În timpul războiului împotriva francezilor și indienilor (1754-1763), americanii au dus mai departe tradiția de a face negoț cu inamicul, ba chiar mai prompt ca înainte. La fel ca în Al Treilea Război Intercolonial, Newport a trecut la conducere; alte centre esențiale erau New York-ul și Philadelphia. Individualiștii locuitori ai statului Rhode Island l-au alungat furioși de la conducere pe guvernatorul Stephen Hopkins, pentru că acesta a atras statul într-un război „străin” între Anglia și Franța.
Rhode Island nu s-a sinchisit de embargoul împotriva negoțului cu inamicul, sporindu-și semnificativ comerțul cu Franța. De asemenea, corăbiile din Rhode Island au făcut printre principalii furnizori ai Canadei franceze în timpul războiului. În toamna anului 1757, lui William Pitt i-a fost transmis că locuitorii din Rhode Island „sunt o pleiadă nelegiuită de contrabandiști, care furnizează inamicului toate bunurile cerute…”
Coroana britanică a ordonat guvernatorilor regali să impună un embargo exporturilor de alimente și să întrerupă fluxul comercial cu Indiile de Vest, însă armatorii au înălțat steagul alb și au continuat negoțul prin porturile neutre din Indiile de Vest. Mai ales Monte Cristi, situat pe insula Hispaniola, s-a dovedit a fi un port intermediar foarte frecventat.
Britanicii detestau mai ales metoda cu înălțarea steagului alb, iar în profitabila vânzare a acestui privilegiu – numele prizonierilor nefiind trecute completate – erau implicați și guvernatorii William Denny din Pennsylvania, respectiv Francis Bernard din New Jersey. Prizonierii francezi, folosiți pentru schimburi simbolice între beligeranți, erau puțini, prin urmare și foarte căutați, iar negustorii din Philadelphia și New York plăteau prețuri mari pentru acești prizonieri vânătorilor de recompense din Newport. Vârful acestui sistem de negoț a fost atins în 1759, deoarece în anul următor, odată cu sfârșitul războiului cu Noua Franță, Marina Regală Britanică s-a putut ocupa de eliminarea sa completă.
Cu toate acestea, după spusele profesorului Bridenbaugh, „Vânătoarea de recompense și negoțul cu inamicul pot avea avantaje și dezavantaje … însă atunci, la fel ca astăzi, contractele guvernamentale păreau să ofere un risc redus și să plătească bani frumoși”.[1] Negustorii privilegiați din New York și Pennsylvania se îmbogățeau cu precădere de pe urma contractelor cu guvernul pe timp de război. Mai ales două firme ale unor comercianți londonezi aveau mare influență în acordarea de contracte britanice de război partenerilor americani favoriți.
Astfel, influenta firmă londoneză a lui John Thomlinson și John Hanbury (cel din urmă era implicat și în Ohio Company) a obținut un contract de război foarte bănos; firma a numit Charles Apthorp and Company ca reprezentantă a ei în Boston și pe colonelul William Bayard ca reprezentant în New York.
Pe deasupra, bogatul negustor londonez Moses Franks a tras ițele pentru ca rudele și prietenii săi – David Franks din Philadelphia și Jacob Franks, John Watts și influentul Oliver DeLancey din New York – să fie numiți agenți guvernamentali. Pe lângă asta, s-a decis ca New York să fie punctul de concentrare al forțelor britanice și de depozitare de arme și muniții, oferindu-le astfel ocazia „multor negustori să facă avere ca subcontractori, dacă proveneau din familii cu relații.” Însă în 1761 toate marile porturi americane sufereau de pe urma perturbărilor provocate de război comerțului.
Contrabanda și comerțul cu inamicul nu reprezentau singurele forme de rezistență americană împotriva restricțiilor impuse de britanici pe parcursul războiului cu francezii și indienii. În timpul războaielor Franței din anii 1740, Boston devenise centrul violentei rezistențe împotriva înrolării pentru efortul de război, efort care decima populația bărbătească din Massachusetts. În timpul războiului cu francezii și indienii, Massachusetts a rămas în continuare cel mai important centru al rezistenței împotriva înrolării și al dezertării generalizate, de multe ori în masă, din armata civilă.
Thomas Pownall a preluat poziția de guvernator al Massachusettsului la începutul anului 1757, periclitând semnificativ libertățile locuitorilor: acesta a trimis trupe în afara statului fără aprobarea legislaturii statale, i-a amenințat cu diferite pedepse pe magistrații care nu puneau în aplicare legile împotriva dezertării (considerată de la acel moment „conduită răuvoitoare”) și a amenințat orașul Boston cu ocupația militară dacă legislatura nu permitea sosirea și încartiruirea trupelor britanice. În noiembrie, ofițerii englezi responsabili cu recrutarea și-au făcut apariția în Boston, iar legislatura și magistrații din oraș au interzis recrutarea și încartiruirea trupelor. Pownall și-a exprimat opoziția, motivând că aceste acțiuni contravin prerogativelor regale, mai ales celor privind „urgențele”.
Magistrații au replicat prin încarcerarea ofițerilor de recrutare, pe motiv că aceștia ar fi potențiali purtători de boli. Când Pownall a încercat să sperie legislatura din Massachusetts cu perspectiva amenințării franceze, aceasta a răspuns că adevărata amenințare era armata engleză și că dacă această armată se îndrepta spre Massachusetts, așa cum amenința comandantul-șef Lordul Loudoun, atunci Massachusetts avea să țină piept trupelor prin forță. Legislatura a evidențiat drepturile înnăscute ale locuitorilor din Massachusetts, aceștia urmând să le apere și „să reziste până la ultima suflare împotriva unei armate invadatoare, crude.”
Lordul Loudoun amenința cu aruncarea în luptă a armatei sale din Long Island, Connecticut, și Pennsylvania pentru a forța încartiruirea de trupe în Boston. Lordul Loudoun îi scria exasperat guvernatorului Pownall în 1757: „Ei (cei din legislatura Massachusetts) vor să preia prerogativele de netăgăduit ale Regelui; … vor să nesocotească o lege a Parlamentului Britanic; vor să nu permită Regelui să desfășoare trupe în America de Nord sau … să le comande în propriul dominion …”. Legislatura din Massachusetts a permis în cele din urmă încartiruirea trupelor, dar a insistat ca aceasta să aibă loc sub propria comandă și nu sub cea a Angliei sau a guvernatorului Coroanei.
Pentru campania din 1758 s-au oferit voluntari atât de puțini cetățeni din Massachusetts încât guvernatorul Pownall a recurs la detestata metodă a obligativității militare. Resentimentul popular era intensificat de metodele de recrutare ale britanicilor, precum recrutarea în armată a cetățenilor turmentați. A avut loc o serie de revolte violente, oamenii atacând și bătând echipajele de recrutare, astfel că britanicii erau nevoiți să țină o armată mare în Massachusetts, care să zdrobească o rebeliune iminentă. Locuitorii înrolați din Massachusetts au recurs apoi la nonviolenta, dar eficienta rezistență a dezertării în masă, a refuzului de a se supune detestaților ofițeri și a permisiilor pe caz de boală.
Guvernatorul Thomas Hutchinson a fost însărcinat cu prinderea dezertorilor, sute dintre aceștia fiind deconspirați de rețeaua de informatori plătiți ai guvernului. Opoziția și resentimentul popular au fost intensificate de criza economică din Massachusetts, cauzată de taxele mari impuse ca urmare a efortului de război.
În urma dezastruoasei campanii din Ticonderoga din 1758, generalul englez James Wolfe scria cu o furie disperată că „americanii sunt în general cele mai murdare, lașe și demne de dispreț javre pe care ți le poți imagina. Nu poți să te bazezi pe ei deloc în luptă. … Batalioanele și ofițerii lor dezertează”. Și alți oficiali și observatori au remarcat cu surprindere spiritul individualist al celor din armata civilă: „Aproape fiecare din ei e propriul său stăpân și chiar general.” Cu ofițerii armatei civile aleși în mod democratic de propriii soldați, „noțiunea de libertate predomină într-atât încât soldații nu pot tolera nicio formă de superioritate în grad sau autoritate”.
Ba mai mult, americanii au introdus un nou concept în practica dezertării, veche încă de pe vremea țărănimii și a răzeșiei europene: asasinarea ofițerilor necooperanți.
Chiar și în anii următori, marcați de victoria englezilor, armata civilă din Massachusetts a continuat să reziste. În 1759, aceasta a refuzat să petreacă iarna cantonată la lacul Champlain, s-a răsculat împotriva ofițerilor și a plecat acasă. În următorul an, armata civilă din Massachusetts a refuzat să avanseze din Noua Scoție în Quebec, răsculându-se din nou. Generalul Jeffery Amherst decisese samavolnic la finele anului 1759 să păstreze trupele din Massachusetts în Noua Scoție în iarna din 1759-60, în ciuda faptului că termenul de înrolare al soldaților expirase. Aceștia din urmă și-au făcut cunoscut la unison refuzul de a mai face parte din armată și i-au scris comandantului, cerându-i să îi trimită la casele lor. În consecință, americanii au fost ținuți sub pază strictă.
Britanicii au decis să îi împuște pe coloniștii rebeli, dar vărsarea de sânge a fost oprită în al doisprezecelea ceas după ce Curtea Generală din Massachusetts a prelungit termenul de înrolare cu șase luni, îndulcind situația cu un bonus de patru lire pentru fiecare soldat. Însă în primăvară, soldații și Curtea Generală au rămas la fel de categorici: trupele au decis unanim să plece, iar Curtea Generală a refuzat să mai prelungească termenele pentru armată. Soldații din Massachusetts erau atât de dornici să plece acasă încât un grup al acestora a rechiziționat o navă și a plecat spre casă în larg. Degeaba pretindea Amherst o disciplină în stil britanic de la acești soldați rebeli, conduși democratic.
Pe deasupra, mulți marinari dezertori s-au alăturat marinei comerciale și au făcut contrabandă la scară largă și comerț cu inamicul. Orașul New York era un centru activ al marinarilor dezertori, iar negustorii newyorkezi îi ascundeau sistematic pe acești marinari de trupele britanice. Britanicii și-au forțat reîntoarcerea în 1757 sub amenințarea unei percheziții intenționat necruțătoare în fiecare locuință, tratând New York-ul asemenea unui oraș cucerit. Trupele britanice erau încartiruite în New York în ciuda împotrivirii vehemente a cetățenilor pe care aparent îi „protejau”. În Philadelphia, mulțimile pacificatoare i-au atacat în mod repetat pe ofițerii însărcinați cu recrutarea, linșându-l chiar pe unul dintre aceștia în februarie 1756.
În ansamblu, exista un conflict neîncetat între comandanții britanici, care doreau control complet asupra armatei civile coloniale, și legislaturi, care insistau asupra stabilirii unor limite privitoare la activitatea în armata civilă. Nemulțumirea americanilor față de război a devenit evidentă mai ales după 1756, când scurta campanie de cucerire a teritoriilor din Ohio a fost urmată de un război la scară largă împotriva Canadei franceze.
Dacă în timpul Războiului de Șapte Ani americanii au adoptat politica negoțului cu inamicul, britanicii în schimb au învrăjbit sfidători celelalte țări europene prin ignorarea tuturor principiilor consacrate ale dreptului maritim internațional care fuseseră introduse în ultimul secol. Conform principiului unanim acceptat de drept internațional, vasele neutre puteau face negoț cu o țară aflată în război fără a fi atacate de părțile beligerante („vasele libere aduc produse libere”, cu excepția situației în care marfa consta în armament. Dacă la finele secolului al șaptesprezecelea se conformase în cele din urmă principiului dreptului internațional, de data aceasta Anglia relua practica piraterească a atacării navelor neutre ce făceau negoț cu Franța și a reținerii și percheziționării vaselor neutre de pe mările libere.
Anglia fusese dintotdeauna împotriva dreptului internațional pe baze raționale, cât și al conceptului libertarian de „libertate pe mare”, care era parte integrantă a dreptului. Drepturile părților neutre derivau din acest concept, precum și doctrina conform căreia nicio națiune nu poate pretinde stăpânirea sau suveranitatea pe mare – anume că, de fapt, cetățenii oricărei națiuni se pot folosi de căile maritime pentru negoț, călătorie sau pescuit, oriunde doresc aceștia.
În secolul al șaisprezecelea, Regina Elizabeta nu acceptase pretențioasa cerere a astrologului mistic Dr. John Dee ca Anglia că revendice mările înconjurătoare. Până la urmă, Anglia era în acel moment implicată în câștigarea libertății pe mare împotriva așa-numitelor monopoluri spaniole și portugheze asupra nou-descoperitelor oceane. Însă după ocuparea tronului de către dinastia Stuart, Spania nu mai era o amenințare serioasă asupra mărilor, iar interesul primar al englezilor era să distrugă performanta și competitiva marină olandeză. La foarte puțin timp de la urcarea pe tron, James I a pretins revendicarea mărilor înconjurătoare și a peștelui din ele, iar Charles I a pretins plin de aroganță suveranitatea asupra Mării Nordului.
Opunându-se pretențiilor dinastiei Stuart, marele „părinte al dreptului internațional”, liberalul olandez Hugo Grotius, a promovat principiul libertății pe mare în Mare Liberum în 1609, integrându-l în structura jusnaturalistă a dreptului internațional, în tratatul său final din 1625, De jure belli ac pacis. Grotius s-a folosit de scrierile din secolul al șaisprezecelea ale unor juriști liberali spanioli de seamă precum Francis Alfonso de Castro, Ferdinand Vasquez Menchaea și Francisco Suárez, care s-au remarcat chiar și într-o perioadă în care interesul spaniol urmărea proclamarea propriei suveranități maritime.
Era de așteptat ca perspectiva libertariană a lui Grotius asupra libertății mărilor să întâmpine o opoziție acerbă în numeroase state, dar cea mai accentuată opoziție a venit din Anglia, unde dinastia Stuart a mobilizat cărturarii pentru a-i susține cauza. Principalii opozanți ai lui Grotius și apărători ai suveranității guvernamentale și mai ales englezești erau profesorul scoțian William Welwood (1613); profesorul regal Albericus Gentilis de la Oxford, născut în Italia (1613), care a declarat stăpânirea absolută a Angliei pe Atlantic până aproape de America; Sir John Boroughs, funcționar regal (1633); și John Selden (1635).
Anglia a continuat cu revendicările mărețe în secolul al șaptesprezecelea, dar odată ce activitatea sa maritimă a devenit din ce în ce mai extinsă, până la finalul secolului, aceasta a început să accepte limitările dreptului internațional al mărilor libere. Anglia fusese totodată și marele opozant al drepturilor de neutralitate pe timp de război, pe când olandezii fuseseră cei mai mari susținători ale acestora. Totuși, odată cu Tratatul din 1674 cu Olanda, Anglia a încuviințat în cele din urmă esențiala dispoziție „vase libere, produse libere” pentru protecția activității maritime neutre, principiu ratificat formal de Franța și Spania cu două secole mai devreme.
America înainte de Declarația de Independență
Însă în pragul Războiului de Șapte Ani, englezii i-au informat cu aroganță pe olandezi și pe celelalte părți neutre că orice navă care face negoț cu Franța va fi considerată vas inamic, sub egida unei noi și înșelătoare „reguli“ ce scotea în ilegalitate activitatea comercială maritimă autorizată de inamic în porturile sale pe timp de pace. Principalul teoretician al revenirii britanicilor la pirateria oficială era conservatorul iacobin Charles Jenkinson.
Sfidătoarele atacuri ale Marii Britanii asupra vaselor neutre și încălcarea dreptului internațional în timpul Războiului de Șapte Ani au învrăjbit toate țările europene neutre, care nu au întârziat să își arate susținerea pentru „libertatea pe mare”. De suferit a avut mai ales performanta flotă olandeză, iar alături de aceasta alte părți afectate în urma politicii britanicilor au fost Spania, Portugalia, Suedia, Rusia, Napoli, Toscana, Genova și Sardinia.
Extras din Conceived in Liberty scrisă de Murray N. Rothbard, 4 volume (Auburn, AL: Ludwig von Mises Institute, 1999), 2:250–54.
Note:
Carl Bridenbaugh, Cities in Revolt (New York: G. P. Putnam’s Sons, Capricorn Books, 1964), p. 68. ↑
