1
Am considerat că este necesar să atrag din când în când atenția cititorului asupra faptului că „un anumit rezultat constituie urmarea unei anumite politici”, cu condiția să nu existe inflație. În capitolele care tratează lucrările publice și creditul am afirmat că trebuie făcut un studiu separat asupra complicațiilor pe care le poate produce inflația. Dar banii și politica monetară reprezintă o parte atât de inextricabilă și de intimă a fiecărui proces economic, încât această separare este foarte dificil de făcut, chiar dacă vrem s-o facem cu scop explicativ; în capitolele referitoare la efectele produse de diversele politici privind salarizarea promovate de guvern sau de sindicate asupra ocupării forței de muncă a trebuit să ne referim neapărat și la efectele diferitelor politici monetare.
Înainte de a arăta care sunt efectele inflației în anumite situații, trebuie să vedem care sunt în general aceste efecte. De fapt, trebuie să începem prin a analiza de ce s-a apelat constant la inflație, de ce dintotdeauna aceasta a părut atractivă și de ce cântecul său de sirenă a atras națiunile pe calea dezastrului economic.
Cel mai adesea s-a recurs la inflație datorită celei mai vechi și mai persistente erori – aceea de a confunda „banii” cu bogăția. „Că bogăția este constituită din bani sau din aur și argint”, scria Adam Smith cu mai mult de două secole în urmă, „este o noțiune populară care apare, normal, din dubla funcție a banilor, ca instrument de comerț și ca măsură a valorii… A te îmbogăți înseamnă a strânge bani, iar bogăția și banii sunt, pe scurt, considerate în termeni populari sinonime din toate punctele de vedere.”
Desigur, bogăția reală este formată din tot ceea ce se produce și se consumă: mâncarea pe care o mâncăm, hainele pe care le îmbrăcăm, casele în care locuim. Este formată din căi ferate, drumuri și mașini, nave, avioane și fabrici, școli, biserici și teatre, piane, cărți și tablouri. Totuși, ambiguitatea este atât de puternică încât face să se confunde banii cu bogăția și chiar și cei care recunosc că fac această greșeală mai cad în capcană uneori. Fiecare consideră că dacă ar avea mai mulți bani, ar putea cumpăra mai mult. Dacă ar avea de două ori mai mulți bani, ar cumpăra o cantitate dublă de bunuri; dacă ar avea o sumă triplă de bani, ar avea o avere de trei ori mai mare. Și pentru toți concluzia evidentă este că dacă guvernul ar hotărî să tipărească mai mulți bani și să-i distribuie populației, toată lumea ar fi mai bogată.
Aceștia sunt inflaționiștii naivi. Mai există și un alt grup, format din persoane mai puțin naive, care înțeleg că dacă lucrurile ar fi atât de simple, guvernul n-ar trebui să facă altceva decât să tipărească bani ca să rezolve problemele. Aceștia își dau seama că ceva nu este în ordine, așa că limitează oarecum suma de bani pe care ar vrea ca guvernul să o tipărească. Ei sunt de părere că trebuie să fie tipărită doar cantitatea suplimentară necesară pentru a acoperi un așa-zis „deficit” sau „decalaj”.
Ei consideră că puterea de cumpărare este cronic deficitară deoarece, într-un fel sau altul, industria nu distribuie producătorilor destui bani pentru ca aceștia, în calitate de consumatori, să poată să cumpere produsul creat. Există undeva o „scurgere” misterioasă. Unii o „dovedesc” cu ajutorul ecuațiilor. Într-o parte a ecuației iau în considerare un element doar o dată; în cealaltă parte iau același element de mai multe ori. Acest lucru produce o diferență alarmantă între ceea ce ei denumesc „plățile A” și așa-numitele „plăți A+B”. Așa că se grupează într-o mișcare și insistă ca guvernul să tipărească bani sau să dea „credite” ca să elimine inexistența „plăților B”.
Apostolii mai neexperimentați ai „creditelor sociale” pot părea ridicoli, dar există un număr mare de școli de inflaționiști ceva mai subtili, care susțin că dispun de metode „științifice” pentru a determina cantitatea potrivită de bani care ar trebui tipăriți sau de credite ce ar trebui acordate pentru a acoperi un presupus deficit cronic sau periodic, un decalaj calculat de ei.
2
Susținătorii inflației care dispun de cunoștințe economice recunosc că orice creștere substanțială a cantității de bani reduce puterea de cumpărare a fiecărei unități monetare – cu alte cuvinte, conduce la creșterea prețurilor bunurilor de consum. Dar acest lucru nu-i deranjează. Dimpotrivă, chiar aceasta se așteaptă de pe urma inflației. Unii dintre ei susțin că ea va îmbunătăți situația debitorilor săraci în comparație cu creditorii bogați. Alții consideră că va stimula exporturile și va descuraja importurile. Dar mai există și persoane care consideră inflația o măsură necesară pentru depășirea unei depresiuni economice, pentru a „repune în funcțiune industria” și a „obține ocuparea deplină”.[1]
Există nenumărate teorii referitoare la modul în care o cantitate sporită de bani (inclusiv credite) afectează prețurile. De o parte, după cum am văzut, se află cei care își imaginează că se poate mări oricât cantitatea de bani, fără a afecta prețurile. Ei privesc această mărire ca pe o modalitate de a spori „puterea de cumpărare” a tuturor, în sensul că permite tuturor să cumpere mai multe lucruri decât înainte. Fie nu își dau seama că oamenii nu pot cumpăra o cantitate de bunuri de două ori mai mare decât cea pe care o produc, fie își imaginează că singurul lucru care împiedică creșterea producției n-ar fi o lipsă de mână de lucru, de ore de muncă sau de capacitate productivă, ci doar o cerere monetară nesatisfăcută. Ei consideră că dacă oamenii vor bunurile și au bani să le cumpere, acestea vor fi produse automat.De cealaltă parte se află grupul – care cuprinde și unii economiști eminenți – care susține o teorie mecanicistă rigidă privind efectul ofertei de bani asupra prețurilor bunurilor de consum. Banii pe care îi are o națiune, spun ei, vor fi oferiți pentru cumpărarea tuturor bunurilor. Prin urmare, valoarea banilor înmulțită cu „viteza lor de circulație” trebuie să fie întotdeauna egală cu valoarea bunurilor cumpărate. De aceea, continuând raționamentul (și presupunând că viteza de circulație rămâne constantă), valoarea unitară a monedei variază exact și invers proporțional cu suma de bani pusă în circulație. Dublând cantitatea de bani și de credite, se dublează nivelul prețurilor; triplând-o, triplăm prețurile. Crescând cantitatea de bani de n ori, nivelul prețurilor va spori de n ori.
Nu este aici locul să explicăm toate erorile acestui model aparent plauzibil.[2] În schimb, vom încerca doar să înțelegem cum și de ce creșterea cantității de bani duce la creșterea prețurilor.
Creșterea cantității de bani are loc într-un anumit mod. Poate să apară ca urmare a faptului că guvernul face cheltuieli mai mari decât poate suporta din veniturile sale (provenite fie din impozite, fie din împrumuturi publice). Să presupunem, de exemplu, că guvernul tipărește bani pentru a-i plăti pe agenții economici din industria de război. Un prim efect ar fi creșterea prețurilor produselor de război și acordarea unor sume mai mari de bani furnizorilor din industria de război și angajaților acestora. (Așa cum în capitolul referitor la fixarea prețurilor nu am luat în considerare eventualele complicații introduse de inflație, pentru a simplifica lucrurile, acum nu vom lua în considerare încercările guvernului de a fixa prețurile. Chiar dacă le luăm în considerare, constatăm că analiza rămâne în esență aceeași. Singurul lor efect este blocarea numai aparentă a inflației, ceea ce reduce sau anulează unele din consecințele imediate, agravându-le, în schimb, pe cele ulterioare.)
Așadar, furnizorii de armament și angajații lor vor avea venituri mai mari. Își vor cheltui banii pe acele bunuri și produse pe care și le doresc. Vânzătorii acestor bunuri și servicii vor putea mări prețul datorită cererii sporite. Cei care au venituri bănești mai mari vor fi dispuși să plătească mai mult decât să renunțe la bunuri, pentru că vor avea bani mai mulți și un dolar va avea o valoare mai mică pentru ei.
Să-i denumim pe furnizorii de armament și pe angajații acestora grupul A, iar pe cei de la care aceștia cumpără surplusul de bunuri și servicii grupul B. Grupul B, având venituri mai mari în urma măririi volumului vânzărilor și a prețurilor produselor sale va cumpăra, la rândul lui, o cantitate sporită de bunuri și servicii de la alt grup, grupul C. Grupul C va putea mări prețul produselor sale și va avea mai mulți bani pe care-i va cheltui pentru a cumpăra produsele grupului D și așa mai departe, până când creșterea prețurilor și a veniturilor bănești acoperă întreaga națiune. Când se încheie procesul, aproape toată lumea va avea venituri bănești mai mari. Dar (presupunând că nu a crescut producția de bunuri și servicii) prețurile acestora vor fi crescut corespunzător. Națiunea nu va fi mai bogată decât înainte.
Asta nu înseamnă că bogăția absolută sau relativă a fiecăruia va rămâne aceeași. Dimpotrivă, este sigur că procesul inflației va afecta diferit situația financiară a fiecăruia. Grupurile ale căror venituri sunt mărite primele vor fi cele mai favorizate. De exemplu, veniturile bănești ale grupului A cresc înainte ca prețurile să crească, astfel încât membrii acestuia vor fi capabili să cumpere o cantitate proporțional mai mare de bunuri. Veniturile bănești ale grupului B vor crește mai târziu, când prețurile deja au crescut într-o oarecare măsură; totuși, grupul B va înregistra un progres în ce privește cantitatea de bunuri achiziționate. Între timp, grupurile ale căror venituri bănești nu au crescut se vor vedea obligate să plătească prețuri mai mari pentru bunurile pe care le cumpără, ceea ce înseamnă că vor avea un standard de viață mai scăzut decât înainte.
Putem clarifica mai bine procesul apelând la un exemplu numeric. Să presupunem că împărțim comunitatea în patru grupuri principale de producători: A, B, C și D, care beneficiază de pe urma inflației în ordinea enumerării lor.
Atunci când veniturile bănești ale grupului A au crescut deja cu 30%, prețurile bunurilor pe care acesta le cumpără nu au crescut deloc. Atunci când veniturile bănești ale grupului B cresc cu 20%, prețurile au crescut, deja, în medie, cu 10%. Când veniturile bănești ale grupului C au crescut cu 10%, prețurile vor fi crescut deja, în medie, cu 15%. Este posibil ca prețurile să atingă o creștere de 20% într-un moment în care veniturile grupului D nu au crescut deloc. Cu alte cuvinte, câștigurile primelor grupuri de producători datorate salariilor sau prețurilor sporite în urma inflației au loc pe seama pierderilor suferite (în calitate de consumatori) de către ultimele grupuri de producători.
Se poate întâmpla ca, dacă inflația este frânată după câțiva ani, rezultatul final să fie o creștere medie de, să zicem, 25% a veniturilor bănești și o creștere tot de 25% a prețurilor, ambele creșteri fiind distribuite în toate grupurile. Dar aceasta nu va anula câștigurile și pierderile înregistrate în perioada de tranziție. Grupul D, de exemplu, chiar dacă veniturile sale și prețurile practicate pentru propriile produse au crescut cu cel puțin 25%, nu va putea cumpăra mai multe bunuri decât înainte de declanșarea inflației. Nu vor fi niciodată compensate pierderile suferite în perioada în care veniturile și prețurile produselor sale nu crescuseră deloc, deși în același timp, acest grup trebuia să plătească cu 30% mai mult pentru cumpărarea bunurilor și serviciilor oferite de celelalte grupuri de producători din comunitate – A, B și C.
3
Astfel, analiza inflației devine un nou argument în susținerea tezei acestei lucrări. Într-adevăr, ea ar putea favoriza anumite grupuri pe o perioadă scurtă de timp, dar numai afectându-i pe ceilalți. Iar pe termen lung are consecințe dezastruoase asupra întregii comunități. Chiar și o inflație relativ blândă distorsionează structura producției. Inflația duce la supraexpansiunea unor industrii în detrimentul altora, ceea ce implică folosirea necorespunzătoare și irosirea capitalului. Atunci când inflația intră în colaps sau i se pune stavilă, investițiile greșit direcționate în mijloace de producție – în orice formă ar fi fost făcute: mașini, fabrici sau clădiri de birouri –, nu pot să aducă venituri adecvate și își pierd o mare parte din valoarea inițială.
Frânarea inflației pe căi blânde și prevenirea unei depresiuni ulterioare în economie nu este posibilă. Odată ce s-a declanșat, inflația este greu de oprit, mai ales într-un punct ales dinainte, sau în momentul în care prețurile au atins un nivel dinainte stabilit; pentru că și forțele economice și cele politice sunt scăpate de sub control. Nu se poate spune că o creștere a prețurilor de 25% prin inflație este o idee bună fără să spună altcineva că este de două ori mai bine să fie o creștere de 50%, iar altul să spună că este de patru ori mai bine ca această creștere să fie de 100%. Grupurile care exercită presiune politică pentru că beneficiază de pe urma inflației vor insista ca aceasta să continue să se manifeste.
Mai mult, controlul valorii banilor în condiții de inflație este imposibil. Aceasta pentru că, după cum am văzut, cauzalitatea nu este una mecanică. De exemplu, nu se poate spune că o creștere cu 100% a cantității de bani va duce la o scădere cu 50% a valorii unitare a monedei. Valoarea monedei depinde și de estimarea subiectivă a acesteia, evaluare făcută de fiecare deținător. Iar aceste evaluări nu depind doar de cantitatea de bani de care dispune fiecare. Depind și de calitatea banilor. În timp de război, valoarea unității monetare, a unei națiuni care nu folosește etalonul aur va crește odată cu înregistrarea unei victorii și va scădea odată cu suportarea unei înfrângeri, indiferent care ar fi modificările ofertei de bani. Valoarea pe care o atribuie oamenii în prezent unei monede depinde de estimările lor privind cantitatea disponibilă în viitor din această monedă. Așa cum se întâmplă și cu bunurile de consum în cazul schimburilor speculative, evaluarea individuală a banilor este afectată nu numai de ceea ce crede fiecare în parte în legătură cu valoarea banilor, dar și de modul în care consideră că ceilalți vor percepe, individual, această valoare.
Toate acestea explică de ce, odată instaurată hiperinflația, valoarea unității monetare scade într-un ritm mai rapid decât cel în care crește sau poate fi crescută oferta de bani. Când se ajunge la acest stadiu, dezastrul este aproape total și se instalează o bancrută generală.
4
Și totuși, ardoarea cu care este recomandată inflația nu dispare niciodată. Se pare că nicio țară nu este capabilă să învețe din experiența altor țări și nicio generație nu învață de la înaintași. Fiecare țară și fiecare generație aleargă după același miraj. Toți mușcă din același fruct al Mării Moarte care, odată ajuns în gură, se transformă în cenușă și praf. Căci este în natura inflației să dea naștere la iluzii.
Astăzi, cel mai puternic argument adus în favoarea inflației este că „face industria să funcționeze”, că ne va salva de la pierderile produse de stagnarea economică și că va duce la „eradicarea șomajului”. Acest argument are la origine eroarea de a confunda banii cu bogăția reală. Se presupune că se naște o nouă „putere de cumpărare”, și că efectele acesteia se vor propaga în cercuri din ce în ce mai largi, asemenea undelor apei unui lac în care ai aruncat o piatră..
Oricum, puterea reală de cumpărare a unor bunuri este, după cum am văzut, formată din alte bunuri. Nu poate fi sporită doar tipărind bani, care nu sunt altceva decât bucăți de hârtie. Ceea ce se întâmplă, în esență, într-o economie bazată pe schimb, este că produsele lui A sunt schimbate contra produselor lui B.[3]
De fapt, inflația modifică relația dintre prețuri și costuri. Cea mai importantă modificare pe care ar trebui să o determine inflația este creșterea prețurilor bunurilor de consum în concordanță cu salariile, determinând astfel înregistrarea de profituri și încurajând reluarea producției în punctele în care există resurse reale, pe calea restabilirii unei relații funcționale între prețuri și costuri.
Este evident că aceasta se poate realiza mai clar și mai onest printr-o reducere a salariilor nefuncționale. Dar susținătorii inflației consideră că această măsură este imposibilă din punct de vedere politic. Uneori, aceștia merg și mai departe, afirmând că orice propunere de a reduce salariile în scopul reducerii șomajului constituie o măsură îndreptată împotriva forței de muncă. De fapt, ceea ce propun ei nu este altceva decât înșelarea lucrătorilor prin reducerea salariului real (salariul măsurat în putere de cumpărare) datorată creșterii prețurilor.
Ei uită că lucrătorii înșiși s-au emancipat, că marile sindicate angajează economiști care se pricep la indici și la ratele de creștere sau de scădere și că, prin urmare, lucrătorii nu pot fi înșelați. Prin urmare, în ziua de azi, această politică nu-și poate atinge nici țelurile politice, nici pe cele economice. Pentru că tocmai sindicatele cele mai puternice, ale căror niveluri de salarizare probabil că ar trebui corectate, vor cere ca orice creștere a costului vieții să fie cel puțin compensată printr-o creștere corespunzătoare a salariilor. Aceste relații nefuncționale între principalele salarii și prețuri se vor menține în cazul în care sindicatelor li se dă câștig de cauză. De fapt, structura salariilor poate deveni mult mai distorsionată, pentru că marea masă a muncitorilor neorganizați în sindicate, ale căror salarii erau mici chiar și înainte de apariția inflației (și care este posibil să fi fost reduse continuu datorită exclusivismului sindicatelor), vor continua să sufere și în timpul perioadei de tranziție datorită creșterii prețurilor.
5
Pe scurt, cei care susțin inflația, utilizând argumente mai sofisticate, nu adoptă o poziție morală. Nu-și formulează punctele de vedere cu o sinceritate totală și sfârșesc prin a se minți chiar pe ei înșiși. Vorbesc despre banii de hârtie, ca și inflaționiștii mai naivi, de parcă aceștia ar fi o formă de bogăție care poate fi creată după bunul plac doar tipărind bani. Ei discută chiar despre un „multiplicator”, prin intermediul căruia fiecare dolar tipărit și cheltuit de guvern devine, ca prin minune, echivalentul mai multor dolari adăugați bogăției țării.
Pe scurt, ei distrag atât atenția opiniei publice, cât și pe a lor de la cauzele oricărei depresiuni existente. Pentru că, în cea mai mare parte, cauzele reale ale depresiunilor sunt ajustările eronate ale structurii cost-preț: ajustări eronate între salarii și prețuri, între prețurile materiilor prime și cele ale produselor finite, între diferite prețuri sau între diferite salarii. La un moment dat, aceste ajustări eronate au eliminat stimulentele pentru producție sau au împiedicat continuarea producției, iar depresiunea se extinde datorită interdependenței organice a economiei bazate pe schimb. Situația producției și cea a șomajului nu se pot îmbunătăți până când nu se corectează aceste erori.
Este adevărat că uneori inflația le poate corecta, dar aceasta este o metodă periculoasă. Corecțiile sunt realizate folosind iluziile, nu pe căi cinstite și deschise. Inflația pune un văl de iluzii asupra tuturor proceselor economice. Induce în eroare aproape pe toată lumea, inclusiv pe cei care suferă de pe urma ei. Suntem obișnuiți să ne măsurăm veniturile și bogăția în bani. Obișnuința este atât de adânc înrădăcinată, încât chiar și economiștii și statisticienii mai cad în capcană. Nu este întotdeauna ușor să percepi relațiile stabilite, exprimate în bunuri și bogăție reale. Cine dintre noi nu se simte mai mândru și mai bogat când i se spune că venitul nostru național s-a dublat (în bani, bineînțeles) față de o perioadă anterioară în care nu exista inflație? Chiar și funcționarul care înainte avea un salariu săptămânal de 75 $ iar acum are un salariu săptămânal de 125 $ crede că, într-un fel, o duce mai bine, deși costul vieții a crescut de două ori între timp. El nu ignoră creșterea costului vieții. Dar nici nu este la fel de conștient de situația sa reală așa cum ar fi fost dacă nu s-ar fi schimbat costul vieții, în schimb i-ar fi scăzut salariul astfel încât să aibă o putere de cumpărare egală cu cea pe care o are acum când, deși salariul său a crescut, prețurile au crescut și mai mult. Inflația este autosugestia, hipnoza, anestezia care i-a amorțit durerea operației. Inflația este un opiu pentru popor.
6
Exact aceasta este funcția ei politică. Se apelează la inflație tocmai pentru că ea dă naștere atâtor confuzii și acesta este motivul pentru care este atât de utilizată de guvernele moderne, adepte ale „economiei planificate”. Am văzut în capitolul patru că părerea potrivit căreia lucrările publice creează locuri de muncă este falsă. Am văzut că dacă banii provin din impozite, atunci pentru fiecare dolar pe care îl cheltuiește guvernul pentru lucrările publice, contribuabilul cheltuiește cu un dolar mai puțin pentru satisfacerea propriilor nevoi, și fiecare loc de muncă oferit de guvern în sectorul public duce la dispariția unui loc de muncă din sectorul privat.
Dar să presupunem că fondurile pentru lucrările publice nu provin din impozite. Să presupunem că ele provin din finanțarea deficitului bugetar prin împrumuturi publice sau prin tipărirea de bani. Atunci procesele pe care tocmai le-am descris par să nu aibă loc. Lucrările publice par să fie create printr-o „nouă” putere de cumpărare. Căci nu se poate spune că a fost diminuată puterea de cumpărare a contribuabililor. Deocamdată se pare că națiunea a căpătat ceva fără să dea nimic în schimb. Acum însă, folosind concluziile din lecția noastră, să studiem consecințele pe termen mai lung. Într-o bună zi, împrumutul trebuie înapoiat. Guvernul nu poate face datorii la nesfârșit, pentru că dacă încearcă asta, va da faliment. Așa cum spunea Adam Smith în 1776:
În cazurile în care datoria națională s-a întâmplat cândva să ajungă la un nivel prea ridicat, nu știu să fi existat vreun exemplu când ea să fi fost achitată la timp și în întregime. Dacă s-a reușit cândva să se degreveze venitul public, aceasta s-a făcut întotdeauna numai în urma unui faliment; uneori printr-un faliment pe față; și întotdeauna printr-un faliment de fapt, oricât s-ar fi pretins adesea că s-ar fi achitat datoriile.
În momentul în care guvernul trebuie să plătească datoria făcută pentru finanțarea lucrărilor publice, este necesar să obțină venituri, din impozite și taxe, mai mari decât cheltuielile. Deci în această perioadă distruge mai multe locuri de muncă decât creează. Surplusul de impozite percepute nu numai că reduce puterea de cumpărare, dar distruge și stimulentele pentru producție și, astfel, întreaga bogăție și întregul venit al țării.
Singura cale de a evita această concluzie ar fi să presupunem (așa cum bineînțeles o fac susținătorii ideii cheltuielilor publice) că politicienii care se află la putere vor cheltui numai în acele perioade care altfel ar fi fost afectate de depresiune, sau „deflaționiste”, și vor plăti prompt datoriile în perioadele care altfel ar fi cunoscut un „boom”, sau inflaționiste. Aceasta e, desigur, un basm și, din nefericire, politicienii aflați la putere nu s-au comportat astfel niciodată. Mai mult, previziunea economică este atât de precară, iar presiunile politice care acționează sunt de o astfel de natură, încât este puțin probabil ca guvernele să acționeze astfel vreodată. Cheltuielile care determină un deficit bugetar, odată începute, creează interese puternice, care cer perpetuarea acestui deficit în orice condiții.
Dacă nu se încearcă plata reală a datoriei acumulate și se apelează, în schimb, la inflație, atunci rezultatele sunt cele pe care le-am descris deja. Pentru că țara, pe ansamblu, nu poate obține nimic pentru care să nu plătească. Inflația însăși este o formă de impozitare. Este, probabil, cea mai rea formă posibilă, care de obicei îi afectează cel mai puternic pe cei care au cea mai scăzută capacitate de plată. Presupunând că inflația afectează la fel pe toată lumea (ceea ce nu este niciodată adevărat, după cum am văzut), se poate afirma că aceasta este similară cu perceperea unui anumit impozit (procentual constant) aplicat fără excepție asupra tuturor veniturilor. Este un impozit care este impus nu numai asupra cheltuielilor fiecărui individ, dar și asupra economiilor și asigurării sale de viață. Este, de fapt, o impozitare uniformă a capitalului, în care săracul plătește un procent la fel de mare ca și bogatul.
Lucrurile stau, de fapt, mult mai prost, pentru că, după cum am văzut, inflația nu afectează la fel pe toată lumea. De obicei, cei săraci sunt impozitați mai sever, în termeni procentuali, decât cei bogați, pentru că ei nu dispun de aceleași mijloace de a se proteja prin intermediul achiziționării de capital real. Inflația este un fel de impozit care a scăpat de sub controlul autorităților. Îi afectează pe toți. Rata impozitului impusă de inflație nu este fixă: nu poate fi calculată anticipat. Știm cât este azi; nu putem ști cât va fi mâine; iar mâine nu știm cât va fi poimâine.
Ca orice alt impozit, inflația determină pe fiecare individ și pe fiecare om de afaceri să adopte o anumită politică. Descurajează economisirea și chibzuința. Încurajează cheltuielile, jocurile de noroc, risipa de tot felul. Inflația face ca adesea activitățile speculative să fie mai profitabile decât producția. Distruge stabilitatea tuturor relațiilor economice. Nedreptățile pe care le face îi determină pe oameni să caute remedii disperate. Creează germenii fascismului și comunismului. Îi face pe oameni să ceară un control totalitar. Sfârșește, invariabil, în deziluzii și în colapsuri amare.
Note:
În esență, aceasta este teoria keynesiștilor. Am analizat în detaliu această teorie în lucrarea The Failure of the New Economics, 1959, New Rochelle, N.Y.:Arlington House. ↑
Cititorul interesat de analiza lor poate citi B. M. Anderson, The Value of Money, 1917 (ediția nouă, 1963), Ludwig von Mises, The Theory of Money and Credit (edițiile americane, 1935 și 1953) sau cartea scrisă de mine Inflation Crisis and How to Resolve It, 1978, New Rochelle, N.Y.: Arlington House. ↑
- Cf. John Stuart Mill, Principles of Political Economy (vol. 3, cap. XIV); Alfred Marshall, Principles of Economics (vol. VI, cap. XIII); Benjamin M. Anderson, „A Refutation of Keynes’ Attack on the Doctrine that Aggregate Supply Creates Aggregate Demand”, lucrare apărută în Financing American Prosperity, la un simpozion pe teme economice. Cf. și lucrării editate de autorul prezentei cărți: The Critics of Keynesian Economics, 1960, New Rochelle, N.Y.: Arlington House. ↑
