1
Persoanele ce au anumite interese speciale își pot imagina, după cum ne dovedește evoluția taxelor, cele mai ingenioase motive pentru care ar trebui să li se acorde o atenție deosebită. Purtătorii lor de cuvânt susțin un plan în favoarea lor care pare inițial atât de absurd, încât analiștii dezinteresați nici nu se obosesc să-l mai comenteze. Dar cei ce au anumite interese continuă să insiste asupra schemei respective. Legiferarea ei ar produce o schimbare atât de mare în planul propriei lor bunăstări, încât merită să angajeze economiști cu experiență și specialiști în relațiile cu publicul pentru a o promova în numele lor. Opinia publică aude repetat atât de des respectivul argument, însoțit de o atât de bogată și impunătoare suită de statistici, grafice, curbe și ponderi, încât nu trece mult timp și este convinsă. Când, în fine, analiștii dezinteresați recunosc ca fiind real pericolul legiferării planului respectiv, de obicei este prea târziu. Nu se pot familiariza, în câteva săptămâni, cu subiectul respectiv în aceeași măsură ca și intelectualii angajați ce și-au dedicat tot timpul, ani de zile, aprofundării lui; sunt acuzați de lipsă de informare, având alura unora care se încumetă să pună la îndoială niște axiome.
Această evoluție generală se potrivește istoriei ideii de prețuri „paritare” pentru produsele agricole. Nu-mi amintesc ziua în care această idee a apărut într-un proiect de lege, dar o dată cu apariția New Deal-ului în 1933, ea a devenit un principiu clar formulat și legiferat; o dată cu trecerea anilor, au apărut și corolarele sale absurde; acestea au fost, la rândul lor, legiferate.
Justificarea prețurilor „paritare” a urmat, în mare, următorul model. Agricultura este cea mai importantă ramură economică. Ea trebuie menținută cu orice preț. Mai mult, bunăstarea fiecăruia depinde de bunăstarea fermierului. Dacă acesta nu are puterea de cumpărare necesară pentru a obține produse industriale, industria stagnează. Aceasta a fost cauza colapsului economic din 1929 sau, cel puțin, a eșuării încercării noastre de a ne reveni după el. Prețurile produselor agricole au scăzut drastic, în timp ce prețurile produselor industriale au scăzut într-o foarte mică măsură. Rezultatul a fost că fermierul nu a mai putut cumpăra produse industriale; lucrătorii de la oraș au fost concediați și nu au mai putut cumpăra produse agricole, iar recesiunea s-a extins în cercuri din ce în ce mai largi. Exista un singur remediu, iar acesta era simplu. Readucerea prețurilor produselor agricole la paritate cu prețurile produselor pe care le cumpără fermierii. Această paritate s-a realizat în mod natural în perioada cuprinsă între 1909 și 1914, când fermierii au prosperat. Această relație între prețuri trebuie permanent restabilită și menținută.
Ne-ar lua prea mult timp și aceasta ne-ar putea purta departe de subiectul nostru central, să examinăm fiecare absurditate cuprinsă în această afirmație aparent plauzibilă. Nu există niciun motiv serios pentru a considera drept intangibilă o anumită relație între prețuri, predominantă într-un anume an sau într-o anumită perioadă, sau chiar mai „normală” decât cea din oricare altă perioadă. Chiar dacă era „normală” la vremea respectivă, de ce trebuie să presupunem că aceeași relație ar trebui menținută după mai mult de șaizeci de ani, în pofida profundelor schimbări ale condițiilor de producție și ale cererii care au avut loc între timp? Perioada cuprinsă între 1909 și 1914 ca bază pentru paritate nu a fost aleasă întâmplător. În prețuri comparabile, a fost una dintre cele mai favorabile perioade pentru agricultură din întreaga noastră istorie.
Dacă ar fi existat vreun dram de sinceritate sau de logică în această idee, ea s-ar fi extins la scară universală. Dacă relațiile între prețurile produselor agricole și cele ale produselor industriale care au predominat între august 1909 și iulie 1914 ar trebui menținute permanent, de ce să nu menținem pentru totdeauna raportul de atunci între prețul fiecărei mărfi și cel al oricărei alteia?
Când a apărut prima ediție a aceste cărți, în 1946, am folosit următoarele exemple pentru ilustrarea absurdităților la care ar fi condus acest lucru:
Un automobil Chevrolet cu un motor cu șase cilindri costa 2.150 $ în 1912; un Chevrolet Sedan incomparabil mai bun costa, în 1942, 907 $; ajustat pentru a ajunge la „paritate”, pe o bază identică cu cea a produselor agricole, ar fi costat 3.270 $ în 1942. Un pfund de aluminiu costa între 1909 și 1913, în medie, 22,5 cenți; prețul său la începutul anului 1946 era de 14 cenți, dar „la paritate” ar fi costat 41 de cenți în loc de 14 cenți.
Ar fi dificilă și discutabilă încercarea de a actualiza aceste două comparații, prin ajustare, nu numai datorită puternicei inflații (prețurile bunurilor de consum au crescut de peste trei ori) dintre anii 1946 și 1978, dar și datorită diferențelor calitative dintre automobilele celor două perioade. Dar această dificultate nu face decât să accentueze impracticabilitatea propunerii.
După ce am efectuat, în ediția din 1946, comparația citată mai sus, am continuat, subliniind faptul că același tip de creștere a productivității a dus parțial și la reducerea prețurilor produselor agricole. „În perioada de cinci ani cuprinsă între 1955 și 1959, în Statele Unite s-au recoltat, în medie, 428 de pfunzi de bumbac pe acru, comparativ cu o medie de 260 pfunzi în cei cinci ani dintre 1939 și 1943 și o medie de numai 188 pfunzi în perioada „de bază” de cinci ani dintre 1909 și 1913.” Actualizând aceste comparații, se observă că productivitatea în agricultură a continuat să crească, deși într-un ritm mai redus. În perioada de cinci ani dintre 1968 și 1973 s-au recoltat, în medie, 84 banițe de porumb pe acru, comparativ cu o medie de numai 26,1 banițe în 1935-1939 și, în medie, 31,3 banițe de grâu, comparativ cu 13,2, în medie, în perioada anterioară.
Costurile de producție ale produselor agricole au fost substanțial reduse prin folosirea mai eficientă a îngrășămintelor chimice, utilizarea soiurilor îmbunătățite de semințe și sporirea gradului de mecanizare. În ediția din 1946 ofeream următorul citat: „În cadrul fermelor mari, complet mecanizate, și unde se folosesc linii de producție în masă, este necesar un volum de trei până la cinci ori mai mic de muncă pentru a obține același volum al recoltei ca în urmă cu câțiva ani”.[1] Și totuși, toate aceste lucruri sunt ignorate de discipolii prețurilor „paritare”.
Refuzul de generalizare a principiului nu este singura dovadă că nu este vorba de un plan economic în favoarea populației, ci doar de un procedeu pentru subvenționarea unui anumit grup de interese. O altă dovadă o constituie faptul că atunci când prețurile agricole depășesc valoarea paritară sau sunt forțate prin politici guvernamentale să facă acest lucru, nu există nicio cerere din partea blocului fermierilor din Congres ca aceste prețuri să fie coborâte la valoarea paritară sau ca subvenția să fie rambursată în mod echivalent. Este o regulă a cărei reciprocă nu este valabilă.
2
Lăsând la o parte toate aceste considerații, să revenim la eroarea de bază ce ne interesează în mod special acum. Este vorba despre falsul argument că fermierul, dacă obține prețuri mai mari pentru produsele sale, poate cumpăra mai multe bunuri industriale și poate face astfel ca industria să prospere și să existe o ocupare deplină a forței de muncă. Nu contează, în cazul acestui argument, dacă fermierul obține exact așa-numitele prețuri paritare.
Totuși, totul depinde de felul în care sunt obținute aceste prețuri mai mari. Dacă sunt rezultatul unei înviorări generale, dacă se produc ca urmare a reușitelor mai mari în afaceri, a creșterii producției industriale și a puterii de cumpărare a lucrătorilor din orașe (și nu ca urmare a inflației), atunci reprezintă într-adevăr o creștere de productivitate și prosperitate nu numai pentru fermieri, ci și pentru toți ceilalți. Dar noi ne ocupăm de creșterea prețurilor agricole ca urmare a intervenției guvernamentale. Aceasta se poate produce în câteva moduri. Prețul poate fi forțat să crească pur și simplu printr-o ordonanță, ceea ce reprezintă cea mai puțin recomandabilă metodă, sau prin disponibilitatea guvernului de a cumpăra toate produsele agricole ce-i sunt oferite la prețul paritar. Prețul poate fi forțat să crească și prin acordarea de către guvern a unui împrumut îndeajuns de mare pentru fermieri, împrumut care să le permită să-și păstreze recolta în afara circuitului pieței până se atinge nivelul paritar sau un nivel mai mare al prețului. Creșterea prețului poate fi determinată prin introducerea de către guvern a unor restricții privind mărimea recoltelor sau, așa cum se întâmplă deseori în practică, printr-o combinație a tuturor acestor metode. Deocamdată, presupunem că, indiferent prin ce metodă, prețul a fost determinat să crească.
Care este rezultatul? Fermierii obțin prețuri mai mari pentru recoltele lor. În consecință, în pofida producției scăzute, „puterea lor de cumpărare” se mărește. În prezent, ei sunt mai prosperi și cumpără mai multe produse ale industriei. Este tot ceea ce văd cei ce iau în considerare doar consecințele imediate ale unor politici guvernamentale asupra grupurilor direct implicate.
Dar există și o altă consecință, la fel de inevitabilă. Să presupunem că grâul, care în alte condiții s-ar vinde cu 2,50 $ banița, este scumpit prin această politică la 3,50 $. Fermierul primește mai mult cu 1 $ pe baniță. Însă lucrătorul de la oraș, în urma aceleiași modificări, plătește cu 1 $ mai mult pe banița de grâu, inclus în prețul mărit al pâinii. Același lucru este valabil și pentru orice alt produs agricol. Dacă fermierul are deci o putere de cumpărare cu 1 $ mai mare, pentru a cumpăra produse industriale, lucrătorul de la oraș are o putere de cumpărare proporțional mai mică pentru a achiziționa produse agricole. Pe ansamblu, economia nu înregistrează niciun câștig. Pierde de pe urma vânzărilor de la oraș, exact atât cât câștigă prin vânzările din mediul rural.
Evident, există o modificare a distribuției vânzărilor. Fără îndoială, firmele producătoare de produse agricole și cele specializate în vânzările prin poștă își vor spori activitatea. Însă magazinele universale din orașe vor înregistra scăderi ale vânzărilor.
Oricum, problema nu se oprește aici. Politica respectivă nu duce doar la lipsa unui câștig net, ci chiar la o pierdere netă. Fiindcă nu înseamnă numai un transfer al puterii de cumpărare de la consumatorii de la oraș sau de la contribuabili în general către fermier. Înseamnă, deseori, și o reducere forțată a producției de mărfuri agricole, pentru ca prețul să crească. Ceea ce echivalează cu o distrugere a avuției. Adică vor fi mai puține alimente de consumat. În ce mod este determinată această distrugere a avuției va depinde de metoda folosită pentru mărirea prețurilor. Poate însemna distrugerea fizică a ceea ce a fost deja produs, cum s-a întâmplat în cazul arderii cafelei în Brazilia. Poate însemna o reducere forțată a suprafeței arabile, ca în cazul planului american AAA sau al variantei sale noi. Vom analiza efectul unora dintre aceste metode atunci când vom ajunge să discutăm mai detaliat controlul guvernamental asupra mărfurilor.
Acum însă, putem sublinia faptul că în momentul în care fermierul își reduce producția de grâu pentru a obține prețurile paritare, el poate într-adevăr să obțină un preț mai mare pentru fiecare baniță, însă produce și vinde mai puține banițe. În consecință, venitul său nu sporește în aceeași măsură cu prețurile sale. Chiar unii dintre susținătorii prețurilor paritare recunosc acest lucru și îl folosesc drept argument pentru a insista asupra venitului paritar ce ar trebui asigurat fermierilor. Dar acesta se poate obține doar printr-o subvenție în detrimentul contribuabililor. Altfel spus, pentru a-i ajuta pe fermieri, se reduce și mai mult puterea de cumpărare a lucrătorilor de la orașe și a altor grupuri.
3
Înainte de a trece la alt subiect, trebuie să discutăm încă un argument în favoarea prețurilor paritare. El este folosit de unii dintre cei mai sofisticați apărători ai acestei idei. „Da”, vor admite ei cu ușurință, „argumente de natură economică pentru prețurile paritare nu există. Astfel de prețuri reprezintă un privilegiu special, o povară impusă consumatorului. Dar taxele vamale nu sunt, la rândul lor, impuse fermierului? Nu este oare acesta nevoit să plătească prețuri mai mari pentru produsele industriale datorită acestora? Situația nu s-ar îmbunătăți cu nimic dacă s-ar introduce taxe vamale asupra produselor agricole, deoarece America este un exportator de produse agricole. Deci sistemul prețurilor paritare reprezintă echivalentul taxelor vamale pentru fermier. Este singura modalitate corectă de a echilibra situația.”
Fermierii ce au solicitat prețuri paritare erau îndreptățiți să se plângă. Protecționismul vamal îi afecta chiar mai mult decât își dădeau seama. Reducând importurile industriale, acesta determina totodată și reducerea exporturilor agricole americane, întrucât pe de o parte împiedica celelalte țări să obțină dolarii necesari pentru a dobândi produsele noastre agricole, iar pe de altă parte dădea naștere la taxe de retorsiune în alte țări. Cu toate acestea, modelul punctat mai sus nu rezistă analizei. Este greșit chiar și în ceea ce privește consecințele implicite. Nu există o taxă generală asupra tuturor produselor „industriale” sau asupra tuturor produselor neagricole. Există foarte multe ramuri industriale cu desfacere pe piața internă sau exportatoare care nu beneficiază de nicio formă de protecție. Dacă lucrătorul de la oraș trebuie să plătească un preț mai mare pentru pături sau paltoane de lână ca urmare a unei taxe, este oare „compensat”, fiind nevoit să plătească un preț mai mare pentru îmbrăcămintea din bumbac sau pentru alimente? Sau este doar de două ori spoliat?
Să nu fim părtinitori, spun unii, și să oferim „protecție” egală tuturor. Dar aceasta este un lucru practic imposibil. Chiar presupunând că problema ar putea fi rezolvată tehnic – o taxă vamală în cazul lui A, industriaș supus concurenței străine; o subvenție pentru B, industriaș exportator –, ar fi imposibil ca toți să obțină protecție sau subvenții în mod egal sau „corect”. Ar însemna să oferim tuturor protecție sau subvenții în același procent (sau poate aceeași sumă în dolari?) și nu vom fi niciodată siguri că nu facem o dublă plată în favoarea unor grupuri sau că nu îi lăsăm pe alții descoperiți.
Dar să presupunem că putem rezolva această teribilă problemă. Care ar fi sensul? Cine câștigă când toți se subvenționează reciproc în egală măsură? Ce profit se obține când fiecare pierde ca urmare a impozitelor suplimentare exact cât câștigă în urma subvenției sau a protecției pe care o primește? Ar trebui doar să adăugăm o armată de birocrați inutili pentru a derula programul, toți aceștia fiind scoși din producție.
Pe de altă parte, am putea rezolva problema punând capăt atât sistemului prețurilor paritare, cât și sistemului taxelor protecționiste. În fapt, ele nu țintesc să realizeze o egalizare a situației. Sistemul nu înseamnă decât că atât fermierul A, cât și industriașul B obțin profit pe seama celui omis, C.
Deci, așa-zisele avantaje ale încă unei scheme dispar imediat ce luăm în considerare nu doar efectele sale imediate asupra unui anumit grup, ci și efectele pe termen lung asupra tuturor.
Note:
- New York Times, 2 ianuarie 1946. Bineînțeles, chiar planurile de restrângere a terenurilor arabile au contribuit la obținerea unui volum sporit de recoltă pe acru – mai întâi fiindcă terenurile necultivate de țărani erau cel mai puțin productive natural și, în al doilea rând, deoarece subvenționarea masivă a prețurilor făcea profitabilă creșterea dozei de îngrășăminte pe acru. În felul acesta, planurile guvernamentale de restrângere a terenurilor arabile s-au auto-anulat. ↑
