă, dar crescândă a drepturilor de proprietate privată. Însă la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în primul rând în țările învinse, Italia și Germania, și, o dată cu fondarea celei de-a cincea Republici, și în Franța, concepțiile antebelice (de dinainte de primul război mondial) susținătoare ale monedei sănătoase (etalonul aur), ale integrării monetare, ale comerțului liber, ale dereglementării, ale libertății contractuale și ale creșterii sectorului privat, în detrimentul celui de stat, au recâștigat pentru o bucată de vreme o influență hotărâtoare în direcționarea politicii economice. Au fost făcuți pași semnificativi în direcția de-naționalizării, adică a re-privatizării.
În Italia, această reîntoarcere la politicile economice liberale a fost inițiată de Luigi Einaudi (1874-1961), ce a fost guvernator al Băncii Italiei (1945), reprezentant al primului ministru și ministru de finanțe (1947) și primul președinte al noii Republici a Italiei (1948-1955); în Germania, de Ludwig Erhard (1897-1977), director economic al zonele ocupate de americani și britanici (1948), ministru al economiei al noii Republici Federale Germane (1949-1963) și cancelar (1963-1966); în Franța, de Jacques Rueff (1896-1978), director al comisiei economice și consilier economic șef al președintelui Charles de Gaulle. Fiecare dintre aceștia a fost un economist de profesie, ce și-a desăvârșit pregătirea pe timpul epocii ante-keynesiene a științei economice. Fiecare dintre ei a fost direct sau indirect influențat de școala vieneză (austriacă) de economie, îndeosebi de Ludwig von Mises. În calitate de critici declarați ai doctrinelor inflaționismului și investițiilor socializate chiar și după ivirea noii epoci a științei economice, ei au redus ori au ținut în frâu inflația, au diminuat sau au eliminat reglementările monetare în vigoare și au pus bazele lirei, mărcii germane și francului ca monezi sănătoase. Ei au îndepărtat sau au relaxat taxele de import și contingentările, pentru a deschide propriile țări competiției mondiale, și au eliminat ori diminuat controlul prețurilor, au îndepărtat sau au redus barierele în calea liberei intrări și au micșorat ratele de impozitare și cheltuielile statului, astfel încât să încurajeze producția, concurența și creșterea sectorului particular.
În timp ce aceste măsuri au produs un miracol economic în Europa occidentală postbelică și au transformat Italia, Franța și Germania în niște societăți industrializate, moderne, cu forțe de muncă în creștere și venituri per capita neîncetat crescătoare[10], ideile liberale ce i-au inspirat nu au împărățit pentru mult timp. După reducerea de succes a mărimii statelor vest-europene, înclinația naturală a tuturor statelor și a reprezentanților acestora către venituri și mai mari din impozite, către cheltuieli crescute și către un control economic mai pronunțat a reînceput imediat, pentru ca, între mijlocul anilor ’60 și mijlocul anilor ’70, tendința politicii economice să se schimbe din nou. Constrânse de alegerile democratice, multi-partide, guvernele vest-europene s-au angajat pe un drum continuu al impozitării sporite și al producerii de bani de hârtie în schimbul unei legislații tot mai voluminoase, favorabile grupurilor de interese. Și astfel Europa apuseană a revenit la politicile de intervenție etatistă sporită, mai degrabă decât diminuată, asupra proprietății private, a drepturilor de proprietate privată și a schimbului pe piața liberă, ce o prejudiciaseră atât de mult între cele două războaie mondiale[11].
În schimbul voturilor acordate de socialiști-egalitarieni, statele au expandat în mod constant cheltuielile pentru programele lor asistențiale și de protecție a forței de muncă. În vederea obținerii voturilor conservatorilor, au înflorit reglementări ale comerțului și legi de protejare a afacerilor. În legătură cu toate aceste măsuri și începând cu Tratatul de la Roma din 1957, politica de integrare economică vest-europeană și înființarea Comunității Europene au fost utilizate de statele-membre, inițial în număr de șase, în prezent douăsprezece, pentru a-și coordona și armoniza structurile de impozitare, reglementare și asistențiale la un nivel încă și mai ridicat. Scopul a fost acela de eliminare a tuturor motivelor economice în favoarea unor mișcări de populație și de capital în interiorul Europei occidentale, ridicând concomitent toate restricțiile de ordin fizic asupra acestor tipuri de deplasări, cum ar fi controlul vamal.
Ca rezultat al acestei politici, în anii ’80, cheltuielile totale ale statului crescuseră în mod caracteristic până la aproape 50 de procente din PNB, de la un nivel de aproximativ 30 de procente, mai degrabă decât să scadă, așa cum se întâmplase imediat după al doilea război mondial. Încurajate de abolirea ultimei rămășițe a etalonului internațional aur-schimb în 1971, ratele inflației în Europa de vest de-a lungul anilor ’70 și ’80 au fost, în general, dublul celor înregistrate în anii ’50 și ’60. Atâta timp cât această evoluție nu a fost anticipată, creșterea ratelor inflației a generat câteva momente de iluzorie prosperitate. Însă aceste avânturi artificiale (boom), clădite pe nimic altceva decât bani de hârtie, au sfârșit inevitabil în crize de lichidare – recesiunile. O dată cu anticiparea creșterii ratelor inflației, acestea au produs doar stagflație. Ratele anuale ale creșterii au coborât de la o medie de 5 procente de-a lungul anilor ’50 și ’60 la aproximativ jumătate din acest nivel pe parcursul anilor ’70, în timp ce anii ’80 s-au caracterizat fie prin stagflație, fie prin rate negative ale creșterii. Ratele șomajului, ce au fost fie extrem de scăzute, fie în scădere atât în anii ’50, cât și în anii ’60, au sporit neîncetat pe parcursul anilor ’70 și au atins un plafon aparent permanent ridicat, în jurul valorii de 10 procente în anii ’80.
În loc să crească, așa cum se întâmplase anterior, ocuparea totală a stagnat ori chiar s-a diminuat. Migrația în interiorul Europei apusene – în general de la sud către nord – ce crescuse continuu pe parcursul celor două decenii anterioare, a ajuns într-un impas în anii ’70, iar în anii ’80 numărul europenilor sudici cu statut de Gastarbeiter a cunoscut un declin. Simultan, rata socială a preferinței de timp – gradul în care consumul prezent este preferat celui viitor și economisirii – a crescut în mod semnificativ. În pofida standardelor de viață inițial scăzute, dar cu venituri crescătoare, ratele de economisire vest-europene, și în special cele italiene, franceze și germane, erau excepțional de ridicate, atingând uneori sau chiar depășind 20 de procente din venitul disponibil, mai scăzute doar comparativ cu cele ale japonezilor. În perioada 1970-1990, cu toate că standardele de viață erau pe atunci mult mai ridicate, dar acum în condițiile unor venituri reale în stagnare, ratele de economisire pe tot cuprinsul Europei de vest, cu excepția singulară a Elveției, au suferit un declin semnificativ.
VI.
În condițiile unui șomaj rebel și ale stagnării economiilor, valul crescând de imigranți est-europeni a reprezentat și încă reprezintă o serioasă amenințare pentru stabilitatea democrațiilor asistențiale apusene, astfel că restricționarea imigrării pare a fi singura soluție de ieșire din impas.
Acceptarea imigrării libere (adică permisiunea de a intra și acordarea tuturor rezidenților străini a aceluiași statut legal și/sau protecție ca nativilor, poate cu excepția dreptului de a vota și de a fi ales) ar fi imposibilă din punct de vedere economic, atâta timp cât politicile economice actuale rămân în vigoare. Intrarea liberă pe piața muncii este împiedicată de ratele salariale rigide la scăderi – urmare a negocierilor colective și a legislației sindicale. În plus, datorită legilor de protejare a afacerilor, intrarea liberă pe piața angajatorilor este îngreunată de nivelurile tot mai ridicate ale costurilor acreditării afacerii: impozitarea, autorizații de funcționare și mita. În această situație, imigrarea liberă ar spori imediat numărul șomerilor și ar genera o creștere abruptă a cererii pentru programele asistențiale ale statului. Finanțarea acestora ar necesita o majorare fie a taxelor, fie a ratei inflației. Pe de altă parte, cu o povară încă și mai grea impusă producătorilor privați, economiile vest-europene, deja muribunde, s-ar prăbuși[12].
Nici acceptarea imigranților și apoi refuzarea permisiunii de a munci sau excluderea de la avantajele asistențiale obișnuite nu ar fi o soluție viabilă, din moment ce aceasta ar culmina într-o creștere substanțială a activităților de pe piața neagră. Acest fapt ar duce, pe de o parte, la o deteriorare a competitivității relative a economiei oficiale și ar da semnalul unor cheltuieli asistențiale crescătoare. Pe de altă parte, ar fi imposibil din punct de vedere politic, căci ar crea o societate de clase (sau caste) diferențiate legal de rezidenți și ar furniza astfel motivația pentru resuscitarea unor sentimente naționaliste și rasiale, ce pot ușor scăpa controlului guvernamental.
Din considerente întrucâtva diferite, ar fi de asemenea imposibil, sau cel puțin foarte primejdios, să se întreprindă ceea ce este economic, precum și etic, rațional: anume, să se ofere refugiu, dar în același timp să se purceadă la o inversare sistematică a tendinței politicii economice și la o dez-etatizare (revenirea la o ordine a proprietății private) a vieții economice, la o dezmembrare a statului asistențial. O asemenea schimbare a politicii ar garanta integrarea imigranților est-europeni, ar conduce la standarde generale de viață mai ridicate și, probabil, ar produce chiar venituri mai mari din taxe (dacă producătorii privați ar reacționa „elastic” la micșorările de impozite și la dereglementare). Orice stat vest-european care ar pune în practică o astfel de politică ar înregistra însă imediat probleme serioase, căci consecințele cu siguranță benefice ale acestor măsuri nu vor fi imediat vizibile. Aceleași măsuri ar cauza, temporar, în mod inevitabil perturbări serioase, precum creșterea șomajului și falimente ale afacerilor. Dacă vor fi sau nu reușite, din punctul de vedere al statului, depinde de rata socială a preferinței de timp și de măsura în care acțiunea statală este supusă controlului majorității. Perspectiva succesului pare a fi minoră, dacă avem în vedere ambii factori determinanți.
Toate conducerile vest-europene sunt amendate de alegeri recurente, la nivel local, statal sau federal. Așadar, politicienii în democrație au în general orizonturi de planificare relativ scurte, plasând astfel un accent disproporționat pe consecințele pe termen scurt ale acțiunilor lor. În plus, populația, ce votează alegerea ori respingerea politicienilor, a devenit tot mai orientată către gratificarea prezentă, adică rata preferinței de timp a crescut pe măsură ce programele asistențiale obligatorii au scutit-o de povara de a lua măsuri private de precauție, după cum i-au și slăbit capacitatea de a îndeplini acest obiectiv. Din pricina propriilor măsuri anterioare, conducerile statelor sunt acum speriate că populația nu va mai aștepta până când succesul politicii de liberalizare a proprietății private va deveni evident tuturor, ci îi vor scoate prin vot de la putere.
Din punctul de vedere al statului, soluția cea mai puțin destabilizatoare la această problemă este, prin urmare, să mențină status quo-ul pe plan intern și să accentueze, în schimb, restricțiile în calea imigrării. Recurgând la această măsură, falimentul statelor asistențiale apusene ca modele universale de organizare socială devine evident. Aceasta nu este numai o măsură contraproductivă din punct de vedere economic, care scade standardele de viață ale străinilor și localnicilor deopotrivă, dar este și lipsită de etică, întrucât îi împiedică pe localnici și pe străini să realizeze anumite tipuri de schimburi mutual avantajoase, în care sunt implicate proprietățile lor. Forțându-i pe potențialii imigranți să rămână acolo unde sunt, ea acordă un sprijin implicit regimurilor comuniste sau semicomuniste din estul Europei. Cu toate acestea, măsuri similare contraproductive și exproprieri non-etice, cu toate că justificate legal, ale proprietarilor de drept au caracterizat agenda statelor de mult timp, fără prea mult protest public. Cu niște străini ca, aparent, victime unice, controlul sporit al imigrației este considerat pe deplin popular și este condiționat de iertarea publică cu privire la sprijinul acordat, în acest mod, regimurilor comuniste. Dacă totuși se mai aud proteste împotriva restricționării imigrației, ele vin dinspre bastionul clasic-liberal. Deși există câteva voci liberale izolate, din păcate nicăieri în Europa nu întâlnim o mișcare ideologică de masă consacrată vechiului liberalism.
VII.
În realitate, liberalismul clasic ca mișcare politică este de multă vreme muribund, iar faza de liberalizare postbelică din Europa apuseană, în special în Italia, Germania de Vest și Franța, trebuie să fie considerată, într-un îndelungat proces de regresie, drept cel mult o anomalie trecătoare, rezultat mai degrabă al unor circumstanțe fericite, decât al unor motive întemeiate[13].
Declinul vechiului liberalism a început înainte de primul război mondial, și nu în ultimul rând ca urmare a unei erori strategice proprii. Liberalismul clasic s-a dezvoltat în jurul conceptului de proprietate privată ca o condiție a libertății și a prosperității umane, respingând, în consecință, orice interferență statală sau de alt gen în drepturile de proprietate privată. Statul, acolo unde era văzut ca necesar, trebuia să fie minimal, însărcinat exclusiv cu sarcina de apărare a drepturilor de proprietate privată ale propriilor cetățeni – „statul paznic de noapte”. Mișcarea liberală a secolului al XIX-lea a comis însă eroarea de a crede posibilă promovarea acestui scop prin sprijinirea cauzelor republicane (ca opuse celor monarhice) și democratice (opuse celor aristocratice). Republicanismul a promovat doar naționalismul și, în alianță cu acesta, un liberalism inițial universal și internațional, ce a devenit treptat naționalist. Democratizarea – extinderea graduală a dreptului de vot de la proprietari la cei lipsiți de proprietate, care a avut loc de-a lungul secolului al XIX-lea în Europa de Vest și pe care liberalismul, într-un mod oarecum indecis, a sprijinit-o – doar a hrănit creșterea partidelor socialist-egalitare și conservativ-protecționiste, simultan văduvind de sprijinul său o mișcare majoritar aristocratică, liberală.
Izbucnirea primului război mondial a accelerat coruperea liberalismului într-un ideal naționalist, iar ca urmare a consecințelor războiului – căderea familiilor Romanov, Hohenzollern și Habsburg, în Rusia, Germania, respectiv Austro-Ungaria, înfrânte, și preluarea puterii de către bolșevici în Rusia — liberalismul vest-european practic a dispărut ca mișcare politică. Propagarea înspre vest a amenințării exercitate de revoluția sovietică și de „dictatura proletariatului”, reprezentată de puternice mișcări extremiste ale partidelor socialiste și comuniste, a avut ca răspuns „burghez” o mișcare la fel de radicală a partidelor național-socialiste și fasciste. În lupta tot mai violentă pentru putere între aceste forțe concurente de înclinație socialistă, ce în general a luat sfârșit cu victoria aproape deplină a celor din urmă, mișcarea liberală a fost pulverizată.
Ca rezultat al celui de-al doilea război mondial și al înfrângerii militare suferite de național-socialism și de fascism, Europa occidentală a ajuns sub controlul aproape deplin al Statelor Unite și al sistemului său politic de republicanism democratic. Politica externă a președintelui Woodrow Wilson de „a face lumea sigură pentru democrație” și anti-monarhismul său militant, ce fusese impus Europei pentru întâia oară după primul război mondial și care tocmai a eșuat lamentabil, au revenit în forță (Serbia-Iugoslavia și Italia și-au abolit monarhiile).
În țările Europei răsăritene, cedate dominației sovietice de către administrațiile Roosevelt și Truman, s-a instalat o „dictatură a proletariatului”, iar tot ce mai rămăsese din liberalismul clasic a fost măturat din calea sa. În Europa apuseană, sistemul pre-fascist și pre-nazist de partide politice a reapărut, de data aceasta însă fără partide explicit fasciste ori național-socialiste, ce fuseseră scoase în afara legii de forțele armate aliate, precum și fără o reprezentare semnificativă a partidelor monarhice.
Încurajate inițial de triumful socialismului în republicile populare ale Europei răsăritene, partidele socialiste și comuniste tradiționaliste s-au restabilit ca forțe majore pe scena politică, atrăgând masiv voturi ale foștilor simpatizanți fasciști și național-socialiști. Grecia și Italia au fost la limita unei preluări comuniste după al doilea război mondial. În Franța, comuniștii s-au ridicat ca cel mai puternic partid politic, iar toate partidele socialiste reunite au strâns în mod constant o majoritate a voturilor până la sfârșitul anilor ’50. În Marea Britanie, Partidul Laburist a pus mâna pe puterea guvernamentală. Țările Scandinave se poziționau neîndoielnic sub dominația social-democraților[14].
În Europa occidentală postbelică s-a ridicat o a doua mare forță politică: un bloc format din partidele burgheze, anti-comuniste, de orientare naționalistă, social-conservatoare și creștin-socială. Partidele auto-intitulate liberale – în acel moment, practic de nerecunoscut față de începuturile lor clasice – nu reprezentau decât o mică parte din această tabără burgheză și propovăduiau liberalismul național-social (și anti-clerical). Elveția a fost și a rămas în mod hotărât sub acest control burghez; de asemenea, partidele burgheze au câștigat supremația în Germania Federală și în Italia, iar partidele creștin-sociale sau social-conservatoare s-au ridicat ca unică forță politică majoră în Austria, Belgia și Olanda.
În acest timp însă, rivalitatea dintre partidele burgheze și cele proletare nu a condus la un conflict politic tot mai crescut și mai ascuțit și la o paralizare sau la o abolire a sistemului democratic multi-partide, așa cum se întâmplase în perioada interbelică. Ci de-a lungul și de-a latul Europei, a dus la o omogenizare ideologică treptată, iar liberalismul, în particular, nu a fost scos de pe scenă, ci a renunțat de bună voie la identitatea sa, pentru a se vedea inclus într-un amplu consens etatist-paternalist de tip conservator-liberal-socialist.
Doi factori interconectați au contribuit la această evoluție. Pe de o parte, oricărui observator apusean neutru i-a devenit rapid evident că repetarea experimentului de socializare în Europa de Est a produs același crunt rezultat pe care îl declanșase înainte în Rusia, respingând o dată pentru totdeauna ideea că mizeria economiei sovietice a fost doar rezultatul unei „mentalități asiatice” de ordin mai special a poporului rus. În al doilea rând, reformele liberale mai sus amintite, ce au fost simultan aplicate pe tot cuprinsul Europei occidentale, în particular în Germania Federală și în Italia (în general, în pofida unei covârșitoare opinii publice etatist –socialiste[15] și protejate împotriva acesteia), au avut ca rezultat neașteptat, dar rapid, un miracol economic și au adâncit abrupt diferențele de bunăstare dintre Vest și Est.
În lumina acestei experiențe publice și în căutarea unei majorități populare, toate partidele din Apus au operat modificări programatice. În particular, partidele socialist-comuniste tradiționaliste au trebuit să sufere o transformare și să-și abandoneze ideea centrală a unei economii socializate. Tocmai această „îmburghezire” a stângii a furnizat elementul catalizator pentru o evoluție în direcția uniformizării ideologice.
Caracteristice acestei orientări sunt evoluțiile din Germania Federală. Dintre toate țările marcante, contactul cu socialismul de tip sovietic a fost aici cel mai direct, iar milioane de oameni au avut marea șansă să vadă cu proprii ochi suferințele la care acesta a supus populația din Germania de Est. Aici, reformele din 1948 ale lui Ludwig Erhard au produs prima și cea mai dramatică refacere economică din Europa de Vest și tot aici procesul uniformizării ideologice a fost, în realitate, cel mai profund. Susținerea Partidului Comunist a coborât de la un scăzut 5% la ceva de-a dreptul nesemnificativ pe parcursul câtorva ani. Uniunea Creștin-Democrată conservatoare, sub conducerea lui Konrad Adenauer, a abandonat încă din 1949 toate planurile anterioare de naționalizare a industriilor „vitale” și a îmbrățișat, în schimb, conceptul de „economie socială de piață”. Și mai decisiv, un deceniu mai târziu, în 1959, social-democrații federali, obligați de susținerea în scădere a votanților, au adoptat un nou program de partid, în care toate urmele evidente ale trecutului marxist au fost cu grijă îndepărtate și în care vorbeau despre naționalizare ca despre o măsură de ultimă instanță, accentuând, în schimb, importanța politicilor sociale de „corectare a eșecurilor” pieței. În consecință, în 1966, Partidul Social-Democrat a câștigat pentru prima dată intrarea în guvernul federal ca un partener de ordin secund în marea coaliție cu Uniunea Creștin-Democrată. Din 1969 și până în 1982, a urmat o coaliție de mai mică importanță între social-democrați, acum în calitate de parteneri de același rang, și Partidul Liber-Democratic de respirație liberală. Iar din 1982, liber-democrații au fost din nou parteneri de ordin secund ai Uniunii Creștin-Democrate, așa cum fuseseră în 1949-1957 și în 1961-1966. Procesul uniformizării ideologice parcusese astfel un ciclu complet: conservatorism, liberalism și socialism au fost omogenizate, iar liberalii, în realitate, au prezidat și au participat la distrugerea finală a propriei moșteniri ideologice.
În țările încă și mai îndepărtate de cortina de fier, precum Franța, Italia și Marea Britanie și, de asemenea, după prăbușirea regimurilor autocratice ale lui Salazar și Franco în Portugalia, respectiv Spania, procesul omogenizării ideologice a fost mai puțin pronunțat sau a durat ceva mai mult, însă, în final, pe tot cuprinsul Europei apusene, a prevalat același tipar[16], încât în anii ’80 uniformizarea ideologică a acestui spațiu a fost aproape desăvârșită. „European occidental”, așa cum a fost definit dincolo de orice diferențe de linie politică, a ajuns să însemne democrație multi-partide și economie socială de piață: o economie de piață bazată pe proprietatea privată, reglementată și „retușată” de un stat democratic, în conformitate cu propria definire a ceea ce este „dezirabil (sau „indezirabil”) din punct de vedere social”. Iar obiectivul preferabil din punct de vedere social includea, ca regulă, nu numai naționalizarea și monopolul deținut de către stat asupra apărării interne și externe și asupra legii și a administrării acesteia (armată, poliție și tribunale). Acest „dezirabil” includea și naționalizarea întregii ori a majorității educației și a culturii (școli, universități, biblioteci, teatre, opere, muzee), a traficului și a comunicațiilor (șosele, râuri, țărmuri, căile ferate, aeroporturi, linii aeriene, poșta, serviciile telefonice, radioul, televiziunea și frecvențele radio), a banilor și a sistemului bancar (o monedă fiduciară națională, o bancă centrală, un cartel bancar cu rezerve fracționare). Aceasta a însemnat naționalizarea celei mai mari părți a resurselor naturale (petrol, gaze naturale, minereuri) și monopolizarea ori cartelizarea majorității utilităților publice (apă, electricitate, gaze naturale, servicii de salubritate), precum și a majorității serviciilor de asigurări (sistemul asigurărilor de pensii, asigurarea de sănătate și beneficii acordate șomerilor). Aceasta a însemnat că statul, în mod sistematic, s-a îngrijit și a subvenționat agricultura și locuințele; că a acordat o protecție specială împotriva concurenței de pe piață unei multitudini de așa-zise industrii „vitale”, precum industria minieră, metalurgică, a automobilelor, aeronautică, a computerelor și a textilelor. Și ar mai însemna că, prin îndeplinirea tuturor acestor sarcini, statul ar deveni cel mai mare angajator, proprietar de imobile și capitalist al țării, iar cheltuielile sale ar absorbi în jur de jumătate din produsul național al țării.
VIII.
În acest climat ideologic al Europei occidentale, vechea poziție liberală asupra libertății migrației a devenit, treptat, tot mai străină. În același timp, ideea clasic-liberală de îndepărtare a înseși cauzei problemei migrației a dispărut din dezbaterea publică. De fapt, așa cum statele apusene sunt refractare față de acceptarea imigrației libere, tot astfel ele nu își permit să îngăduie Europei răsăritene să urmărească prescripțiile clasic-liberale ale privatizării complete, ale taxelor minimale, ale reglementării minime și ale schimbului liber, din moment ce aceste politici ar duce la încetarea migrației către vest ori chiar ar inversa direcția fluxului migrator[17].
Dacă aceste politici ar fi adoptate, întreaga producție viitoare a Europei de Est ar fi imediat mai puțin costisitoare decât producția economiilor Vestului, împovărător impozitate și reglementate. Capitalul ar începe, în consecință, să curgă dinspre Vest către Est. Fuga capitalului ar agrava stagnarea economică a Europei apusene și ar forța statele occidentale să adopte aceleași politici de desocializare pe care, în momentul de față, încearcă să le evite. Prin urmare, în conlucrare cu politicile lor anti-imigrație, statele Europei apusene, atât individual, cât și într-un efort concertat de Comunitatea Europeană, încearcă acum să explice, în mod eronat[18], mizeria est-europeană ca rezultat al lipsei de democrație, mai degrabă decât al celei de proprietate, și promovează ideea unei Europe estice ce înlocuiește socialismul cu modelul apusean al economiei sociale de piață, iar nu cu cel clasic-liberal al economiei proprietății private.
IX.
Aceste interese vestice se suprapun primejdios de mult cu cele ale conducerilor post-comuniste ale Europei de Est.
În pofida convulsiilor dramatice ce au avut loc începând din 1989, mărimea statelor est-europene în ceea ce privește dimensiunea personalului și a proprietății asupra resurselor este covârșitoare încă, chiar raportat la standardele apusene deja ridicate. În plus, aparatul statal la nivelurile local, provincial și federal constă încă în mare parte din aceiași indivizi ca înainte de 1989, iar mulți dintre liderii post-comuniști ai estului Europei erau deja pe poziții înalte și au acces la treptele supreme sub guvernarea comunistă. Pentru cei mai mulți dintre ei, ideile clasic-liberale sunt pur și simplu de neconceput, dar, în schimb, toți sunt mai mult decât familiarizați cu conceptele etatist-paternaliste.
Dacă prescripțiile liberale pentru o privatizare instantanee și completă a întregii proprietăți colective și pentru un stat minimal preocupat exclusiv cu apărarea drepturilor la proprietate privată ar fi aplicate, cea mai mare parte a posturilor în sectorul de stat ar dispărea imediat. Actualii angajați ai statului ar fi lăsați la bunul-plac al capriciilor pieței și ar fi forțați să-și găsească ocupații noi, productive. Pe de altă parte, dacă modelul familiar al statului paternalist apusean este acceptat ca normă și dacă birocrațiile răsăritene își asumă responsabilitatea pentru evoluția ireversibilă către denaționalizare – și, prin urmare, vor controla și reglementa privatizarea unor părți neesențiale ale deținerilor masive de resurse (până la, dar nu sub standardele vestice) – majoritatea slujbelor birocratice vor fi nu numai în siguranță[19], ci veniturile statului și salariile birocraților ar putea în realitate să crească.
În plus, datorită interesului guvernelor occidentale într-o tranziție ordonată de la socialism către etatismul paternalist, birocrația și liderii din Est ce adoptă un asemenea traiect al reformei se pot aștepta ca măcar o parte din riscurile asociate acestuia să fie asumate ori finanțate de către omologii lor apuseni.
Există riscul, chiar în condițiile în care transformarea etatist-paternalistă ar fi desăvârșită, ca migrația către Apus să fie diminuată, însă nu oprită. În această chestiune, Vestul deja și-a asumat acest risc, nepermițând imigrația. Și există problema ca un proces de privatizare parțială, controlat de către stat, cu toate că aducând în cele din urmă o îmbunătățire relativă, va conduce pe termen scurt la greutăți economice amplificate și la tensiuni sociale. Și din acest punct de vedere reformatorii etatist-paternaliști pot conta pe asistența Apusului.
Pe parcursul fostei epoci comuniste, cooperarea vest-est a fost extrem de redusă. Ca o consecință a ineficienței producției socialiste, Europei de Est îi era imposibil să vândă Vestului altceva decât materii prime și bunuri de consum de bază, iar tranzacțiile Apusului cu blocul răsăritean reprezentau, în general, mai puțin de 5 procente din comerțul extern. Proprietatea deținută de către străini în Europa de răsărit a fost în general scoasă în afara legii. Nici măcar o singură monedă răsăriteană nu era liber convertibilă în monedele vestice și, în consecință, chiar contactele politice erau comparativ rare. O dată cu prăbușirea comunismului, guvernele Europei răsăritene au însă ceva de oferit.
Comerțul vest-est este încă redus și chiar s-a diminuat în urma mișcărilor revoluționare ce au avut loc de-a curmezișul Europei răsăritene. Dar în absența dogmei că social este echivalent cu proprietate colectivă asupra factorilor de producție, o parte din avuția naționalizată a Europei de est a devenit dintr-o dată scoasă la mezat; și cu guvernele răsăritene la cârma procesului de denaționalizare, liderii politici apuseni — precum și bancherii și marii oameni de afaceri aflați în bune relații cu statul — au intensificat imediat contactele cu omologii lor răsăriteni. În schimbul ajutorului occidental de-a lungul perioadei de tranziție, guvernele din Est au acum de oferit la vânzare active reale. În plus, Estul poate garanta cumpărătorilor apuseni interesați că, încă de la bun început, structura de impozitare și reglementare a noilor economii răsăritene în dezvoltare va fi armonizată cu standardele Comunității Europene. Încă și mai important, guvernele răsăritene pot oferi asigurarea că noul sistem bancar răsăritean va fi configurat pe familiarele traiectorii apusene: cu o bancă centrală controlată de către stat, cu un cartel bancar, practicant al rezervelor fracționare, al băncilor comerciale proprietate privată și cu o monedă fiduciară convertibilă, clădită pe rezervele de monede fiduciare apusene. Acest fapt permite sistemului bancar apusean să inițieze o expansiune a creditului coordonată la nivel internațional și astfel să-și impună hegemonia monetară și financiară asupra economiilor răsăritene în dezvoltare.
X.
Guvernele est-europene, în particular cele ale Germaniei de est, Poloniei, Republicii Cehe, Slovaciei, Ungariei și Țărilor Baltice sunt avansate pe drumul etatismului paternalist apusean. Cu toate că problemele legate de tranziție – scăderea producției, șomajul în masă – au luat pretutindeni proporții dramatice, iar transferurile asistențiale la nivel guvernamental dinspre Vest către Est au încărcat suplimentar economiile occidentale deja în stagnare, șansele guvernelor atât din Est, cât și din Vest de a-și atinge scopurile trebuie apreciate ca fiind promițătoare. Ca urmare a privatizării parțiale și a îndepărtării majorității controalelor prețurilor, performanțele economice ale Europei Estice trebuie, în cele din urmă, să înceapă să se îmbunătățească dincolo de aparențele disperate. Această însănătoșire, la rândul ei, trebuie să achite Occidentului nota de plată sub forma unei integrări economice sporite: lărgirea piețelor, extinderea și intensificarea diviziunii muncii și, în consecință, un volum sporit al comerțului internațional mutual avantajos.
Cu toate acestea, rămân două chestiuni fundamentale. În primul rând, chiar dacă strategia unei reforme asistențial-etatiste, urmată în prezent, este dusă la bun sfârșit, ea nu poate satisface cererea generală pentru o dezvoltare economică rapidă și sigură. Ca o consecință a abordării gradualiste și a dimensiunilor limitate ale privatizării, procesul de refacere a Estului va fi mult mai încet și mai dureros decât ar fi fost cazul. Cum mărimea medie deținută de stat în nou-apăruta Europă unită va fi mai mare decât este în prezent doar în Europa apuseană, impulsul dat economiilor vestice va fi doar unul temporar, iar refacerea economică și dezvoltarea vor fi în curând înlocuite de stagnare în Vest și, de asemenea, și în Est, dar la un nivel permanent mai scăzut.
În al doilea rând, întregul proces al reformei încă mai poate fi deviat, și „înțelepciunea rațiunii” mai poate încă produce o renaștere a liberalismului clasic. Și aceasta deoarece, ca o consecință neintenționată a stopării imigrației apusene și a direcției etatist-paternaliste alese de guvernele răsăritene, probabilitatea secesiunii a sporit. Dacă migrația este împiedicată și dacă există slabe șanse, sau nule, pentru o reformă internă care să ducă la o îmbunătățire rapidă, ori dacă aceste reforme și dezvoltarea economică rămân mult în urma așteptărilor populației, singura alternativă la privațiunile economice este secesiunea.
Într-adevăr, o dată cu prăbușirea comunismului și începuturile unei transformări etatist-paternaliste a estului Europei, pe tot cuprinsul acestei regiuni mișcările secesioniste s-au făcut auzite. Iugoslavia deja s-a dezmembrat în diferitele sale părți componente. Uniunea Sovietică nu mai există. Cereri pentru independență națională, chiar și independență față de nou-înființatele națiuni independente, câștigă teren pretutindeni. Pentru prima dată în multe secole de istorie a Europei, evoluția aparent ireversibilă către teritorii mai largi și către un număr mai redus de state independente pare să se găsească la limita unei schimbări sistematice de sens.
Desigur, pe flancul de sud-est a existat dezintegrarea progresivă a Imperiului Otoman de pe culmile puterii sale din secolul al XVI-lea până după primul război mondial, prin înființarea Turciei moderne. În Europa Centrală, Imperiul Habsburgic discontinuu a suferit o dezmembrare treptată, începând de la mărimea sa maximă atinsă sub Charles V în secolul al XVI-lea până la dispariția sa în 1918, o dată cu formarea Austriei moderne. Tendința predominantă în Europa a fost însă în direcția opusă. Până foarte de curând, Europa era constituită din aproximativ 30 de țări. Însă la începutul acestui mileniu, ea cuprindea multe sute ori chiar mii de teritorii independente. Iar pentru cea mai mare parte a timpului parcurs între aceste două momente, unul dintre laitmotivele dominante în Europa a fost acela al expansiunii teritoriale și al concentrării progresive a statelor. Nenumărate mici teritorii și state independente au fost eliminate, de exemplu, înainte ca Franța să răsară în dimensiunile și forma ei modernă la sfârșitul secolului al XVI-lea, iar Anglia, de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului al XVII-lea. În Rusia, evoluția a fost asemănătoare, acolo unde întinderea actuală a fost atinsă de abia în timpul primei jumătăți a secolului al XIX-lea. În Italia și Germania, în care anarhia politică a puterilor descentralizate a fost în mod particular accentuată, procesul de centralizare a ajuns la un final doar în urmă cu ceva mai mult de 100 de ani[20].
Este normal, așadar, ca mișcările secesioniste din Europa răsăriteană și schimbarea direcției anterioare către centralizare să apară ca dușmani de moarte pentru toate conducerile centrale ale statelor. O mărturie în plus a decăderii liberalismului clasic – cu toate că, în același timp, stă mărturie faptului că istoria este în general scrisă de învingătorii săi și este o dovadă a puterii controlului ideologic – este aceea că mișcarea secesionistă este percepută ca ceva arhaic de largi părți ale populației și de majoritatea covârșitoare a intelectualilor din Vest și Est; și, chiar printre partizanii acestor mișcări, mulți o acceptă doar din motive de eficiență, ca fiind politic inevitabilă, mai degrabă decât din principiu. Căci nu este secesiunea contrară integrării economice? Nu a fost oare consolidarea teritorială creată printr-o concentrare a puterii statului cauza decisivă a creșterii occidentului capitalist, în general, și a Revoluției Industriale, în particular? Și nu este oare secesiunea un pas înapoi pe calea către idealul avântului economic?
Așa cum liberalismul recunoștea, din punctul de vedere al teoriei economice, fiecare dintre întrebările de mai sus trebuie negate în mod categoric. În particular, o asemenea interpretare a istoriei ca cea inclusă în a doua întrebare trebuie respinsă ca tributară propagandei etatiste, incompatibilă atât cu teoria, cât și cu istoria. Secesiunea, adică dezintegrarea politică, este întotdeauna compatibilă cu integrarea economică. Însă expansiunea teritorială a puterii statului, adică integrarea politică, e posibil să promoveze sau să nu promoveze dezvoltarea economică. Mai mult decât aceasta, în condițiile de față, secesiunea trebuie să fie considerată drept unicul mijloc rămas pentru o impulsionare a integrării și prosperității economice dincolo de rezultatele modeste ce pot fi anticipate din evoluția actualelor reforme.
XI.
Când slovenii s-au desprins de Iugoslavia și când Țările Baltice au părăsit Uniunea Sovietică, acest fapt nu a presupus nimic mai mult decât o deplasare a controlului asupra avuției naționalizate de la niște state mai mari, centrale, către unele de mai mici dimensiuni, regionale. Dacă aceasta va duce sau nu la o integrare economică mai mult sau mai puțin accentuată depinde, în mare măsură, de noile politici statale regionale. Oricum, însuși faptul secesiunii a avut deja un impact pozitiv asupra producției, căci unul dintre cele mai importante motive în favoarea secesiunii a fost credința unei părți a secesioniștilor că ei și teritoriul lor sunt exploatați de alții. Slovenii simțeau, și pe bună dreptate, că sunt sistematic jefuiți de către sârbi și de către guvernul central iugoslav aflat sub dominația acestora. Balticii erau nemulțumiți de faptul că trebuiau să plătească tribut rușilor și guvernului Uniunii Sovietice, controlat de către aceștia. Grație actului de secesiune, relațiile hegemonice interne au fost înlocuite de relații contractuale externe, reciproc avantajoase. În loc să fie subordonate sârbilor sau rușilor, guvernele Sloveniei și ale Țărilor Baltice au devenit parteneri egali, independenți ai foștilor stăpâni.
Toate efectele ulterioare asupra integrării economice depind de politicile noilor state cu privire la schimburile interne și externe. În primul rând, dacă ignorăm pentru moment măsurile interne și presupunem că aceeași evoluție către o desocializare moderată este urmată, ca aceea pe care un stat central ar fi ales-o (sau o alege pentru teritoriile rămase), noile state se confruntă cu o singură alegere: liber schimb ori protecționism, parțial sau total. În măsura în care aplică o politică a liberului-schimb, permițând un flux nestingherit de bunuri în și din teritoriul lor, integrarea economică va înainta. Chiar și cel mai redus teritoriu va fi pe deplin integrat pe piața mondială și poate să împărtășească toate avantajele diviziunii muncii, dacă adoptă o politică fermă a liberului-schimb[21]. Pe de altă parte, în măsura în care guvernele secesioniste apelează la restricționări ale comerțului extern și scot în afara legii ori pun piedici în calea importului și a exportului de bunuri, ele vor promova dezintegrarea economică. Căci intruziunea în comerțul extern, indiferent de motivul pentru care se face, că este vorba de protejarea unor anumite locuri de muncă, a unor firme, industrii ori produse interne, limitează în mod agresiv sfera schimburilor inter-teritoriale reciproc avantajoase și astfel duce la o sărăcire relativă, atât pe plan intern, cât și extern.
Dimensiunea teritoriului și numărul locuitorilor săi sunt sistematic necorelate cu chestiunea integrării economice inter-regionale și au doar o legătură indirectă, cu toate că importantă, cu aceasta. Cu cât este mai mare teritoriul și mărimea piețelor interne, cu atât vor fi mai extinse efectele pozitive ori negative asupra avuției ale liberului-schimb, respectiv ale protecționismului. În mod asemănător, cu cât sunt mai reduse teritoriul și piețele interne, cu atât efectele pozitive și cele negative vor fi mai concentrate. De pildă, o țară cu dimensiunile și populația Rusiei ar putea probabil să atingă un standard de viață mediu relativ ridicat chiar dacă ar trebui să renunțe la toate schimburile internaționale, cu condiția ca să posede o piață internă de bunuri de consum și de capital nerestricționată. Pe de altă parte, dacă orașele sau regiunile preponderent sârbești se desprind de Croația ce le înconjoară și dacă urmează aceeași politică a auto-suficienței complete, este posibil ca aceasta să atragă după sine un dezastru economic. În consecință, toate celelalte condiții rămânând constante, cu cât teritoriul și piața internă sunt mai restrânse, cu atât este mai probabil că se va opta pentru schimbul liber, altminteri prețul per capita reflectând bunăstarea pierdută va fi mai ridicat[22].
În al doilea rând, în ceea ce privește politicile interne, statele secesioniste se confruntă de asemenea cu o întrebare fundamentală: cât de mult din avuția naționalizată ar trebui privatizată și care ar trebui să fie nivelul impozitării și al reglementării interne impuse asupra propriei economii? Cu cât este mai largă sfera privatizării, gradul de impozitare, mai scăzut, și reglementările interne, mai puține, cu atât va fi mai mare contribuția la integrarea economică și la creșterea economică.
Prăbușirea socialismului s-a datorat tocmai faptului că nu existau nici piață a bunurilor imobiliare și a bunurilor de capital, nici capitaliști, nici antreprenori și nici contabilizare a costurilor. Scoțând în afara legii aceste instituții și funcții, socialismul abolise de fapt totul, cu excepția unei mici rămășițe de diviziune a muncii și a piețelor interne, și se reîntorsese în fond la etapa unei unice economii cu grad de complexitate foarte redus, auto-suficiente, în care diviziunea muncii și, prin urmare, piețele sunt limitate la partiționări și schimburi în interiorul gospodăriei. Orice privatizare a bunurilor imobiliare sau a bunurilor de capital reprezintă, astfel, o extindere și o intensificare a diviziunii muncii la nivel inter-gospodării și inter-teritorial. În consecință, integrarea economică internă își atinge optimul nu mai devreme de momentul privatizării practic a tuturor bunurilor imobiliare și de capital, atunci când nici un factor de producție nu mai este retras de pe piață în mod coercitiv, adică prin interdicții legale de a fi vândut, și tot atunci pot fi culese pe deplin avantajele absolute și comparative ale diviziunii muncii.
În continuare, dată fiind mărimea economiei proprietății private, cu cât sunt mai ridicate impozitele percepute asupra venitului provenit din participarea proprietarului de drept la diviziunea socială a muncii și din integrarea sa pe piețele interne, cu atât va fi mai mare stimulentul de a se retrage din integrare și de a se reîntoarce la auto-suficiență sau la non-producție (consum al bunului „timpul liber”). În consecință, integrarea economică și producția economică internă ar atinge un optim dacă toate dările coercitive la care sunt supuși agenții productivi ar fi abolite.
În final, considerând dată dimensiunea proprietății private și a impozitării, cu cât reglementările privitoare la producția și comerțul intern vor fi mai cuprinzătoare, cu atât se va produce o dezintegrare mai mare. Integrarea economică internă și valoarea rezultatelor productive și-ar atinge optimul dacă un singur principiu ar guverna toate activitățile interne: fiecare proprietar poate să-și utilizeze posesiunile așa cum socotește de cuviință, atâta timp cât, procedând astfel, nu prejudiciază invaziv integritatea fizică a corpului sau a proprietății unei alte persoane. În particular, el se poate angaja în schimburi cu orice alt proprietar, schimburi socotite mutual avantajoase. Numai atunci când drepturile fiecărui proprietar referitoare la deținerile sale și la integritatea sa fizică sunt absolute, va întreprinde fiecare eforturile valoric-productive cele mai mari posibile – eforturi direcționate către sporirea ori prevenirea scăderii valorii deținerilor sale fizice – iar stocul social de bunuri materiale și valoarea atașată acestuia își vor atinge optimul.
Asemenea comerțului internațional, mărimea teritoriului și a populației sale este de asemenea sistematic necorelată cu chestiunea „cât de multă integrare economică internă există”. Însă, din nou, o relație indirectă de cea mai mare importanță există între aceste două variabile. Legătura este una în esență dialectică și inversă față de ce pretinde perspectiva dominantă.
Pe de o parte, cu cât teritoriul controlat de către stat este mai întins, iar numărul de teritorii independente, mai redus, cu atât dezintegrarea internă este mai probabilă. Un stat mondial ce domnește peste o unică piață atotcuprinzătoare – ordine promovată de numeroși politicieni și de majoritatea intelectualilor – ar oferi, de fapt, cele mai puțin favorabile condiții pentru o integrare internă, întrucât producătorul nu ar mai putea să „voteze prin părăsirea teritoriului” împotriva structurii etatiste de impozitare-reglementare și să migreze în altă parte, din moment ce peste tot ar exista aceeași situație. Prin eliminarea migrației motivate economic, dispare de asemenea o limitare sistematică a puterii statului, iar probabilitatea ca statul să majoreze impozitele, să extindă reglementările și să sporească sfera proprietății publice, în așa fel încât să-și maximizeze propriul venit, sporește la maxim. La cealaltă extremă, cu tot atâtea teritorii independente câte gospodării particulare, ocaziile pentru o migrație justificată economic sunt maximizate – adică numărul și varietatea posibilităților de imigrare sunt atât de largi cât este posibil să fie – iar puterea statului asupra economiei interne tinde să fie minimă. În realitate, pentru o gospodărie formată dintr-o singură persoană, impozitarea, reglementarea ori confiscarea sunt de neconceput, din moment ce nimeni nu poate impune nimic, doar restricții voluntare asupra propriei persoane și a proprietăților sale. Însă în cazul unui sat sau chiar al unei gospodării cu mai mulți membri, șansele unui stat local sau ale unui lider al familiei ce ar impune cu succes altceva decât cel mai scăzut nivel al impozitării venitului și proprietății sau al reglementării sunt extrem de reduse. Deoarece puterea lor nu depășește spațiul gospodăriei sau al satului, și cum există și alte gospodării ori sate independente, migrația va apărea curând[23].
Pe de altă parte, nici un stat central ce domnește peste teritorii largi și peste milioane de cetățeni nu ar putea să ajungă să ființeze din nimic. Ci, mai degrabă, în măsura în care e posibil totuși să apară instituții posesoare a puterii de impozitare, reglementare și confiscare a proprietății private, acestea vor începe prin a fi de dimensiuni reduse. Istoric vorbind, au trecut secole până când situația prezentă, puternic centralizată s-a ivit din începuturile sale extrem de modeste. Totuși, pentru ca un stat să-și extindă treptat puterea de la teritorii inițial foarte reduse, până la unele din ce în ce mai largi, și pentru ca acesta să-și elimine succesiv concurenții într-un proces de concentrare teritorială, este de o importanță decisivă ca acest stat să aibă în vedere un grad comparativ ridicat al integrării economice interne. Toate celelalte lucruri rămânând nemodificate, cu cât este mai redusă sarcina impozitării și reglementării, impusă de un stat propriei economii, cu atât mai mult tinde populația sa să sporească, atât din motive interne, cât și datorită câștigurilor rezultate din migrație; și cu atât este mai mare mărimea avuției autohtone produse pe care statul o poate parazita, în încercarea sa de a-și elimina concurenții învecinați pe calea războiului și a dominației militare. Tocmai din acest motiv procesul de integrare politică a fost frecvent însoțit de o integrare economică sporită, cu toate că nu fără excepții, din moment ce celelalte lucruri nu rămân întotdeauna nemodificate. Cu toate acestea, pe măsură ce a avansat procesul prin care statele relativ mai liberale, în înțelesul clasic al cuvântului, au întrecut, din punct de vedere militar, pe cele mai puțin liberale – adică cu cât teritoriile au devenit mai largi, concurenții rămași, mai puțini și mai îndepărtați, iar migrația inter-teritorială, mai costisitoare – s-a diminuat nevoia statului de a continua cu liberalismul său intern[24].
XII.
Mișcările secesioniste de pe cuprinsul Europei răsăritene sunt cel mai bun posibil instrument instituțional pentru a face să avanseze obiectivul popular al unei refaceri economice rapide. Indiferent de înclinațiile politice, preponderent asistențial-etatiste, sau de intențiile statelor secesioniste, secesiunea posedă propria dinamică liberatoare: ea elimină dintr-o dată relațiile opresive și de împilare între diversele comunități etnice, culturale, religioase sau lingvistice, ce compun în prezent Europa de Est și, în special, Uniunea Sovietică și Iugoslavia. Grație simplului fapt că secesiunea presupune separarea unui număr mai restrâns de persoane dintr-unul mai mare, ea reprezintă un vot împotriva principiului democrației — conducerea majorității — și în favoarea unei proprietăți și a unui drept de proprietate privat (descentralizat), mai degrabă decât majoritar. Cu cât este mai mică o țară, cu atât este mai mare presiunea asupra statului de a opta pentru liberul-schimb. Este mai simplu, din punct de vedere tehnic, să de-socializezi proprietăți de mai mici dimensiuni decât unele mai mari. Prin sporirea numărului de state și teritorii concurente și a ocaziilor pentru o migrație inter-teritorială, un stat secesionist se găsește sub o mai mare presiune de a adopta politici interne mai liberale, adică un sector privat mai amplu și impozite și reglementări mai reduse. Și pretutindeni, pentru toate măsurile etatiste, este adevărat că, cu cât este mai redus teritoriul separat prin secesiune, cu atât mai repede va fi descoperită, și probabil reparată, orice greșeală.
În plus față de acest fapt, deși gândirea clasic-liberală este extrem de puțin răspândită pe cuprinsul Europei răsăritene, datorită deceniilor de neîncetată opresiune și cenzurare, ideile liberale ale unei societăți clădite pe proprietate privată și contractualism nu sunt distribuite la fel de uniform. În pofida propagandei egalitare, în Iugoslavia există diferențe enorme în ceea ce privește progresul cultural (imitarea vestului), de exemplu, între sloveni, croați, sârbi, macedoneni, muntenegreni și albanezi, precum și între catolici, ortodocși și musulmani. Sau, în Uniunea Sovietică, între germani, polonezi, ucraineni, ruși, georgieni, români, armeni, azerbadjeni, turkmeni, cazaci, etc. În trecut, toate aceste populații au fost supuse de către guvernele lor centrale integrării forțate. Comunitățile de croați catolici, de pildă, au fost silite să nu practice „discriminarea” împotriva sârbilor ortodocși și să-i accepte în mijlocul lor. La fel, lituanienii au fost forțați să se asocieze cu rușii, chiar dacă ei ar fi preferat separarea.
Integrarea forțată nu a dus însă la înflorirea unei culturi noi, universale și, de așteptat, superioare sau la o armonie inter-etnică. Acest lucru este acum dureros de adevărat. Din contră, după cum ne puteam aștepta, ea a accelerat lupta și ostilitatea etnică și a de-civilizat toate culturile și populațiile implicate. Grație secesiunii, integrarea forțată din trecut este înlocuită cu o segregare fizică voluntară a diferitelor culturi și cu competiția dintre acestea, ca populații independente, separate, dar egale.
Primul efect al unei asemenea separări este acela că varietatea de forme statale și de politici cultural distincte va spori. E posibil ca unele dintre ele să evolueze mai puțin fericit, din punctul de vedere al integrării și prosperității economice, decât cele ce ar fi prevalat dacă statul centralizat ar fi rămas la putere. Altele vor cunoaște un progres, iar rezultatul va depinde îndeosebi de intensitatea cu care cultura segregată va imita vestul, comparativ cu cultura dominantă a conducerii centrale. De exemplu, e posibil să fie mai rău pentru azerbadjeni să fie conduși de un guvern autohton decât de cel fabricat de ruși; ori pentru albanezii din Kosovo, să cadă în mâinile unui semen al lor decât în cele ale unui guvern sârb. În același timp, reformele economice din Lituania, Estonia și Letonia vor fi probabil mai favorabile decât cele pe care le-ar fi avut pregătite guvernul rus. Cu siguranță croații vor prospera mai mult sub o conducere croată decât sub una sârbească.
Un lucru și mai important: întrucât neputința de a atinge obiectivul popular al unei renașteri economice rapide și al unei creșteri susținute nu mai poate fi imputată dominației culturale străine, ci trebuie recunoscută ca produs indigen, populația întreagă, precum și statul implicat vor trebui să accepte o responsabilitate mai mare pentru propriile acțiuni. În condițiile unei integrări forțate, orice greșeală poate constitui un blam la adresa unei culturi străine, iar toate succesele, însușite. Existau, așadar, puține motive, ori deloc, pentru ca o cultură să învețe de la alta. Sub un regim al celor „separați, dar egali”, oamenii trebuie să se confrunte cu o realitate nu numai a diversității culturale, dar, în particular, și a unor trepte distincte, vizibile ale progresului cultural. Dacă un popor dorește în prezent să-și îmbunătățească sau să-și mențină poziția relativă față de o cultură concurentă, nimic nu îl poate ajuta decât educația discriminatorie. El trebuie să imite, să asimileze și, dacă este posibil, să îmbunătățească aptitudinile, caracteristicile, obiceiurile și regulile specifice unor culturi mai avansate și trebuie să le evite pe cele ale unor societăți mai puțin avansate. Mai degrabă decât să promoveze o nivelare a culturilor pe o treaptă inferioară, așa cum se întâmplă în cazul integrării forțate, secesiunea stimulează un proces competitiv al selecției și al progresului cultural.
XIII.
În ce măsură dinamica eliberării, propulsată de mișcările secesioniste, va fi îndeajuns de puternică pentru a schimba scenariul de la o transformare etatist-asistențială a Europei de Est într-o revoluție auto-accelerantă a capitalismului laissez-faire liberal depinde direct de potența forțelor opozante, ale statului centralizat și centralizator.
În pofida unui număr de insuccese semnificative, până în prezent aceste forțe au rămas puternice. Polonia, România și Bulgaria sunt încă teritorial neatinse, în ciuda tendințelor secesioniste printre germanii din Polonia, printre ungurii și germanii din România și turcii și macedonenii din Bulgaria. Unificarea Germaniei de Vest și de Est este un exemplu de centralizare. Cehii și slovacii s-au separat, însă aceștia din urmă nu par să îi permită propriei minorități ungare să plece. Iugoslavia s-a dezmembrat iremediabil, cu toate că numai în urma unui război sângeros și distructiv, dus de autoritatea centrală împotriva secesioniștilor[25]. Dar Croația cea recent independentă împiedică încă ținuturile predominant sârbe să se desprindă în același mod de Croația, iar guvernul sârb ține încă cu dinții de fosta Serbie reunită și variatele sale minorități etnice și chiar încearcă să-și rotunjească teritoriul pe seama Croației. Situația în fosta Uniune Sovietică este similară. Conducerea centralizată a uniunii a dispărut, dar a fost înlocuită doar de o duzină din cele 15 foste republici ale Uniunii, în prezent state independente, în condițiile în care există, în realitate, sute de populații de etnii diferite în interiorul fostei Uniuni.
Aproape toate încercările secesioniste cu bătaie mai lungă, inclusiv cele ale germanilor de pe Volga de a se separa de Rusia sau cele ale osetinilor de a deveni independenți de Georgia, au fost înfrânte cu succes de noile lor autorități centrale ori sunt combătute în mod violent, ca în cazul Azerbadjan-ului și al provinciei armene Nagorno-Karabakh. O dată cu formarea noii Comunități a Statelor Independente sub conducerea Rusiei și cu majoritatea fostelor republici ale Uniunii ca membre, s-au făcut simțite tendințe către recentralizare.
Tendințele din Europa de Est către descentralizare pot într-adevăr să reprezinte o dislocare temporară a procesului în curs în direcția opusă. Ele se pot dovedi a nu fi nimic altceva decât o distragere locală a atenției de la faptul că, văzut dintr-o perspectivă de ansamblu, procesul concentrării politice este mai aproape ca niciodată de punctul său terminus, cel al unui stat unic mondial. Există dovezi convingătoare în sprijinul acestei afirmații. Chiar înainte de disoluția Uniunii Sovietice, Statele Unite atinseseră un statut hegemonic asupra Europei de Vest, îndeosebi a Germaniei Federale, și asupra țărilor din zona Pacificului, mai cu seamă a Japoniei. Indiciile poziției Statelor Unite sunt: prezența trupelor americane și a bazelor militare; pactele NATO și SEATO; sistemul Rezervelor Federale ca împrumutător sau furnizor de ultimă instanță de lichidități pentru întreg sistemul bancar apusean; rolul jucat de dolarul american ca ultimă monedă de rezervă internațională; existența unor instituții precum Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Mondială.
În plus, hegemonia americană a hrănit constant integrarea politică a Europei occidentale. O dată cu stabilirea unei Bănci Centrale Europene și a unei monezi europene (ECU), Comunitatea Europeană se așteaptă să fie desăvârșită la răscrucea secolului – obiectiv a cărui probabilitate de realizare este acum îndoielnică.
În absența Imperiului sovietic și a amenințării militare sovietice, Statele Unite au răsărit ca unica, indiscutabila superputere militară mondială. Este astfel absolut normal ca guvernul Statelor Unite și partenerii săi europeni subordonați să încerce acum să-și utilizeze resursele militare și financiare superioare pentru a-și extinde puterea și pentru a încorpora Europa de Est – pe o treaptă inferioară a ierarhiei – în actualul cartel apusean al guvernelor și băncilor centrale. Evenimentele secesioniste ar stânjeni și ar complica, desigur, aceste strădanii occidentale. Totuși, așa cum o arată exemplul Europei de Vest, independența națională și integrarea politică internațională, în traducere: coordonarea și armonizarea sistemelor de impozitare și reglementare ale diferitelor țări, sunt pe deplin compatibile. În plus, în pofida numărului crescând de state europene, prăbușirea imperiului sovietic ar putea, de fapt, să reprezinte începutul integrării politice a întregii Europe și să sune clopoțelul pentru o eră a „noii ordini mondiale” îndrumate de Statele Unite.
În cele din urmă, puterea relativă a forțelor centralizatoare versus cele descentralizatoare depinde de opinia publică și e posibil ca acestea din urmă să nu poată fi ținute sub control. Dacă realitatea economică a Europei de Est rămâne mult în urma așteptărilor populației, probabil că sentimentele secesioniste se vor intensifica. Dacă aceste simțăminte s-ar fundamenta pe și ar găsi sprijin în recunoașterea faptului că dezintegrarea politică și integrarea economică sunt, în pofida miturilor propagandistice etatiste prevalente, pe deplin compatibile, făcând astfel secesiunea rațională din punct de vedere economic, forțele secesioniste s-ar putea dezvolta îndeajuns de mult pentru a răzbate cu succes prin tabuurile etatiste, încă populare: a) fiecare teritoriu independent trebuie să fie continuu (nu pot exista „insule” în interiorul unui teritoriu); și b) fiecare teritoriu de acest fel trebuie să fie definit pe baza unor criterii etnice ori lingvistice (nu se poate produce nici o separare în interiorul unui teritoriu omogen din punct de vedere etnic sau lingvistic și nu poate exista nici un teritoriu ce ar include oameni cu origini etnice sau limbi diferite și care și-ar defini identitatea pe baza unor criterii pur culturale).
Dacă se întâmplă astfel și fostul imperiul sovietic s-ar dezintegra într-o conglomerare de sute de teritorii, regiuni și orașe independente, excepțiile devin covârșitoare, încât dinamica liberatoare a secesiunilor va câștiga îndeajuns de multă energie pentru a pune în mișcare o revoluție capitalistă și va scuti Europa estică de dezamăgirile economice ale etatismului asistențial și de pretențiile umilitoare ale hegemoniei apusene.
Dacă dezintegrarea imperiului sovietic urmează acest scenariu, acest tip de evoluții va avea, de asemenea, repercursiuni directe și imediate asupra politicilor interne apusene. Apariția unui mănunchi de „Hong Kong”-uri și „Singapore”-uri est-europene și imitarea succesului lor de către teritoriile învecinate ar atrage rapid cantități substanțiale de capital și de talent antreprenorial vest-european. Această mișcare a capitalului și a abilității ar agrava stagnarea statelor asistențiale apusene. Confruntate cu crize economice și fiscale în creștere, statele vest europene ar fi forțate să înceapă de-socializarea, de-reglementarea și scăderea taxelor în propriile economii. În plus, încurajate de evoluția Estului și urmărind propria eliberare de sub opresiunea și exploatarea practicată de statele centrale proprii, forțele secesioniste apusene ar fi întărite – printre ele, cea a irlandezilor, scoțienilor și galilor în Marea Britanie, a flamanzilor în Belgia, a bascilor și catalanilor în Spania și a tirolezilor din sud în Italia, pentru a menționa doar câteva.
În loc să contribuie indirect la formarea unei Europe integrate politic – idealul consensului statelor asistențiale apusene – dezintegrarea imperiului sovietic poate deveni primul pas decisiv în direcția unui ideal clasic-liberal fundamental diferit, aproape complet uitat, cu privire la o Europă unită: o Europă a sutelor de țări, regiuni și cantoane distincte și a miilor de orașe libere independente, precum „ciudățeniile” actuale numite Monaco, St. Marino și Andorra; o Europă cu posibilități mult sporite de migrație justificată economic și cu state liberale de mici dimensiuni; o Europă ce este integrată prin schimb liber și o monedă-marfă internațională, precum aurul.
XIV.
Par să fie slabe șanse, în prezent, ca socialismul est-european să fie înlocuit de orice altceva decât de etatismul apusean paternalist și de un cartel statal, dominat de Occident, structurat pe criterii ierarhice, de reglementare a migrației, comerțului și monedei discreționare. Partizanul liberalismului clasic are negreșit o șansă mai mare ca niciodată de a schimba tot acest sistem, cu condiția de suplinire a înclinației sale pro-comerț liber și pro-imigrație liberă cu o susținere fermă a dreptului la secesiune.
Aceasta nu va contribui prea mult la resuscitarea liberalismului în Occident – cu toate că, în mod sigur, îi va spori popularitatea, dacă se va sublinia că mult-temutul „drept la imigrația liberă” și-a găsit întotdeauna o limitare naturală în dreptul celorlalți oameni la secesiune și în dreptul oricărui teritoriu segregat de a-și stabili propriile norme de acceptare. În Europa de Est, acolo unde secesiunea mocnește, unde legitimitatea statului este scăzută, iar teama față de reînnoirea unei hegemonii străine, mare, susținătorul liberalismului clasic, furnizând oamenilor un motiv etic și rațional pentru dorințele lor secesioniste, în majoritate nearticulate, și prezentând viziunea liberală a unei Europe unificate, se poate cu ușurință plasa în avangarda politicilor post-comuniste și astfel să ajute la renașterea unei mișcări clasic-liberale de masă.
* Apărut sub titlul „The Economic and Political Rationale for European Secessionism” în Secession, State & Liberty, p. 191-223, David Gordon, ed., Transaction Publishers, New Brunswick, New Jersey, 1998.
Translated into Romanian and e-published with the author’s permission.
© 2005, Institutul Ludwig von Mises – România pentru versiunea în limba română.
[1] Conform unor cercetări recent întreprinse în Uniunea Sovietică, mai mult de 30 de procente din populație, adică aproape 100 de milioane, și-au exprimat dorința de a emigra.
[2] Absența democrației (a alegerilor multi-partide) nu are, de fapt, nimic esențial în comun cu situația deplorabilă a socialismului. În mod clar, nu principiul de selectare a politicienilor a fost acela ce a produs ineficiențele socialismului, ci politica și luarea deciziei politice în sine sunt responsabile. În condițiile unor factori de producție socializați, fiecare decizie necesită asentimentul colectiv. Pentru producătorul individual este lipsită de importanță modalitatea prin care sunt aleși cei ce își dau acordul. Ce contează pentru el este doar faptul că această permisiune trebuie căutată. Cât timp durează această stare de lucruri, stimulentul producătorilor de a obține ceva este redus, iar sărăcirea va continua. Opusul socialismului este, așadar, nu democrația, ci proprietatea privată și capitalismul, ca ordine socială clădită pe recunoașterea proprietății private. Proprietatea privată este tot atât de incompatibilă cu democrația, pe cât este cu orice altă formă de guvernare politică. Proprietatea privată presupune o societate complet de-politizată sau, cu cuvintele lui Marx, o anarhie a producției, în care nu guvernează nimeni, iar toate relațiile între producători sunt voluntare, prin urmare, reciproc avantajoase.
[3] Este elocvent pentru calitatea manualelor americane ce tratează subiectul analizei comparative a sistemelor economice faptul că majoritatea nici măcar nu menționează cuvântul „migrație” și „limite ale migrației” în index și cu greu găsești vreunul care să acorde o atenție sistematică fluxului internațional al populației. De la această eroare fundamentală este doar un pas până la concluziile trase înainte de 1989, perverse precum cea a lui Paul Samuelson și a altor „experți” mai puțin cunoscuți, că dezvoltarea economică a Uniunii Sovietice și a Europei de răsărit a fost, în general, o reușită – în tot acest răstimp nici un stat din Europa de est nu a acordat poporului său dreptul la libera emigrare, cererile de acordare a permiselor de emigrare erau văzute ca infracțiuni ce merită să fie pedepsite, iar indivizii ce încercau să iasă se confruntau cu amenințarea foarte reală de a fi împușcați fără milă.
[4] Cazul Germaniei de Est este din nou sugestiv. Înainte de construirea Zidului, ieșeau mai mult de 1000 de persoane pe zi. În vara lui 1989, când Ungaria socialistă începea să-și deschidă granițele cu Austria, și o dată cu dărâmarea Zidului din Berlin pe 9 noiembrie 1989, fluxul de emigranți est-germani a crescut rapid la mai mult de 2000 de persoane zilnic.
[5] Cu toate că o politică de tipul „privatizare completă – schimb liber – renunțare la impozitare” nu poate crea bogăție dintr-un moment în altul, ea produce instantaneu un motiv de a nu mai emigra. Chiar dacă ratele salariale în Europa occidentală ar rămâne mai mari pe moment (datorită acumulării trecute superioare a capitalului), producția viitoare ar deveni mai puțin costisitoare decât în economiile accentuat impozitate și reglementate din Europa occidentală. Alegând, în schimb, o politică de reducere graduală a sectorului de stat de la aproape 100% la nivelul Europei occidentale (unde cheltuielile de stat totale, inclusiv plățile legate de asigurările sociale, ajung în general la aproximativ 50 de procente din PNB), valul emigrației actuale poate fi într-o oarecare măsură diminuat, dar migrația spre vest va deveni permanentă, din moment ce nivelul veniturilor prezente și al celor viitoare din Europa de vest se va menține superior celui din est. O dată în plus, acest lucru este cel mai bine exemplificat de Germania. De la unificarea monetară din 2 iulie 1990 și încorporarea estului de către Germania Federală pe 2 octombrie 1990, numărul emigranților a scăzut, așa cum se anticipase. Cu toate acestea, întrucât sectorul de stat în fosta Germanie de Est a rămas mult mai extins decât cel din vest (în decursul unui an de privatizare, doar 700 din cele 9000 de „unități productive” est-germane au fost privatizate, în timp ce structura de impozitare și de reglementare vestică a fost cu totul exportată către est), până în prezent, emigrația din est către vest a continuat la o rată de mai mult de 500 de persoane zilnic.
[6] Aceasta duce la efecte perverse, ca în cazul lui Troțki – un ucigaș și un jefuitor ce fugea de un altul, și mai puternic decât el – care a găsit adăpost în occident mai ușor decât oameni ce nu au alt motiv de a emigra decât acela de a scăpa de ucigași și de spoliatori.
[7] Încă și mai spectaculoasă a fost creșterea în unele țări mai mici. Pe parcursul aceleiași perioade, populația Elveției a sporit cu aproape 30 de procente, iar cea a Olandei, cu mai mult de 40 de procente.
[8] Performanța Germaniei Federale a fost depășită de cea a Elveției. Cu un procent mai ridicat de străini – mai mult de 15% — decât oricare altă țară, la mijlocul anilor ’60 Elveția a câștigat statutul de cea mai prosperă țară din lume.
[9] În 1938, în toate marile țări – Germania, Marea Britanie, Franța și Italia – cheltuielile statului ca procent din PNB au sporit de mai mult de două ori, comparativ cu nivelul lor de dinainte de primul război mondial (de la aproximativ 15% la undeva între 30-40%).
[10] La începutul anilor ’70, ocuparea în sectorul agricol a scăzut la 15 procente în Italia, la 13 procente în Franța și 7 procente în Germania Federală. Veniturile per capita, până la sfârșitul anilor ’60, crescuseră în medie cu 5% pe an.
[11] În Italia, cheltuielile totale ale statului ca procent din PNB au fost de 35% în 1938 și de aproximativ 40% în 1947. Ele au tot scăzut de la acest nivel până la sfârșitul anilor ’50, la mai puțin de 30%, pentru a începe din nou să crească, atingând la sfârșitul anilor ’60 nivelul de dinainte de al doilea război mondial și depășind 50% la mijlocul anilor ’70. În Germania, procentul s-a menținut la aproape 40% în 1938 și la mai puțin de 30% în 1950. Pe la mijlocul anilor ’60, a sporit din nou la nivelul atins înainte de cel de-al doilea război mondial, pentru ca la sfârșitul anilor ’70 să atingă 50%. În Franța, procentul cheltuielilor totale ale statului în PNB a fost de 30% în 1938, 38% în 1947, și mai mult de 40% în 1956. A scăzut ușor apoi, nu a depășit până la sfârșitul anilor ’70 nivelul din 1956, pentru a atinge borna de 50% la începutul anilor ’80. Putem compara această evoluție cu cea a Marii Britanii, una dintre cele mai puțin performante economii occidentale postbelice: 29% în 1938, 36% în 1948, o scădere la 32% în 1955, iar apoi o creștere neîntreruptă, atingând 40% la mijlocul anilor ’60 și 50%, zece ani mai târziu. La celălalt pol, Elveția, cea mai înfloritoare țară a Europei, arată un 24% în 1938, 25% în 1948, 20% în 1950, un nivel scăzut de 17% în 1956, din nou 20% la mijlocul anilor ’60, și nu va reveni la nivelul antebelic până la mijlocul anilor ’70.
[12] Acest colaps ar veni încă și mai devreme dacă imigranților est-europeni li s-ar acorda dreptul la vot, cum mulți dintre ei sunt ignoranți din punct de vedere economic, petrecându-și viața sub un socialism dezvoltat și având ideile etatist-paternaliste înfipte bine în configurația lor mentală.
[13] Reformele din Italia și Germania au avut loc în pofida înfrângerii militare și a ocupării și au fost conduse, în general, în ciuda și protejat față de opinia publică predominantă, cu înclinații stângiste. Influența temporară a lui Luigi Einaudi nu s-a datorat tăriei suportului său politic, ci faptului că el reprezenta o departajare netă de fascism și o revenire la burghezia pre-fascistă comercială nord-italiană. Deja recunoscut în calitate de economist și politician, Einaudi s-a retras din viața publică după preluarea puterii de către fasciști și a petrecut ultimii ani ai epocii fasciste exilat în Elveția. Ludwig Erhard, nemânjit de vreo asociere cu național-socialiștii, totuși fără nici un nume sau putere politică pe care să se bazeze, a fost de fapt numit în poziția sa economic atotputernică de către forțele militare de ocupație. El a introdus pachetul inițial de reforme prin ordin administrativ, fără a fi controlat sau constrâns de nici o procedură democratică. În mod similar, influența lui Jacques Rueff nu s-a sprijinit pe un fundament politic, ci s-a datorat legăturii sale personale cu de Gaulle și puterilor potențate pe care acesta din urmă le crease pentru președinția sa sub constituția celei de-a cincea Republici.
[14] În Elveția, partidele socialiste se bucurau într-o mai mică măsură de sprijin din partea populației – în general în jurul a 25 de procente – și situația a rămas astfel.
[15] Reprezentativ pentru opinia publică predominant etatist-socialistă este faptul că însăși Uniunea Creștin Democrată conservatoare, nou-înființată în Germania Federală, susținea în programul său Ahlen din 1947 că „sistemul economic capitalist nu a apreciat cum se cuvine interesele vitale ale poporului german legate de stat și societate” și cerea, în consecință, politici de socializare pe scară largă.
[16] Cel mai bun indicator pentru uniformizarea ideologică ce a avut loc pe tot cuprinsul Europei occidentale este declinul partidelor comuniste și ridicarea simultană a partidelor socialiste și a celor social-democrate. Ca și în Germania Federală, după o reprezentare relativ puternică în perioada imediat următoare celui de-al doilea război mondial, partidele comuniste din Austria, Elveția, Beldia, Olanda și din țările scandinave au fost rapid reduse la dimensiuni nesemnificative. În Portugalia și Spania post-dictatorială, evoluția a fost asemănătoare. În Franța, declinul sistematic al partidului comunist a început la sfârșitul anilor ’50; în Italia, a debutat pe parcursul anilor ’70, pentru ca anii ’80 să aducă demistificarea Partidului Laburist din Marea Britanie. Cu toate acestea, popularitatea aripei social-democratice, reformate a mișcării socialiste treptat a sporit; iar de-a lungul anilor ’70 și ’80, partidele social-democratice au atins culmea puterii pentru prima dată nu numai în Germania, dar și în Austria, Spania, Portugalia, Grecia și Franța.
[17] Vezi nota 5 de mai sus.
[18] Vezi nota 2 de mai sus.
[19] Cu titlu de comparație, angajarea totală în sectorul de stat în Europa occidentală atinge în general 5 până la 10% din populație. În Europa de răsărit, circa 15% din populație erau membri ai partidului comunist.
[20] Germania, de pildă, pe parcursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XVII-lea, era formată din 234 țări independente, 51 de orașe libere și aproape 1500 de proprietăți seniorale independente. La începutul secolului al XIX-lea, numărul teritoriilor independente a scăzut sub 50.
[21] Cu toate că nu fără greșeli referitoare la politicile lor de liber-schimb, Elveția și mai redusul Lichtenstein oferă o excelentă ilustrare a acestui fapt.
[22] Să luăm exemplul unui proprietar de pământ ca cel mai redus imaginabil teritoriu independent. Prin participarea la schimbul liber, nimic nu-l împiedică pe acest proprietar să devină cel mai bogat om de pe pământ. Existența oricărui individ bogat aiurea este o dovadă grăitoare a acestui adevăr elementar. Pe de altă parte, dacă proprietarul nostru decide – în mod voluntar, din moment ce este singura persoană implicată – că dorește să renunțe la orice schimb inter-teritorial, urmarea va fi o sărăcie lucie. Faptul că pustnicii sunt practic inexistenți ilustrează ideea că costurile protecționismului devin tot mai prohibitive, cu cât piața internă este mai redusă.
[23] Este evident posibil – stau mărturie țările Europei occidentale – ca guvernele centrale ale unor teritorii largi cu milioane de cetățeni să perceapă impozite asupra propriilor economii în valoare de jumătate ori chiar mai mult din produsul intern. Este în egală măsură posibil ca aceste conduceri centrale să meargă atât de departe, încât să exproprieze aproape întreaga proprietate privată – de data aceasta, trecutul comunist al Europei răsăritene depune mărturie. Spre deosebire de aceste două situații, este dificil să ne imaginăm cum un tată își poate taxa fiul, sau un primar, populația satului, în aceeași măsură, fără a provoca proteste sau emigrare. Într-adevăr, datorită mărimii limitate a teritoriilor implicate, precum și a existenței unei multitudini de alte gospodării sau sate independente, chiar regimurile de sclavie personală tind să fie mai puțin spoliatoare pentru supușii săi decât proprietatea sclavagistă a statului central de mari dimensiuni, caracteristică fostei Uniuni Sovietice. Uciderea sclavilor personali, ca formă ultimă a dezintegrării economice, a fost rară în sistemele de sclavie personală. În Uniunea Sovietică, aceasta a avut loc pe scară largă, cu mai multe milioane de incidente. De asemenea, speranța de viață a sclavilor personali a sporit, paralel cu tendința generală. În Uniunea Sovietică a scăzut în ultimele decenii, chiar exceptând milioanele de tragedii.
[24] În lumina acestor precizări referitoare la relația dialectică dintre integrarea politică și cea economică, o mare parte din istoria modernă a Europei poate fi diferit interpretată. În primul rând, afirmația că dezintegrarea politică și integrarea economică nu sunt numai compatibile, ci pozitiv corelate este pusă în evidență de faptul că prima înflorire a capitalismului a avut loc în condițiile unei puteri politice puternic descentralizate: în nordul Italiei și în sudul Germaniei. În al doilea rând, că procesul integrării politice (expansiunea teritorială) nu îngrădește în mod necesar integrarea economică, ci în realitate o poate promova, atâta timp cât presupune cucerirea teritorială a unor guvernări mai puțin liberale de către unele mai liberale, este ilustrat de faptul că Revoluția Industrială modernă a avut loc în Anglia și Franța centralizate. Iar în al treilea rând, ideea că integrarea politică duce la dezintegrare economică cu cât procesul de concentrare teritorială se apropie de sfârșit este evidențiată prin aceea că liberalismul, odinioară dominant, a fost înlocuit treptat de un etatism paternalist tot mai accentuat, începând cu ultima treime a secolului al XIX-lea. Procesul de concentrare în interiorul Europei a ajuns la un final, o dată cu unificarea politică a Italiei și Germaniei – și chiar de la sfârșitul primului război mondial și, mai cu seamă, de la al doilea război mondial – de când Statele Unite s-au instituit ca putere dominantă militar, hegemonică asupra Europei occidentale (și a majorității restului lumii) și și-au făcut obiectiv principal al politicii externe din prezervarea status quo-ului teritorial.
[25] Conducerea centrală a Iugoslaviei a fost încurajată să se implice în aceste măsuri, mai degrabă drastice, de către proclamațiile anti-secesioniste ale conducerilor Comunității Europene și Statelor Unite. Acceptarea legitimității actelor de secesiune de către guvernele statelor occidentale – în Iugoslavia, pentru Slovenia și Croația, ca și în cazul statelor baltice cu Uniunea Sovietică – a venit întotdeauna după ce realitatea (oricât de neplăcută ar fi) nu mai putea fi trecută cu vederea.
