Statul şi creditorii săi

Tudor Smirna · 02 decembrie 2011

Am urmărit amuzat şi cu interes comentariile despre lansarea de obligaţiuni de stat pentru populaţie, de aici, aici, aici şi aici.

Am o postare mai veche în care discut problema finanţării statului prin obligaţiuni. Cred că e valabilă şi aş vrea să o asociez comentariilor amintite:

Cea mai puţin dezirabilă formă de finanţare a statului este îndatorarea publică. Îndatorarea are un aspect de voluntariat şi dă statului un aer de legitimitate pe care nu îl merită. Datoria publică, achiziţionată voluntar de populaţia internă sau externă nu este altceva decât promisiunea intensificării spolierii viitorare, prin mai multă taxare, mai multă inflaţie sau şi mai multă îndatorare. Ea dă un aer de legitimitate cu totul nemeritată statului.

Obligaţiunile publice sunt cu totul altceva decât obligaţiunile private (să facem abstracţie acum de firmele private care trăiesc din privilegii etatiste), pentru simplul fapt că statul nu este şi nu poate fi comparat cu o firmă privată. Esenţa statului este agresarea producătorilor de valoare, avere, prosperitate şi canalizarea acestei valori dinspre producători spre consumatori care nu sunt cu adevărat îndreptăţiţi să o consume, orice ar susţine gurile de propagandă ale statului.

Mai degrabă decât ca o firmă privată, statul trebuie văzut ca o organizaţie mafiotă (ba chiar unii mafioţi — vezi trilogia cinematografică The Godfather — pot fi mai simpatici şi mai acceptabili decât statul, pentru capacitatea aproximativă de calcul economic, interesele, tradiţiile şi vaga moralitate care îi constrâng de la acte atât de abjecte încât rămân doar de domeniul statului).

Statul, prin dimensiunea sa care împiedică din ce în ce mai mult calculul economic, prin caracterul democratic de schimbare a beneficiarilor spolierii la termene scurte este o imensă maşinărie de consum de azi pe mâine, de distrugere pură a prosperităţii. Cu alte cuvinte, statul se află într-o perpetuă stare de faliment.

Achiziţionarea de datorie publică, aşadar, trebuie privită ca ceea ce este: o complicitate la etatism. Şi, pe deasupra, o complicitate la care se renunţă mai greu din punct de vedere psihologic. Lăsând deoparte considerente legate de justiţia unei societăţi libere emergente, este mult mai greu pentru un deţinător de datorie publică să accepte caracterul de schemă Ponzi (joc piramidal, Caritas etc.) al statului şi abandonarea sa, adică implicit pierderea sumelor investite, decât pentru cei care au beneficiat anterior de redistribuţia etatistă, fie că au fost consumatori neţi de taxe, fie că s-au poziţionat în amontele fluxului inflaţionist.

Problema nu este aşadar atât statului, cât a cetăţenilor. Cine finanţează statul ar trebui să îşi pună următoarele întrebări:

Sunt eu de acord cu existenţa clanurilor mafiote? Dacă nu, oare pe ce principii se poate face o distincţie între ele şi stat?

Sunt de acord ca mafiile să vândă datorie şi ca oricine să o cumpere?

Sunt pasibili de complicitate cei care le oferă sprijin financiar mafioţilor? Cei cu bună ştiinţă? Dar cei fără?

Sunt creditorii mafiei îndreptăţiţi la recuperarea finanţării?

Pot fi ei puşi pe acelaşi nivel cu cei care au fost victimele diverselor spolieri?

·

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)