1
Când se propune, după fiecare război, demobilizarea forțelor armate, există întotdeauna temerea serioasă că nu vor fi destule locuri de muncă pentru cei reîntorși la viața civilă și că, prin urmare, aceștia vor deveni șomeri. Este adevărat că atunci când se disponibilizează dintr-o dată milioane de oameni, va fi nevoie de timp pentru ca sectorul privat din economie să-i poate reabsorbi – deși ceea ce s-a putut cu ușurință remarca în trecut a fost mai degrabă viteza, decât încetineala, cu care s-a întâmplat acest lucru. Temerile de apariție a șomajului se nasc datorită faptului că oamenii au în vedere un singur aspect al procesului.
Ei se gândesc doar la soldații care se vor agita dezorientați pe piața forței de muncă. De unde se va asigura „puterea de cumpărare” care să permită angajarea lor? Dacă presupunem că bugetul de stat este echilibrat, răspunsul este simplu: Guvernul va înceta să îi mai susțină pe soldați. Însă contribuabilii vor putea să-și păstreze astfel fondurile care înainte erau prelevate în vederea susținerii efortului de război. Și atunci contribuabilii vor avea niște bani în plus pentru a cumpăra un volum mai mare de bunuri. Cererea civilă, altfel spus, va spori și va oferi locuri de muncă forței de muncă suplimentare reprezentate de foștii soldați.
Dacă soldații au fost până atunci susținuți printr-un buget dezechilibrat – adică prin împrumuturi de stat și alte forme de finanțare a deficitului – situația se schimbă oarecum. Dar aceasta înseamnă o altă problemă; vom lua în considerare efectele finanțării deficitului bugetar în alt capitol. Este suficient să admitem că finanțarea deficitului este irelevantă în ce privește problema discutată; dacă presupunem că există un oarecare avantaj legat de deficitul bugetar, acesta poate fi menținut la nivelul anterior prin reducerea impozitelor cu suma care era înainte cheltuită pentru susținerea armatei pe timp de război.
Prin demobilizare nu rămânem, însă, exact în aceeași situație economică în care ne aflam anterior. Soldații care înainte erau susținuți de civili nu vor deveni doar niște civili susținuți de alți civili. Ei vor deveni civili ce se întrețin singuri. Dacă presupunem că cei mobilizați în cadrul forțelor armate în perioada conflictului nu mai sunt necesari în sistemul de apărare, atunci înseamnă că susținerea lor ar fi fost inutilă. Ar fi fost neproductivi. Contribuabilii nu ar fi obținut nimic în schimbul susținerii lor. Acum însă, contribuabilii își îndreaptă această parte a disponibilităților către proaspeții civili, în schimbul unui echivalent în bunuri și servicii. Producția națională totală – avuția tuturor – este mai mare.
2
Același raționament se aplică și în cazul funcționarilor de stat, ori de câte ori aceștia ajung să fie în număr prea mare și nu prestează pentru societate servicii pe măsura salariilor primite. Și totuși, de fiecare dată când se face un efort de a reduce numărul funcționarilor inutili, se protestează spunându-se că această acțiune este „deflaționistă”. Vreți să lipsiți acești funcționari de „puterea lor de cumpărare”? Vreți să prejudiciați proprietarii și comercianții care depind de această putere de cumpărare? Pur și simplu vreți să diminuați „venitul național” și să determinați sau să intensificați o recesiune.
Din nou, eroarea este produsă de luarea în considerare a efectelor acțiunii numai asupra funcționarilor concediați și asupra acelor comercianți care depind de ei. Încă o dată se omite faptul că, dacă acești birocrați nu mai sunt menținuți în funcții, contribuabilii vor putea să-și păstreze banii pe care înainte trebuiau să-i verse în vederea susținerii lor. Din nou se omite faptul că venitul și puterea de cumpărare a contribuabililor sporesc cu cel puțin tot atât cu cât se reduc venitul și puterea de cumpărare ale foștilor funcționari. Dacă patronii de magazine care înainte aveau de lucru mulțumită acestor birocrați își pierd afacerea, alții, în altă parte, câștigă cel puțin tot atât de mult cât pierd primii. Washingtonul va fi mai puțin prosper și va avea mai puține magazine; în schimb, alte orașe vor avea o viață comercială mai activă ca înainte.
Totuși, din nou, problema nu se oprește aici. Țara se descurcă la fel de bine fără acest număr prea mare de funcționari ca și în cazul în care i-ar fi menținut pe posturi. Ba chiar se descurcă mult mai bine, fiindcă foștii funcționari trebuie acum să-și caute de lucru în sectorul privat sau să pornească propriile lor afaceri. Iar puterea suplimentară de cumpărare a contribuabililor, așa cum observam în cazul soldaților, va încuraja acest lucru. Însă funcționarii pot obține slujbe în sectorul privat numai în schimbul unor servicii prestate pentru cei care le dau de lucru – sau mai precis, pentru clienți. În loc să fie niște paraziți, ei devin productivi.
Trebuie să insist din nou asupra faptului că în toată această discuție nu mă refer la funcționarii publici ale căror servicii sunt realmente necesare. Polițiștii, pompierii, gunoierii, medicii, judecătorii care asigură funcționarea instituțiilor puterii legislative și respectiv executive, sunt necesari, ei prestând servicii productive la fel de importante ca și cele ale oricărui angajat din sectorul industrial privat. Ei fac posibilă funcționarea acestuia din urmă într-o atmosferă de respect al legii, ordine, libertate și pace. Dar justificarea lor constă în utilitatea serviciilor asigurate, nu în „puterea de cumpărare” pe care o dețin în virtutea faptului că sunt plătiți din fondurile publice.
Argumentul referitor la „puterea de cumpărare” are implicații uimitoare atunci când este luat în considerare în mod serios. Se poate aplica la fel de bine pentru un tâlhar care te jefuiește. După ce-ți ia banii, el are o putere de cumpărare mai mare. Cu aceasta susține baruri, restaurante, cluburi de noapte, croitori, sau poate lucrători din fabrici de automobile. Dar pentru fiecare slujbă creată ca urmare a cheltuielilor lui, propriile voastre cheltuieli vor crea cu una mai puțin, pentru că disponibilitățile voastre bănești au scăzut exact cu cât au crescut disponibilitățile lui. Tot astfel și contribuabilii creează o slujbă mai puțin pentru fiecare loc de muncă oferit ca urmare a cheltuielilor făcute de funcționari. Când un hoț vă fură banii, nu primiți nimic în schimb. Când vi se iau banii prin impozite pentru a susține birocrați inutili, se creează exact aceeași situație. Suntem chiar norocoși dacă birocrații inutili sunt numai niște leneși ușor de disponibilizat. Astăzi este mai probabil ca ei să fie „reformatori” energici care sunt foarte ocupați cu descurajarea și dezorganizarea producției.
Atunci când nu putem găsi un argument mai bun pentru păstrarea în serviciu a unui grup oarecare de funcționari decât cel al menținerii puterii lor de cumpărare, este semn că a venit momentul să ne descotorosim de ei.
