Traducere de Dan Cristian Comănescu *
Planul acestui articol este următorul: mai întâi, voi prezenta o serie de teze care constituie nucleul dur al teoriei marxiste a istoriei. Afirm că fiecare dintre ele este esențialmente corectă. Apoi, voi arăta cum derivă marxismul aceste teze adevărate pornind de la un punct de plecare greșit. În fine, îmi propun să demonstrez că libertarianismul austriac, în tradiția Mises-Rothbard, poate oferi o expilcație corectă, dar categoric diferită, a validității lor.
Să începem cu nucleul dur al sistemului de credințe marxist: [1]
(1) “Istoria omenirii este istoria luptelor de clasă.” [2] Este istoria luptelor dintre o clasă stăpânitoare, relativ puțin numeroasă și clasa mai numeroasă a celor exploatați. Forma primară de exploatare este economică: Clasa exploatatoare expropriază parte din producția celor exploatați, sau, în termeni marxiști, “își însușește plus-produsul social” și-l utilizează pentru a-și satisface propriile nevoi de consum.
(2) Clasa stăpânitoare este unificată de interesul ei comun pentru menținerea poziției exploatatoare pe care o ocupă și pentru maximizarea plus-produsului care-i revine din exploatare. Ea nu abandonează niciodată deliberat puterea sau venitul rezultate din exploatare. Din contra, orice pierderi de putere sau venit trebuie să-i fie impuse prin lupte, al căror rezultat depinde, în ultimă instanță, de conștiința de clasă a celor exploatați, i.e., de măsura în care exploatații sunt sau nu conștienți de propriul lor statut și se aliază sau nu cu alți membrii ai clasei din care fac parte, în opoziție comună față de exploatare.
(3) Dominația de clasă se manifestă, în primul rând, prin aranjamente specifice privitoare la acordarea drepturilor de proprietate, sau, în termeni marxiști, prin “relații de producție” specifice. În scopul de a proteja aceste aranjamente sau relații de producție, clasa stăpânitoare formează și controlează statul, ca aparat de constrângere și coerciție. Statul protejază și stimulează reproducerea unei anumite structuri de clasă, prin administrarea unei “justiții de clasă” și prin acordarea de asistență activității de producere și întreținere a unei suprastructuri ideologice, menite să legitimeze domnia intereselor de clasă (class rule).
(4) Din punct de vedere intern, procesul competitiv, în cadrul clasei dominante, generează o tendință de concentrare și centralizare crescândă. Un sistem multipolar de exploatare este înlocuit, treptat, de unul oligarhic și monopolist. Tot mai puține centre de exploatare rămân active, iar cele care rămân sunt tot mai integrate într-o ordine ierarhică. Iar din punct de vedere extern, i.e. internațional, acest proces intern de centralizare (tot mai intens pe măsură ce avansează) duce la războaie imperialiste interstatale și la expansiunea teritorială a stăpânirii exploatatoare.
(5) În fine, atunci când centralizarea și expansiunea stăpânirii exploatatoare se apropie treptat de limita ultimă a dominației mondiale, dominația de clasă devine, treptat, incompatibilă cu dezvoltarea și ameliorarea în continuare a “forțelor de producție”. Stagnarea economică și crizele devin tot mai caracteristice și se crează “condițiile obiective” pentru apariția unei conștiințe de clasă revoluționare a celor exploatați. Situația devine propice pentru instituirea unei societăți fără clase, pentru “dispariția statului”, “înlocuirea guvernării omului de către om prin administrarea lucrurilor” [3] și, ca rezultat al acestora, pentru o prosperitate economică nemaiauzită.
Toate acestea pot fi justificate în mod ireproșabil, după cum voi arăta. Din nefericire însă, marxismul, care le admite pe toate, a contribuit mai mult decât oricare alt sistem ideologic la discreditarea lor, derivându-le dintr-o teorie a exploatării de o absurditate flagrantă.
În ce constă teoria marxistă a exploatării? După Marx, sistemele sociale precapitaliste, ca sclavagismul și feudalismul, sunt caracterizate prin exploatare. Până aici, nimic de obiectat. Într-adevăr, în ultimă instanță sclavul nu este un muncitor liber și nu se poate spune despre el că are de câștigat de pe urma faptului că este sclav. Mai curând, sclav fiind, el își vede utilitatea diminuată pe seama unei creșteri a avuției apropriate de stăpânul de sclavi. Interesele sclavului și cele ale stăpânului de sclavi sunt, într-adevăr, antagoniste. Același lucru se poate spune și despre interesele seniorului feudal: el extrage o rentă de la țăranul care muncește un pământ care, potrivit principiului de “homesteading” <conform căruia “aproprierea originară” constă în “amestecarea muncii cu pământul” (Locke) sau, mai general, în “stabilirea unei legături obiective, intersubiectiv recognoscibile, între sine și resursa fizică apropriată, înainte ca altcineva să fi făcut acest lucru” (Hoppe)>, îi aparține lui însuși (i.e. țăranului). Câștigurile seniorului sunt pierderile țăranului. Mai mult, faptul că atât sclavia cât și feudalismul obstrucționează, într-adevăr, dezvoltarea forțelor de producție este, de asemenea, indiscutabil. Nici sclavul, nici iobagul nu vor fi atât de productivi cum ar fi în absența sclaviei sau a iobăgiei.
Dar ideea autentic marxistă este că în esență nimic nu se schimbă cu privire la exploatare nici în regim capitalist, i.e., dacă sclavul devine muncitor liber, sau dacă țăranul decide să lucreze pământul apropriat prin “homesteading” de un altul, plătind o rentă în schimbul permisiunii de a face aceasta. Desigur, Marx, în faimosul capitol 24 din primul volum al Capitalului, intitulat “Așa numita acumulare primitivă”, oferă o perspectivă istorică asupra apariției capitalismului, care subliniază faptul că mare — dacă nu chiar cea mai mare — parte din proprietatea capitalistă inițială a rezultat din jaf, împrejmuire și cucerire. Similar, în capitolul 25, despre “Teoria modernă a colonialismului”, este puternic reliefat rolul forței și al violenței în exportarea capitalismului în ceea ce am numi noi azi Lumea a treia. Putem admite că toate acestea sunt, în general, corecte și că, în măsura în care sunt, nu se poate ridica nici o obiecție în calea aprecierii unui asemenea capitalism drept exploatator. Însă nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că Marx recurge aici la un truc. Angajându-se în investigații istorice, menite să stârnească indignarea cititorului față de brutalitățile subiacente formării multor averi capitaliste, el ocolește, de fapt, problema pe care pretinde că o elucidează. El abate atenția de la faptul că teza lui este, în fond, una cu totul diferită: anume că și în cazul în care n-am avea decât capitalism așa-zicând “curat”, i.e., unul în care aproprierea inițială a capitalului n-ar rezulta decât din “homesteading”, muncă și economii, capitalistul care ar angaja mână de lucru, pentru a o utiliza în combinație cu capitalul său, încă ar fi angrenat în exploatare. Într-adevăr, Marx considera dovada acestei teze ca pe cea mai importantă contribuție a sa la analiza economică.
Care este, așadar, demonstrația furnizată de el pentru a stabili caracterul exploatator al capitalismului curat?
Ea constă din observația că prețurile factorilor de producție, în particular salariile plătite de către capitalist muncitorilor, nu epuizează prețurile de vânzare ale produselor finale. Muncitorul, de pildă, primește un salariu care reprezintă bunuri de consum ce pot fi produse în trei zile, dar el muncește efectiv cinci zile pentru acest salariu, producând bunuri de consum al căror volum depășește remunerația pe care a primit-o. Produsul celor două zile suplimentare, “plusvaloarea” din terminologia marxistă, este apropriat de capitalist. De aceea, conchide Marx, există exploatare. [4]
Ce este greșit în această analiză? [5] Răspunsul devine evident îndată ce întrebăm cum este cu putință ca muncitorul să consimtă unui astfel de târg? El consimte deoarece salariul său reprezintă bunuri prezente — în vreme ce prestațiile sale în muncă reprezintă bunuri viitoare — și el preferă bunurile prezente celor viitoare. La urma urmelor, nimic nu-l împiedică să se hotărască să nu-și mai vândă prestațiile capitalistului și să culeagă el însuși “întreaga valoare” a produsului său. Dar aceasta ar însemna, desigur, că ar avea mai mult de așteptat până când să dispună de vreun bun de consum. Vânzându-și prestațiile-muncă el demonstrează că preferă o cantitate mai mică de bunuri de consum acum, decât una posibil mai mare, cândva în viitor. Pe de altă parte, ce-l determină pe capitalist să cadă la înțelegere cu muncitorul? De ce ar dori el să-i furnizeze muncitorului bunuri prezente (bani) în schimbul unor servicii care vor rodi abia mai târziu? Evident, el n-ar dori să se despartă, de pildă, de $100 acum, pentru a primi îndărăt, peste un an, aceeași sumă. În cazul acesta, de ce să nu păstreze banii vreme de un an, beneficiind astfel de avantajul suplimentar de a dispune efectiv de ei, pe toată această durată? Altminteri, el trebuie să anticipeze că va primi mai mult decât $100 în viitor, pentru a renunța la $100 acum, sub forma salariilor plătite muncitorului. El trebuie să anticipeze că va câștiga un profit, sau, mai riguros, că va încasa o dobândă. El este constrâns și în alt fel de preferința de timp, i.e., de faptul că un actor preferă invariabil bunurile prezente celor viitoare. Într-adevăr, dacă oricine poate să obțină o sumă mai mare în viitor, sacrificând una mai mică în prezent, de ce nu se angrenează capitalistul în economii și mai mari decât cele în care este efectiv angrenat? De ce nu angajază el și mai mulți muncitori decât o face, dacă fiecare dintre ei promite culegerea unui venit-dobândă adițional? Din nou, răspunsul ar trebui să fie evident: deoarece capitalistul este și el un consumator, și nu poate depăși această condiție. Volumul economiilor și investițiilor sale este limitat de necesitatea ca și el, asemenea muncitorului, să dispună de o cantitate de bunuri prezente, “suficient de mare pentru a asigura satisfacția tuturor acelor dorințe a căror satisfacere în intervalul de așteptare este considerată mai urgentă decât avantajele pe care le-ar furniza o și mai mare prelungire a perioadei de producție.” [6]
Ceea ce este greșit, așadar, în teoria marxistă a exploatării, ține de împrejurarea că Marx nu înțelegea fenomenul preferinței de timp, o categorie universală a acțiunii umane.[7] Faptul că muncitorul nu-și însușește “valoarea sa întreagă” nu are nimic de-a face cu exploatarea, ci reflectă doar faptul că posibilitatea de a schimba bunuri viitoare pe bunuri prezente nu este accesibilă omului, decât cu prețul unui “discount”. În contrast cu situația sclavului și a stăpânului de sclavi, unde ultimul beneficiază în dauna celui dintâi, relația dintre muncitorul liber și capitalist este una mutual benefică. Muncitorul acceptă înțelegerea deoarece, dată fiindu-i preferința de timp, preferă o cantitate mai mică de bunuri prezente uneia mai mari de bunuri viitoare. Iar capitalistul cade la învoială deoarece, dată fiindu-i preferința de timp, el are o ierarhie inversată, preferând o cantitate mai mare de bunuri în viitor, uneia mai mici în prezent. Interesele lor nu sunt antagonice, ci se armonizează. Fără anticiparea unui venit-dobândă de către capitalist, muncitorul s-ar afla într-o situație mai proastă, fiind silit să aștepte mai mult decât dorește; și fără preferința muncitorului pentru bunuri prezente, capitalistul s-ar afla într-o situație mai proastă, fiind silit să recurgă la metode de producție mai puțin consumatoare de timp și mai puțin eficiente decât cele pe care dorește să le adopte. Nici ideea că sistemul salarial capitalist poate fi privit ca un impediment în calea dezvoltării forțelor de producție, după cum susține Marx, nu este adevărată. Dacă muncitorului nu i s-ar permite să-și vândă prestațiile-muncă, și capitalistului să le cumpere, producția nu ar fi sporită ci diminuată, deoarece ar fi condamnată la procese corespunzătoare unor nivele de acumulare a capitalului relativ mai reduse.
Într-un sistem socializat de producție, în ciuda proclamațiilor lui Marx, dezvoltarea forțelor de producție n-ar atinge noi culmi, ci s-ar prăbuși dramatic.[8] Într-adevăr, acumularea capitalului trebuie, evident, să rezulte din deciziile unor anumiți indivizi, luate în anumite puncte din timp și spațiu, de a se angaja în homesteading, producție și/sau economisire. De fiecare dată, asemenea decizii rezultă din anticiparea faptului că vor determina un spor al producției de bunuri viitoare. Valoarea pe care o atribuie un actor capitalului său reflectă toate veniturile viitoare anticipate de pe urma cooperării sale (a capitalului) la procesul de producție, scontate (“discounted”) prin rata preferinței sale de timp. Dacă, așa cum stau lucrurile în cazul factorilor de producție aflați în proprietate colectivă, unui actor i se retrage controlul exclusiv asupra capitalului pe care l-a acumulat, așadar și asupra venitului viitor derivabil din utilizarea lui, acordându-se, în schimb, un control parțial (asupra capitalului) unor non-homesteaderi, non-producători și non-economisitori, valoarea pentru actor a venitului anticipat, așadar și a bunurilor de capital, scade. Rata efectivă a preferinței sale de timp va crește. Rezultatul va fi mai puțină apropriere prin homesteading a resurselor a căror raritate este recunoscută, și mai puține economii destinate menținerii bunurilor de capital existente și producției altora noi. Perioada de producție (dimensiunea temporală a structurii de producție) va fi scurtată și de aici va rezulta o relativă sărăcire.
Dacă teoria marxistă a exploatării capitaliste și ideile lui Marx privitoare la modul de a pune capăt exploatării și de a institui prosperitatea universală, sunt false până la ridicol, este limpede că orice teorie a istoriei derivabilă din ele trebuie să fie, de asemenea, falsă. Sau, dacă este adevărată, este fundamentată incorect. Voi schița, în continuare, în maniera cea mai succintă cu putință, teoria corectă — “austriacă”, misesiană-rothbardiană — a exploatării; voi oferi o schiță explicativă a felului cum această teorie poate fundamenta teoria istorică a luptelor de clasă; și voi sublinia, pe parcurs, unele diferențe cheie între această teorie a claselor și cea marxistă, indicând totodată și unele afinități intelectuale între libertarianismul austriac și marxism, datorate convingerii comune că, într-adevăr, există ceva de felul exploatării și al clasei stăpânitoare.[9]
Punctul de plecare al teoriei austriece a exploatării este simplu și evident, așa cum se cuvine. De fapt, el a fost deja atins în analiza teoriei marxiste: Într-adevăr exploatarea caracteriza relația dintre sclav și stăpânul de sclavi și pe aceea dintre șerb și seniorul feudal. Însă nici un fel de exploatare nu a putut fi detectată în cadrul capitalismului curat. Care este diferența de principiu dintre cele două cazuri? Răspunsul este: recunoașterea sau ne-recunoașterea principiului de homesteading. În regim feudal, țăranul este exploatat deoarece nu-i revine controlul exclusiv al pământului pe care și-l apropriază, conform principiului de homesteading; iar sclavul este exploatat deoarece nu-i revine controlul exclusiv asupra propriului său corp, care i se cuvine conform aceluiași principiu. Dacă, prin contrast, fiecare individ deține dreptul de control exclusiv asupra corpului său (așadar, este un muncitor liber) și acționează conform principiului de homesteading, atunci exploatarea este exclusă. Este, din punct de vedere logic, absurd să se afirme că o persoană care își apropriază prin homesteading bunuri care n-au fost dinainte apropriate de nimeni altcineva și. e., care stabilește o legătură obiectivă între sine și anumite resurse fizice, înainte ca altcineva să fi făcut acest lucruț, sau care întrebuințează asemenea bunuri pentru a produce bunuri viitoare, sau care economisește bunuri deja apropriate sau produse, în scopul de a spori oferta viitoare de bunuri, ar putea, prin aceasta, să exploateze pe cineva. Nimănui nu i s-a luat nimic; de fapt, procedând astfel au fost create bunuri adiționale și.e., în termeni mai riguros economici, a fost creată “utilitate” adițională prin recunoașterea unor noi “rarități” și/sau, transformarea “fondului” de resurse rare existentț. Și ar fi la fel de absurd să se susțină că vreo înțelegere între mai mulți homesteaderi, economisitori și producători, privitoare la bunurile și serviciile lor, apropriate prin mijloace non-exploatatoare, ar putea, în aceste condiții, conține vreo fraudă. În schimb, suntem confruntați cu exploatarea ori de câte ori survine vreo deviere de la principiul de homesteading. Avem de a face cu exploatarea ori de câte ori o persoană își însușește nepedepsită controlul, parțial sau deplin, asupra resurselor rare pe care nu le-a dobândit prin homesteading, economisire, sau producție, și nici nu le-a obținut prin mijloace contactuale, de la un producător-posesor precedent. Exploatarea este exproprierea homesteaderilor, producătorilor și economisitorilor, de către non-homesteaderi, non-producători, non-economisitori și non-contractori nou veniți. Este exproprierea persoanelor ale căror titluri de proprietate se întemeiază pe muncă și contract, de către persoanele ale căror pretenții sunt derivate din vorbe goale și care nesocotesc munca și contractele altora.[10]
Inutil de adăugat, exploatarea astfel definită este parte integrantă a întregii istorii umane. Un om își poate poate agonisi și spori averea fie prin homesteading, producție, economisire și contractare, fie prin expropriere a homesteaderilor, producătorilor, economisitorilor și contractorilor. Alte căi nu există. Omenirea le cunoaște, natural, pe amândouă. Alături de homesteading, producție și contractare, au existat permanent achiziții de proprietate prin mijloace non-productive și non-contractuale. Și, pe firul evoluției economice, după cum producătorii și contractorii pot alcătui firme, întreprinderi și corporații, tot astfel se pot coaliza și exploatatorii în întreprinderi exploatatoare de mare anvergură, guverne și state. Clasa stăpânitoare (care poate fi, la rândul ei, stratificată intern) este inițial compusă din membrii unei astfel de firme exploatatoare. Și, îndată ce clasa stăpânitoare controlează un teritoriu dat, angajându-se în exproprierea resurselor economice ale unei clase de producători exploatați, pivotul întregii istorii devine, într-adevăr, lupta dintre exploatatori și exploatați. Așadar, istoria povestită corect este, în esență, istoria victoriilor și înfrângerilor stăpânitorilor, în tentativa lor de maximizare a veniturilor apropriate prin exploatare și, respectiv, ale victimelor stăpânirii, în tentativele lor de a stăvili și inversa această tendință. Aceasta este pespectiva istorică asupra căreia austriecii și marxiștii sunt de acord și explicația existenței unei semnificative afinități intelectuale între cercetările istorice austriece și cele marxiste. Ambele curente resping o istoriografie care nu recunoaște decât acțiuni sau interacțiuni, situându-le, moral și economic, toate pe picior de egalitate; și ambele resping o istoriografie care, în loc de a adopta o asemenea poziție, neutră din punct de vedere valoric, consideră că propriile judecăți de valoare, introduse arbitrar, sunt chemate să servească drept fundal relatărilor istorice. Astfel, istoria trebuie relatată în termeni de libertate și exploatare, parazitism și sărăcire economică, proprietate privată și distrucție a acesteia — altminteri istoria este falsificată.[11]
În vreme ce întreprinderile productive se nasc și pier datorită prezenței sau absenței susținerii lor voluntare, o clasă stăpânitoare nu ajunge niciodată la putere grație unei cereri pentru apariția ei, și nici nu abdică atunci când abdicarea îi este în mod demonstrabil cerută. Nici o sforțare a imaginației nu poate justifica afirmația că homesteaderii, producătorii și contractorii au cerut propria lor expropriere. Ei trebuie siliți să o accepte, și această coerciție dovedește concludent că fima exploatatoare nu răspunde câtuși de puțin unei cereri. De asemenea, nu putem afirma nici că o clasă exploatatoare poate fi eliminată prin sistarea tranzacțiilor cu ea, i.e., așa cum poate fi eliminată o întreprindere productivă. Într-adevăr, clasa stăpânitoare își obține veniturile prin tranzacții non-productive și non-contractuale, fiind așadar imună la boicoturi. Astfel, elementul care face cu putință afirmarea unei firme exploatatoare — și singurul care îi poate, deopotrivă, provoca sfârșitul, este o anume orientare a opiniei publice, sau, în termeni marxiști, o anumită stare a conștiinței de clasă.
Exploatatorul crează victime, și victimele îi sunt inamici potențiali. În cazul exploatării unui grup de oameni de către un altul, aproximativ la fel de numeros, este posibil ca această rezistență să fie definitiv sfărâmată. Dar forța nu este suficientă pentru a extinde exploatarea asupra unei populații mult mai numeroase decât cea a exploatatorilor. Pentru a-și permite aceasta, o firmă trebuie să câștige și sprijinul opiniei publice. O majoritate a populației trebuie să-i sancționeze acțiunile exploatatoare, acceptându-le ca legitime. Această acceptare se poate situa pe un spectru cuprins între entuziasmul activ și resemnarea pasivă. Dar acceptare trebuie să fie, în măsura în care majoritatea trebuie să abandoneze ideea de a rezista, activ sau pasiv, oricăror tentative de implementare forțată a achizițiilor de proprietate prin mijloace non-productive și non-contractuale. Conștiința de clasă trebuie să fie precară, subdezvoltată și vagă. Numai atâta vreme cât această stare de lucruri durează există loc și pentru prosperitatea firmei exploatatoare, chiar în absența unei cereri efective pentru ea. Numai dacă — și în măsura în care — exploatații și expropriații sfârșesc prin a-și alcătui o idee limpede despre situația în care se află, și se coalizează cu alți membrii ai clasei din care fac parte într-o mișcare ideologică capabilă să dea expresie ideii de societate fără clase, în care orice fel de exploatare este abolită, este cu putință sfărâmarea puterii clasei stăpânitoare. Numai dacă — și în măsura în care — o majoritate a publicului exploatat devine conștient integrată într-o asemenea mișcare — și, ca atare, condamnă orice achiziții de proprietate prin mijloace non-productive și non-contractuale și nu contribuie în mod deliberat cu nimic la succesul lor (nemai punând la socoteală tentativele de a le obstrucționa în mod activ) și își manifestă oprobriul față de oricine s-ar angaja în asemenea acte — este cu putință ofilirea acestei puteri.
Abolirea treptată a asupririi feudale și absolutiste și afirmarea unor societăți tot mai capitaliste în Europa occidentală și în Statele Unite, odată cu creșterea economică și sporul demografic nemaiauzit, a fost rezultatul unei constiințe de clasă tot mai pronunțate printre cei exploatați, care au fost uniți ideologic de doctrinele liberalismului și dreptului natural. Până aici, austriecii și marxiștii sunt de acord.[12] Însă ei nu sunt de acord cu privire la următoarea aserțiune: Răsturnarea acestui proces de liberalizare și nivelul de exploatare mereu sporit în aceste societăți, începând din ultima treime a secolului al XIX-lea și îndeosebi după primul război mondial, sunt rezultatele unei erodări a conștiinței de clasă. De fapt, pentru austrieci, marxismului îi revine o mare parte din vina alimentării acestui proces, prin devierea atenției de la modelul corect al exploatării, axat pe opoziția dintre homesteaderi-producători-economisitori-contractori și non-homesteaderi-producători-economisitori-contractori, către modelul viciat, care opune pe salariați capitaliștilor, tulburând lamentabil apele.[13]
Instituirea unei clase stăpânitoare, împilând una exploatată de multe ori mai numeroasă, prin coerciție și manipularea opiniei publice, i.e., instituirea unei conștiințe de clasă erodate printre exploatați, își găsește expresia fundamentală în crearea unui sistem de drept public, suprapus peste cel privat. Clasa stăpânitoare se distanțează și își protejază poziția dominantă prin adoptarea unei constituții a operațiunilor firmei. Pe de o parte, prin formalizarea operațiunilor interne din cadrul aparatului de stat, ca și a relațiilor acestuia cu populația exploatată, o constituție crează o anumită stabilitate leglă. Cu cât mai multe noțiuni familiare și populare de drept privat vor fi încorporate în dreptul public și constituțional, cu atât va fi creată o opinie publică mai favorabilă. Pe de altă parte, orice constituție și orice legislație publică formalizează de asemenea și statutul privilegiat al clasei stăpânitoare, în raport cu principiul de homesteading. Ea formalizează dreptul reprezentanților statului de a se angaja în achiziții de proprietate non-productive și non-contractuale și subordonarea, în ultimă instanță, a dreptului privat celui public. Justiția de clasă, i.e., dualismul dintre un set de legi pentru asupritori și un altul pentru cei asupriți, se întemeiază pe acest dualism al dreptului public și privat, și pe dominarea și infiltrarea dreptului privat de către cel public. Țelul instituirii justiției de clasă nu este, cum cred marxiștii, recunoașterea prin lege a drepturilor de proprietate privată. Dimpotrivă, justiția de clasă apare tocmai ori de câte ori se face o distincție legală între o clasă de persoane supusă dreptului public și protejată de acesta și o altă clasă, supusă, în ce o privește, unui drept privat subordonat și protejată numai de acesta. În particular, așadar, propoziția fundamentală a teoriei marxiste a statului este falsă. Statul nu este exploatator deoarece protejază drepturile de proprietate ale capitaliștilor ci deoarece el însuși nu este supus constrângerii de a avea acces la proprietate numai prin mijloace productive și contractuale.[14]
Pe de altă parte, în ciuda acestei erori fundamentale, datorită faptului că sesizează corect natura exploatatoare a statului (spre deosebire, de pildă, de analiștii opțiunilor publice, care văd în stat o firmă normală, printre altele), [15] marxismul are acces la o seamă de adevăruri importante, referitoare la logica operațiunilor statului. În primul rând, el recunoaște funcția strategică a politicilor redistribuționiste de stat. Ca firmă exploatatoare, statul trebuie să vegheze permanent la asigurarea precarității conștiinței de clasă printre cei asupriți. Redistribuirea proprietății și a veniturilor — o politică de divide et impera — este mijlocul cu ajutorul căruia statul poate întreține diviziunea publicului, inhibând formarea unei conștiințe de clasă unificatoare în rândul celor exploatați. Mai mult, redistribuirea puterii de stat însăși, prin democratizarea constituției statale și deschidera accesului oricui către orice poziție dominantă, precum și prin acordarea dreptului de participare a tuturor la determinarea personalului și politicilor de stat, este un mijloc de reducere a rezistenței împotriva exploatării ca atare. În al doilea rând, statul este, într-adevăr, așa cum afirmă marxiștii, marele centru de propagandă și mistificare ideologică: Exploatarea este de fapt libertate; taxele sunt de fapt contribuții voluntare; relațiile non-contractuale sunt de fapt “conceptual” contractuale; nimeni nu stăpânește pe nimeni dar ne stăpânim cu toții pe noi înșine; în absența statului n-ar exista nici drept, nici securitate; și săracii ar pieri, etc. Toate acestea fac parte din suprastructura ideologică menită să legitimeze baza subiacentă a exploatării economice.[16] Și, în fine, marxiștii sesizează — de asemenea corect — asocierea intimă dintre stat și afaceriști, îndeosebi elitele bancare, deși explicația corectă a acestui fapt le scapă. Motivul alianței nu este că establishmentul burghez vede în stat susținătorul și garantul drepturilor de proprietate privată și al contaractualismului. Dimpotrivă, establishmentul percepe corect statul, drept ceea ce este: antiteza însăși a proprietății private, de care este interesat în cel mai înalt grad, tocmai din acest motiv. Cu cât o afacere reușește mai bine, cu atât ea este mai amenințată de pericolul potențial al exploatării politice, dar cu atât mai mari sunt și câștigurile potențiale accesibile prin așezarea ei sub protecția specială a guvernului, care o poate feri de confruntarea riguroasă cu întreaga asprime a competiției capitaliste. Iată de ce establishmentul afacerist este interesat de stat și de infiltrarea sa. La rândul lor, elitele politice sunt interesate de cooperarea îndeaproape cu establishmentul afacerist, datorită puterii financiare a acestuia. În particular, deoarece, în calitate de firmă exploatatoare, statul aspiră natural la o autonomie completă în domeniul contrafacerii monetare, elitele bancare prezintă un interes aparte. Oferidu-se să surclaseze elitele bancare pe terenul propriilor mașinațiuni de contrafacere ale acestora, permițându-le să contrafacă pe baza propriilor lor bancnote contrafăcute, în regim de rezerve bancare fracționare, statul își poate atinge ușor țelul, instituind un cartel bancar de stat, producător al banilor monopolizați, controlat de banca centrală. Și, prin intermediul participării directe la rețeaua de contafacere, alături de sistemul bancar și, prin extensie, de clienții importanți ai băncilor, clasa stăpânitoare se extinde efectiv dincolo de aparatul de stat, atingând centrii nervoși ai societății civile — ceea ce nu diferă prea mult, în aparență cel puțin, de imaginea cooperării dintre sistemul bancar, elitele afaceriste și stat, pe care o evocă bucuroși marxiștii.[17]
Competiția dintre membrii clasei stăpânitoare și dintre diferitele clase stăpânitoare provoacă o tendință de creștere a concentrării. În această privință marxismul nu se înșală. Însă, din nou, teoria lor greșită a exploatării îi împiedică pe marxiști să localizeze corect cauza care determină această tendință. Ei o consideră inerentă competiției capitaliste. De fapt, exact atâta vreme cât oamenii se angajază exclusiv în activități capitaliste curate, competiția nu va fi un mod de interacțiune cu suma nulă. Homesteaderul, producătorul, economisitorul și contractorul nu câștigă unii pe seama celorlalți. Câștigurile lor fie lasă complet neafectate posesiunile fizice ale celorlalți, fie generează efectiv câștiguri mutuale (ca în cazul schimburilor contractuale). Astfel, capitalismul generează sporuri absolute ale avuției. Dar, într-un asemenea regim, nu se poate detecta nici o tendință sistematică de concentrare relativă.[18] Pe de altă parte, interacțiunile cu suma nulă nu caracterizează doar raportul dintre asupritori și asupriți, ci și pe acela dintre diferiți asupritori, aflați în competiție. Exploatarea, definită ca achiziție non-productivă și non-contractuală de proprietate, este posibilă numai atâta vreme cât există ceva de apropriat. Evident, dacă există liberă competiție în domeniul exploatării, în curând nu mai rămâne nimic de expropriat. Astfel, exploatarea necesită monopolul asupre unui teritoriu și asupra unei populații date; iar competiția dintre exploatatori, fiind prin natura ei eliminatoare, va genera o tendință de concentrare relativă a firmelor exploatatoare și, pe de altă parte, de centralizare în cadrul fiecărei firme exploatatoare în parte. Dezvoltarea statelor, în contrast cu cea a firmelor capitaliste, ilustrează această tendință: Există acum un număr de state considerabil mai scăzut, care exploatează teritorii cu mult mai întinse decât în secolele trecute. În cadrul fiecărui aparat de stat a existat efectiv o tendință constantă de augmentare a puterilor guvernului central, pe seama subdiviziunilor sale regionale și locale. Dar și în afara aparatului de stat s-a manifestat o tendință de concentrare relativă, din aceleași motive. Nu datorită vreunei caracteristici inerente capitalismului ci, după cum explicam și mai sus, datorită extinderii dominației clasei exploatatoare până în miezul societății civile, prin crearea unei alianțe stat-bănci-afaceri și, în particular, prin instituirea unui sistem bancar centralizat. Dacă are loc o concentrare și o centralizare a puterii de stat, este desigur natural ca ea să fie însoțită de un proces paralel de relativă concentrare și cartelizare a sistemului bancar și a industriei. La rând cu puterile statului crește și puterea establishmentului bancar-afacerist asociat de eliminare sau obstrucționare a competitorilor economici prin mijloace non-productve și/sau non-contractuale, cu caracter expropriator. Concentrarea firmelor de afaceri reflectă etatizarea (“state-ization”) vieții economice.[19]
Primul mijloc de expansiune a puterii statale și de eliminare a centrelor rivale de exploatare este războiul și dominația militară. Competiția interstatală implică o tendință spre război și imperialism. Interesele statelor, ca centre de exploatare, sunt, prin natura lor, antagoniste. Mai mult, dacă fiecare dintre ele deține — pe plan intern — instrumentele impozitării și puteri nelimitate de contrafacere, clasele stăpânitoare au posibilitatea să-și finanțeze războaiele cu banii altora. Natural, dacă o persoană nu este nevoită să-și acopere singură costul inițiativelor riscante, având posibilitatea de a-i forța pe alții s-o facă în locul său, atunci ea tinde să riște mai mult și să devină mai agresivă decât ar fi altminteri.[20] Spre deosebire de o bună parte din așa-numitele științe sociale burgheze, marxismul sesizează corect acest aspect: există, într-adevăr, o tendință imperialistă care se manifestă în istorie; și este adevărat că puterile imperialiste mai proeminente sunt țările capitaliste cele mai avansate. Dar explicația este din nou eronată. Statul, ca instituție situată în afara regulilor capitaliste de achiziție a proprietății, este cel care, prin natura sa, e agresiv. Iar probele istorice ale unei corelații apropiate între capitalism și imperialism nu contrazic acest fapt decât în aparență. Ele se explică destul de ușor, dacă ținem seama de faptul că, pentru a depăși cu succes războaiele interstatale, un stat trebuie să dispună (în termeni relativi) de suficiente resurse economice. Ceteris paribus statul cel mai înzestrat cu resurse va ieși victorios. Ca firmă exploatatoare, un stat este, prin natura sa, dăunător acumulărilor de capital și avuție. Avuția este produsă exclusiv de societatea civilă; și, cu cât mai redusă este puterea de exploatare a statului, cu atât acumulează societatea mai mult capital și avuție. Astfel, paradoxal, cu cât statul este mai slab sau mai liberal pe plan intern, cu atât mai dezvoltat este capitalismul; cu o economie capitalistă dezvoltată, bună de prădat, statul se înavuțește; și un stat mai bogat își poate permite mai multe războaie expansioniste încununate de succes. Aceasta este explicația faptului că statele Europei occidentale și, în particular, Marea Britanie, au fost inițial principalele puteri imperialiste, ca și a faptului că, în secolul al XX-lea, rolul acesta a fost jucat de SUA.
La fel de simplă, dar din nou în întregime ne-marxistă, este explicația faptului, observat de marxiști, că estabishmentul bancar și afacerist este, de regulă, unul dintre cei mai ardenți suporteri ai puterii militare și ai expansionismului imperial. Lucrurile nu stau astfel pentru că expansiunea piețelor capitaliste ar necesita protecție, ci pentru că expansiunea afacerilor protejate și privilegiate de stat necesită extinderea acestei protecții și în străinătate și obstrucționarea competitorilor străini prin aceleași achiziții non-contractuale și non-productive de proprietate care limitează și competiția internă, sau prin altele încă și mai exploatatoare. Mai precis, esablishmentul susține imperialismul dacă acesta promite dominația militară a propriului stat aliat asupra altuia. În acest caz, de pe o poziție de superioritate militară, devine posibilă implementarea unui sistem pe care l-am putea numi imperialism monetar. Statul dominant își va utiliza puterea superioară pentru a veghea la adoptarea unor politici inflaționiste coordonate la nivel internațional. Propria sa bancă centrală fixează ritmul procesului de contrafacere, iar băncile statelor dominate sunt silite să-i utilizeze moneda ca rezervă bancară proprie și să inflaționeze pornind de la ea. Astfel, alături de statul dominant, în calitate de prim receptor al valutei-rezervă contrafăcute, establishmentul său bancar-afacerist asociat se poate angaja aprope fără costuri în exproprierea posesorilor de proprietate și a producătorilor de venit străini. Un dublu strat de exploatare, format din statul și elita străină, suprapuse peste statul național și elita autohtonă, se impune astfel peste clasa exploatată din teritoriile dominate, cauzând instalarea dependenței economice prelungite și relativa stagnare economică a acesteia față de națiunea dominantă. Aceasta este situația — cât se poate de ne-capitalistă — ce caracterizează poziția SUA și a dolarului american, dând naștere acuzațiilor — justificate — de exploatare economică exercitată de SUA și de imperialism al dolarului.[21]
În fine, concentrația și centralizarea tot mai accentuată a puterilor exploatatoare duce la stagnare economică și, de aceea, crează condițiile obiective pentru surparea lor finală și pentru instituirea unei societăți fără clase, capabile să producă o prosperitate economică nemaiauzită.
Însă, contrar aserțiunilor marxiste, acesta nu este rezultatul vreunor legi istorice. De fapt, nici nu există legi istorice inexorabile, așa cum le concep marxiștii.[22] Nu este nici rezultatul unei tendințe de scădere a ratei profitului odată cu creșterea compoziției organice a capitalului (așadar, odată cu creșterea proporției de capital constant în raport cu cel variabil), așa cum își imaginează Marx. După cum teoria valorii muncă este falsă și irecuperabilă, tot astfel este și legea reducerii treptate a ratelor profitului, care se întemeiază pe ea. Sursa valorii, a dobânzii și a profitului nu este exclusiv munca, ci este mult mai generală: acțiunea, i.e., utilizarea de mijloace rare pentru a atinge țeluri, de către agenți constrânși de preferințele lor de timp și de incertitudine (cunoaștere imperfectă). Nu există nici un motiv pentru a presupune, așadar, că ar exista vreo legătură sistematică între modificările în compoziția organică a capitalului și modificările dobânzii și ale profitului.
Motivul pentru care probabilitatea crizelor susceptibile de a stimula dezvoltarea unei conștiințe de clasă mai pregnante (i.e., condițiile subiective pentru răsturnarea clasei stăpânitoare) crește, este — pentru a utiliza un termen drag lui Marx — “dialectica” exploatării, la care m-am referit și mai sus: exploatarea are un efect distructiv asupra formării de avuție. Așadar, în competiția dintre firmele exploatatoare, i.e., dintre state, cele mai puțin exploatatoare, sau mai liberale, tind să le domine pe cele mai exploatatoare, deoarece controlează un volum mai mare de resurse. Procesul imperialist are inițial un efect relativ eliberator asupra societăților pe care le afectează. Un model social relativ mai capitalist este exportat în societăți relativ mai puțin capitaliste (care cunosc grade mai accentuate de exploatare). Dezvoltarea forțelor productive va fi stimulată; se promovează integrarea economică, se extinde diviziunea muncii și se instituie o piață cu adevărat mondială. În consecință, se înregistrează creșteri demografice, iar speranțele cu privire la viitorul economic ating cote nebănuite.[23] Însă, pe măsură ce dominația exploatatoare prinde rădăcini, iar competiția interstatală este redusă, sau chiar eliminată datorită procesului de expansiune imperialistă, dispar treptat constrângerile externe impuse asupra puterii de exploatare și expropriere internă a statului dominant. Exploatarea internă, impozitarea și reglementarea sporesc, pe măsură ce clasa stăpânitoare se apropie de obiectivul său ultim, dominația mondială. Se instituie stagnarea economică și speranțele — de proporții mondiale — într-un viitor mai bun se văd frustrate. Și aceasta — mari speranțe frustrate de o realitate economică tot mai precară — este situația clasică de formare a unui potențial revoluționar.[24] Apare o nevoie disperată de soluții ideologice la crizele care izbucnesc, simultan cu o mai largă recunoaștere a faptului că stăpânirea exercitată de stat, impozitarea și reglementarea, departe de a constitui asemenea soluții, reprezintă de fapt însăși problema care trebuie soluționată. Dacă, în această situație de stagnare economică, crize și deziluzii ideologice,[25] se oferă o soluție pozitivă, sub forma unei filozofii libertariene cuprinzătoare, însoțită de contrapartea ei economică — economia austriacă — și dacă această ideologie este propagată de o mișcare activă, atunci perspectivele aprinderii potențialului activist revoluționar devin peste măsură de pozitive și de promițătoare. Presiunile anti-etatiste vor crește, provocând o tendință irezistibilă de demantelare a puterii clasei stăpânitoare și a statului, instrumentul său de exploatare.[26]
Dacă — și în măsura în care — așa ceva se întâmplă, aceasta nu va însemna — în ciuda modelului marxist — proprietatea comună asupra mijloacelor de producție. Dimpotrivă, proprietatea colectivă nu este doar ineficientă din punct de vedere economic, așa cum am arătat mai sus; ea este chiar incompatibilă cu ideea de “dispariție a statului”.[27] Într-adevăr, dacă mijloacele de producție se află în proprietate colectivă, presupunând, în mod realist, că ideile tuturor cu privire la utilizarea acestor mijloace de producție nu se întâmplă să coincidă miraculos, atunci tocmai factorii de producție aflați în proprietate colectivă sunt cei care fac indispensabilă existența statului, i.e., a unei instituții care impune în mod coercitiv unei persoane voința alteia, cu care se află în dezacord. În schimb, dispariția statului — și, odată cu el, a exploatării — și începutul libertății și al unei prosperități economice nemaiauzite, înseamnă instituirea unei societăți întemeiate exclusiv pe proprietatea privată și reglementate exclusiv de dreptul privat.
NOTE
[1] Vezi, pentru cele ce urmează, K. Marx / F. Engels, The Communist Manifesto (1848); K. Marx, Das Kapital, 3 vols. (1867;1885;1894); dintre marxiștii contemporani, E. Mandel, Marxist Economic Theory (London: Merlin, 1962); idem, Late Capitalism (London: New Left Books, 1975); P. Baran/P. Sweezy, Monopoly Capital (New York: Monthly Review Press, 1966); dintr-o perspectivă ne-marxistă, L. Kolakowski, Main Currents of Marxism (Oxford: Clarendon Press, 1976-78); G. Wetter, Sovietideologie heute, vol. 1 (Frankfurt/M.: Fischer, 1962); W. Leonhard, Sovietideologie heute, vol. 2 (Frankfurt/M.: Fischer, 1962).
[2] Manifestul Comunist (secțiunea 1)
[3] Manifestul Comunist (secțiunea a 2-a, ultimele două paragrafe); F. Engels, Von der Autorität, în: K. Marx/F. Engels, Ausgewählte Schriften, 2 vol. (East Berlin: Dietz, 1953), vol. 1, p. 606; idem, Die Entwicklung des Sozialismus von der Utopie zur Wissenschaft, ibid. vol. 2, p. 139.
[4] Vezi K. Marx, Das Kapital, Vol. 1; cea mai succintă prezentare în idem. Lohn, Preis, Profit (1865). De fapt, pentru a demonstra teza specific Marxistă, după care exclusiv posesorii forței de muncă sunt exploatați (dar nu și posesorii celuilalt factor originar de producție — pământul), ar mai fi necesar încă un argument. Într-adevăr, dacă ar fi adevărat că discrepanța dintre prețurile factorilor și al produsului final denotă un raport de exploatare, aceasta n-ar putea însemna decât că atunci când achiziționează muncă de la posesorul forței de muncă și serviciile pământului de la posesorul de pământ, capitalistul exploatează fie pe posesorul forței de muncă, fie pe posesorul de pământ, fie pe amândoi simultan. Desigur, teoria valorii-muncă este cea ținută să furnizeze veriga lipsă, necesară în aces punct, cei vizați încercând să demonstreze că munca ar fi singura sursă a valorii. Mă voi cruța aici de ostenala de a respinge această teorie. Astăzi, chiar printre cei ce se pretind marxiști, puțini mai sunt aceia care nu recunosc erorile teoriei valorii-muncă. Mai degrabă, de dragul argumentației, voi admite sugestia avansată, de pildă, de auto-proclamatul “marxist analitic” J. Roemer <A General Theory of Exploitation and Class (Cambridge, Harvard University Press, 1982); idem, Value, Exploitation and Class (London: Harwood Academic Publishers, 1985)> după care teoria exploatării ar putea fi separată analitic de teoria valorii-muncă și o “teorie generalizată a exploatării bunurilor” ar putea fi formulată și justificată, independent de validitatea teoriei valorii-muncă. Voi demonstra că teoria marxistă a muncii este absurdă, chiar dacă-i absolvim pe promotorii săi de sarcina justificării teoriei valorii-muncă și, de aceea, chiar admițând că teoria valorii muncă ar fi adevărată. Nici chiar o “teorie generalizată a exploatării bunurilor” nu oferă căi de abatere de la concluzia că teoria marxistă a exploatării este viciată letal.
[5] Vezi, pentru cele ce urmează, E. v. Böhm-Bawerk, The Exploitation Theory of Socialism-Communism (South-Holland: Libertarian Press, 1975); idem, Shorter Classics of Böhm-Bawerk (South-Holland: Libertarian Press, 1962).
[6] L. v. Mises, Human Action (Chicago: Regnery, 1966), p. 407; vezi și M. N. Rothbard, Man, Economy and State (Los Angeles: Nash, 1970), pp. 300-01.
[7] Pentru teoria dobânzii întemeiată pe preferința de timp, în afară de lucrările citate în notele 5 și 6, vezi și F. Fetter, Capital, Interest and Rent (Kansas City: Sheed Andrews and Mc Meel, 1977)
[8] Vezi, pentru cele ce urmează, H. H. Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism (Boston: Kluwer Academic Publishers, 1989); idem, “Why Socialism Must Fail”, Free Market, July 1988; idem, “The Economics and Sociology of Taxation”, Journal des economistes et des Etudes Humaines (1990).
[9] Contribuțiile lui Mises la teoria exploatării și a claselor sunt nesistematice. Totuși, pretutindeni în scrierile sale, se găsesc interpretări sociologice și istorice care implică, fie și numai tacit, o teorie a claselor. Remarcabilă este mai ales analiza deosebit de lucidă pe care o face colaborării dintre guvern și elitele bancare, colaborare destinată distrugerii etalonului aur și augmentării puterii lor inflaționare, ca un mijloc de exploatare frauduloasă, de redistribuție a veniturilor și averii în favoarea lor. <Vezi, de pildă, L.v.Mises, Monetary Stabilisation and Cyclical Policy (1928); idem, On The Manipulation of Money and Credit, ed. P. Greaves (Dobbs Ferry: Free Market Books, 1978) idem, Socialism (Indianapolis: Liberty Fund, 1981), ch. 20; idem, The Clash of Group Interests and Other Essays (New York: Center for Libertarian Studies, Occasional Paper Series No. 7, 1978)>. Dacă Mises nu abordează sistematic teoria claselor și a exploatării, este pentru că, în ultimă instanță, el reduce eronat exploatarea la o simplă eroare intelectuală, reparabilă prin rectificarea raționamentelor economice viciate. El nu recunoaște că exploaterea este — probabil chiar primul rând — și o problemă moral-motivațională, care există independent de orice raționament economic. Acest aspect a fost adăugat corpusului economic austriac-misesian de către M. N. Rothbard, care a ridicat analiza puterii și a elitelor care o controlează la rang de parte integrantă a teoriei economice și a interpretărilor istorico-sociologice corespunzătoare; el extinde sistematic argumentația austriacă îndreptată împotriva exploatării, făcând loc eticii alături de teoria economică, i.e., unei teorii a dreptății alături de una a eficienței și deschizând asfel calea combaterii clasei stăpânitoare și pe temeiul acuzei de imoralitate. Pentru teoria rothbardiană a puterii, a claselor și a exploatării, vezi îndeosebi M. N. Rothbard, Power and Market (Kansas City: Sheed Andrews and McMeel, 1977); idem, For a New Liberty (New York: McMillan, 1978); idem, The Mistery of Banking (New York: Richardson and Snyder, 1983); idem, America’s Great Depression (Kansas City: Sheed and Ward, 1975). Pentru importante contribuții ale unor precursori din sec. al XIX-lea ai teoriei austriece a claselor, vezi L. Liggio, “Charles Dunoyer and French Classical Liberalism”, Journal of Libertarian Studies (1977); R. Raico, “Classical Liberal Exploitation Theory,” ibid. M Weinburg, “The Social Analysis of Three Early 19th Century French Liberals: Say, Comte, and Dunoyer,” Journal of Libertarian Studies (1978); J.T. Salerno, “Comment on the French Liberal School,” ibid. D. M. Hart, “Gustave de Molinari and the Anti-Statist Liberal Tradition,” 2 părți, Journal of Libertarian Studies (1981). <Vezi și R. Raico, “Originile clasic libereale ale teoriei marxiste a claselor“, — n. tr.>
[10] Vezi și H. H. Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism; idem, “The Justice of Economic Efficiency,”, Austrian Economics Newsletter, 1, 1988; idem. “The Ultimate Justification of Private Property Ethics,” Liberty, September 1988.
[11] Vezi, pe această temă și Lord (John) Acton, Essays in the History of Liberty (Indianapolis: Liberty Fund, 1985); F. Oppenheimer, System der Soziologie, Vol. II: Der Staat (Stuttgart: G. Fischer, 1964); A. Rüstow, Freedom and Domination (Princeton: Princeton University Press, 1986).
[12] Vezi, pentru aceasta, M. N. Rothbard, “Left and Right: The Prospects for Liberty”, în: idem, Egalitarianism As a Revolt Against Nature and Other Essays (Washington, D. C.: Libertarian Review Press, 1974).
[13] În ciuda întregii propagande socialiste care susține contrariul, falsitatea descrierii marxiste a capitaliștilor și muncitorilor în termeni de clase antagoniste poate fi coroborată și cu anumite observații empirice: Logic vorbind, oamenii pot fi grupați în clase în nenumărate feluri diferite. Conform metodologei pozitiviste ortodoxe (pe care o consider falsă, dar pe care sunt dispus să o admit aici de dragul argumentului) este mai bun acel sistem de clasificare cu ajutorul căruia putem face previziuni mai corecte. Dar clasificarea oamenilor în capitaliși și muncitori (sau în reprezentați de diverse grade ai “capitalității” și “muncitorității”) este practic inutilizabilă pentru a prezice ce poziție va adopta o persoană relativ la chesiunile politice, economice și sociale fundamentale. Din contra, clasificarea corectă a oamenilor în producători de taxe vs. consumatori de taxe și reglementatori (sau în reprezentanți de diverse grade ai “producătorității” și “consumatorității”) este, într-adevăr, și un instrument puternic de predicție. Sociologii au trecut în general cu vederea acest aspect, datorită ideilor preconcepute de proveniență marxistă, aproape universal răspândite. Dar experiența zilnică îmi confirmă teza din abundență: Cercetați dacă cineva este funcționar public (și care sunt salariul și poziția sa ierarhică), sau dacă — și în ce măsură — venitul și averea unei persoane dinafara sectorului public depind de achizițiile sectorului public și/sau de acțiuni reglementative: pozițiile oamenilor cu privire la chestiuni politice fundamentale se vor diferenția sistematic în funcție de statutul lor, în această clasificare, de producători de taxe, sau, respectiv, de consumatori direcți sau indirecți de taxe.
[14] F. Oppenheimer, System der Soziologie, Vol. II, pp.322-23, prezintă lucrurile astfel: “Norma fundamentală a statului este puterea. Adică, văzută din perspectiva originii: violența transformată în maiestate. Violența este unul din cele mai redutabile mijloace de modelare a societății, dat nu este, în sine, o formă de interacțiune socială. Ea trebuie să devină lege în accepțiunea pozitivă a termenului, adică, sociologic vorbind, trebuie să permită dezvoltarea unui sistem de “reciprocitate subiectivă”: și aceasta nu este posibil decât printr-un sistem de restricții auto-impuse relativ la utilizarea violenței și de asumare a anumitor obligații, în schimbul drepturilor arogate de ea. Asfel, violența se transformă în maiestate și ia naștere o relație de dominație care nu mai este acceptată doar de stăpâni, ci — în condiții de opresiune nu prea severă — și de victime, ca expresie a unei “juste reciprocități”. Din această normă fundamentală derivă acum norme secundare și terțiare, implicate de ea: norme de drept privat, de drept al moștenirilor, penal, obligațional și constituțional, care poartă fără excepție amprenta normei fundamentale a puterii și dominației — și care sunt, fără excepție, concepute pentru a influența structura statului, astfel încât să sporescă exploatarea economică până la nivelul maxim compatibil cu perpetuarea dominației reglementate prin lege.” Un fapt fundamental este acela că “dreptul se constituie din două rădăcini esențialmente diferite…: pe de o parte, din legea de asociere a egalilor, care poate fi numită de /drept natural,/ chiar dacă nu este un /drept natural/ și, pe de altă parte, din legea violenței transformate în maiestate reglementată, legea inegalilor.” Cu privire la relația dintre dreptul public și cel privat, vezi și F. A. Hayek, Law, Legislation and Liberty, 3 vol. (Chicago: University of Chicago Press, 1973-79), îndeosebi Vol. I, cap. 6 și Vol. II, pp. 85-88.
[15] J. Buchanan/G.Tullock, The Calculus of Consent (Ann Arbor: University of Michigan Press, 1962), p. 19. <Vezi și versiunea în limba română, Calculul consensului, trad. P. Fudulu, București, Ed. Expert, 1995, p. 31: “Individul intră în relații de schimb promovându-și interesul propriu prin oferirea unui produs sau serviciu care este, în mod direct, în avantajul individului situat de cealaltă parte a tranzacției. În mod esențial, activitatea politică sau colectivă, în viziunea individualistă a statului, este în mare măsură aceeași.” — n. tr.>
[16] Vezi H. H. Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat (Opladen: Westdeutscher Verlag, 1987); idem, A Theory of Socialism and Capitalism.
[17] Vezi H. H. Hoppe, “Banking, Nation States and International Politics,” Review of Austrian Economics (1989); M. N. Rothbard, The Mystery of Banking, cap.15-16.
[18] Pentru aceasta, vezi, în particular M. N. Rothbard, Man, Economy and State, cap.10, îndeosebi secțiunea intitulată “The Problem of One Big Cartel”; și L. v. Mises, Socialism, cap 22-26.
[19] Vezi, pemtru aceasta, G. Kolko, The Triumph of Conservatism (Chicago: Free Press,1967); J. Weinstein, The Corporate Ideal in the Liberal State (Boston: Beacon Press, 1968); R. Radosh/M.N.Rothbard, eds., A New History of Leviathan (New York: Dutton, 1972); L. Liggio/J. J. Martin, eds., Wathershed of Empire, Colorado Springs: Ralph Myles, 1976)
[20] Pentru relația dintre stat și război, vezi E. Krippendorff, Staat und Krieg (Frankfurt/M.: Suhrkamp, 1985); Ch. Tilly, “War Marking and State Making as Organized Crime,” în: P. Evans et al., eds., Bringing the State Back In (Cambridge: Cambridge University Press, 1985); de asemenea R Higgs, Crisis and Leviathan (New York: Oxford University Press, 1987)
[21] Pentru o versiune mai elaborată a acestei teorii a imperialismului militar și monetar, vezi H. H. Hoppe, Banking, Nation States and International Politics.
[22] Vezi pentru aceasta în particular L.v.Mises, Theory and History (Auburn, Al.: Auburn University, Ludwig von Mises Institute, 1985), îndeosebi partea a 2-a
[23] Putem nota aici că Marx și Engels, mai ales în Manifestul Comunist, celebrau caracterul istoric progresist al capitalismului și se arătau plini de admirație pentru realizările fără precedent ale acestuia. Într-adevăr, recapitulând pasajele relevante ale Manifestului, J.A. Schumpeter conchidea: “Nicăieri — repet — și, în particular, la nici unul dintre apărătorii moderni ai civilizației capitaliste nu este de găsit ceva comparabil, nicicând nu a mai fost compusă vreo pledoarie pentru clasa capitalistă din perspectiva unei atât de profunde și cuprinzătoare înțelegeri a realizărilor și însemnătății ei pentru omenire.” “The Communist Manifesto in Sociology and Economics,” în: idem, Essays of J. A. Schumpeter, ed. Clemence (Port Washington, N. Y.: Kennikat Press, 1951), p. 293. Din perspectiva acestei viziuni asupra capitalismului, Marx a mers până la a sancționa, de pildă, cucerirea britanică a Indiei, ca pe un eveniment istoric progresist. Vezi contribuțiile lui Marx la New York Herald Tribune, din 25 iunie 1853, 11 iulie 1853, 8 august 1853 <Marx/Engels, Werke, Vol 9 (East Berlin: Dietz, 1960)>. Ca marxist contemporan care adoptă o poziție similară relativ la imperialism, vezi B. Warren, Imperialism: Pioneer of Capitalism (London: New Left Books, 1981).
[24] Pentru teoria revoluției vezi în particular Ch. Tilly, From Mobilization to Revolution (Reading, Mass.: Addison-Wesley, 1978); idem, As Sociology Meets History (New York: Academic Press, 1981).
[25] Pentru o caracterizare neo-marxistă a actualei epoci a “capitalismului târziu”, ca fiind marcat de “o nouă dezorientare ideologică” născută din stagnarea economică permanentă și epuizarea resurselor legitimatoare ale conservatismului și social-democratismului (i.e., ale “liberalismului” din terminologia americană) vezi J. Habermas, Die Neue Unübersichtlichkeit (Frankfurt/M.: Suhrkamp, 1985); idem, Legitimation Crisis (Boston: Beacon Press, 1975); C. Offe, Strukturprobleme des kapitalistischen Staates (Frankfurt/M.: Suhrkamp, 1972).
[26] Pentru o caracterizare austriacă-libertariană a situației de criză a capitalismului târziu și referitor la perspectiva trezirii unei conștiințe de clasă libertariene revoluționare, vezi M.N. Rothbard, “Left and Right”; idem, For a New Liberty, cap. 15; idem, The Ethics of Liberty (Atlantic Highlands: Humanities Press, 1982), partea a V-a.
[27] Pentru inconsistența internă a teoriei marxiste a statului, vezi și H. Kelsen, Sozialismus und Staat (Wien, 1965).
(*) “Marxist and Austrian Class Analysis,” first published in the Journal of Libertarian Studies, Vol. IX, No.2 (1990), and reprinted in H. H. Hoppe, The Economics and Ethics of Private Property. Studies in Political Economy and Philosophy, Boston: Kluwer, 1993.
Hans-Hermann Hoppe este profesor și predă economie la Universitatea din Nevada, Las Vegas.
Translated into Romanian and e-published with the author’s permission.
© 2002 Institutul Ludwig von Mises – România pentru versiunea în limba română.
