Statul

Traducere de Bogdan C. Enache

Compoziție apărută în Journal des Débats, numărul din 25 septembrie 1848 ; traducere după textul din ediția originală în 7 volume (1863) ale operelor complete Frédéric Bastiat, volumul IV, pp. 327-341.

Aș vrea să se fi fondat un premiu, nu de cinci sute de franci, ci de un million, cu coroane, cruci și panglici în favoarea celui care ar da o bună, simplă și inteligibilă definiție al acestui cuvânt : statul.

Ce imens serviciu ar face el societății ! Statul ! Ce este ? unde este ? ce face ? ce ar trebui sa facă ?

Tot ce știm despre el este că e un personaj misterios, și cu siguranță cel mai solicitat, cel mai turmentat, cel mai aferat, cel mai sfătuit, cel mai acuzat, cel mai invocat și cel mai provocat din câți sunt pe lume !

Căci, Domnule, nu am onoarea de a vă cunoaște, dar pun pariu zece la unu că de șase luni faceți utopii ; și, dacă faceți, pun pariu zece la unu că însărcinați statul să le realizeze.

Și dumneavoastră, Doamnă, sunt sigur că vă doriți din adâncul inimii să vindecați toate relele tristei umanități, și că nu ați fi deloc stânjenită dacă statul ar dori doar să dea o mână de ajutor.

Dar, vai !, nefericitul, ca Figaro, nu știe nici pe cine să înțeleagă, nici în ce parte să o ia. Cele o sută de mii de guri ale presei și ale tribunei îi strigă în același timp :

„Organizați munca și muncitorii.

Extirpați egoismul.

Reprimați insolența și tirania capitalului.

Faceți experiențe asupra bălegarului și asupra ouălor.

Brăzdați țara de căi ferate.

Irigați câmpiile.

Împăduriți munții.

Fondați ferme-model.

Fondați ateliere armonioase.

Colonizați Algeria.

Alăptați copiii.

Instruiți tineretul.

Ajutați bătrânețea.

Trimiteți la țară locuitorii orașelor.

Ponderați profiturile tuturor industriilor.

Împrumutați bani, și fără dobândă, celor care doresc.

Eliberați Italia, Polonia și Ungaria.

Creșteți și perfecționați calul de șa.

Încurajați arta, formați-ne muzicieni și dansatoare.

Interziceți comerțul și, din aceiași lovitură, creați o marină comercială.

Descoperiți adevărul și aruncați în capul nostru un grăunte de rațiune. Statul are misiunea de a lumina, de a dezvolta, de a mări, de a fortifica, de a spiritualiza și de a sanctifica sufletul popoarelor. “

„Eh ! Domnilor, puțină răbdare, răspunde statul cu un aer jalnic.”

„Voi încerca să vă mulțumesc, dar pentru asta îmi trebuie ceva resurse. Am pregătit proiecte pentru cinci sau șase impozite nou-nouțe și cele mai benigne de pe lume. Veți vedea ce plăcere e să le plătești. “

Dar atunci un strigăt mare se ridică : „Hei ! Hei ! Ce mare merit de a face ceva când ai resurse ! Nu ar merita osteneala să se numească stat. Departe de a ne impune noi taxe, vă somăm să le retrageți pe cele vechi. Suprimați :

Impozitul pe sare ;

Impozitul pe băuturi ;

Impozitul pe litere ;

Accizele ;

Patentele ;

Prestațiile.”

În mijlocul acestui tumult, și după ce țara și-a schimbat de două sau trei ori statul său pentru că nu a dat satisfacție tuturor acestor cereri, am vrut să arăt că ele sunt contradictorii. De ce mi-am dat eu seama, bunule Dumnezeu ! nu puteam să păstrez pentru mine această neplăcută remarcă ?

Iata-mă discreditat pentru totdeauna ; și acum este înțeles că sunt un om fără inimă și fără simțăminte, un filozof sec, un individualist, un burghez și, pentru a spune totul într-un cuvânt, un economist de la școala englezească sau americană.

Oh ! Iertați-mă, scriitori sublimi, pe care nimic nu vă oprește, nici măcar contradicțiile. N-am dreptate, fără îndoială, și ma retractez cu toată inima. Nu cer mai bine, fiți siguri, decât ca dumneavoastră să fi găsit într-adevăr, înafară de noi, o ființă binefăcătoare și inepuizabilă, numindu-se stat, care să aibă pâine pentru toate gurile, muncă pentru toate brațele, capitaluri pentru toate întreprinderile, credite pentru toate proiectele, untdelemn pentru toate plăgile, balsam pentru toate suferințele, sfaturi pentru toate perplexitățile, soluții pentru toate îndoielile, adevăruri pentru toate inteligențele, distracții pentru toate plictiselile, lapte pentru copii, vin pentru bătrâni, care să se îngrijească de toate nevoile noastre, să prevină toate dorințele noastre, să satisfacă toate curiozitățile noastre, care să redreseze toate erorile noastre, toate greșelile noastre, și să ne dispenseze de acum înainte de prevedere, de prudență, de sagacitate, de experiență, de ordine, de economie, de temperață și de activitate.

Și de ce nu aș dori-o și eu ? Dumnezeu să mă ierte, cu cât reflectez mai mult la ea, cu atât găsesc că lucrul e comod, și sunt nerăbdător, și eu, să am la îndemână această sursă nesecată de bogăție și de lumini, acest medic universal, această comoară fără fund, acest consilier infailibil pe care îl numiți stat.

De asemenea cer să-mi fie arătat, să-mi fie definit, și de aceea propun fondarea unui premiu pentru primul care va descoperi acest phoenix. Căci în sfârșit, mi se va concede că această descoperire prețioasă nu a fost încă făcută, căci, până acum, tot ce se prezintă sub numele de stat poporul îl răstoarnă imediat, tocmai pentru că nu îndeplinește condițille puțin cam contradictorii ale programului.

Trebuie să o spun ? Mi-e teamă să nu fim, în această privință, păcăliți de una dintre cele mai bizare iluzii care au pus mâna pe spiritul uman.

Omului îi repugnă Osteneala, Suferința. Și totuși el este condamnat de natură la Suferință și Privațiune, dacă nu-și ia Osteneala Muncii. Nu are deci decât alegerea între aceste două rele.

Cum să facem pentru a le evita pe amândouă? Nu s-a gasit până astăzi și nu se va găsi niciodată decât un singur mijloc : a te bucura de munca celuilalt ; a face astfel încât Osteneala și Suferința să nu incumbe fiecăruia după proporția naturală, ci ca toată osteneala să fie pentru unii și toate satisfacțiile pentru alții. De aici sclavia, tot de aici spolierea, orice formă ia aceasta : războaie, imposturi, violențe, restricții, fraude, etc., abuzuri monstruase dar consecvente cu gândirea care le-a dat naștere. Trebuie să urâm și să combatem opresorii, nu putem să spunem că ar fi absurzi.

Sclavia s-a dus, grație Cerului, și pe de altă parte, dispoziția noastră de a ne apăra bunul nostru, face ca Spolierea directă și naivă să nu fie ușoară. Un lucru a rămas totuși. Această înclinație primitivă pe care o poartă în ei toți oamenii de a împărți pe din două lotul complex al vieții, aruncând Osteneala asupra celuilalt și păstrând pentru ei înșiși Satisfacția. Rămâne de văzut sub ce formă nouă se manifestă această tristă tendință.

Opresorul nu mai acționează direct cu propriile forțe asupra oprimatului. Nu, conștiința noastră a devenit mult prea meticuloasă pentru asta. Există încă tiranul și victima, dar între ei se plasează un intermediar care e statul, adică legea însăși. Ce altceva mai în stare de a face să tacă scrupulele noastre și, ceea ce e poate mai apreciat, să învingă rezistențele ? Deci, toți, cu orișice titlu, sub un pretext sau sub altul, ne adresăm statului. Îi spunem : „Nu consider că există, între bucuriile și munca mea, o proporție care mă mulțumește. Aș dori, pentru a stabili echilibrul dorit, să iau puțin din bunul celuilalt. Dar e periculos. Nu ați putea să-mi facilitați lucrul ? N-ați putea să-mi dați un loc mai bun ? Sau să jenați industria concurenților mei ? Sau să-mi împrumutați gratuit capitaluri pe care le-ați luat posesorilor lor ? Sau să-mi creșteți copiii pe bani publici ? Sau să-mi acordați prime de încurajare ? Sau să-mi asigurați bunăstarea când voi avea cincizeci de ani ? Prin acest mijloc, voi ajunge la scopul meu în toată liniștea conștiinței, căci legea însăși va fi acționat pentru mine și voi avea toate avantajele spolierii fără a avea nici riscurile, nici odiosul ei ! “

Cum e sigur că, pe de o parte, cu toții adresăm statului o cerere asemănătoare, și că, pe de altă parte, este vădit că statul nu poate să procure satisfacție unora fără să adauge la munca altora, în așteptarea unei definiții a statului, mă consider autorizat să o dau aici pe a mea. Cine știe dacă nu va câștiga premiul ? Iat-o :

Statul este marea ficțiune prin intermediul căreia toată lumea se străduiește să trăiască pe cheltuiala a toată lumea.

Căci astăzi, ca și altădată, fiecare, un pic mai mult, un pic mai puțin, ar dori să profite de munca celuilalt. Acest sentiment nu îndrăznim să-l afișăm, ni-l disimulăm nouă înșine ; și atunci ce facem ? Ne imaginăm un intermediar, îl adresăm statului, și fiecare clasă, rând pe rând, vine să-i spună : „Voi care puteți să luați în mod loial, cinstit, luați publicului, și împărțim.” Vai ! Statul nu are decât o prea mare înclinație să urmeze diabolicul sfat ; căci el e compus din miniștri, din funcționari, din oameni, în sfârșit, care, ca toți oamenii, au la inimă dorința și profită întotdeauna cu grabă de ocazia de a vedea mărindu-se bogățiile și influența lor. Statul înțelege deci repede partea pe care poate să o tragă din rolul pe care publicul i-l conferă. Va fi arbitrul, stăpânul tuturor destinelor ; va lua mult, deci îi va rămâne mult lui însuși ; va multiplica numărul agenților săi, va lărgi cercul atribuțiilor sale ; va sfârși prin a dobândi proporții împovărătoare.

Dar ceea ce trebuie bine remarcat este uimitoarea orbire a publicului în toate acestea. Când soldați fericiți reduceau învinșii la sclavie, ei erau barbari, dar nu erau absurzi. Scopul lor, ca și al nostru, era să trăiască pe cheltuiala celuilalt ; dar, ca și noi, nu duceau lipsă. Ce ar trebui să credem despre un popor în care nu se pare că ne îndoim de faptul că jaful reciproc nu e mai puțin jaf pentru că e reciproc ; că nu e mai puțin criminal pentru că e executat legal și cu ordine ; că nu adaugă nimic la bunăstarea publică ; că dimpotrivă, o diminuează de tot ceea ce îl costă pe acest intermediar costisitor pe care îl numim stat.

Și această mare himeră am plasat-o, pentru edificarea poporului, pe frontispiciul Constituției. Iată primele cuvinte ale preambulului : „Franța s-a constituit în Republică pentru….a chema toți cetățenii săi la un grad întotdeauna mai ridicat de moralitate, de lumină și de bunăstare “.

Astfel, Franța sau abstractizarea este cea care îi cheamă pe francezi sau realitățile la moralitate, la bunăstare etc. Nu înseamnă asta să ne cufundăm în această bizară iluzie care ne îndreaptă în a atinge totul cu o altă energie decât a noastră ? Nu înseamnă asta a lăsa să se înțeleagă că există, lângă și înafară de francezi, o ființă virtuoasă, luminată, bogată, care poate și trebuie să verse asupra lor binefacerile ei ? Nu înseamnă asta să presupunem, și bineînțeles în mod gratuit, că între Franța și francezi, între simpla denumire prescurtată, abstractă a tuturor individualităților și aceste individualități există raporturi de tată și fiu, de tutor și pupil, de profesor și școlar ? Știu foarte bine că spunem uneori metaforic : Patria este o mamă tandră. Însă pentru a prinde în flagrant delict de deșărtăciune propoziția constitutională este suficient să arătăm că ea poate fi întoarsă pe dos, nu aș spune fără neajuns, ba chiar cu avantaj. Exactitudinea ar suferi dacă preambulul ar fi spus :

„Francezii s-au constituit în Republică pentru a chema Franța la un grad întotdeauna mai ridicat de moralitate, de lumină și de bunăstare ?”  

Însă care este valoarea unei axiome în care subiectul și atributul pot să se încrucișeze fără neajuns ? Toată lumea înțelege să spunem : mama își va alăpta copilul. Dar ar fi ridicol să spui : copilul va alăpta mama.

Americanii își făceau altă ideea despre relațiile cetățenilor cu statul când au plasat înaintea Constituției lor aceste simple cuvinte :

„Noi, poporul Statelor Unite, pentru a forma o uniune mai perfectă, a stabili dreptatea, a asigura liniștea interioară, a veghea la apărarea comună, a crește bunăstarea generală și a asigura binefacerile bunăstării nouă înșine și posterității noastre, decretăm, etc.”

Aici, nicio himeră, nicio abstracție de la care cetățenii cer totul. Ei nu așteaptă nimic, decât de la ei înșiși și de la propria lor energie.

Dacă mi-am permis să critic primele cuvinte ale Constituției noastre, asta se datorează faptului că nu e vorba, așa cum am putea crede, de o pură subtilitate metafizică. Pretind că această personificare a statului a fost în trecut și va fi în viitor o sursă fecundă de calamități și de revoluții.

Iată Publicul de o parte, Statul de cealaltă, considerate ca două entități distincte, acesta ținut să dea din belșug asupra aceluia, acela având dreptul de a reclama de la acesta torentul de fericiri umane. Ce trebuie să se întâmple ?

În fapt, statul nu este un ciung și nu poate fi. El are două mâini, una pentru a primi și una pentru a da, altfel spus, mâna aspră și mâna blândă. Activitatea celei de-a doua este în mod necesar subordonată activitații celei dintâi.

La rigoare, statul poate lua și să nu dea. Asta s-a vazut și se explică prin natura poroasă și absorbantă a mâinilor sale care rețin întotdeauna o parte și uneori totalitatea din ceea ce atinge. Dar ceea ce nu s-a vazut niciodată, ceea ce nu se va vedea vreodată și nici nu se poate concepe, e ca statul să dea publicului mai mult decât a luat. Este deci o nebunie că luăm în fața lui umila atitudine de cerșători. Îi este radical imposibil de a conferi un avantaj particular unora dintre individualitățile care constituie comunitatea fără a aplica o pagubă superioară comunității în ansamblu.

El se găsește deci plasat, datorită exigențelor noastre, într-un cerc vicios manifest.

Dacă refuză binele pe care îl pretindem de la el, este acuzat de neputință, de rea-voință, de incapacitate. Dacă încearcă să-l realizeze, este forțat să impună poporului de două ori mai multe taxe, să facă mai mult rău decât bine, și să-și atragă, la celălalt capăt, defecțiunea generală.

Așadar, în public găsim speranțe, în guvern – două promisiuni : multe binefaceri și niciun impozit. Speranțe și promisiuni care, fiind contradictorii, nu se realizează niciodată.

Nu este aceasta cauza tuturor revoluțiilor ? Căci între statul, care nu precupețește promisiunile imposibile, și publicul, care a conceput speranțe irealizabile vin să se interpună două clase de oameni : ambițioșii și utopiștii. Rolul lor este în întregime trasat de situație. E de ajuns pentru acești curtezani ai popularității să strige la urechile poporului : „Puterea te înșeală ; dacă eram în locul ei, te-am fi umplut de binefaceri și te-am fi eliberat de taxe.”

Și poporul crede, și poporul speră, și poporul face o revoluție.

Amicii săi nici nu s-au pus pe treabă că și sunt somați să se execute. „Dați-mi deci de lucru, pâine, ajutoare, credit, instrucție, colonii, spune poporul, și totuși, conform promisiunilor voastre, eliberați-mă din strânsorile fiscului.”

Statul nou nu e mai puțin stânjenit decât statul vechi, căci un fapt imposibil poate fi promis dar nu și împlinit. Încercă să câștige timp, îi trebuie pentru a da roade vastele sale proiecte. Mai întâi, face câteva timide încercări ; pe de o parte, extinde puțin instrucțiunea primară, pe de altă parte, modifică puțin impozitul pe băuturi (1830). Dar contradicția se ridică de fiecare dată înaintea lui : dacă vrea să fie filantrop, este forțat să rămână fiscal ; și dacă renunță la fiscalitate, trebuie să renunțe și la filantropie.

Căci două promisiuni se împiedică întotdeauna și în mod necesar una de alta. A uza de credit, adică a devora viitorul, este un mijloc actual de a le concilia ; se încearcă a se face puțin bine în prezent în schimbul a mult rău în viitor. Dar acet procedeu evocă spectrul bancrutei care alungă creditul. Ce e deci de făcut ? Atunci statul nou își bravează partidul ; reunește forțe pentru a se menține, înăbușă opinia, face recurs la arbitrar, ridiculizează vechile sale maxime, declară că nu se poate administra decât cu condiția de a fi impopular ; pe scurt, se proclamă guvernamental.

Și în acel punct îl așteaptă alți curtezani de popularitate. Ei exploatează aceiași iluzie, trec prin aceiași cale, obțin aceleași succese, și vor fi în curând înghițiți de același hău. Așa am ajuns în Februarie¹. În această epocă, iluzia care face obiectul acestui articol penetrase mai mult ca niciodată în ideile poporului, odată cu doctrinarii socialiști². Mai mult ca niciodată, poporul se aștepta că statul, sub formă republicană, ar deschide larg sursa binefacerilor și ar închide-o pe cea a impozitului. „Am fost adesea înșelat, spunea poporul, dar voi veghea eu însumi că nu voi mai fi înșelat încă o dată”.

Ce putea face guvernul provizoriu ? Vai ! Ce se face întotdeauna într-o conjunctură asemănătoare : promite, și câștigă timp. Nu ezită să promită, și pentru a da promisiunilor sale mai multă solemnitate, le-a fixat în decrete. „Creșterea bunăstării, diminuarea orelor de lucru, ajutoare, credit, instrucție gratuită, colonii agricole, defrișări, și în același timp reducerea taxei pe sare, pe băuturi, pe litere, pe carne, totul va fi acordat…să vină Adunarea Națională”³.

Adunarea Națională a venit, și cum nu se poate realiza două contradicții, sarcina sa, trista sa sarcină, s-a mărginit la a retrage, cât ma blând posibil, unul după altul, toate decretele guvernului provizoriu⁴.

Totuși, pentru a nu face decepția prea crudă, ea a dorit să se învoiască puțin. Anumite angajamente au fost menținute, altele au primit un mic început de execuție. De asemenea, administrația actuală se străduie să conceapă noi taxe.

Acum mă proiectez mental cu câteva luni în viitor, și mă întreb, cu tristețe în suflet, ce va veni când agenți de creație nouă vor merge în satele noastre să ridice noile impozite asupra succesiunii, asupra veniturilor, asupra profiturilor exploatațiilor agricole. Cerul să-mi dezmintă presentimentele, dar văd aici încă un rol de jucat pentru curtezanii popularității.

Citiți ultimul Manifest al Montagniarzilor⁵, cel pe care l-au emis în privința alegerilor prezidențiale. Este puțin cam lung, dar, la sfârșit, se rezumă în două cuvinte : Statul trebuie să dea mult cetățenilor și să le ia puțin. Întotdeauna aceiași tactică sau, dacă doriți, aceiași eroare.

„Statul datorează tuturor cetățenilor gratuit instrucția și educația.” El datorează :

„Un învățământ general și professional adecvat atât cât este posibil nevoilor, vocațiilor și capacităților fiecărui cetățean.”

El trebuie :

„Să-l învețe datoriile sale către Dumnezeu, către oameni și către el însuși ; să-i dezvolte sentimentele, aptitudinile si facultațile sale, să-i dea, în sfârșit, știința muncii sale, inteligența intereselor sale și cunoașterea drepturilor sale.”

El trebuie :

„Să pună la îndemâna tuturor literele și artele, patrimoniul gândirii, comorile spiritului, toate bucuriile intelectuale care cultivă și fortifică sufletul.”

El trebuie :

„Să repare orice calamitate, incediu, inundație, etc. (acest et caetera spune mai multe cu cât este mai mic) suferite de către un cetățean.” 

El trebuie :

„Să intervină în raporturile capitalului cu munca și să se facă regulatorul creditului”.

El trebuie :

„Să asigure agriculturii încurajări serioase și o protecție eficace.” 

El trebuie :

„Să răscumpere căile ferate, canalele, minele,” și fără îndoială să le administreze cu această capacitate industrială care îl caracterizează.

El trebuie :

„să provoace tentativele generoase, să le încurajeze, să le ajute prin toate resursele capabile sa le facă să triumfe. Regulator al creditului, va comandita în mare măsură asociațiile industriale și agricole, pentru a le asigura succesul.”

Statul trebuie să facă toate acestea, fără prejudiciu adus serviciilor la care trebuie să facă față astăzi ; și, de exemplu, va trebui să fie în continuare în ceea ce privește străinii într-o atitudine amenințătoare ; căci, spun semnatarii programului, „ legați prin această solidaritate sfântă și prin precedentele Franței republicane, purtăm urările noastre dincolo de barierele pe care despotismul le ridică între națiuni : dreptul pe care îl dorim pentru noi, îl dorim pentru toți cei care suportă jugul tiraniilor ; dorim ca armata noastră glorioasă să fie încă, dacă trebuie, armata libertății”.

Vedeți că mâna blândă a statului care dă și împarte va fi foarte ocupată sub guvernul Montagnardzilor. Credeți, poate, că la fel de ocupată va fi și mâna aspră, această mână care penetrează și scotocește în buzunarele noastre ?

Deschideți ochii ! Curtezanii popularitații nu și-ar cunoaște meseria dacă nu ar avea arta, arătând mâna blândă, de a ascunde mâna aspră.

Domnia lor va fi cu siguranță jubileul contribuabilului.

„Impozitul – spun ei – trebuie să atingă superfluul și nu necesarul.”

Nu va fi un timp bun acela în care, pentru a ne copleși de binefaceri, fiscul se va mulțumi să ne știrbească superfluul nostru ?

Și asta nu e tot. Montagnardzii aspiră la faptul ca „impozitul să-și piardă caracterul opresiv și să nu fie decât un act de fraternitate”.

Bunătate din cer ! știam că e la modă să vârăști fraternitate peste tot, dar nu mă gândeam că am fi putut să o punem în buletinul perceptorului.

Ajungând la detalii, semnatarii programului spun :

„Dorim abolirea imediată a impozitelor care ating bunurile de primă necessitate, ca sarea, băuturile, et caetera.”

„Reforma impozitului funciar, a accizelor, a patentelor.”

„Justiție gratuită, adică simplificarea formelor și reducerea cheltuielilor.” (Asta are fără îndoială legătură cu timbrul.)

Astfel, impozit funciar, accize, patente, timbru, sare, băuturi, poștă, ne lipsim de toate. Acești domni au descoperit secretul de a da o activitate arzătoare mâinii blânde a statului paralizând în același timp mâna sa aspră.

Ei bine, îl întreb pe cititorul imparțial, nu e asta infantilism, și, pe deasupra, infantilism periculos ? Cum să nu facă poporul revoluție după revoluție dacă s-a hotărât să nu se oprească decât atunci când a realizat această contradicție : „Să nu dăm nimic la stat și să primim mult !”.

Credeți că, dacă Montagnardzii ajungeau la putere, nu ar fi fost victimele mijloacelor pe care le-au folosit pentru a o câștiga ?

Cetățeni, în toate timpurile două sisteme politice au existat, și ambele pot fi susținute din motive întemeiate. Conform unuia, statul trebuie să facă mult dar trebuie și să ia mult. După celălalt, dubla sa acțiune trebuie să se facă puțin simțită. Între aceste două sisteme trebuie optat. Dar al treilea sistem, amestec între cele două, și care constă în a cere totul de la stat fără a-i da nimic, este himeric, absurd, pueril, contradictoriu, periculos. Cei care îl scot în față, pentru a-și da plăcerea de a acuza toate guvernele de neputință și a le expune astfel la loviturile dumneavoastră, aceia vă flatează și vă înșeală, sau cel puțin se înșeală ei înșiși.

Cat despre noi, noi credem că statul, nu este sau n-ar trebui să fie altceva decât forța comună instituită, nu pentru a fi între toți cetățenii un instrument de opresiune și de spoliere reciprocă, ci, dimpotrivă, pentru a garanta fiecăruia ce este al său și a face să domnească justiția și securitatea.