Un argument rostogolit zilele acestea, cu ocazia grevei profesorilor, este că o creștere a salariilor profesorilor ar fi o invitație pentru oamenii competenți să intre în sistem. Deci, fără salarii crescute sistemul va fi populat cu oameni incompetenți, concluzia fiind că sistemul nu va furniza educație. Așa să fie?
Salariul, competența și sistemul public
În logica asta, de ce să nu creștem la niveluri exorbitante salariile profesorilor? Dacă e adevărat că în sistemul public salariul mai mare atrage competența, atunci să creștem până la niveluri extraordinare salariul. Dacă urmărim competența, atunci nu există niciun motiv pentru a nu ridica rapid salariile profesorilor la cele mai înalte niveluri posibile. Acest lucru deschide o cutie a Pandorei, întrucât competența este un criteriu necesar la toate nivelurile activității guvernamentale.
Prin urmare, dacă spunem că, în sistemul public, între salariu și competențe este o relație direct proporțională, atunci a nu crește salariile și în celelalte sectoare publice este echivalent cu a admite servicii și bunuri publice de o calitate îndoielnică. Pe de altă parte, întotdeauna creșterea salariilor nominale în unele sectoare publice va însemna scăderea salariilor reale în alte sectoare via taxele și impozitele mai mari sau tipărirea de bani.
Deci profesorul care dorește un salariu mai mare din bani publici, dar nu susține asta și pentru ceilalți lucrători ai sistemului public, trebuie să admită că va consuma drumuri, transport, sănătate, securitate etc. de o calitate mai slabă. El va spune poate că educația este mai importantă ca orice, că fără oameni educați nu vor fi nici drumuri, nici transport, nici sănătate, nici securitate etc. Dar economic oamenii au nevoi diferite de educație, de ce presupunem că sunt omogene? Totodată, inclusiv cererea de competențe este diferită.
Apoi, nici educația însăși nu este un bun omogen, ci presupune multe specializări și competențe. Cine poate cunoaște în mod exact de câtă educație este nevoie, mai ales dacă furnizorul de educație este în proprietatea statului? E firesc să presupunem în aceste condiții că agenda educațională publică nu este un rezultat al nevoii reale de educație, ci un postulat în baza căruia o elită politică și tehnocratică taxează și alocă bani.
Concluzionăm deci că, în sistemul public, salarii mai mari nu înseamnă numaidecât competențe mai multe sau productivitate mai mare, căci atunci ar însemna să tratăm statul drept egalul unei firme, proprietar legitim, care poate evalua în termeni monetari costurile fiecărei alocări și poate elimina relativ rapid incompetența deoarece se traduce în pierderi monetare.
Salarii mai mari, cu sau fără competențe
Dacă e corect ce spun, atunci argumentul „salarii mai mari – competențe pe măsură” are doar o miză conjuncturală, respectiv profesorii (ca noi toți) constată că e tot mai greu în vremuri de inflație să-și asigure cele necesare. Aceasta este varianta mai plauzibilă.
Însă accentul nu mai cade pe nevoia urgentă de competență, ci pe dorința unui salariu mai mare, întrebarea firească fiind de ce nu ar putea obține un salariu mai mare în altă sferă (privată) de activitate, mai flexibilă și unde salariul se poate chiar negocia? De ce nu caută să-și vândă competențele pe un salariu mai mare într-un sistem cu adevărat productiv?
Un răspuns (poate dureros) ar fi că nu mai există nicio altă activitate care să presupună atât de multe vacanțe și timp liber pe vară. Asta e ceea ce se vede mai puțin. Desigur, toți citim, cercetăm, stăm prin biblioteci, dar, totuși, ca urmare a unei decizii publice. Optimizând un pic timpul, am putea să n-o facem, încasând în continuare salariul și în vacanță.
Să mai observăm un accent. E limpede că greviștii și susținătorii lor se auto-consideră competenți pe cale de dispariție, de vreme ce ridică problema în acest mod, altfel am asista la un spectacol al unei mase mixte de greviști, competenți și mai puțin competenți, care cer salarii mai mari, ceea ce ar fi inacceptabil nu-i așa?
Trebuie deci în mod necesar ca greviștii să fie identificați sau să reprezinte partea competentă din corpul profesoral, pentru ca protestul să nu devină scandalos în ochii publicului. Or, o întrebare de bun simț ar fi, oare toți profesorii din sistemul actual de învățământ sunt competenți?! Avem posibilitatea să evaluăm acest lucru? Nicidecum, din motivele explicate mai sus.
Sistemul de învățământ este populat și cu oameni dedicați care își fac și își iubesc meseria, iubesc elevii (copiii în general) și sunt preocupați chiar de formarea lor într-un mod holist, nu doar pe ceea ce predau. Aș putea eu însumi face o listă cu astfel de oameni și cred că fiecare dintre noi.
Dar sistemul este populat, ca peste tot în sistemul de stat, și cu oameni fără vocație sau fără competențe, ca să ne exprimăm în limbajul actualității, oameni oportuniști, rapace, care valorifică slăbiciunile sistemului pentru a pluti apoi pe funcții și poziții – să nu uităm – decise politic. Nu cred că e greu să ne imaginăm sau să ne aducem aminte de astfel de situații în alte sectoare publice. Le citim zilnic în mass-media.
Dacă acceptăm asta, atunci o creștere a salariilor înseamnă un mesaj direct și pentru această tipologie de oameni că, fără vocație, fără competențe se pot câștiga mai mulți bani. Unde? În sistemul de învățământ. Dacă au prieteni ca ei, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva creșterea salariilor va acționa ca o invitație de intrare în sistem. Știți, nu mai e nevoie să spun. Cutărescu are un unchi, iar unchiul are o fiică momentan fără job, nu știe prea multe dar și-ar da silința etc.
Dacă putem accepta această situație plauzibilă, atunci nu există motive să credem că sistemul va fi populat cu oameni competenți doar prin creșterea salariilor. Optimal, prin creșterea salariilor cred că se va complica problema împiedicării celor fără competențe să intre în sistem. Tot ca urmare a absenței criteriilor economic-monetare.
Să presupunem totuși – în mod realist – că o creștere a salariilor va atrage și oameni competenți. Se vor simți ei motivați? Poate că da, poate că nu. Se vor simți motivați doar dacă vor reuși să facă abstracție de faptul că unii colegi, fără vocație și competențe didactice, profesorale, dar cu abilități politice, devin în scurt timp directori ai școlii, sau inspectori sau oricum ceva ce le potențează abilitatea politică locală, județeană sau chiar națională.
De regulă, ne revoltăm la o coadă când cineva ne-o ia înainte, căci nu a muncit pentru asta, respectiv nu a avut răbdare, nu l-au durut oasele la coadă. Nu are nicio justificare să presupunem că într-o cancelarie pot conviețui fără probleme profesori competenți dedicați și profesori fără vocație (dacă acceptăm teza că în sistem pot intra și cei fără vocație). Este ca și cum am presupune că revolta față de scurtcircuitarea cozii nu există, că oamenii pot trece ușor peste o astfel de nedreptate. Or, dacă constatăm că nu pot trece ușor peste asta la mize mici, precum o coadă la aprozar, de ce ar fi legitim să presupunem că pot trece ușor peste nedreptăți de acest fel la mize atât de importante precum cariera și devenirea personală?!
Desigur, de competențe administrative este nevoie și în sistemul de învățământ, aceasta fiind o specializare în sine, însă nu despre asta este vorba aici. Ci despre funcții administrative (care au și normă de profesor) câștigate și păstrate prin influență și nepotisme.
Să mai observăm, cu ocazia acestui argument, că nicăieri printre revendicările profesorilor nu se află depolitizarea sistemului de învățământ, decuplarea lui de la monopolul statului, slăbirea influenței statului asupra educației. Dacă știu despre asta și nu o fac, arată lipsă de onestitate. Dacă știu asta dar invocă tot lipsa salariilor decente pentru a împiedica corupția, atunci suntem în fața unei probleme de analfabetism funcțional.
Astfel, pseudo-argumentul subfinanțării merge oricând invocat, în vremuri inflaționiste sau nu, în vremuri cu pensii speciale sau nu etc. El câștigă repede teren, oamenii reacționând de regulă empatic când cineva spune că nu are (suficienți) bani.
O discuție onestă despre sistemul de învățământ nu poate pleca de la subfinanțare, chiar dacă am admite că salariile sunt mici (deși, date fiind probleme insurmontabile ale evaluării economico-monetare a educației publice, nu putem admite nici că sunt mici, nici că sunt mari).
O discuție onestă poate pleca de la aspecte mai fundamentale precum: cu finanțarea prezentă ce se face? Care este rodul concret al educației publice românești? Cum stăm cu analfabetismul funcțional? Dar cu plagiatorii? Dar cu numărul de cărți citite de către profesori? Dar cu relevanța concretă a cercetării științifice? Dar cu bullyingul în școlile publice? Dar consumul de droguri în curtea liceelor publice? Etc.
Dacă pseudo-argumentul subfinanțării câștigă teren, pe viitor va putea fi combătut tot mai greu, căci unde s-a deschis poarta cu argumente de mâna a doua e greu să mai porți discuții principiale, adevăratele discuții care implică direct sănătatea mentală și intelectuală a copiilor noștri.
