1
Întreaga argumentație a acestei cărți ar putea fi redusă la afirmația că atunci când studiem efectul oricărui proiect economic trebuie să identificăm nu numai consecințele imediate, ci și pe cele de perspectivă, nu numai consecințele primare, ci și pe cele secundare, și nu numai efectele asupra unui grup anume, ci cele produse asupra tuturor. De aici decurge concluzia că o concentrare a atenției asupra unui punct anume – de exemplu, studierea numai a ceea ce se întâmplă într-o industrie, fără să analizeze ce se întâmplă în celelalte – nu este productivă și conduce la rezultate false. Tocmai din obiceiul persistent și dăunător de a avea în vedere doar un sector sau proces, izolat de celelalte, provin erorile majore ale economiei. Acestea afectează nu numai argumentele purtătorilor de cuvânt ai celor ce au anumite interese, ci chiar și pe cele ale unor economiști considerați profunzi.
Școala „producției-pentru-uz-și-nu-pentru-profit”, având la bază eroarea izolării, atacă „sistemul de prețuri” așa-zis vicios. Problema producției, susțin adepții acestei școli de gândire, este rezolvată. (Această eroare foarte cunoscută, după cum vom vedea, reprezintă și punctul de pornire al celor mai multe dereglări monetare, ca și a discursului unor demagogi populiști.) Oamenii de știință, experții în eficiență, inginerii, tehnicienii, au rezolvat-o. Ei pot produce aproape orice în cantități imense, practic nelimitate. Dar, din păcate, lumea nu este condusă de ingineri, care au în minte doar producția, ci de oameni de afaceri care se gândesc doar la profit. Oamenii de afaceri transmit ordinele lor inginerilor, și nu viceversa. Ei vor realiza orice atâta timp cât aceasta aduce profit, însă în momentul în care nu se mai întâmplă astfel, răutăcioșii oameni de afaceri vor înceta să mai producă articolul respectiv, deși rămân nesatisfăcute dorințele multor oameni, iar lumea cere mai multe produse.
Acest punct de vedere conține atât de multe erori încât nu pot fi lămurite toate dintr-o dată. Însă eroarea de bază, așa cum am sugerat, provine din luarea în considerare doar a unui sector sau a câtorva sectoare pe rând, ca și cum fiecare dintre acestea ar exista în mod izolat. În realitate, fiecare se află în legătură cu toate celelalte și fiecare decizie importantă luată în acel sector este afectată de și afectează deciziile luate în celelalte.
Totul va fi mai limpede dacă ne clarificăm principala problemă pe care trebuie să o rezolve colectivitatea oamenilor de afaceri. Pentru a simplifica pe cât de mult posibil lucrurile, să luăm în discuție problema cu care se confruntă un Robinson Crusoe pe insula sa pustie. Nevoile sale par nesfârșite. Este udat de ploaie, tremură de frig, este înfometat și însetat. Are nevoie de o mulțime de lucruri: apă potabilă, hrană, un acoperiș deasupra capului, protecție împotriva animalelor, un foc, un loc plăcut pentru odihnă. Este imposibil să-și satisfacă deodată toate aceste necesități, nu are timpul, energia și resursele necesare. Trebuie să se preocupe imediat de cea mai urgentă necesitate. Să zicem că cel mai tare suferă de sete. Face o groapă în nisip pentru colectarea apei de ploaie sau construiește un recipient simplu. Oricum, odată asigurat cu o cantitate mică de apă, trebuie să se ocupe de găsirea hranei înainte de a încerca să îmbunătățească metoda de colectare a apei. Poate încerca să pescuiască, dar pentru aceasta are nevoie fie de un cârlig și un fir, fie de o plasă, pe care trebuie să le fabrice cu forțe proprii. Dar orice ar face îl întârzie sau îl împiedică să facă un alt lucru mai puțin urgent. Se confruntă permanent cu problema folosirii alternative a timpului și muncii sale.
O familie elvețiană, Robinson, consideră poate că această problemă este ceva foarte ușor de rezolvat. Are mai multe guri de hrănit, dar are și mai multe brațe de muncă. Poate aplica diviziunea și specializarea muncii. Tatăl vânează; mama pregătește hrana; copiii adună lemne de foc. Dar nici chiar o familie nu-și poate permite ca unul dintre membrii săi să facă același lucru la nesfârșit, fără a lua în considerare caracterul relativ urgent al necesității comune pe care o satisface el, precum și urgența altor nevoi care rămân nesatisfăcute. După ce copiii au adunat o stivă de lemne de o oarecare mărime, nu pot fi lăsați pur și simplu să sporească această stivă. Este momentul ca unul dintre ei să fie trimis, să zicem, după mai multă apă. Și această familie se confruntă permanent cu problema alegerii unuia dintre scopurile alternative ale folosirii muncii și, dacă este destul de norocoasă și a dobândit niște arme, unelte de pescuit, o barcă, fierăstraie și așa mai departe, cu cea a alegerii unuia dintre scopurile alternative de folosire a muncii și capitalului. Ar fi cât se poate de ridicol ca unul din copiii ce adună lemne să se plângă, spunând că ar putea aduna mai multe lemne de foc dacă ar fi ajutat pe întreaga durată a zilei de fratele său, în loc ca acesta să prindă mai mult pește necesar pentru masă. Se admite, în mod clar, în cazul unui individ sau al unei familii, luată în mod izolat, faptul că o ocupație se poate extinde numai în detrimentul tuturor celorlalte ocupații.
Exemple elementare ca acesta sunt uneori ridiculizate și numite „economie de tip Crusoe”. Din păcate, sunt ridiculizate în special de către cei care au nevoie cel mai mult de ele, care nu reușesc să priceapă principiul ilustrat chiar și sub această formă simplă sau care pierd din vedere complet acest principiu când trebuie să analizeze mecanismele complicate ale unei societăți mari cu o economie modernă.
2
Să luăm în discuție acum o astfel de societate. Cum se rezolvă într-o astfel de societate problema utilizărilor alternative ale forței de muncă și ale capitalului, în vederea satisfacerii a mii de nevoi și dorințe distincte, cu diferite grade de urgență? Tocmai prin intermediul sistemului de prețuri. Prin intermediul legăturilor în permanentă schimbare dintre costurile de producție, prețuri și profituri.
Prețurile sunt stabilite prin legătura dintre oferă și cerere și, la rândul lor, afectează oferta și cererea. Când oamenii doresc mai multe articole de un anumit tip, crește oferta pentru acele articole. Prețul urcă, ceea ce duce la creșterea profitului pentru cei care produc acel articol. Fiindcă devine mai profitabil să produci articolul respectiv comparativ cu altele, cei ce sunt deja implicați în producerea lui își extind activitatea, iar mulți alții sunt atrași în acest domeniu. Această ofertă mărită reduce apoi prețul și marja de profit, până în momentul în care marja de profit pentru acel produs revine la nivelul general al profiturilor (luând în considerare și riscurile corespunzătoare) din celelalte sectoare. Sau poate că prețul lui scade la un nivel la care se obține mai puțin profit dacă se produce articolul respectiv față de altele; sau, chiar mai grav, producerea lui poate să însemne, practic, o pierdere. În acest caz, producătorii „marginali”, adică cei mai puțin eficienți sau ale căror costuri de producție sunt cele mai mari, vor fi eliminați. Produsul va fi fabricat acum numai de către producătorii cei mai eficienți, care lucrează cu costuri mai mici. Oferta pentru marfa respectivă va fi și ea mai mică sau cel puțin va înceta să mai crească.
Acest proces reprezintă punctul de plecare al convingerii că prețurile sunt determinate de costurile producției. Afirmată sub această formă, doctrina nu este adevărată. Prețurile sunt determinate de cerere și ofertă, iar cererea este determinată de intensitatea dorinței oamenilor de a dobândi un anumit produs și de ce au ei de oferit în schimbul acestuia. Este adevărat că oferta este parțial determinată de costurile de producție. Costul de producție al unei mărfi nu poate determina însă valoarea acesteia. Aceasta va depinde de raportul real dintre cerere și ofertă. Estimările oamenilor de afaceri cu privire la cât anume va costa să produci o marfă în viitor și care va fi prețul său vor determina cantitatea în care se va produce ea, ceea ce va influența oferta viitoare. Prin urmare, există o tendință constantă a prețului unei mărfi și a costului marginal de producție de a ajunge la niveluri egale, dar nu fiindcă acest cost marginal de producție ar determina în mod direct prețul.
Sistemul liberei inițiative poate fi deci comparat cu o hală de producție în care mii de mașini funcționează automat, ele și dispozitivele lor de control fiind însă interconectate, influențându-se reciproc, ceea ce face ca în final totul să funcționeze ca o unică mașină imensă. Cei mai mulți dintre noi au observat, cu siguranță, dispozitivul de reglare automată al unui motor cu abur. De obicei, el constă din două sfere sau greutăți și funcționează pe baza forței centrifuge. Pe măsură ce turația motorului crește, sferele se îndepărtează de tija de care sunt atașate și închid parțial sau complet o valvă care controlează debitul aburului, determinând astfel micșorarea turației motorului. Dacă aceasta este prea mică, pe de altă parte, sferele cad, deschid valva, iar turația motorului crește. În acest mod, orice abatere de la turația dorită pune în mișcare forțele care tind să reducă această abatere.
Exact în același fel se reglează raporturile relative în care se produc mii de mărfuri distincte în cadrul sistemului întreprinderilor private concurente. Când oamenii vor mai mult dintr-o anume marfă, cererea lor concurențială duce la creșterea prețului ei, ceea ce determină sporirea profiturilor producătorilor ce fabrică acel produs. Aceștia sunt stimulați să-și mărească producția. Alți producători sunt determinați să oprească producția bunurilor pe care le fabricau anterior și să se îndrepte spre fabricarea produsului ce le asigură cel mai mare câștig. Dar aceasta duce la creșterea ofertei pentru marfa în cauză, în același timp reducând oferta pentru alte mărfuri. Prin urmare, prețul acelui produs scade comparativ cu prețul altor produse, iar stimulentul pentru creșterea relativă a producției lui dispare.
Tot astfel, dacă cererea pentru un anumit produs scade, prețul și profitul asigurat de fabricarea lui, ca și producția lui intră în declin.
Această ultimă evoluție îi intrigă pe cei ce nu înțeleg „sistemul prețurilor”, pe care ei îl acuză că ar crea penurie. De ce, se întreabă ei indignați, trebuie ca fabricanții să-și reducă producția de pantofi până la punctul în care aceasta devine nerentabilă? De ce trebuie să se orienteze doar în funcție de propriile lor profituri? De ce trebuie să se orienteze în funcție de piață? De ce nu produc pantofi „la întreaga capacitate a proceselor tehnice moderne”? Sistemul prețurilor și întreprinderea privată, concluzionează filosofii „producției-pentru-uz”, sunt forme ale „economiei de austeritate”.
Aceste întrebări și concluzii derivă din eroarea luării în considerare numai a unui sector privit în mod izolat, din eroarea de a privi copacul, fără a vedea pădurea. Până la un punct, este necesar să se producă pantofi. Dar la fel de necesar este să se producă haine, cămăși, pantaloni, case, pluguri, lopeți, fabrici, poduri, lapte și pâine. Ar fi stupid să continuăm să fabricăm munți de pantofi în plus, numai fiindcă putem s-o facem, în timp ce alte sute de necesități mai urgente sunt încă nesatisfăcute.
Într-o economie aflată în echilibru, un anumit sector se poate dezvolta numai pe seama altor sectoare, deoarece, la un moment dat, factorii de producție sunt limitați. Un sector se poate extinde numai dacă deviem spre el forță de muncă, pământ și capital care altfel ar fi fost folosite în alte sectoare. Iar atunci când un anumit sector se restrânge sau stopează expansiunea producției sale, nu înseamnă neapărat că s-a înregistrat vreo reducere netă a producției globale. Restrângerea mai degrabă a eliberat forță de muncă și capital pentru a permite expansiunea altor sectoare. Prin urmare, este greșit să tragem concluzia că o restrângere a producției într-o direcție înseamnă obligatoriu o restrângere a producției totale.
Pe scurt, ceva se produce pe seama renunțării la altceva. Înseși costurile de producție, de fapt, ar putea fi definite ca lucrurile la care se renunță (timpul liber și plăcerile, materiile prime cu utilizări potențiale alternative) pentru a se produce un anumit obiect.
Rezultă că este la fel de important pentru vigoarea unei economii dinamice ca sectoarele slăbite să fie lăsate să dispară și ca sectoarele în expansiune să fie lăsate să se dezvolte. Aceasta se datorează faptului că sectoarele slăbite absorb forța de muncă și capitalul care ar trebui eliberate pentru sectoarele în dezvoltare. Numai sistemul prețurilor, atât de contestat, este capabil să rezolve problema extrem de complicată de a decide exact, pentru zeci de mii de mărfuri și servicii distincte, în ce cantități relative trebuie să fie produse. Aceste ecuații, de altfel foarte complicate, sunt rezolvate aproape automat prin intermediul sistemului prețurilor, profiturilor și costurilor. Și aceasta mult mai ușor decât ar putea-o face orice grup de birocrați, fiindcă sunt rezolvate printr-un sistem în cadrul căruia fiecare consumator își conturează propria cerere și emite o nouă opțiune sau o mulțime de opțiuni în fiecare zi; în vreme ce birocrații încearcă să o facă determinând producerea pentru consumatori nu în conformitate cu dorințele acestora, ci conform cu ceea ce au hotărât birocrații că este bine pentru ei.
Și cu toate că birocrații nu înțeleg sistemul cvasi-automat al pieței, acesta îi deranjează mereu. Încearcă întotdeauna să-l îmbunătățească sau să-l ajusteze, de obicei în interesul unui grup de presiune. Vom vedea în capitolele următoare unele din consecințele intervenției lor.
Toate acestea sunt lucruri atât de elementare încât ar fi jenant să le mai amintim, dacă nu ar fi atât de des uitate de cei care creează și lansează noile sloganuri. La scară națională, acest prim principiu înseamnă că obiectivul nostru real este de a maximiza producția. Pentru realizarea acestui scop, ocuparea deplină a forței de muncă – adică absența neocupării involuntare – devine o necesitate secundară. Trebuie reținut faptul că scopul este creșterea producției, în timp ce ocuparea forței de muncă reprezintă doar mijlocul de realizare a lui. Nu putem obține, permanent, producția maximă fără ocuparea la maxim a forței de muncă. Dar putem obține cu ușurință o ocupare deplină a forței de muncă fără a avea o producție maximă.
Să ne amintim că membrii triburilor primitive sunt dezbrăcați, mizerabil hrăniți și adăpostiți, dar nu sunt afectați de șomaj. China și India sunt incomparabil mai sărace decât noi, dar principala lor problemă economică o constituie metodele de producție primitive de care dispun (care sunt în același timp și cauza, și consecința lipsei capitalului), și nu șomajul. Nu există ceva mai ușor de realizat decât ocuparea la maxim a forței de muncă, dacă se renunță la ideea maximizării producției. Hitler a realizat ocuparea completă a forței de muncă lansând un uriaș program de înarmare. Al Doilea Război Mondial a asigurat ocuparea deplină a forței de muncă disponibilă pentru toate națiunile implicate în conflict. „Regimul sclavagist” din Germania asigura ocuparea deplină a forței de muncă. Închisorile și lagărele de muncă realizau ocuparea deplină a forței de muncă de care dispuneau. Sistemele coercitive pot asigura întotdeauna acest lucru.
Cu toate acestea, este ciudat faptul că legiuitorii noștri nu prezintă în Congres proiecte de lege pentru maximizarea producției, ci numai proiecte de legi pentru realizarea ocupării complete a forței de muncă. Chiar și grupurile oamenilor de afaceri recomandă înființarea unei „Comisii prezidențiale pentru ocuparea completă a forței de muncă”, și nu a unei comisii care să urmărească maximizarea producției prin creșterea ocupării forței de muncă disponibile. De fiecare dată mijlocul de realizare este transformat în obiectiv, iar obiectivul în sine este uitat.
Se discută despre salarii și despre ocuparea forței de muncă de parcă nu ar avea nicio legătură cu productivitatea și cu producția. Pe baza presupunerii că există numai un volum determinat de muncă de prestat, se trage concluzia că săptămâna de lucru de treizeci de ore va asigura mai multe locuri de muncă și, prin urmare, trebuie preferată săptămânii de patruzeci de ore. Cele mai diverse practici ale sindicatelor vizând asigurarea locurilor de muncă sunt în mod confuz tolerate. Când un Petrillo amenință că va înlătura din afaceri un post de radio dacă acesta nu angajează de două ori mai mulți muzicieni decât îi sunt necesari, el obține sprijinul unei părți a opiniei publice fiindcă, la urma-urmei, încearcă să creeze locuri de muncă. Când a fost înființată WPA (Work Progress Administration), s-a considerat genial ca administratorii să întocmească proiecte care să necesite cât mai multă forță de muncă în raport cu valoarea muncii prestate – cu alte cuvinte, care să presupună o muncă pe cât posibil mai ineficientă.
Ar fi mult mai bine dacă s-ar opta pentru obținerea unei producții maxime (ceea ce, în general, nu se întâmplă), o parte din populație fiind susținută în inactivitate printr-un ajutor social nedeghizat, decât să se asigure o „ocupare deplină” realizată prin tot felul de subterfugii și care sfârșește prin dezorganizarea producției. Progresul civilizației a însemnat reducerea gradului de ocupare a forței de muncă, nu creșterea lui. Tocmai prosperitatea este cea care a eliminat, practic, în Statele Unite, necesitatea de a munci pentru copii, pentru mulți dintre vârstnici și pentru milioane de femei. O parte mult mai mică a populației americane nu mai este nevoită să muncească în raport cu proporțiile similare din China sau din Rusia. Se pune întrebarea nu câte milioane de locuri de muncă vor exista în America peste zece ani, ci cât de mult vom putea produce și care va fi, în consecință, nivelul nostru de trai. Problema repartizării bunurilor, asupra căreia cade accentul astăzi, este cu atât mai ușor de rezolvat cu cât există mai mult de repartizat.
Putem să ne ordonăm gândirea punând accentul acolo unde trebuie – asupra politicilor de maximizare a producției.
