Capitolul 23. Producţia de încălţăminte

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

PRODUCŢIA DE ÎNCĂLŢĂMINTE

“Ăsta trebuie să fie sediul puterii, îşi spuse Jonathan, privind transpus la statuile şi coloanele splendide de marmură. “Mamă, trebuie că au cheltuit o avere ca să construiască acest loc!”

O uşă mare de bronz era deschisă larg şi Jonathan putu să vadă un amfiteatru imens plin cu oameni. Strecurându-se neobservat înăuntru şi stând în spate, Jonathan văzu o platformă în centru. Un grup de bărbaţi şi femei zgomotoşi şi cu hainele în dezordine înconjuraseră platforma şi gesticulau în faţa unui bărbat cu înfăţişare distinsă, care purta un costum bine croit şi trăgea din când în când dintr-o ţigară groasă de foi. El făcu un gest cu ţigara unui om aflat în mulţimea care se foia în faţa lui.

Jonathan se apropie. Un bărbat care flutura un pix într-o mână şi un carnet în cealaltă strigă pe deasupra celorlalţi, “Onorabile, domnule, mult stimate Înalt Lord Ponzi, domnule. Este adevărat că tocmai aţi semnat o lege care îi plăteşte pe producătorii de pantofi să nu facă pantofi?”

“Ah-h-h. Da, desigur este adevărat,” răspunse Lord Ponzi, cu o graţioasă înclinare a capului. Vorbea atât de rar încât părea că se trezeşte dintr-un somn adânc.

“Nu este oare aceasta o deschidere de drumuri, un precedent?” întrebă omul, notând cu furie pe carnet.

Înaltul Lord încuviinţă din nou cu solemnitate, “O, da, aceasta este o deschidere de drum…”

O femeie care stătea în dreapta primului om care pusese întrebarea îl întrerupse înainte ca el să poată termina, “Este aceasta prima oară în istoria de pe Corrumpo când producătorii de pantofi au fost plătiţi ca să nu producă?”

“Da,” spuse Ponzi, “cred că este corect.”

Din spate, cineva strigă, “Credeţi că acest program va duce la creşterea preţurilor la toate felurile de încălţăminte – pantofi, cizme, sandale şi aşa mai departe?”

“Ăă, da, adică – vreţi să repetaţi întrebarea?”

O altă voce strigă, “Va duce la creşterea preţurilor la pantofi?”

“Da, va duce la creşterea venitului producătorului de pantofi,” răspunse distinsul Lord, dând mecanic din cap. “Sperăm desigur să facem tot ce putem pentru a-i ajuta pe producătorii de pantofi.”

Jonathan îşi aminti de doamna care fusese dată afară din fermă împreună cu copiii ei. Se gândi cu tristeţe, “Îi va fi cu mult mai greu de acum înainte să cumpere pantofi!”

Atunci cineva mic de statură, ascuns de mulţime, strigă chiar din faţa platformei, “Ne puteţi spune ce program aveţi pentru anul viitor?”

Ponzi mormăi, “Ăă, hm, ce aţi spus?”

“Programul dvs. Ce program aveţi pentru anul viitor?” întrebă vocea cu nerăbdare.

“Desigur,” spuse Înaltul Lord, făcând o pauză ca să tragă adânc din ţigară. “U-huh. Îmhm. Păi, cred că este potrivit pentru mine să folosesc ocazia oferită de această conferinţă de presă specială ca să anunţ că anul viitor avem în plan să plătim pe toată lumea de pe măreaţa insulă Corrumpo ca să nu producă nimic.”

Ascultătorii scoaseră o exclamaţie colectivă de surpriză. “Pe toată lumea?” “Serios?” “Păi, asta o să coste o avere.” “Dar va merge?”

“Să meargă?” spuse Lordul Ponzi, scuturându-se din lâncezeală.

“Îi va opri pe oameni să producă?”

“A, sigur. Am avut ani de zile un proiect pilot în agenţia noastră,” spuse Lordul, cu mândrie în glas. “Şi nu am produs niciodată nimic.”

În acel moment, cineva veni lângă Înaltul Lord Ponzi şi anunţă sfârşitul conferinţei. Grupul de reporteri din faţă se împrăştie în mulţimea care stătea în amfiteatru. Jonathan clipi de două ori observând o cădere bruscă şi puţin perceptibilă în ţinuta lui Ponzi, ca şi cum cineva ar fi tras de o sfoară care îl ţinea drept. Luminile se micşorară şi Ponzi fu condus jos de pe scenă.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România