Politica monetară optimă

Jörg Guido Hülsmann

Traducere de Bogdan Glăvan și Tudor Smirna*

Scopuri și mijloace ale politicii monetare

Lucrările convenționale asupra politicii monetare se concentrează de obicei asupra obiectivelor presupus asumate de către factorii de decizie în domeniul politicii monetare. Țintirea inflației, ocuparea forței de muncă, echilibrarea balanței de plăți, obiectivele de creștere pentru agregatele monetare, stabilizarea cursului de schimb, a PIB, sau a prețurilor activelor – acestea și alte obiective similare ale politicii monetare sunt discutate mai mult sau mai puțin detaliat în manualele contemporane. Când vine vorba de mijloacele prin care aceste scopuri sunt urmărite, discuția se oprește complet și este înlocuită de o descriere tehnică a operațiunilor pe piața deschisă, ratei dobânzii de referință, rezervelor minime obligatorii și așa mai departe.

În prezentul articol, vom neglija aceste aspecte tehnice a pentru a ne concentra asupra mijloacelor și obiectivelor fundamentale ale politicii monetare. Procedăm astfel din două motive.

Pe de o parte, scopuri precum țintirea inflației și ritmul de creștere al agregatelor monetare reprezintă doar obiective intermediare, nu fundamentale ale politicii monetare. Presupunerea tacită este că acestea sunt legate mai mult sau mai puțin strâns de realizarea scopului ultim – reducerea rarității (creșterea „prosperității” sau a „avuției”). Abordarea noastră ne permite să lăsăm deoparte discuția privind valabilitate acestei presupuneri implicite. Prin urmare vom merge direct la problema fundamentală: în ce măsură politica monetară poate afecta avuția comunității de utilizatori ai banilor.

Pe de altă parte, concentrarea analizei pe mijloacele fundamentale ne permite să studiem politica monetară dintr-o perspectivă mult mai generală decât de obicei. În special, aceasta ne permite să definim cadrul instituțional al producției de bani drept unul din mijloacele
politicii monetare și să comparăm diferitele aranjamente instituționale. Considerăm de la sine înțeles că băncile centrale, FMI, Banca Mondială și alte organizații monetare naționale și internaționale nu reprezintă date ultime, ci sunt create de voința oamenilor. Ele sunt mijloace ale politicii monetare, în sensul fundamental în care înțelegem această expresie. Şi ca simple mijloace folosite pentru atingerea unui scop, mai degrabă decât ca scopuri în sine, ele pot fi comparate cu alte aranjamente instituționale menite să realizeze același scop suprem de reducere a rarității.

În consecință, vom studia în primul rând producția de bani pe o piață neobstrucționată de intervenția statului. Apoi vom încerca să descoperim dacă schimbările induse politic în oferta de bani sunt potrivite pentru a intensifica reducerea rarității peste nivelul realizabil pe piața liberă. Vom ajunge la concluzia că nu așa stau lucrurile. Dimpotrivă, astfel de modificări agravează de fapt situația. Prin urmare, singura alternativă logică la modificarea pe cale politică a ofertei de bani, anume soluția laissez-faire, reprezintă politica monetară optimă.

S-ar putea replica din capul locului că această abordare nu poate justifica, eventual, concluzia la care ajunge, deoarece concentrarea analizei pe producția de bani este mult prea îngustă pentru a ține cont de toate problemele complexe implicate în elaborarea politicii monetare.

Dar această obiecție este neîntemeiată. Producția de bani reprezintă instrumentul esențial al politicii monetare, chiar dacă adoptăm definiția convențională a acesteia, anume „deciziile luate de către autoritățile monetare”. Nimeni nu contestă importanța ofertei de bani pentru politica monetară în acest sens. Desigur, definirea agregatelor monetare reprezentative din perspectivă politică se poate dovedi o sarcină dificilă. Dar acest lucru nu schimbă faptul că manipularea ofertei de bani constituie vehiculul principal al politicii monetare convenționale. Într-adevăr, indiferent de obiectivele politicii monetare, autoritățile au la dispoziție doar două mijloace pentru a le realiza.

Primul mijloc este intervenționismul monetar, în special controlul prețurilor prin impunerea unor limite pe piața internă sau a unor restricții pe piața valutară. Este binecunoscut faptul că aceste metode sunt sortite eșecului. Controlul prețurilor, indiferent de piața unde este impus, nu pune capăt problemei pe care își propune să o rezolve, ci doar înăbușă procesul de piață și capacitatea membrilor societății de a se adapta noilor circumstanțe (Mises 1998, cap. 30-31; Rothbard 1993, cap. 12). Prin urmare, nu vom aborda acest subiect acum.

Al doilea mijloc constă în schimbarea ofertei de bani. Acest lucru este cel mai evident în cazul în care politica autorității monetare constă în țintirea unui anumit agregat monetar (stabilirea unei reguli de creștere a masei monetare); dar și în cazul când autoritățile țintesc o anumită rată a inflației, sau o anumită rată a dobânzii și așa mai departe. Adevărul elementar dar crucial este că, ori de câte ori politica monetară nu comandă celorlalți participanți la piață să se comporte într-un anumit fel (intervenționism), ea nu are alte mijloace la dispoziție decât modificarea ofertei de bani.[1] Pe scurt, politica monetară non-intervenționistă se reduce întotdeauna la modificarea ofertei de bani. Principalul motiv pentru care acest fapt nu este de obicei perceput cu claritate este accentul oarecum exagerat pe care specialiștii domeniului monetar îl pun pe discutarea diverselor posibile scopuri ale politicii monetare, precum și a diferitelor tehnici folosite pentru a schimba masa monetară (operațiunile pe piața deschisă, rezervele minime obligatorii, rata dobânzii de refinanțare și așa mai departe).

Concentrarea atenției noastre pe producția de bani reprezintă, prin urmare, abordarea potrivită pentru a răspunde la întrebarea dacă laissez-faire este sau nu cea mai bună politică monetară. Observați că acest studiu diferă de lucrările anterioare, nu numai prin accentul pus pe producția de bani, ci și prin faptul că aici considerăm concurența monetară – producția și utilizarea în paralel a mai multor monede – drept regula, nu excepția, modului în care funcționează o piață liberă.[2] Această abordare se va dovedi foarte utilă în analizarea unor cazuri dificile, precum deflația sau abandonarea monedei.

Producția de bani pe piața liberă

Pentru o evaluare cât mai corectă, este util să studiem în primul rând caracteristicile principale ale producției bani pe o piață neobstrucționată de intervenția statului. Economia de piață neobstrucționată se definește prin absența oricăror restricții legale care să îi împiedice pe cetățeni să-și folosească proprietatea așa cum cred de cuviință pentru a produce bani sau substitute monetare. Pe o piață liberă, fiecare participant are opțiunea de a intra sau nu în activitatea de producție monetară. Oricine poate încerca să bată monedă din metale prețioase și oricine poate încerca să producă și să ofere alte mijloace utilizabile în schimbul indirect.

Prin urmare, producția banilor-marfă, precum aurul, este determinată de aceiași factori care influențează producția oricărui alt bun. Banii de aur vor fi produși în măsura în care această producție aduce un randament suficient, adică în măsura în care există o marjă suficientă între cantitatea produsă (măsurată în uncii de aur) și volumul cheltuielilor (în uncii de aur) pentru factorii de producție, în special pentru serviciile de muncă. Acum, această marjă este determinată la rândul său, de cererea pentru toate celelalte bunuri. Să presupunem că publicul cheltuiește mai mulți bani pentru cumpărarea de pantofi și că există, prin urmare, un stimulent pentru creșterea producției de pantofi. Producătorul de pantofi își poate mări producția numai dacă licitează suplimentar pentru cumpărarea de forță de muncă și alți factori de producție, retrăgându-i din întrebuințările lor alternative, cum ar fi producția de monede de aur. Producătorul este în măsură să ofere prețuri mai mari pentru acești factori, deoarece vânzările sale sporesc, ceea ce înseamnă că, în paralel, alte firme vor trebui să își restrângă producția.

Pe scurt, pe o piață liberă producția de bani este menținută în limitele stabilite prin cooperarea voluntară dintre membrii societății. Nu există alte considerente. În particular, din motive pur tehnice, nu putem vorbi de existența unei politici monetare în sens convențional. Cantitatea banilor de hârtie poate fi sporită după bunul plac al producătorului lor, pentru că fabricarea lor nu implică practic nici un cost. În schimb, creșterea cantității de bani-marfă presupune costuri semnificative și, prin urmare, are loc într-o măsură mult mai limitată. O cantitate suplimentară de bani va fi adusă pe piață numai în cazul în care producătorii lor se așteaptă ca publicul să patroneze această creștere mai mult decât creșterea cantității celorlalte bunuri care, de asemenea, ar putea fi produse cu respectivii factori de producție.

Deși pe o piață liberă oricine poate încerca să fabrice bani de hârtie, există motive întemeiate pentru a presupune că producția de bani ar consta practic în activitatea de minerit și de batere a metalelor prețioase, ale căror caracteristici fizice le fac mai potrivite ca mijloace de schimb decât toate celelalte mărfuri. Atât analiza teoretică cât și experiența istorică ne spun acest lucru. Banii de hârtie nu pot rezista concurenței metalelor prețioase. Motivul esențial pentru inferioritatea lor este că aceștia nu beneficiază de o cerere non-monetară (Hülsmann 1996, pp. 293-99, 307, 2000, pp. 428-30).

Astfel, concurența monetară pe o piață liberă ar consta în rivalitatea dintre diversele metale prețioase. Aici raritatea relativă a acestor metale și constrângerile tehnologice joacă un rol decisiv. Să presupunem că întreaga economie folosește bani de aur pentru desfășurarea schimburilor monetare și că argintul și cuprul sunt folosite numai în scopuri ornamentale. De asemenea, să presupunem că economia crește și că, prin urmare, puterea de cumpărare a aurului sporește constant. Se va ajunge la un punct în care nu va mai fi convenabil să se producă și să se utilizeze monede de aur suficient de mici pentru a fi folosite în plata tranzacțiilor minore, cum ar fi cumpărarea unei pahar de cafea sau a serviciilor de frizerie.

O soluție pentru a depăși această dificultate constă în utilizarea unor substituenți pentru aur, un gen de jetoane. Ne putem imagina, de exemplu, că o firmă emite chitanțe de hârtie sau alte tipuri de însemne confecționate din materiale ieftine, pentru a reprezenta cantități foarte mici de aur – prea mici pentru a fi manipulate în forma monedelor de aur. Emitentul deține o cantitate corespunzătoare de aur pe care o va preda în schimbul acestor însemne, o dată ce un număr suficient de mare dintre ele sunt prezentate pentru răscumpărare.

Acest sistem și-a dovedit utilitatea în multe perioade istorice, de exemplu, în orașele miniere din SUA în secolul al XIX-lea și al XX-lea. Însă folosirea însemnelor monetare este oportună doar în limite destul de înguste, din cauza a două dezavantaje: riscul falsificării, atât de către emitent însuși cât și de alte persoane și asumarea costurilor suplimentare asociate cu producția lor.

O altă soluție este utilizarea unui metal diferit, a cărui putere de cumpărare raportată la greutate facilitează întrebuințarea monedelor confecționate din acest material atunci când aurul nu mai poate fi utilizat în mod convenabil în tranzacțiile de vânzare-cumpărare de bunuri. Să presupunem că unii oameni încep să folosească monede de argint pentru plata tranzacțiilor de valoare redusă și că, ulterior, din ce în ce mai mulți participanți la piață îi imită. În consecință, în economie se vor folosi două monede – aurul și argintul – care vor fi utilizate în paralel și în circuite monetare care se suprapun. Cel puțin la început, circulația aurului ar fi, probabil, mult mai amplă, iar banii de argint ar fi utilizați numai în acele cazuri mai puțin frecvente în care nici însemnele monetare nici banii de aur nu ar putea fi folosiți în mod convenabil.

În cazul în care creșterea economică va continua, procesul de înlocuire se va accelera, în toată structura prețurilor. Astfel, la un moment dat argintul însuși ar putea dobândi o asemenea putere de cumpărare încât tranzacțiile de dimensiuni reduse nu ar mai putea fi achitate în monede de argint. Participanții la piață ar putea decide atunci să folosească monezi de cupru pentru aceste tranzacții, adăugând astfel un circuit monetar bazat pe cupru peste rețelele deja existente de schimburi în aur și argint. Între timp, banii de aur ar putea ajunge la o putere de cumpărare atât de mare încât ar deveni inconvenabili pentru utilizarea cotidiană. În acest caz, banii de argint îi vor înlocui din postura de cel mai larg folosit mijloc de schimb; monedele de aur vor fi folosite doar pentru achitarea tranzacțiilor cu bunuri foarte scumpe; iar cele de cupru ar fi utilizate predominant în tranzacțiile care implică mărfuri cu o valoare foarte mică.

Acesta este modul în care funcționarea economiei determină concurența dintre diferite monede. Un rol similar revine, desigur, producției de bani. Pe de o parte, în exemplul nostru de mai sus, producția unei cantități suplimentare de aur ar întârzia procesul de înlocuire și la fel ar sta lucrurile și în ceea ce privește argintul și cuprul. Pe de altă parte, producția unei cantități suplimentare de bani ar putea atinge un asemenea nivel încât metalul respectiv ar înceta să mai fie adecvat pentru utilizare în schimburile indirecte. Dacă aurul ar fi un material atât de banal precum fierul, astfel încât pentru cumpărarea unui costum de haine ar trebui să plătești un vagon de bani, el nu ar mai fi folosit ca mijloc de schimb. Cu mult înainte ca acest lucru să se întâmple, alte metale prețioase l-ar înlocui

Dar indiferent câte monede ar fi folosite pe o piață liberă, producția fiecăreia dintre ele ar fi în orice caz strict circumscrisă, așa cum am spus, preferințelor consumatorilor. Producția și utilizarea de bani ar fi supuse acelorași legi care se aplică producției și utilizării tuturor celelalte bunuri. Pe o piață liberă, consumatorii sunt cei care arbitrează în ultimă instanță toate deciziile de investiții. Cumpărând sau abținându-se să cumpere, ei determină profitabilitatea fiecărei activități productive. Capitaliștii ar produce, prin urmare, orice fel de bani până la punctul în care se așteaptă ca sporirea producției să nu mai fie profitabilă și apoi ar investi toate resursele care rămân în producerea altor bunuri. Iar oamenii ar folosi – adică, ar deține – orice fel de bani astfel încât să maximizeze valoarea subiectivă a portofoliilor lor. Daca ei constată că dețin prea mult aur, atunci vor vinde aurul care le prisosește pentru a cumpăra lucruri care pentru ei au o valoare mai mare (de exemplu, îl vor vinde în schimbul altor monede, sau pentru achiziția de bunuri și servicii „reale”). Astfel, utilizarea banilor urmează același principiu care guvernează utilizarea tuturor celelalte bunuri: îi păstrăm doar în măsura în care aceasta nu ne împiedică să intrăm în posesia altor bunuri, mai importante pentru noi.

Motive non-utilitariste pentru o politică laissez-faire în domeniul monetar

Până acum am descris modul în care ar fi produși banii pe o piață liberă. Am avut în vedere numai descrierea pur factuală a modului în care funcționează sistemul. Am lăsat deoparte toate întrebările referitoare la evaluarea politică a funcționării sale, adică întrebarea dacă politica monetară laissez-faire este un lucru bun sau rău. Către această chestiune ne îndreptăm atenția în cele ce urmează. În secțiunea de față, vom prezenta pe scurt motivele non-utilitariste pentru laissez-faire în producția de bani. Restul studiului nostru va aborda apoi considerațiile de ordin utilitarist care pot fi invocate în acest sens.

Primul lucru care merită observat este faptul că evaluarea politică a ordinii monetare trebuie să fie exprimată în termeni de alternative. De exemplu, ar fi inutil să se susțină că politica monetară laissez-faire este deficitară la modul absolut, dacă nu avem la dispoziție un sistem mai bun cu care să o înlocuim. Problema relevantă este modul în care producția de monedă pe o piață liberă se compară cu alte regimuri monetare.

O a doua observație preliminară se referă la alegerea etalonului de referință pentru comparație. Care ar trebui să fie criteriul care să stea la baza comparației? Mai important, cine ar trebui să decidă care este acest criteriu? Abordare uzuală este să ne raportăm la preferințele membrilor societății ca la arbitrul ultim. Dar dacă urmăm această abordare, ne lovim foarte repede de obstacole insurmontabile, din cauza omniprezenței conflictelor de interese. De exemplu, este un lucru să afirmi că producția unei cantități suplimentare de aur întârzie înlocuirea aurului de către argint. Dar este cu totul altceva ca de aici să tragem concluzia că producția unei cantități suplimentare de aur este un lucru bun. Putem să acceptăm că utilizatorii actuali ai monedelor de aur sunt interesați de menținerea unei ample rețele de schimburi în aur. Însă ei sunt, de asemenea, interesați de menținerea puterii de cumpărare a rezervelor lor de lichidități, iar producția suplimentară de aur ar reduce puterea de cumpărare a acestora sub nivelul la care s-ar fi situat altminteri. Mai mult decât atât, nu trebuie să-i ignorăm pe producătorii și utilizatorii banilor de argint. Acești oameni au un interes în limitarea producției de aur, pentru că într-o economie în creștere acest lucru ar accelera înlocuirea circulației aurului cu argintul, extinzând astfel rețeaua de schimburi intermediate de argint și sporind puterea de cumpărare a lichidităților de care dispun în prezent.

Ştiința economică nu poate rezolva conflictele de interese între indivizi. Nu există un numitor comun al tuturor intereselor individuale care să ne permită să ne pronunțăm în legătură cu bunăstarea agregată, în sensul că, de exemplu, ar fi mai bine să dispunem de o cantitate mai mare de aur, de argint sau de orice alt mijloc de schimb. Problema fundamentală de care ne lovim atunci când încercăm să soluționăm astfel de conflicte prin raționament economic este că ar trebui să cântărim, să adăugăm și să scădem preferințele subiective individuale. Dar această abordare nu are un fundament științific.

Prin urmare, mulți economiști Austrieci recurg la o metodă diferită pentru a analiza chestiunile politice în contextul existenței conflictului de interese. Ei susțin că singurul criteriu justificabil de bunăstare este respectarea drepturilor de proprietate, deoarece doar acest criteriu poate fi apărat în mod consistent, fără contradicții.[3] Dacă vom aplica această condiție în cazul producției de bani, atunci numărul monedelor alese spontan de către participanții la piață este cel optim, indiferent la cât se cifrează, deoarece economia de piață se definește ca totalitatea interacțiunilor sociale care au loc cu respectarea drepturilor de proprietate privată. Din același motiv, cantitatea produsă pe o piață liberă din oricare din aceste monede, indiferent de mărimea ei, reprezintă masa monetară optimă.

Optimalitatea politicii monetare laissez-faire, în sensul de mai sus nu trebuie confundată cu întrebarea dacă indivizii pot produce și deține prea mulți (sau prea puțini) bani. Participanții la piață pot greși și chiar săvârșesc erori atunci când utilizează banii, la fel cum comit erori atunci când se folosesc de orice alt bun. Totuși, se cuvine să observăm că fiecare participant la piață are stimulente puternice pentru a evita comiterea erorilor și pentru a produce și utiliza cantitatea optimă de monedă. Aceste stimulente lipsesc atunci când producția de bani se află sub control politic.[4]

Motive utilitariste pentru politica monetară laissez-faire

Ceea ce am spus până acum coincide cu concluziile trase în cele mai bune tratate de economie monetară, care abordează problema noastră dintr-o perspectivă utilitaristă. Economiștii de la David Hume încoace au subliniat faptul că masa monetară este irelevantă pentru avuția unei națiuni. Este adevărat însă că Hume și majoritatea celorlalți economiști au apărat acest principiu aducând tot felul de amendamente. Numai un grup restrâns de economisti, incluzându-i pe John Wheatley, Ludwig von Mises (în opera sa de la maturitate) și Murray Rothbard l-au susținut categoric și consistent.[5] Spune Mises: „Cantitatea de bani disponibilă în ansamblul economiei este întotdeauna suficientă pentru a le asigura tuturor oamenilor toate serviciile pe care banii le pot furniza și le furnizează” (Mises 1998, p. 418).[6] Chiar mai mult decât Mises, Rothbard a recunoscut importanța centrală a acestui principiu, pe care l-a considerat practic o axiomă a teoriei monetare. În cuvintele lui Rothbard: „Una dintre cele mai importante legi economice este aceasta: orice cantitate de bani este întotdeauna utilizată complet, prin urmare, utilitatea socială nu poate spori prin creșterea ofertei de bani” (Rothbard 1993, p. 671; 1990, p. 34, 1983, p. 45). În ochii lui Rothbard, producția de bani pe piața liberă nu oferă beneficii monetare, dar ea satisface cererea non-monetară pentru metalele care sunt utilizate ca bani. Prin urmare, a concluzionat el, producția de bani-marfă este întotdeauna optimă.[7]

Am văzut că această argumentare este ușor incorectă, deoarece constrângerile tehnologice (legate de dimensiunea convenabilă a monezilor) determină la rândul lor concurența monetară. Dar, în măsura în care putem face abstracție de aceste constrângeri fizice, poziția rothbardiană este inatacabilă. O oferta mai mare de bani este strâns asociată cu prețuri mai mari, în timp ce o cantitate mai mică de bani este asociată cu prețuri mai mici. Însă nivelul general al prețurilor nu are absolut nici un impact asupra producției agregate. La capătul superior al structurii de producție, întreprinzătorii se bucură de pe urma prețurilor de vânzare mai mari, dar prețurile lor de cumpărare sunt și ele mai ridicate. De asemenea, la capătul inferior al structurii producției, atât prețurile de vânzare cât și cele de cumpărare sunt mici și, prin urmare, nu afectează succesul economic al producției.[8] Creșterea și scăderea cantității de bani influențează într-adevăr avuția relativă a diverșilor indivizi. Dar ea nu duce la creșterea avuției totale și a producției agregate dincolo de nivelul la care s-ar situa altminteri.

Deci, dacă ignorăm constrângerile tehnologice legate de producția banilor, modificarea cantității de bani nu atenuează raritatea resurselor din societate. Şi nici nu o agravează. Pentru a facilita schimburile monetare, nu există nici un motiv pentru a prefera un anumit nivel al masei monetare altuia. O ofertă de bani constantă nu este nici superioară nici inferioară creșterii sau scăderii ofertei de bani.[9]

Iar dacă ținem cont de constrângerile tehnologice legate de producția monedelor, așa cum am arătat mai sus, concluzia rămâne neschimbată. Pentru a facilita schimbul indirect, nu este necesar să se încalce drepturile de proprietate ale participanților la piață prin impunerea legilor privind moneda oficială și a altor instituții, în scopul de a produce o cantitate diferită de bani față de cea care ar fi fost produsă pe piața liberă. Orice astfel de politică nu facilitează schimbului indirect. Cel mult, ea stimulează utilizarea unui anumit tip de bani în detrimentul altora. Aceasta implică întotdeauna o distribuție a resurselor diferită față de cea care ar fi rezultat din interacțiunea voluntară dintre membrii societății.

Pentru a rezuma, producția de bani este supusă acelorași constrângeri ca toate celelalte ramuri ale producției, constrângeri care în cele din urmă izvorăsc din scările de valori ale participanților la piață, care sunt de acord sau nu să coopereze. Din acest punct de vedere, producția de bani pe piața liberă este în mod inerent optimă, indiferent de numărul de monede și de cantitatea lor relativă. Întrebarea relevantă, prin urmare, nu este „Cât de mulți bani ar trebui să fie produși?”, ci „Există restricții legale care împiedică producerea concurențială de bani?” După cum am arătat mai sus, nu pare să existe nici un motiv economic pentru stabilirea sau menținerea unor astfel de restricții. Numărul de monede spontan ales de către participanții la piață reprezintă, măcar din punct de vedere ex ante, numărul optim și orice cantitate produsă din oricare dintre aceste monede într-o piață liberă reprezintă cantitatea optimă.

Să examinăm acum considerațiile de ordin utilitarist care sunt de obicei prezentate împotriva situației monetare laissez-faire. Problema de care trebuie să ne ocupăm se reduce la următoarea întrebare: există beneficii care se pot obține prin manipularea politică a producției de bani? Cu alte cuvinte: în ce măsură ar putea fi oportun să se încalce drepturile de proprietate individuale cu scopul de a modifica masa monetară în raport cu situația care ar fi existat pe o piață liberă? Dacă descoperim că de pe urma unor astfel de încălcări ale drepturilor de proprietate beneficiază doar un grup de indivizi în detrimentul altor persoane sau grupuri, va trebui să negăm existența unui beneficiu global. Un asemenea beneficiu ar putea apărea numai dacă modificările induse politic ale ofertei de bani determină, de fapt, la reducerea rarității.[10]

Constrângerile legate de spațiul disponibil în această lucrare ne obligă să abordăm doar principalele argumente formulate împotriva principiul nostru că orice cantitate de bani produsă pe o piață liberă este optimă. Vom examina mai întâi întrebarea dacă modificările induse politic în cantitatea de bani aduc vreun beneficiu direct, iar apoi ne vom îndrepta atenția asupra presupuselor lor beneficii indirecte.

Duce oare tipărirea banilor de hârtie la atenuarea rarității resurselor? Dacă ridicăm întrebarea înseamnă implicit că oferim și un răspuns. Tipărirea mai multor bilete de hârtie nu ne face mai bogați decât am fi altminteri, pentru că bunăstarea noastră nu depinde de cantitatea de bani pe care o folosim, ci de cantitățile de bunuri reale care pot fi achiziționate cu acești bani. Ideea simplă este că tipărirea de bani nu este totuna cu producția de bunuri care pot fi achiziționate cu acești bani. Existența mai multor bani nu îi face pe utilizatorii lor să trăiască mai bine decât ar fi dus-o altfel. Dacă lucrurile nu ar sta așa, atunci am ar fi ajuns de mult timp în Nirvana. Este incontestabil faptul că tipărirea mai multor bani de hârtie nu este același lucru ca producerea mai multor bunuri non-monetare tranzacționate în schimbul banilor. Rezultă că producția de bani nu constituie un factor de producție direct al celorlalte bunuri.

Astfel, întrebarea care rămâne este dacă există relații de cauzalitate indirectă între aceste două elemente. Restul studiului nostru va examina această chestiune în detaliu. Să observăm încă de la început că rațiunea utilitaristă pentru politica monetară depinde în ultimă instanță de un răspuns afirmativ la această întrebare. Dacă modificările ofertei de bani nu pot aduce nici măcar beneficii indirecte societății, atunci nu există nici un motiv pentru existența politicii monetare și am face bine să scăpăm de instituțiile responsabile cu politica monetară cât mai repede posibil.

Înainte de a continua, să ne oprim, numai pentru motive de exhaustivitate, la întrebarea dacă politica monetară ar putea fi justificată în termenii unei relații de cauzalitate pur accidentale. Răspunsul la această întrebare este evident. În cazul în care modificarea ofertei de bani produce consecințe pozitive în mod accidental, astfel încât consecințele negative pot rezulta cu aceeași probabilitate, ar fi lipsit de sens să vorbim de politică monetară, iar băncile centrale și celelalte autorități responsabile de aceasta ar trebui să fie desființate pe dată.

Eroarea distribuției avantajoase

Analiza producției de bani pe o piață liberă ne-a condus la concluzia că orice cantitate de bani care apare fără încălcarea drepturilor de proprietate ale altor persoane este cantitatea optimă în circumstanțele date. Merită să subliniem că această declarație nu trebuie confundată cu afirmația că moneda pieței libere ar fi optimă, în sensul de a fi oarecum „neutră” în ceea ce privește procesul de piață. Modificarea ofertei de bani, mereu și pretutindeni, are un efect permanent asupra economiei reale, indiferent dacă această modificare rezultă din procesul de piață în sine sau dacă este indusă pe cale politică.

Pe scurt, schimbările ofertei de bani au un impact real, atât pe termen scurt cât și pe termen lung, iar acest impact se produce indiferent dacă participanții la piață sunt suficient de inteligenți pentru a anticipa schimbările în curs de desfășurare în cantitatea de bani. Acest lucru se întâmplă fiindcă schimbarea ofertei de bani modifică distribuția avuției în societate.[11] Creșterea cantității de bani aduce beneficii indivizilor care primesc primii noile unități monetare, pentru că venitul lor monetar crește în raport cu cel al concetățenilor lor. În calitatea lor de consumatori și întreprinzători, ei sunt acum în măsură să cumpere bunuri de consum și factori de producție de la alți membri ai societății. Cei aflați în ultima linie a acestui proces sărăcesc în raport cu nivelul de bunăstare pe care l-ar fi avut în absența creșterii cantității de bani. În mod similar, scăderea cantității de bani dăunează celor care suferă primii consecințele acestei scăderi, pentru că venitul lor monetar se diminuează în raport cu cel al altor participanți la piață.[12]

Acum, nu este exclus ca procesul de redistribuție indus prin mijloace monetare să aducă beneficii celor mai capabili întreprinzători ai națiunii. Această posibilitate a fost menționată în doctrina economisirilor forțate.[13] Dacă redistribuirea funcționează în avantajul celor care se pricep cel mai bine la investirea resurselor disponibile, atunci deciziile lor vor avea o însemnătate mai mare decât altminteri. Invers, deciziile tuturor celorlalte persoane – investitori relativ mai puțin pricepuți – ar căpăta o importanță mai mică. Astfel, creșterea ofertei de bani are în ansamblu un impact pozitiv.

Totuși, nu există vreun mecanism care să ne asigure că procesul de redistribuire pe canale monetare aduce în mod automat beneficii celor mai buni întreprinzători. Nu există nici măcar un motiv pentru care creșterea ofertei de bani nu ar duce tocmai la rezultatul opus, anume, la avantajarea celor mai puțin competenți pe seama celor mai capabili întreprinzători. Economisirile forțate induse de inflație sunt, prin urmare, nimic altceva decât un accident plăcut al istoriei. Este o eroare să ridicăm o relație accidentală dintre inflație și producție la rangul de principiu al politicii monetare. Efectele distributive ale ofertei de bani atenuează raritatea doar în mod întâmplător.

De fapt, avem motive bune să presupunem că redistribuirea indusă monetar aduce de obicei beneficii întreprinzătorilor mai puțin competenți pe seama celor mai capabili. Acest lucru se întâmplă mai ales atunci când producția de bani este sub control politic, de exemplu în sistemul bazat pe bancă centrală. Producătorii de bani de hârtie au stimulente copleșitoare pentru a asigura finanțarea statului bunăstării și a statului agresor cu ajutorul tiparniței. La urma urmei, ei își datorează privilegiul de monopol tocmai statului care îi cheamă în ajutor în vremuri de dificultăți financiare. De asemenea, care întreprinzători sunt susceptibili să depindă de producătorul banilor de hârtie pentru a-și finanța investițiile – cei competenți sau cei incompetenți? Răspunsul este evident. Firmelor foarte profitabile le este ușor să atragă finanțare din partea capitaliștilor. Doar firmele care funcționează în pierdere sau investițiile care oferă perspectivele unui profit viitor puțin probabil au cu adevărat nevoie să capete resurse prin redistribuire grație tiparniței de bani. Deci, există motive serioase să credem că exercitarea controlului politic asupra ofertei de bani va tinde să-i avantajeze mai degrabă pe membrii incompetenți decât pe cei competenți ai națiunii.

Eroarea motivației

Conform acestui argument, participanții la piață vor lucra mai mult dacă sunt motivați prin creșterea prețurilor de vânzare. Deoarece producători banilor de hârtie pot foarte ușor să creeze fenomenul creșterii prețurilor tipărind mai mulți bani, ei pot stimula producția agregată. Acest lucru este valabil cel puțin pe termen scurt, adică în perioada în care cantitatea adițională de bani se răspândește în economie. Gânditori remarcabili precum David Hume (1985, pp. 286f.) au aprobat acest argument. Dar el se bazează pe o eroare fundamentală.

Practic întotdeauna banii suplimentari sunt vânduți doar unei părți a participanților la piață. Putem fi de acord că aceste persoane vor fi entuziasmate să obțină prețuri mai mari pentru bunurile pe care le vând și, astfel, încurajate să producă mai mult. Ele cumpără mai mulți factori de producție și fabrică mai multe mărfuri decât înainte. Totuși, acest efect este neapărat în detrimentul altor întreprinzători, care nu mai pot concura cu cei dintâi pe piețele factorilor, care vor produce, prin urmare, mai puțin și care – din aceleași motive psihologice – vor fi descurajați. Pe scurt, banii suplimentari distrug motivația și descurajează munca la fel de mult pe cât o încurajează.

Să presupunem acum, de dragul discuției, că toți participanții la piață primesc simultan o cotă identică din creșterea cantității de bani, sub forma creșterii prețurilor pentru produsele lor. În acest caz, toate prețurile factorilor de producție ar fi licitate suplimentar instantaneu și, din nou, nici o creștere a producției agregate nu ar avea loc. Unii ar putea susține că creșterea cererii nominale ar atrage anumite resurse care „stau nefolosite” și care altminteri nu ar fi fost oferite spre vânzare. Dar acest lucru s-ar întâmpla doar dacă proprietarii acestor resurse subestimează scăderea puterii de cumpărare a banilor care rezultă din creșterea ofertei de bani.[14] Dacă ei o supraestimează, atunci mai multe resurse vor „sta nefolosite” decât ar fi fost cazul în absența sporirii ofertei de bani. Pe scurt, nu există o legătura de cauzalitate sistematică – ci doar una accidentală – ceea ce, după cum am observat, este irelevant pentru justificarea politicii monetare.

Teoreticianul care îmbrățișează argumentul motivației à la Hume ar putea argumenta în continuare, după cum urmează: admitem că creșterea prețurilor de vânzare nu ar permite întreprinzătorilor să cumpere mai mulți factori de producție. Dar nu i-ar îndemna această scumpire măcar să lucreze mai mult decât înainte?

Există trei dificultăți cu acest argument. În primul rând, nu este deloc plauzibil că întreprinzătorii se bucură automat atunci când constată că prețurile lor de vânzare cresc, fără să ia în calcul și prețurile de cumpărare. De ce ar fi întreprinzătorii mai motivați doar fiindcă prețurile lor de vânzare cresc, chiar dacă factorii de producției se scumpesc în aceeași proporție? În al doilea rând, nu este adevărat că stimulentul profitului trebuie să fie declanșat prin tiparnița de bani. Întreprinzătorii caută întotdeauna profituri. Ei nu au nevoie de birocrați care să manevreze o tiparniță pentru a fi mai motivați în demersul lor. În al treilea rând, trebuie să ținem seama din nou că veniturile nominale mai mari nu reflectă o putere de cumpărare mai mare. De ce ar fi dispuși întreprinzătorii să lucreze mai mult, renunțând astfel petrecerea timpului liber, pentru o simplă compensație nominală?

Eroarea unității de cont

Conform acestui argument, un sistem de monede concurente nu dispune de o unitate de cont (numéraire) comună sau de un etalon de valoare pentru calculul economic și, prin urmare, este din punct de vedere economic inferior unui sistem dotat cu un astfel de etalon. În consecință, se susține, introducerea monedei discreționare poate oferi beneficii substanțiale. Ea nu ar implica doar redistribuirea politică a avuției, ci ar contribui și la reducerea rarității în societate.

Acest argument este fondat pe o concepție greșită a calculului economic. El supraestimează similitudinile dintre calculul economic pe de o parte, și greutățile și măsurile tehnologice pe de altă parte. Scopul acestora din urmă este de a oferi termenii în care să raportăm elementele lumii materiale. Prin contrast, scopul calculului economic este de a oferi un numitor comun pentru compararea diferitelor acțiuni umane. El reprezintă un instrument de luare a deciziilor, într-un sens mult mai îngust decât greutățile și celelalte etaloane de măsurare.

Elementul central al calculului economic este calculul de rentabilitate, care împarte veniturile totale din vânzări la cheltuielile totale, pentru fiecare acțiune alternativă. Alegerile alternative fizic eterogene devin astfel comparabile, anume în termeni de procente. Acest serviciu esențial al calculului economic nu depinde în nici un fel de faptul că alte persoane folosesc sau nu pentru calcul aceeași unitate monetară.

Se poate argumenta că lucrurile nu stau diferit în ceea ce privește utilizarea greutăților și a măsurilor fizice. Și în acest domeniu fiecare individ ar putea măsura definind cum vrea unitățile, fără a schimba rezultatul calculului. Totuși, calculele tehnologice au mult de câștigat de pe urma unui sistem unitar de greutăți și măsuri deoarece această omogenitate facilitează comunicarea între diferiți membri ai societății. Spre deosebire, calculul economic nu reprezintă în primul rând un mijloc de comunicare – de fapt, întreprinzătorii depun adesea eforturi consistente pentru a ascunde altor persoane rezultatul calculului lor economic. Chiar și în măsura în care ei comunică aceste rezultate, informația relevantă este cuprinsă nu în cifre absolute, ci în rata rentabilității investiției. Iar aceste rate (procente) pot fi comparate indiferent de moneda utilizată.

S-ar putea obiecta că utilizarea diferitelor tipuri de bani implică o mai mare incertitudine în ceea ce privește valabilitatea calculului economic decât ar fi cazul dacă s-ar utiliza un singur fel de bani. Aceasta deoarece nu ar mai exista cursuri de schimb flotante între diversele monede.

Deși observația este corectă, ea nu are legătură cu concluzia că omogenizarea sistemului monetar ar fi benefică. Ideea este că orice diferență între produse, firme, locuri și vremuri reprezintă o sursă de incertitudine. Dacă observăm aceste diferențe pe o piață liberă, atunci avem motive întemeiate să presupunem că pachetul eterogenitate-plus-incertitudine sporită se situează mai sus pe scările individuale de valori decât reducerea incertitudinii prin creșterea omogenității. Am arătat deja că, pe o piață neobstrucționată, oricine poate încerca să stabilească un sistem omogen de bani de hârtie. Dacă el nu-i poate convinge pe ceilalți participanți la piață să-i accepte produsul, atunci putem concluziona că oamenii preferă o mai mare varietate și o incertitudine sporită în cadrul unui sistem monetar eterogen, în locul unei incertitudini reduse promovate de un sistem unificat.

Eroarea prețurilor rigide

Conform acestui argument, inflația reprezintă un mijloc adecvat de a crește marja dintre prețurile de vânzare și cele de cumpărare, mărind astfel profitabilitatea afacerilor în acele situații în care firmele nu pot reduce prețurile de achiziție suficient de mult pentru a-și permite continuarea producției. Principala aplicație a argumentului constă în depășirea rigidităților de pe piața muncii. Inflația, se spune, reduce salariile reale la nivelul de echilibru, astfel încât angajarea forței de muncă devine completă și toate resursele productive (în special forța de muncă) ale societății pot fi folosite.

Încă din anii 1920, acest argument a jucat un rol proeminent în dezbaterile legate de politica monetară și, după Al Doilea Război Mondial, a avansat la rangul de dogmă. Dar este o eroare. El presupune că nu există o legătură între politica monetară și instituțiile care guvernează stabilirea prețurilor pe celelalte piețe, în vreme ce aceste două domenii nu sunt de fapt independente unul de altul. Tehnicile contractuale, precum indexarea salariilor, au imperfecțiunile lor, dar în orice caz ele arată că participanții la piață încearcă să anticipeze schimbările ofertei de bani. În multe cazuri, sindicatele supraestimează pierderea viitoare a puterii de cumpărare a banilor. Consecința este chiar mai mult șomaj decât înainte – o bună ilustrare a acestui fapt o oferă evoluția pieței muncii din Germania, Franța și Spania, din 1970 încoace. Având în vedere aceste fapte incontestabile, economiștii ar face bine să înceapă să considere rigiditatea pieței forței de muncă ca o variabilă dependentă, nu ca pe ceva situat în afara controlului uman.

Eroarea de ajustare I: Cererea și oferta de lichidități

Cele mai multe erori cu privire la cantitatea optimă de bani sunt variante ale unei confuzii fundamentale, pe care o putem numi „eroare de ajustare”. Această eroare constă în convingerea că oferta de bani nominală trebuie să fie adaptate la condițiile economice, ca nu cumva să se producă un dezechilibru. Putem distinge două variante principale ale acestei erori. Prima dintre ele subliniază faptul că masa monetară disponibilă pentru păstrarea de numerar trebuie să fie adaptată la nivelul cererii pentru lichidități (stoc). A doua variantă afirmă că cererea și oferta de bani pe piață trebuie echilibrate – cantitatea nominală de bani oferită în schimbul altor bunuri trebuie să corespundă cererii de bani în forma cantități de mărfuri vândute pe piață (flux). În cele ce urmează ne vom ocupa de prima variantă, iar în secțiunea următoare ne întoarcem la cea de-a doua.


Oferta de lichidități

În ceea ce privește oferta de numerar, trebuie să spunem că aceasta este, în orice moment, identică cu cantitatea totală de bani aflată în posesia participanților la piață. Expresiile „ofertă de lichidități” și „masă monetară” sunt prin urmare sinonime, în măsura în care toate unitățile monetare sunt susceptibile a fi folosite, mai degrabă decât îngropate pe fundul oceanului, de exemplu.

Observați că toate unitățile monetare sunt deținute, adică, în măsura în care se află sub controlul cuiva, fac parte din deținerile de lichidități ale indivizilor. Cu alte cuvinte, nu putem vorbi de conceptul de „bani aflați în circulație”, care pot fi deosebit de „banii păstrați”. Banii nu circulă în sensul că ei ar putea la un moment dat să nu aparțină nimănui. Prin intermediul schimbului, unitățile monetare sunt transferate de la o persoana la alta, dar chiar și în acest caz fiecare unitate aparține cuiva la un moment dat.[15]

Cererea pentru dețineri monetare

De ce dorim să avem bani, de fapt? Serviciul esențial al monedei stă în reducerea problemei dublei coincidențe a nevoilor. Această problemă se manifestă cel mai acut într-un sistem de barter sau schimb direct. O soluție parțială este abandonarea schimbului direct și adoptarea schimbului indirect – intermediat de bani. În economiile dezvoltate practic toate schimburile indirecte sunt făcute cu un singur mijloc de schimb, sau, în orice caz, cu un număr foarte mic de mijloace de schimb. Mijloacele de schimb care sunt folosite într-un număr mare de tranzacții sunt bani.

Serviciile oricărei sume date de bani depind de cantitățile din celelalte bunuri care pot fi schimbate contra ei. În 1960, 500 de dolari ar fi putut cumpăra mai multe lucruri decât 550 de dolari în anul 2000, pentru că puterea de cumpărare a dolarului s-a diminuat considerabil între acești ani. Astfel, serviciile de schimb ale banilor nu au nimic de-a face cu cantitatea lor nominală, ci cu puterea lor de schimb.

Dar serviciile banilor nu depind doar de condiții generale, precum puterea de cumpărare și oportunitățile alternative de investire, ci și de factori strict personali care variază de la o persoană la alta (Mises 1980, cap. 8). O sumă de bani oferă servicii nu doar atunci când proprietarul banilor o vinde pentru ca achiziționa bunurile pe care și le dorește, ci și pe toată perioada în care proprietarul o păstrează în deținerile sale monetare. În orice moment, omul care acționează își echilibrează cantitatea de bani deținută cu deținerile din toate celelalte bunuri economice. Nu putem spune a priori câți bani va alege să dețină un oarecare participant pe piață. Dar putem spune că va vinde bani dacă astfel obține ceea ce valorizează mai mult decât suma de bani la care renunță, și că va cumpăra o cantitate de bani dacă o preferă prețului pe care trebuie să îl plătească. Portofoliul îi reflectă fiecărui om poziționarea în viață, dar și celelalte aspecte ale personalității sale: virtuțile și viciile. Cheltuitorului îi trec din ce în ce mai mulți bani prin mână și nu are niciodată destule bunuri de consum. Lașul nevrozat stă pe munți de bani. Antreprenorul temerar își plasează toți banii în investiții, pe când afaceristul prudent își face rezerve mari de bani. Pe scurt, nu există reguli generale pentru a preciza câți bani va deține o persoană. Dar acest lucru nu schimbă faptul că orice om trebuie să facă față compromisului impus de raritate: cu cât păstrează mai mulți bani, cu atât trebuie să renunțe la serviciile altor bunuri de care ar fi putut să beneficieze, și viceversa.

Ajustarea cererii cu oferta?

Să ne întoarcem acum la problema de la care am plecat. Potrivit unei opinii foarte răspândite, echilibrul monetar, în sensul egalității între oferta și cererea de dețineri monetare, cere ca schimbărilor cererii să li se răspundă cu schimbări similare ale ofertei nominale. Creșterea cererii necesită o creștere corespunzătoare a ofertei și viceversa. Dar oferta de monedă-marfă precum aurul sau argintul nu poate urma decât foarte lent unor asemenea schimbări și, datorită limitărilor tehnice, ar putea fi imposibil să se producă acele cantități absolute de aur și argint care sunt necesare. Astfel, se poate pleda pentru impunerea de către stat a unei monede de hârtie din care este posibil să se producă orice cantitate, cu costuri practic inexistente.

O modalitate de a respinge acest argument este observarea faptului că se bazează pe o interpretare eronată a legilor cererii și ofertei. Nu are nici un sens să vorbim de cererea și oferta unei mărfi fără a face referire și la cererea și oferta de bunuri alternative, adică fără să ne referim la prețurile de piață. Și, pentru că prețurile de piață se pot schimba, cererea și oferta se pot echilibra în orice moment.

Un alt mod de a respinge pledoaria pentru moneda de hârtie este punerea în evidență a presupoziției implicite că oferta de dețineri monetare este independentă de cererea de dețineri monetare (Hülsmann 2000, p. 435, 438–40). O asemenea independență există, într-adevăr, în cazul aproape tuturor celorlalte bunuri, iar motivul este acela că, în aproape toate celelalte cazuri, cantitatea de servicii care poate fi obținută de la un bun anume depinde, în esență, de caracteristicile sale fizice. De exemplu, serviciile oferite de regulă de către un telefon nu depind deloc de cererea pentru acel telefon, sau de cererea pentru telefoane de acel tip. Dacă participanții pe piață au o părere bună sau rea despre telefon, dacă plătesc prețuri mari sau mici pentru el, aceasta nu are vreun impact asupra cantității de servicii care poate fi obținută din folosirea unui telefon de acest tip. Însă, în cazul deținerilor monetare, cererea și oferta nu sunt independente, deoarece în acest caz cererea depinde de ofertă și oferta depinde de cerere.

Dacă volumul de bani crește, puterea de cumpărare a fiecărei unități va scădea sub nivelul pare care l-ar fi atins altfel. Aceasta înseamnă că serviciile care pot fi obținute de la fiecare unitate monetară s-au diminuat. Din moment ce deținătorii de bani sunt interesați strict de cantitatea acestor servicii, și nu de cantitățile nominale în care sunt încorporate aceste servicii, cererea exprimată de ei pentru cantități nominale de bani va fi mai mare decât ar fi fost altfel.[16]

De asemenea, dacă cererea de bani crește, oferta de servicii monetare crește automat – fără o schimbare a ofertei nominale de bani. Creșterea cererii de bani deținuți înseamnă că persoana în cauză (1) schimbă banii pe care îi posedă doar la prețuri monetare mai mici decât altfel și/sau că (2) cumpără unități suplimentare de bani la prețuri mai mari (în termenii muncii sale și ale altor părți ale proprietății sale).[17] În ambele cazuri, cererea crescută face ipso facto să crească oferta de servicii a fiecărei unități monetare, deoarece creșterea cererii înseamnă creșterea puterii de cumpărare a banilor.

Eroare de ajustare II: Schimburile monetare

Să ne aplecăm acum asupra celeilalte variante a argumentului ajustării. În această variantă, politica monetară este necesară pentru echilibrarea ofertei de monedă – înțeleasă de această dată în sensul „circulației” unităților monetare oferite spre vânzare contra altor bunuri – astfel încât să se potrivească cererii de bani, definită ca acele cantități din celelalte bunuri oferite la schimb contra banilor. Dacă nu există o politică monetară care să exercite funcția de ajustare, ar putea exista nepotriviri (dezechilibre) mai mult sau mai puțin serioase între oferta și cererea de bani și, în consecință, ar apărea crize economice, mai ales când oferta de monedă se dovedește a fi insuficientă pentru a cumpăra toate produsele oferite spre vânzare.

Înainte de a trece la examinarea acestui argument punct cu punct, ar putea fi folositoare observația că argumentul se bazează pe ceea ce am putea numi teoria monetară a „corespondenței”, sau „reprezentării”, sau „alocării”.[18] Conform acestei teorii, banii „reprezintă” cumva celelalte bunuri, iar funcționare lină a economiei depinde de cât de bine „corespunde” oferta de bani ofertei din celelalte bunuri. Dacă există prea mulți bani se instalează inflația, cu diverse consecințe negative. Dacă nu există suficienți bani pe piață, vor avea loc perturbări mai mult sau mai puțin grave ale activității economice. Sarcina politicii monetare este, deci, să asigure corespondența dintre monedă și celelalte bunuri, iar acest scop este atins prin modificarea cantității de monedă.

Această teorie este probabil acea idee economică eronată care a făcut cel mai mult rău în istoria Occidentului.[19] Înainte de a trece la examinarea punct cu punct, să observăm din capul locului că banii nu reprezintă sau corespund decât lor înșiși. Nu are nici un sens să afirmăm o asemenea corespondență în privința schimburilor pe piață, deoarece cantitățile care se presupune că își „corespund” sunt identificate doar prin procesul pieței. Doar dacă ar exista o unitate nonmonetară a valorii care ar putea servi drept tertium comparationis, separată de schimburile de piață, ar fi de conceput că oferta monetară corespunde ofertei celorlalte bunuri. Dar nu există o asemenea unitate de măsură a valorii.

Cazul unei economii în creștere

Într-o economie în creștere sunt oferite tot mai multe bunuri pe piață, vândute contra banilor. Un teoretician al ajustării ar putea argumenta că într-un astfel de caz este, de asemenea, nevoie de mai multă monedă pentru a cumpăra aceste cantități sporite de bunuri, pentru ca prețurile monetare să nu scadă și să stranguleze producția.

Principala problemă a acestui argument este aceea că se bazează pe o noțiune mult prea statică a funcției antreprenoriale. Oamenii de afaceri nu se comportă ca niște roboți care reacționează mecanic la schimbările circumstanțiale. Ei sunt antreprenori care încearcă să anticipeze schimbările viitoare relevante. Prin urmare, într-o conjunctură cu prețuri în scădere, antreprenorii pot avea afaceri profitabile prin cererea unor prețuri de achiziție mai mici, sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin abținerea completă de la activitatea investițională. Iar antreprenorii de succes vor acționa exact așa. Diferența dintre antreprenorii de succes și cheltuitorii nesăbuiți stă în aceea că primii își bazează acțiunile pe o estimare corectă a schimbărilor viitoare de preț. În orice moment, un antreprenor se poate proteja contra impactului viitor al prețurilor de vânzare în scădere fie prin scăderea în prezent a plăților pentru factorii săi de producție, fie prin încetarea completă a activităților investiționale. Această ultimă strategie reprezintă calea cea mai înțelept de urmat atunci când nu poate negocia scăderea prețului factorilor, caz de obicei întâlnit când este singurul sau printre puținii care anticipează scăderea viitoare a prețurilor, și când alți antreprenori nu își diminuează ofertele. Dacă nu poate să își scadă costurile, nu va investi deloc, ci va aștepta până când concurenții săi, care au plătit factorii pe care el îi considera prea scumpi, vor da, în cele din urmă, faliment. Atunci va interveni și va obține prețurile de achiziție care îi sunt necesare pentru a activa profitabil și este posibil să cumpere chiar capacitățile de producție ale unora dintre concurenții săi faliți.

Acei antreprenori care nu fac altceva decât să reacționeze la schimbările prețurilor de pe piață vor avea, desigur, surprize neplăcute când va trebui să facă față scăderii nivelului prețurilor induse de creșterea productivității. Au cumpărat factori de producție la prețuri care nu se justifică în lumina acestui eveniment ulterior și, astfel, profiturile lor sunt reduse considerabil și, adesea, suferă pierderi care îi aduc în pragul falimentului. Să observăm aici că nu este o tragedie ca acești antreprenori proști să fie eliminați de pe piață.

Să pre supunem că (a) aceste firme ar putea să funcționeze profitabil la nivelul mai mic al prețurilor (aflat, poate, în continuă scădere) și că dau faliment doar pentru că au acumulat datorii la nivelul anterior, mai mare, al prețurilor; în acest caz, proprietarii anteriori – care s-au dovedit a fi antreprenori nepricepuți – vor fi înlocuiți de noi proprietari, de regulă creditorii anteriori, care ar putea să preia conducerea afacerii cu profit, în beneficiul pieții.

Sau, să presupunem că (b) aceste firme nu mai pot funcționa profitabil la nivelul scăzut (în scădere) al prețurilor;[20] în acest caz, firmele noastre nu mai sunt profitabile pentru că alți antreprenori pot folosi mai profitabil factorii de producție care le sunt necesari acestor firme. Astfel, ar fi corect și benefic să se sisteze acele afaceri și să se lase factorii de producție la dispoziția celorlalte firme.

Presupunerile (a) și (b) acoperă toate cazurile posibile, așa că putem conchide că scăderile nivelului prețurilor cauzate de creșterea productivității nu implică dezavantaje pentru societatea luată în ansamblu.[21] Nu există justificare pentru întâmpinarea creșterii economice cu o creștere paralelă a ofertei monetare. O astfel de politică ar afecta distribuția avuției în societate și ar putea avea doar în mod accidental un efect pozitiv asupra producției agregate. Mai mult, ar încuraja iresponsabilitatea antreprenorială, pentru că îi premiază pe acei oameni de afaceri care mizează tocmai pe faptul că o astfel de politică îi va cauționa în viitor; pe de altă parte, astfel sunt pedepsiți antreprenorii prudenți și independenți care anticipează scăderi ale prețurilor induse de creșterea producției și, în consecință, nu investesc atât cât ar fi investit în alte condiții, punând prin aceasta factorii de producție la dispoziția altor procese de producție.

Cazul unei economii în scădere

Într-o economie în scădere sunt oferite pe piață bunuri din ce în ce mai puține contra banilor, iar prețurile monetare cresc. Care ar fi implicațiile de politică monetară din perspectiva ideii eronate referitoare la ajustare? Probabil că un avocat al ajustării ar susține că ridicarea nivelului prețurilor ar fi cumva dăunătoare pentru societate. Dar prețurile în creștere nu sunt mai dăunătoare decât cele în scădere.

Mai jos, vom arăta dincolo de această afirmație, că același lucru este valabil și pentru scăderile sau creșterile ofertei monetare. Într-o economie de piață există incitative puternice care îi fac pe participanții la procesul pieței să minimizeze impactul negativ pe care l-ar putea avea asupra producției modificările masei monetare. Îndată ce aceste schimbări devin excesive apar oportunități de profit care indică utilizarea altor monede în locul celei volatile.

Cazul „tezaurizării”

„Tezaurizarea” este o expresie peiorativă folosită pentru a descrie creșterea cererii de dețineri monetare reale. Să ne amintim, în primul rând, că toate cantitățile de bani sunt „tezaurizate” pentru că fiecare unitate monetară este păstrată în „tezaurul” – adică în rezervele de lichiditate – ale unei persoane. Este așadar imposibil ca banii să fie ținuți mai intens decât ar fi fost altminteri ținuți. Banii deținuți sunt bani deținuți.

Deci, de unde vine prejudiciul emoțional evident în termenul de „tezaurizare”? După cum am spus, este vorba de resentimentul pe care îl au unii oameni față de cererea mai mare a altora pentru dețineri monetare reale. Motivul esențial al acestui resentiment este acela că „tezaurizarea” produce o scădere a nivelului prețurilor monetare. În consecință, amenință toate acele afaceri bazate pe anticiparea unor prețuri crescute.

Am arătat mai sus ce înseamnă o cerere crescută pentru dețineri monetare: proprietarul banilor renunță la bani doar la prețuri mai mici decât ar fi trebui să plătească altminteri și este dispus să ofere mai multe bunuri decât altminteri în schimbul unor cantități adiționale de bani. În ambele cazuri, toate unitățile monetare sunt păstrate sau „tezaurizate” în același mod în care au fost păstrate sau „tezaurizate” întotdeauna. Diferența constă în aceea că proprietarii banilor îi valorizează mai mult decât înainte.

Am arătat deja și că asemenea creșteri ale cererii pentru dețineri monetare reale nu pot fi compensate de o creștere similară a ofertei monetare nominale. Orice astfel de politică de neutralizare ar intensifica problema de rezolvat. Banii suplimentari diluează puterea de cumpărare a tuturor unităților monetare, declanșând astfel o creștere și mai mare a cererii de bani.[22]

Pe de altă parte este adevărat și că masa banilor de hârtie poate fi crescută într-așa o măsură încât să se instaleze un efect contrar: dacă participanții la piață anticipează o scădere continuă în termeni absoluți a puterii de cumpărare a monedei, își vor scădea cererea pentru dețineri monetare reale chiar dacă rezervele lor monetare nominale sunt în creștere. În astfel de cazuri oferta nominală de bani crește adesea în ritmuri amețitoare în timp ce puterea agregată a masei monetare scade.[23] Prin urmare, dacă un producător de monedă de hârtie este hotărât să combată „tezaurizarea” cu orice preț, s-ar putea să reușească. Întrebarea care se pune este, bineînțeles, dacă atingerea acestui scop merita sacrificarea monedei – pentru că implicite aici nu sunt, de regulă, decât colapsul sau o situație proximă colapsului schimburilor monetare

La un nivel mai fundamental, trebuie să ne întrebăm dacă tezaurizarea are ceva negativ. Cu siguranță că „tezaurizarea” va produce câștigători și perdanți – toate schimbările din societatea au acest efect. Dar tezaurizarea nu va produce cu necesitate perturbări ale producției, pentru că poate fi anticipată. Și chiar în măsura în care produce perturbări ale afacerilor acelor antreprenori care nu au anticipat-o, nu există nici o justificare a cauționării antreprenorilor proști, așa cum am arătat mai sus, ci mai degrabă trebuie lăsați creditorii să le preia firmele sau alte firme să preia factorii de producție angajați anterior de aceste firme.

Cazul inflației

Până aici am studiat impactul schimbărilor nemonetare asupra relației dintre cererea și oferta de monedă. Acum, vom supune atenției schimbările provenite din latura monetară – creșteri și descreșteri ale ofertei monetare pe care le putem numi, în analiza noastră, „inflație”, respectiv, „deflație”.

În primul rând se poate obiecta că producția de monedă poate fi excesivă în raport cu creșterea „laturii bunurilor”. Am discutat deja erorile implicite în acest argument. Serviciile schimburilor monetare nu depind de modul în care se modifică masa monetară relativ la ofertele din bunurile care sunt schimbate contra banilor. Producția sporită de monedă aduce după sine prețuri monetare mai mari decât s-ar fi plătit altminteri pe piață. În anumite condiții, producția de bani astfel sporită poate duce la creșteri absolute ale prețurilor monetare. Însă nici creșterile absolute, nici cele relative, ale prețurilor monetare (relative la nivelul pe care l-ar fi atins în absența inflației) nu implică, per se, vreo consecință negativă insurmontabilă pentru economie.

Este de conceput situația în care oferta dintr-un metal prețios crește pe piața liberă într-așa un ritm încât să devină neconvenabilă utilizarea sa ca mijloc de schimb. Să ne imaginăm, de exemplu, că cineva ar descoperi subit o mină care conține de peste un milion de ori cantitatea de aur existentă în prezent. S-ar putea, în consecință, ca aurul să nu mai fie utilizat ca mijloc de schimb. Rolul său va fi preluat atunci de alte mărfuri. Dar, după cum arată acest exemplu, utilizatorii banilor pot, pe o piață liberă, să limiteze destul de strict daunele provocate de creșterile neobișnuite ale oricărui metal prețios. Piața liberă înseamnă, în ultimă instanță, că nimeni nu este împiedicat să testeze alternative presupus benefice. Acesta este motivul pentru care inflația într-un sistem de monedă de hârtie, în care doar autoritățile pot experimenta diverse alternative, tinde să fie mult mai dăunătoare, în special atunci când luăm în considerare faptul că producătorii banilor de hârtie au, de fapt, mai multe motive de a înteți inflația decât de a o reduce.

Însă, în afară de chestiunea incitativelor, moneda de hârtie are câteva consecințe foarte rele, care pe piața liberă nu ar apărea. De exemplu, producătorii de monedă de hârtie au capacitatea aproape nelimitată de a cauționa orice participant la procesul pieței. Aici găsim problema cunoscută sub denumirea de „haos motivațional” („moral hazard”) – participanții pe piață care sunt în relații personale și profesionale bune cu producătorul monedei de hârtie investesc în afaceri excesiv de riscante. Când aceste investiții se dovedesc a fi proaste, producătorul banilor de hârtie îi cauționează, adică îi salvează pe seama celorlalți utilizatori ai monedei. Acesta este unul din motivele pentru care moneda de hârtie implică mai multă risipă decât moneda pieței libere și creează astfel mai multă raritate decât ar fi existat altminteri pe piața liberă.

Un alt motiv pentru care inflația monedei de hârtie este diferită calitativ de creșterile ofertei de monedă-marfă este acela că permite statului să finanțeze prin îndatorare tot felul de proiecte risipitoare. În particular asistențialismul și militarismul sunt mult mai mari și mai risipitoare în contextul controlului de stat asupra monedei, decât ar fi pe o piață neobstrucționată. În prezent, acestea sunt atât de risipitoare încât este cu totul exclusă ideea că s-ar putea vreodată stinge datoriile făcute pentru finanțarea lor. Cum se poate, în aceste condiții, ca statul să obțină în continuare noi creditori pentru noi datorii? Răspunsul este că toată lumea știe că aceste datorii sunt acoperite cu tiparnița de bani controlată (de regulă chiar deținută) de stat.

Al treilea motiv pentru care moneda de hârtie creează o raritate mai mare a bunurilor și serviciilor decât ar fi existat pe piața liberă este acela că producția practic lipsită de costuri a monedei de hârtie permite creșteri arbitrare și imense ale ofertei monetare. Este aproape imposibil ca participanții la procesul pieței să se adapteze destul de repede acestor schimbări. Există pericolul foarte real ca rata dobânzii de pe piața creditului să scadă sub nivelul său de echilibru. Acest lucru ar declanșa ciclul de avânt și prăbușire pe care îl cunoaștem din teoria misesiană a ciclului economic.

În concluzie, creșterile cantității oricărui tip de bani nu au de ce să fie mai dăunătoare, per se, decât o cantitate stabilă sau în descreștere de bani. Modul tradițional în care economiștii studiază schimbările agregatelor cuantificabile, precum masa monetară, se dovedește a fi foarte nepotrivit în acest caz, ca și în multe altele. Consecințele negative asociate de obicei inflației – în special risipa de resurse datorată problemelor de ajustare – nu rezultă în primul rând din creșterile cantității de monedă, ci din lipsa concurenței între diverse monede. După cum am putut vedea, simpla existență a monedei de hârtie (protejate de stat) provoacă probleme care nu apar pe o piață liberă. Dar aceste probleme sunt, din aceleași motive, relativ ușor de soluționat, cel puțin din punct de vedere tehnic. Nu este necesară decât abolirea privilegiilor de monopol ale producătorilor de monedă de hârtie, care astfel ar ajunge rapid la faliment.

Cazul deflației

Alături de tezaurizare, deflația este un ilustru țap ispășitor al științei economice monetare. Lupta contra deflației este astăzi considerată în mare măsură drept misiunea cea mai elementară a autorităților monetare, o necesitate minimă a politicilor economice. Este justificarea prima facie a politicii monetare inflaționiste și a instituțiilor menite să o aplice – în special a producătorilor monedelor de hârtie.

Însă, în mod surprinzător, această argumentare nu se află pe un teren mai solid decât celelalte teorii prin care se încearcă justificarea instituțiilor monetare actuale. Pledoaria pentru combaterea deflației nu se bazează atât pe argumente, cât pe o lungă tradiție a denigrării deflației.[24] Trebuie, de aceea, să ne ocupăm de această argumentare mai în detaliu decât în cazul celorlalte argumente.

Am arătat deja că argumentul anti-deflație este de nesusținut atâta vreme cât prin deflație se înțelege o scădere a nivelului prețurilor. Rămâne, atunci, întrebarea dacă lupta împotriva deflației definite într-un mod ușor diferit – o scădere a ofertei monetare în sensul mai larg – are baze mai solide. După cum vom vedea, este adevărat că deflația în sensul al doilea implică o scădere mai mult sau mai puțin dramatică a nivelului prețurilor. Dar nu se justifică saltul de la acest lucru la concluzia că deflația distruge diviziunea muncii, sau că poate fi contracarată printr-o politică inflaționistă.

Ce anume înțelegem atunci când spunem că „oferta monetară scade”? Se pot distinge patru tipuri de deflație, pe care le vom trata secvențial:

1. Deflația pe piața liberă

Deflația poate însemna că anumiți participanți pe piață, din motive oarecare, decid să-și distrugă, complet sau parțial, deținerile monetare. Acest scenariu, al distrugerii fizice, este evident că nu are semnificații practice; nu a dus vreodată la o deflație pe scară atât de largă încât să dea insomnii responsabililor cu politica monetară.

2. Deflația confiscatorie

Cu mult mai relevantă în practică este deflația sub forma confiscării deținerilor monetare operate de stat. Deflația confiscatorie are o lungă tradiție în spate. Face, de obicei, parte integrantă din reformele monetare, ca, de exemplu, în cazurile Germaniei, în 1948, Braziliei, în 1990, Rusiei, în 1990, sau Argentinei, în 2001. Bineînțeles că poate fi combătută de către stat fără probleme, din simplul motiv că este suficient ca acesta să nu le confiște banii supușilor săi.

3. Deflația monedei-credit (credit money deflation)

Din perspectivă istorică, deflația a avut adesea loc atunci când autoritățile monetare au răscumpărat cantități de monedă-credit fără a neutraliza aceste răscumpărări cu noi emisiuni, sau când au distrus moneda de hârtie obținută în urma taxării. De obicei, scopul acestor deflații a fost acela de a aduce moneda deflaționată înapoi la paritatea veche, în special după războaie. Asemenea deflații au avut loc în Marea Britanie după publicarea Raportului asupra Metalelor Prețioase (Bullion Report), în Statele Unite după Războiul Civil (forța motrice a fost Secretarul Trezoreriei Hugh McCulloch) și în Marea Britanie, Suedia, Olanda, S.U.A. și alte țări, după Primul Război Mondial.

La fel ca în cazul deflației confiscatorii, statului i-ar fi foarte ușor să „lupte” împotriva monedei-credit pur și simplu prin abținere sau, chiar mai bine, prin abținerea de la crearea inflației de bani-credit în primul rând. Totuși, ne putem întreba dacă scăderea cantității de monedă ar avea, per se, vreo consecință negativă pentru producția agregată. Răspunsul este negativ. Scăderea cantității de bani are în mod cert același efect ca și creșterea tezaurizării, iar oamenii de afaceri și ceilalți actori de pe piață pot să se adapteze noii situații. Antreprenorii de succes vor anticipa atât deflația în sine, cât și impactul asupra sistemului de prețuri. Vor profita de abilitățile lor de prevedere superioare pe seama altor antreprenori, care nu își scad costurile factorilor de producție la timp, pentru a obține o diferență suficientă între aceste cheltuieli și vânzările viitoare. Din nou, nu există nici un motiv pentru care această redistribuție să aibă consecințe negative asupra producției totale. În orice caz, ne putem aștepta să aibă un impact pozitiv pentru că îi elimină pe antreprenorii mai puțin eficienți.

S-ar putea argumenta că deflația monedei-credit implică mai multe complicații decât tezaurizările sporite. Anume, această formă de deflație ar putea provoca anticipări pesimiste care se autoalimentează. Când prețurile scad pentru un timp, din ce în ce mai mulți oameni ar putea presupune că există un tip de automatism în această tendință și ar putea să-și sporească cererea de bani. Acest lucru ar face prețurile să scadă și mai tare, întărind pesimismul oamenilor, care își sporesc astfel și mai mult cererea de bani, și tot așa.

Să observăm că aceste spirale de anticipări pesimiste pot fi foarte benefice dacă nu duc decât la accelerarea procesului prin care actorii de pe piață anticipează corect nivelul cel mai de jos dat de oferta monetară minimă la care deflația încetează. Este, totuși, cu putință ca asemenea anticipări autoalimentate să meargă prea departe. Oamenii s-ar putea panica și ține la bani chiar și când prețurile ating un nivel atât de scăzut încât merită să se reia achizițiile. S-ar putea ajunge astfel într-o situație în care schimburile indirecte efectuate cu moneda deflaționată să devină imposibile din motive tehnice. Prețurile în scădere ar necesita unități monetare din ce în ce mai mici, dar acestea nu pot fi produse la timp (cu tiparnița) sau pur și simplu nu pot fi manipulate în tranzacțiile zilnice (de exemplu, monede de aur de dimensiuni microscopice). Cu alte cuvinte, deflațiile de anvergură ale monedei-credit pot duce la dezintegrare monetară, mai ales atunci când lipsesc exemplele antreprenoriale călăuzitoare.

Cum se rezolvă această problemă pe piața liberă? Soluția este aceeași ca și în cazul problemei inverse a hiperinflației. Soluția se numește competiție monetară. Imediat ce pesimismul pieței referitor la moneda deflaționară devine excesiv – cu alte cuvinte, imediat ce se manifestă dezechilibrul – se vor folosi alte mijloace de plată pentru substituirea acelei monede, pentru simplul motiv că dezechilibrul înseamnă oportunități de profit. Deflațiile excesive sunt, așadar, de regulă însoțite de adoptarea spontană a altor monede. Participanții la procesul pieței vor considera că este încă profitabil să se angajeze în schimburi indirecte, și ar putea face acest lucru pentru că au, încă, active reale de oferit, acestea fiind cel mai adesea munca lor și alte tangibile. În consecință, vor începe să folosească lucruri ca mijloace de schimb, în special monede străine și substitute monetare oferite de bănci solide, însă și monedă-marfă, precum monedele de aur sau argint. Adoptarea spontană a diverșilor bani s-a putut observa în multiple cazuri istorice de deflație, cu toate că intervenția statului a blocat de regulă desfășurarea completă a acestui proces. Bineînțeles, astfel de procese sunt însoțite de o redistribuire masivă a avuției în societate, însă, după cum am arătat deja, acest lucru nu este pers se dăunător din perspectivă generală.

4. Deflația prin controlul prețurilor

În multe cazuri istorice deflația s-a declanșat atunci când statul a impus controlul prețurilor asupra cursurilor de schimb dintre monedele folosite în paralel, cazul ce mai ilustru fiind cel al regimurilor bimetalice. Economiștii știu că acest tip de control al prețurilor activează legea lui Gresham – moneda proastă (subevaluată) o scoate de pe piață de cea bună (supraevaluată). Banii răi sunt folosiți în continuare în schimburile monetare, pe când banii buni sunt fie complet scoși de pe piață, fie vânduți locuitorilor din zonele unde controlul prețurilor nu se aplică. Această dispariție a monedei bune nu înseamnă decât că volumul total al banilor a fost redus, în teritoriul supus controlului prețurilor.

Din nou, este evident că statului îi poate fi foarte ușor să lupte împotriva acestei forme de deflație. Să fie repetat aici și că deflațiile intervenționiste nu sunt condamnabile pentru că implică o reducere a cantității de monedă, sau pentru că anumiți participanți la piață s-ar putea să nu fie capabili să își continue activitățile productive în acest climat deflaționist, ci pentru că sunt rezultatul încălcării drepturilor de proprietate.

Fuga de bani

Unul dintre scenariile de urgență cele mai îngrijorătoare – cel puțin pentru responsabilii cu politica monetară – nu privește dispariția fizică sau distrugerea unităților monetare existente, ci pierderea naturii lor monetare. Putem distinge aici două cazuri.

În primul caz, substitutele monetare (de exemplu depozitele la vedere constituite la băncile comerciale) își pierd statutul de substitute monetare pentru că nimeni de pe piață nu mai vrea să le cumpere. Acest caz are loc de obicei când emitentul acestor substitute monetare (banca) nu este capabilă să le răscumpere cu monedă (de exemplu, cu bancnotele de hârtie emise de „banca centrală” – adică de producătorul de monedă de hârtie).

În al doilea caz, moneda de hârtie își pierde statutul de monedă pentru că nimeni de pe piață nu mai dorește să o cumpere. Acest lucru se întâmplă de regulă în faza terminală a hiperinflației. S-ar putea întâmpla, însă, chiar și fără o perioadă premergătoare de creșteri ale prețurilor, dacă producătorii actuali de monedă-decret ar fi deposedați de statutul lor monopolist și ar trebui să concureze cu „monede naturale” precum aurul și argintul de pe poziții legale echivalente. În orice caz, hotărârea pieței de a nu mai folosi moneda de hârtie face ca aceasta să își piardă întreaga valoare. Biletele care anterior erau căutate cu ardoare devin maculatură.

În ambele cazuri, fuga de monedă se instalează ca reacție la o inflație anterioară. Nu pică din senin, ca o epidemie lipsită de cauze, ci este consecința naturală a unui regim anterior mai mult sau mai puțin inflaționist. Prin urmare, obișnuita sa condamnare are la bază înțelegerea exact pe dos a situației. Adevărul este că fuga de monedă este o mare forță a eliberării. Distruge manifestările instituționale ale inflației: activitatea bancară cu rezervă fracționară și moneda de hârtie. Pune capăt inflației și oprește astfel redirecționarea venitului în favoarea acelor puțini privilegiați care au relații strânse cu elita politico-monetară, dinspre și în detrimentul restului societății, al celor fără relații politice. Acesta este în sine un motiv suficient pentru a o considera binevenită.

Fuga de monedă implică o perturbare a diviziunii muncii care nu poate fi evitată prin anticiparea antreprenorială a evenimentului. Dimpotrivă, anticipările au aici caracterul unor profeții care se împlinesc prin ele însele. Dacă participanții la piață se așteaptă la o viitoare panică vizând băncile cu rezervă fracționară, își vor retrage banii din timp. Însă chiar această acțiune preventivă reduce deținerile monetare ale băncilor (așa zisele „rezerve”) și precipită astfel o panică în prezent. În mod similar, dacă piața anticipează o viitoare evaporare a monedei de hârtie existente în prezent, va încerca, în măsura în care se poate, să abandoneze în prezent utilizarea sa. Dar acest lucru va accelera creșterea nivelului prețurilor exprimate în acea monedă și va face pe mai mulți oameni să înceteze a o mai utiliza. Astfel se poate naște un proces cumulativ care duce la o putere de cumpărare a acestei monede din ce în ce mai scăzută și se poate ajunge la abandonarea ei completă.

Un alt motiv pentru care fuga de monedă implică întotdeauna perturbări este acela că, într-un sistem caracterizat de activitate bancară cu rezerve fracționare și monedă de hârtie, diviziunea muncii este, într-o mai mare sau mai mică măsură, orientată către satisfacerea nevoilor grupurilor care controlează procesul inflaționist. Totuși, ne grăbim să observăm că, tocmai din acest motiv, acele perturbări nu sunt de nedorit. Ele sunt asemenea perturbărilor care cutremură o economie care s-a bazat pe munca forțată a sclavilor, după ce sclavia a fost abolită, sau perturbările unei societăți totalitare după ce dictatorul a fost alungat. Asemenea oricărei schimbări pe scară largă, fuga de monedă distruge valoarea anumitor factori de producție și dă valoare altora. Teoria economică nu oferă nici un motiv pentru a considera preferabilă folosirea factorilor de producție anteriori, folosirii celor din urmă. Să observăm totuși că valorile noi reflectă preferințele oamenilor liberi (sau, cel puțin, mai liberi decât înainte), pe când vechile valori reflectau mult mai mult preferințele elitelor dominante.

Până aici am arătat că înclinația emoțională contra fugii de monedă nu are fundamente raționale. Nu are nimic rău, decât dacă presupunem că interesele celor puțini și fericiți care prosperă din perpetuarea regimului inflaționist sunt identice cu interesele tuturor membrilor societății. Următoarea întrebare este: cum ar putea piața liberă să facă față unor astfel de situații? Pe o piață liberă, nimeni nu ar fi obligat să accepte bani sau substitute monetare pe care nu dorește să le dețină. În consecință, fuga de bani s-ar desfășura până la capăt, eradicând în final bancnotele și depozitele cu rezervă fracționară și cauzând evaporarea monedei de hârtie.

Cât va dura acest proces? Implică depresiuni prelungite și șomaj masiv? Nu neapărat. Nu există nici un motiv pentru care să fie imposibil ca, de exemplu, oamenii să se adapteze instantaneu noilor circumstanțe. Dacă piața anticipează chiar de la începutul fugii de bani cât va scădea până la urmă fiecare preț, ar ajunge la „fund” într-o secundă. Bancnotele cu rezerve fracționare și monedele de hârtie ar dispărea instantaneu din circulație și toată lumea ar fi conștientă de noile prețuri, exprimate în alte monede, ale tuturor bunurilor existente. Acesta este, desigur, un scenariu puțin probabil, dar să observăm că nu este o imposibilitate fizică, în calea ajustării instantanee. Locul strâmt în acest caz în reprezintă anticipările. Unii oameni de afaceri sunt foarte abili în ceea ce privește anticiparea situațiilor viitoare care sunt radical diferite de cele prezente, iar aceste persoane își vor concretiza abilitățile în profit atunci când se declanșează fuga de monedă (așa cum, din aceleași motive, obțin profituri în perioadele inflaționiste). Însă marea majoritate a celor care activează pe piață nu are astfel de abilități și, de aceea, fuga de monedă este un proces care ia timp și care nu numai că produce o redistribuire a resurselor, ci, cu siguranță, și alte probleme.

Șomajul este de obicei cea mai frecvent citată dintre aceste probleme. Însă nu este un aspect esențial al acestui proces. Muncitorii și antreprenorii pot, cu siguranță, să ajungă la înțelegeri privind salariile care să facă posibilă funcționarea în continuare a firmei. Acest lucru este cu putință chiar dacă nici antreprenorii și nici muncitorii nu anticipează corect sfârșitul acestui proces.

Este cu putință ca politica monetară să contracareze cu succes fuga de monedă? Din nou, cea mai ușoară cale de a face acest lucru este prin evitarea inflației, în primul rând. Însă, odată ce se declanșează această fugă, nu poate fi evitată prin mijloacele convenționale ale politicii monetare. Creșterea masei monetare ar pune doar paie pe foc, deoarece noile unități monetare nu pot decât să amplifice motivul pentru care este abandonată moneda – pierderea absolută a puterii sale de cumpărare. Pe de altă parte, o politică de scădere masivă a ofertei monetare ar putea evita abandonarea completă a monedei. Însă, prin această politică, autoritățile monetare ar trebui să confiște o mare parte din deținerile monetare ale cetățenilor. Astfel de situații au dus adesea la schimbarea constituției monetare. Apoi, băncile primesc, de regulă, privilegiul de a refuza răscumpărările, transformându-și astfel bancnotele în monedă de hârtie. În alte cazuri, moneda amenințată cu dispariția a fost înlocuită cu o nouă monedă, așa cum s-a întâmplat în Germania în 1923 și 1948. Mai recent, consiliile monetare au jucat un rol similar (Gertchev 2002). În consecință, fugile de monedă sunt episoade marcate de schimbări dramatice. Însă, dacă avem nevoie oricum de schimbări radicale ale politicii monetare, de ce să nu liberalizăm din capul locului producția de monedă?

Concluzie

Producția competitivă de monedă poate funcționa și, am putea adăuga, a funcționat cu succes în toate cazurile istorice cunoscute. Am arătat că, dintr-un punct de vedere normativ care pune accentul pe integritatea proprietății private, este superioară alternativei sale logice: controlul etatist al ofertei monetare. Am arătat pe larg și că nu se poate pleda din perspectivă utilitaristă pentru modificarea producției monedei pe piața liberă prin mijloace politice. Politica monetară convențională și fundamentele sale instituționale, sub forma băncilor centrale și organizațiilor monetare similare sunt, așadar, în cel mai bun caz inutile și ar trebui abandonate. Schimbările ofertei monetare induse pe cale politică – însăși esența politicii monetare neintervenționiste – nu afectează problema rarității. Efectul lor principal este îmbogățirea unor grupuri pe seama altora și crearea unor probleme grave, cu care piața liberă nu se confruntă.

Analiza noastră a subliniat de asemenea importanța producției concurențiale de monedă. Este greșit să echivalăm piața monetară liberă cu preponderența monedei-marfă. Etalonul aur al sfârșitului secolului al XIX-lea a fost un etalon-decret! Problemele apar deîndată ce moneda, de orice tip, se bucură de privilegiul legal de a fi monedă „etalon” și este astfel imunizată în fața concurenței. Am arătat cum concurența este esențială pentru înlocuirea lină a unei monede (inferioare din punct de vedere tehnologic) cu alte monede-marfă. Concurența este de asemenea esențială pentru realizarea unui proces rapid de ajustare în perioade de hiperinflație sau de deflație în spirală. Din această perspectivă, curentul de standardizare care a caracterizat secolul al XIX-lea apare ca una dintre moștenirile nefaste ale liberalismului clasic.


Bibliografie

Bordo Michael D., and Angela Redish. 2003. “Is Deflation Depressing? Evidence from the Classical Gold Standard.” NBER Working Paper #9520. Cambridge, Mass.: NBER.

Cannan, Edwin. [1921] 1951. “The Application of the Theoretical Apparatus of Supply and Demand to Units of Currency.” Economic Journal 31. Reprinted in Readings in Monetary Theory, F.A. Lutz and L.W. Mintz, eds. Homewood, Ill.: Irwin.

Cantillon, Richard. 2001. Essay on the Nature of Commerce. New Brunswick, N.J.: Transaction Publishers.

Friedman, Milton, and Anna Schwartz. 1963. A Monetary History of the United States Chicago: University of Chicago Press.

Gertchev, Nikolay. 2003. “The Case For Gold.” Quarterly Journal of Austrian Economics 6 (4):117–26.

———. 2002. “The Case Against Currency Boards.” Quarterly Journal of Austrian Economics 5 (4): 57–76.

Hayek, Friedrich A. 1939. Profits, Interest, and Investment. London: Macmillan.

Hoppe, Hans-Hermann. 1989. A Theory of Socialism and Capitalism. Boston, Mass.: Kluwer. Chap. 7.

———. 1987. “Vom Konzept der Wohlfahrtsmessung zur Theorie der Gerechtigkeit.” In Eigentum, Anarchie und Staat. Opladen: Westdeutscher Verlag.

Huerta de Soto, Jesús. 1998. Dinero, Crédito Bancario y Ciclos Económicos. Madrid: Unión Editorial.

Hülsmann, Jörg Guido. 2000. “Economic Principles and Monetary Institutions.” Journal des Economistes et des Etudes Humaines 10 (2/3): 428–30.

———. 1998. “Toward a General Theory of Error Cycles.” Quarterly Journal of Austrian Economics 1 (4): 1–24.

———. 1996. Logik der Währungskonkurrenz. Essen: Management Akademie Verlag.

Hume, David. [1752] 1985. “Of Money.” In Essays. Indianapolis, Ind.: Liberty Fund.

Kumar, Manmohan S. et al. 2003. “Deflation: Determinants, Risks, and Policy Options: Findings of an Interdepartmental Task Force.” International Monetary Fund Occasional Paper #221. Washington, D.C.: International Monetary Fund.

Mises, Ludwig von. 1998. Human Action. Scholar’s Edition. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute. Chaps. 30–31.

———. 1980. The Theory of Money and Credit. Indianapolis, Ind.: Liberty Fund.

———. 1977. Critique of Interventionism. New Rochelle, N.Y.: Arlington House.

———. 1912. Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel. Munich: Duncker and Humblot.

Nocken, Ulrich. 1993. “Die Große Deflation: Goldstandard, Geldmenge und Preise in den USA und Deutschland 1870–1896.” In Geld und Währung vom 16. Jahrhundert bis zur Gegenwart, Eckart Schremmer ed. Stuttgart: Franz Steiner.

Reisman, George. 1996. Capitalism: A Treatise on Economics. Ottawa, Ill.: Jameson Books.

Rothbard, Murray N. 1998. The Ethics of Liberty, 2nd ed. New York: New York University Press.

———. 1997. “The Myth of Efficiency.” Logic of Action One. Cheltenham, U.K.: Edward Elgar.

———. 1993. Man, Economy, and State. 3rd ed. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

———. 1990. What Has Government Done to Our Money? 4th ed. Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute.

———. 1983. The Mystery of Banking. New York: Richardson and Snyder.

———. 1977. Power and Market. 2nd ed. Kansas City: Andrews and McMeel.

———. 1956. “Toward a Reconstruction of Welfare and Utility Economics.” In On Freedom and Free Enterprise. Mary Sennholz, ed. New Haven, Conn.: D. Van Nostrand.

Salin, Pascal. 1991. Macroéconomie. Paris: Presses Universitaires de France.

———. 1990. La vérité sur la monnaie. Paris: Odile Jacob.

Say, Jean-Baptiste. 1841. Traité d'économie politique. 6th ed. Paris: Guillaumin.

Wheatley, John. 1807. An Essay on the Theory of Money and Principles of Commerce. London: Bulmer


Note:

* Tradus după „Optimal Monetary Policy”, Quarterly Journal of Austrian Economics, vol. 6, nr. 4 (Winter 2003):37-60. Traducere de Bogdan Glăvan și Tudor Smirna. Publicat cu permisiunea Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama.

[1] Folosim termenul intervenționism în sensul restrâns în care l-a utilizat Ludwig von Mises (1977, p. 20). Murray Rothbard a folosit acest concept în sens larg, ceea ce include producția guvernamentală de bani. Vezi, de exemplu, Rothbard (1977).

[2] În acest fel depășim sfera de cuprindere a studiului nostru anterior dedicat concurenței monetare, în care am preluat abordarea convențională, aceea de analiza pentru început funcționarea unui singur tip de bani – moneda monopolistă sau moneda “etalon”, așa cum este ea numită de obicei – și abia pe urmă de a vedea ce se întâmplă dacă introducem mai multe monede (Hülsmann, 1996). În lumina prezentei lucrări rezultă că analiza convențională furnizează o slabă pledoarie pentru laissez-faire. Să observăm că, chiar dacă și alte lucrări de inspirație Austriacă (autori precum White, Dowd, Selgin și alții) își propun să studieze concurența monetară, ele nu se ocupă cu subiectul care ne interesează pe noi, anume producția de bani, ci se referă la producția de substitute monetare. Despre diferențele importante dintre monedă și substituenții acesteia vezi Mises (1980, pp. 63ff.)

[3] Vezi Hoppe (1989, 1987). De asemenea, Rothbard (1998, 1997). Primele lucrări ale lui Rothbard despre economia bunăstării au urmat o abordare diferită, argumentând că procesul de piață este inerent optim, deoarece toate părțile angajate în schimb își demonstrează preferințele lor prin însuși faptul că recurg la schimb. Vezi Rothbard (1956). Dar acest argument nu ține fiindcă Rothbard presupune că doar folosirea proprietății personale „contează” în demonstrarea preferințelor. Problema stă în dovedirea acestei ipoteze; ea nu poate fi luată ca de la sine înțeleasă.

[4] Pentru o discuție generală a capacității relativ superioare a procesului de piață de a alinia planurile ex ante la realitatea ex post, vezi Rothbard (1977, cap. 2).

[5] Vezi Wheatley (1807, cap. II și III, în special pp. 35-48). Primul capitol al acestei cărți neglijate aduce o critică strălucită teoriei monetare a lui David Hume, Adam Smith și James Stuart. Pentru un rezumat al argumentelor monetare greșite care au afectat gândirea economică clasică, vezi articolul lui Gertchev din această revistă. În prezent, ideea fundamentală că mărimea nominală a ofertei de bani este irelevantă din punctul de vedere al avuției agregate este urmată în tradiția inspirată de Mises. Vezi, de exemplu, Salin (1990, 1991), Reisman (1996) și Huerta de Soto (1998).

[6] În Theory of Money and Credit Mises propune câteva excepții de la principiul că oferta de bani este irelevantă. Astfel, el afirmă că reducerea nivelului prețurilor va duce probabil la producerea unor „convulsii” (1980, p. 359) și producția inutilă a banilor-marfă (p. 333). El mai susține că emisiunea de mediu fiduciar stimulează acumularea de capital (p. 388).

[7] Rothbard (1990) spune:

Tragem concluzia, așadar, că este cel mai bine dacă lăsăm determinarea ofertei de bani, precum a tuturor celorlalte bunuri, pe seama pieței. Dincolo de avantajele morale și economice ale libertății în fața agresiunii, nici o cantitate de bani stabilită prin decret nu ar putea oferi servicii mai bune, iar piața liberă va stabili nivelul producției de aur în conformitate cu capacitatea sa relativă de a satisface nevoile consumatorilor, în comparație cu celelalte bunuri care pot fi produse (pp. 34-35).

[8] Jean-Baptiste Say a ilustrat această idee cu un faimos exemplu mental, care încă își servește scopul pedagogic: să ne imaginăm că două economii sunt exact la fel, cu excepția masei monetare pe care o utilizează. Presupunând că economia A folosește de două ori mai mulți bani decât economia B, Say a susținut că nivelul prețurilor din A va fi de două ori mai mare decât nivelul prețurilor din B. Deci, ideea este că aceasta nu influențează avuția națiunii și nu afectează nici măcar statutul economic al fiecărui individ. În ultimă instanță este irelevant dacă dispunem de mai mulți sau mai puțini bani (Say 1841, p. 248). Vezi, de asemenea, Wheatley (1807, p. 37).

[9] Pentru o critică a opiniei conform căreia creșterea ofertei de bani per se determină apariția ciclului afacerilor, vezi Hülsmann (1998).

[10] Istoric vorbind, cele mai importante instituții create pentru a induce modificarea politică a ofertei de bani sunt (1) banii de hârtie (protejați de legislația monedei oficiale și alte prevederi juridice cu caracter monopolist) și (2) activitatea bancară frauduloasă cu rezerve fracționare (protejată prin înființarea băncilor centrale, a suspendării legale a retragerii depozitelor și prin instituirea banilor de hârtie).

[11] Să observăm că aceasta este o trăsătură comună a tuturor schimbărilor care au loc în societate. Modificarea cantității oricărui bun afectează avuția relativă a tuturor participanților la piață. Cel care produce și vinde noi scaune își sporește venitul monetar în comparație veniturile monetare ale celorlalți indivizi. Încasările sale reprezintă deturnarea unor sume care ar fi putut fi încasate de alți participanți la piață în schimbul produselor lor. Ultimii sunt acum nevoiți acum să vândă mai ieftin decât ar fi făcut-o în absența apariției noului producător de scaune.

[12] Primul economist care a accentuat problemele distributive legate de modificarea ofertei de bani a fost Richard Cantillon (2001). Autorii care au urmat, precum David Hume, J. S. Mill și J. E. Cairnes au observat că banii nou-produși se răspândesc în economie pe parcursul unui proces de durată, dar au manifestat tendința de a minimiza sau de a ignora modificările permanente induse de acest proces. În opinia lor, schimbarea masei monetare nu are efecte reale pe termen lung. Abia Ludwig von Mises (1912, pp. 222ff.) a redescoperit importanta învățămintelor lui Cantillon.

[13] Susținătorii acestei teorii au fost, printre alții, Mises (în Theory of Money and Credit, nu în Human Action), Joseph Schumpeter și Friedrich A. Hayek. Pentru istoria acestei doctrine, vezi Hayek (1939). Mises (1998, pp. 548f.) acordă expresiei o semnificație ușor diferită.

[14] Observați că, inclusiv în această situație, atragerea în producție a unor resurse care „stau degeaba” nu înseamnă că producția este stimulată sau că ea a crescut din perspectivă generală. La urma urmei există un motiv pentru care respectivele resurse „stau degeaba”, anume acela că în opinia proprietarilor lor – opinie asociată unei perspective pe termen lung – folosirea în prezent a resurselor este inutilă. Pe scurt, acestea nu stau deloc „degeaba”, ci sunt ținute ca rezervă pentru vremurile care vor veni, iar aici nu este probabil necesar să mai demonstrăm că această cerere de rezervare îndeplinește o funcție socială foarte importantă. Consumarea rezervelor în prezent reprezintă, indiferent din ce perspectivă am judeca problema, nu o reducere a rarității, ci o sărăcire a societății. Despre acest subiect vezi Salin (1991).

[15] Nu putem distinge între „banii aflați în circulație” și unitățile monetare care nu se află în posesia membrilor societății, de exemplu banii îngropați pe fundul mării după naufragiul unui vas. Chiar și în această situație, toate unitățile monetare aflate în circulație sunt deținute în fiecare clipă de cineva și nu există nici o diferență între, pe de o parte, banii aflați în circulație așa cum i-am definit și, pe de altă parte, banii deținuți în rezervele individuale de lichidități.

[16] Edwin Cannan observă că ar fi mai potrivit să spunem, asemenea lui Sidgwick, că oferta crescută de monedă induce o „extindere”, mai degrabă decât o creștere, a cereri de bani. Cannan oferă o încântătoare ilustrare a principiului extinderii cererii: „Oamenii vor lua cantități adiționale de wiskey atunci când este îndoit cu apă și oferit la preț mai mic, dar acest lucru nu demonstrează, în absența unei creșteri a cererii în sens restrâns, că vor lua cantități adiționale de wiskey sau de bani la prețul vechi.” (Cannan 1951, p. 10).

[17] A se vedea Say (1841, p. 243 ș.u.). A se observa că Say deslușește aici sensul conceptului de „cerere efectivă” care îi aparține lui Adam Smith. A se observa, de asemenea, că vom trata impactul prețurilor rigide asupra echilibrării automate a cererii și ofertei la sfârșitul prezentului articol.

[18] Această teorie a fost susținută de teoreticieni iluștri, precum John Law, Montesquieu, Simmel, Wieser, Schumpeter, și mulți alții. Pentru o critică a teoriei schumpeteriene a alocării, a se vedea Mises (1980, p. 512 ș.u.).

[19] Nu este surprinzător că această idee eronată a apărut la sfârșitul secolului an XVII-lea, când au apărut și bancnotele și acele bănci privilegiate care vor deveni mai târziu „bănci centrale” (Suedia, Anglia). Teoria monetară se afla atunci în fază incipientă iar unii teoreticieni se aventurau în speculații neîngrădite. Observaseră că, în activitatea bancară de depozitare, există o corespondență între cantitatea de substitute monetare (bancnote, în special) și cantitatea de bani propriu-ziși (aur, argint etc.), pe care aceste substitute le reprezentau prin contractul dintre bancheri și clienții lor. John Law și alții au început să vadă reprezentări peste tot și au postulat că trebuie să fie corespondență nu doar între substitutele monetare și banii propriu-ziși, ci și între bani și celelalte bunuri.

[20] S-ar putea întâmpla așa, de exemplu, pentru că procesul de creștere a fost însoțit de o distribuire diferită a avuției în societate, care, la rândul ei, a schimbat cererea agregată pentru diversele tipuri de produse în detrimentul firmei noastre și în avantajul altor firme.

[21] Teoreticienii monetariști au ilustrat această lege economică în studiile empirice făcute asupra unor economii în creștere cu nivel în scădere al prețurilor. Două cazuri importante sunt Germania și Statele Unite în ultimul sfert al secolului al XIX-lea – o perioadă care este adesea și eronat etichetată ca „depresiune”. A se vedea Nocken (1993, p. 157–89); Friedman și Schwarz (1963); Bordo și Redish (2003).

[22] S-ar putea argumenta că această politică se achită cel puțin de sarcina de a stabiliza nivelul puterii de cumpărare la care cererea și oferta de bani se echilibrează. În acest caz, argumentul nu mai vizează ideea de ajustare per se, ci vechiul ideal al unei puteri de cumpărare stabile a banilor. A se vedea Rothbard (1993, cap. 11), pentru o critică a tentativelor de a măsura și stabiliza puterea de cumpărare a banilor.

[23] Acest fenomen a fost observat în special în etapele mai târzii ale hiperinflațiilor, de exemplu în hiperinflația germană din 1923.

[24] Este relevant faptul că nu există aproape de loc literatură despre deflație în știința economică modernă. O excepție recentă este Kumar et al. (2003). Această lucrare are meritul de a atrage în sfârșit atenția asupra fenomenului deflației, dar nu face decât să reia locurile comune și inacceptabile ale actualei mitologii a deflației.


© Institutul Ludwig von Mises - România

Comentarii

  1. Dragi domni
    Scuzati ca este in afara. Insa la locruiel potrivite cine mai citeste? (orea vechi)

    Dupa cum se vede de aici
    www.europarl.europa….

    lumea se intoarce la epoca condotei si a lu Doria depasind serviciile furnizate de Bob Denard acu 25 de ani ..
    Ma rog se pare ca printzipurile rotbaridene ale nonviolentei nu sunt stavila in calea libertatii de a intreprinde si a celei de a furniza servicii in domeniu militar si al zonelor de rezbel ,ocupatie dupa cum se stie cam ….. violenta si agresiva. Rezbelu voi a zic).

    Insa am asa un dubiu.

    Deci sa zicem ca sunt un contractor cinstit samd legal samd care pun la dispozitia guvernelor platitoare ceva forte . Sa zicem ca suntem pe la 2080 si am avut timp sa ajung pe la vreo 25.000 “angajati” plus vreo 80 de tancuri si 12 elicoptere de atac … Si ca din diverse motive nu mai reusesc sa fiu de folos prin Libia, Liberia …iar idiotu meu de guvern imi zice naspa “io sunt ptr neinterventie in economie” si ca e vina mea ca mongolii ofera serviocii mai competitive ! Si ca in gnl de ce sa strice banii de impozit ptr mine in timp de pace ca oricum cand ma plimbam pe spezele ONU de fapt dadea si nea Mitica din Gagesti niste bani ca ONU de unde ?
    Naspa moment ,da ?
    Sa ma recalific io si mercenarii mei ? Ce domeniu sa gasesc ?!
    Ma uit sa vaz care ar fi oferta. Si descopar ca de vreo 40 de ani io si Serviciul De Aparare si Securitate si Inchieri Auto SRL (inceput de bunicu in 90 cand l-au data afara de la Divizia 5 a Securiatii ! ) suntem cam ARMATA din zona asta . Cam ce domeniu credeti ca mi s-ar potrivi manusa specializarii mele si a mercenarilor (pardon angajatilor mei!) ?
    Eu cred ca strangerea impozitelor . Iar daca is unii care contesta dreptu meu legitim de a conduce de la Nistru pana la Graz si Cernauti pana la Sofia , apai se aplica traditionala lex crimen laese majestate !
    Dixit!!
    Io Ghita Augustu’ ….

    Si uitati asa riscam sa ajungem intr-o situatie destul de putin proprice liberalismului.
    O sa-mi spuneti ca totusi in sec XVII armatele erau compuse din regimente mai mult sau mai putin private sau privatizate samd. Insa diferenta scumpii mei domni este ca privatii aia erau platiti de bine de rau (de obicei de rau si putin rau cel putin armata franceza dupa descrierea lu Vauban) si ca nimeni nu se intreba in mod “inteligent” cine ma-sa este Statu ala si ce folos avem de la el ? (ma rog Luis Soarele in cazu lu Vauban). Insa in 2080 dupa triumful ideilor libertariene si a profitului cu orice pret , scuze… Stau e doar asa ceva care trebuie abolit …

    O sa-mi ziceti printzipuri ale neagresiunii samd . Scuze contractor militar inseamna mercenar. A la Bob Denard .Les affreux . Si razboi. Iar razboiul inseamna agresiune. Si ambele amandoua luate impreuna inseamna ca privatizam agresiunea . In stil Tamerlan (si asta a fost un “antrepenor” de mica anvergura pe care numa norouc si apoi succesu l-as salvat de tzeapa ori cozile camilelor si dupa ce a ajuns fara concurenta avea grija sa starpeasca toti talharii. Pardon mici “antreprenori” ).
    Fiindca nu uitati ca unu Guzick se considera om de afaceri normal . Azi ar zice furnizor de servici ptr societatea – omoruri jafuri, santaje si ocazional cate o razbunare …

    Ghita Bizonu' · 22 martie 2011, 08:14 · #

  2. Armatele de stat sunt actualmente atât de neadaptate încât au nevoie adesea de iniţiativa privată pentru a le scoate din impas (complexul militar-industrial preferă razboiul de distrugere in masa, dar asta nu ajuta prea mult o forta de ocupare). Fosta Blackwater (actuala Xe) a dovedit-o. Însă legăturile Blackwater/Xe cu statul sunt atât de puternice, încât nu merită denumirea de armată privată. Agentul CIA recent implicat într-un scandal cu homicid în Pakistan era angajat Xe. Asta spune multe.

    Am pus azi un blog despre acţiunile umanitare ale Yakuza. Cred că astfel de organizaţii sunt mai caracteristice pentru agenţiile ideale de protecţie privată decât Xe.

    Raspunsul la intrebarea dumneavoastra: atat timp cât acea armată privată rămasă singură (de ce o fi plauzibil sa ramana asa sigura pe lume nu imi inchipui) este suficient sa perceapa un potential concurent pentru a-şi limita agresiunea. Tot e mai bine. Şi în situaţia de faţă e mai bine, cu mai multe state decât cu mai puţine, sau cu un singur stat mondial (atunci e jalea mare).

    Ca sa nu mai spun ca daca exista alti protectori care pot fi angajati la cost mai mic decât impozitele platite armatei private numarul unu, e parfum. Ca în Cei şapte samurai.

    Avem pe site un articol valoros de Bob Murphy care spune aşa: ceteris paribus, concurenţa între agresori duce la mai puţină agresiune decât monopolul unui singur agresor.

    Apoi, chiar dacă se reface statul, macar am avut o vacanţă binemeritată:

    Dar să presupunem — să presupunem doar — că în ciuda tuturor acestor handicapuri şi obstacole, în ciuda dragostei pentru nou găsita lor libertate, în ciuda limitelor şi ponderilor inerente ale pieţei libere, să presupunem că în ciuda tuturor acestora statul reuşeşte, în cele din urmă, să se reconstituie. Ce se întâmplă în cazul acesta? Ei bine, în acest caz, tot ce se va fi întâmplat este că vom avea din nou un stat. Nu ne vom afla într-o situaţie mai rea decât acum, cu statul nostru actual. Şi, în cuvintele unui filozof liberal, „cel puţin lumea se va fi bucurat de o glorioasă vacanţă“. Promisiunea răsunătoare a lui Karl Marx este mult mai adecvată societăţii liberale decât comunismului: Încercând libertatea, abolind statul, nu avem nimic de pierdut şi avem totul de câştigat.

    mises.ro/280/

    O întrebare de la mine: Pentru dumneavoastra valoreaza ceva diferenta pe care o face Mises intre teorie si istorie?

    mises.ro/47/

    Tudor · 22 martie 2011, 14:38 · #

  3. Revenind, cred că un comentariu recent la blogul meu despre Yakuza vă este răspuns la întrebare în mult mai multă măsură decât ce v-am scris eu, care sunt mai degraba preocupat de contrafactuale si nu prea am organ pentru dinamici cultural-istorice:

    mises.ro/874/#c00417…

    Tudor · 22 martie 2011, 15:19 · #

  4. Domnule

    Respectiva lectura din Mises mi-a adus aminte de Maiorescu :Betia de cuvinte!
    Mi se pare ca in lectura de specialitate se numeste ruperea concretului logic de concretul real.
    Oricum autorul se pare ca ignora ca exista si o istorie a teoriilor .. din care cele mai multe au ajuns la cosul de gunoi …
    Insa criticand partis priul unor istorici autorul isi uita asertiunea <I>Este imposibil să reformăm ştiinţele acţiunii umane după tiparul fizicii şi al altor ştiinţe naturale.++Si daca este valabil in cazul istoriei ca <I>Nu există nici un mijloc de a stabili o teorie a posteriori a comportamentului uman şi a evenimentelor sociale. Istoria nu poate nici demonstra nici respinge o afirmaţie generală, în felul în care ştiinţele naturale acceptă sau resping ipoteze pe baza experimentelor de laborator.++cu atat mai mult se aplica teoriilor sale ++Nici verificarea experimentală nici falsificarea experimentală a propoziţiilor generale nu sunt posibile în domeniul său.++sau mai precis teoriile trebuiesc aplicate in tesutul social – asa cum a fost aplicata si teoria marxista (care la proba practica s-a dovedit eronata!). Deci “parxeologia” nu prea are cum fi practica !

    Dupa cate inteleg autorul este adeptul efectului fara cauza …Baza “praxeologiei” fiind palavra deghizata in limabaju’ de papagali specializati cunoscut indeobste ca filozofie.
    Ma rog poate ca eu am alte explicatii ale cuvintelor utilizate ptr argumentatie.

    Negand aprioric orice aport al experientei sociale trecute cunsocute sub numele de istorie si invocand apriorismul autorul sustine ca ++Faptul că omul nu are puterea creatoare de a-şi imagina categorii incompatibile cu relaţiile logice fundamentale şi cu principiile cauzalităţii şi al teleologiei ne constrânge să adoptăm ceea ce s-ar putea numi un apriorism metodologic.++cestiune ce vine usor in contradictie ce sustine mai sus :
    ++Mintea umană nu este o tabula rasa, pe care evenimentele exterioare să-şi scrie propria lor istorie. Ea este echipată cu o serie de instrumente pentru cunoaşterea realităţii. Omul a dobândit aceste instrumente, i.e., structura logică a minţii, în cursul evoluţiei sale de la amibă până în stadiul actual. Dar aceste instrumente sunt anterioare logic oricărei experienţe. ++
    Deci istoria nu ne invatata nimic , insa depindem de evolutie … Oare nu am putea sa consideram teoria evolutiei ca pe o istorie a vietii ? Acea istorie inutila !
    Si mai departe : ++Nu există nici un mod de gândire care să nu depindă de conceptele şi noţiunile unui [p.42] limbaj. Dar vorbirea este evident un fenomen social. Omul a fost întotdeauna membrul unui colectiv. “++
    Membru al unui colectiv .. dependenta de un limbaj si notiunile lui .. Pai domnule asta este deja istorie! Aia care nu ne invata nimic , care este inutila insa se pare ca ne marcheaza chiar si in ce considera autorul ca ar fi aprioric

    Si cred ca mai am o neintelegere asupra termenilor <I>Iar categoria de acţiune precede logic orice act concret.++In viata de zi cu zi actiune inseamna concretizarea unui act. Eu as zice ca este o inversiune cronologica …si o fantezie teologica .

    As mai observa ca oamenii –chiar moderni si presupus culti reusesc sa construiasca fraze din 2 propozitii care se exclud ..A cesata capacitate tine de credinta …Asa cum si teleologia tine de credinta . Eu personal nu sunt finalist (dpv filosofic) si desi sunt doar un bizon zic ca propozitai ++Noi nu putem concepe o lume fără cauzalitate şi teleologie.++contine o afirmatie falsa . Lumea exista fara finalitate ! Si as indrazni sa zic ca indferent daca producerea unui evenimet tine doar de intamplare urmarile sale sunt necesare . Si mai sustin ca in domeniul uman actiunile arbitrare au urmari logice si necesare – desi supuse si ele unei alia ( de exemplu daca arunc o sticla pe fereastra sticla acea va atinge o anume accelerare care va produce o cantitate de lucru mecanic indiferent daca punctul de impact va fi asflatu’ de pe alee ori capul unui trecator. Finalitate ?!?).

    Si vorvind cu pacat (al ingnorantei) cred ca daca m-as pricepe la logica matematica nu as reusi sa scot vreo semnificate din primele 3-4 capitole..Ce sunt sigur ca daca as incerca sa scriu o schema logica ca ptr un program ar iesi ceva .. ceva fara cap si fara coada care ar putea sa produca un loop infinit sau sa se termimne printr-o impartire cu zero …ori sa se termie fara nici un rezultat ceva gen 1+1 = )
    Cat desroe critica ce o face selectarii unor fapte “convenabile” ideilor preconcepute ale istoricilor este indreptatita, mai ales daca prin istorie intelegem istoria politica si urmarirea jsutificarii unor situatii de fapt .(de exemplu sunt istorici care pun in seama crestinismului decaderea oraselor si disparitia structurii economice a imperiului roman. Uita sa zica insa Imperiul Roman de Apus caci in Imperiul Roman de Rasarit orasele s-au pastrat! Insa aceasta precizare ar fi cam neplacuta ptr catolici , nu ? Observati va rog curioasa tacere a istoricilor in ce priveste sec VI-VII …. Sau conul de umbra in care a intrat istoria Bizantului in ultimii 30 de ani …)
    Ce cred eu ?
    Eu cred ca oamenii nu sunt chiar asa de diferiti. Supusi acelorasi stimuli vor avea reactii asemnatoare … inclusiv binecunoscuta reactie ca prima lectie a istoriei este ca oamenii nu invata nimic din ea ! (reactiile sunt asemnatoare … mijloacele difera – unde mohawkul punea mana pe secure americanu civilizat de azi face apel la AK ! Progres!!)
    Mai cred ca unele descoperiri nu erau neaparat necesare … ba chiar ca unele au aparut in societati nepotrivite (de ex prima masina cu abur in Alexandria elenistica). Si in istorie multe evolutii tin de intamplare si nu de necesitate … De exemplu nici o explicatie nu poate sa “justifice” prabusirea Imperiului Roman iar daca o luam pre “marxism” intram in plin ridicol (societatile care au inlicuit in V Imperiul Roman nu au dus la un progres al mijloacelor de productie). Cum am mentionat eu unul nu sunt finalist – istoria nu are nici o finalitate! Finalitatea este doar reflexul vanitatii noastre …Insa ramanem marcati de societatea in care traim (de exemplu Misses de Galitia).
    Tot ce doresc za zic este ca nu putem iesi din conditionarile istorice si, ei da! – biologice. Dvoastra ca individ da. Eu ca individ da. Noi ca societate nu. Statul este o conditionare sociala istorica . Nu putem iesi din Stat fara sa repetam dezastrele trecutului – prabusirea Imperiului Roman , anarhia militara din China seniorilor razboiului (unu care avea doar 100.000 de soldati era un prapadit!) din anii 20-30 ori cea din Somalia (fosta italiana) de azi sau Liberia de acum 20 de ani. Pauza de Stat ar insemna violenta generalizata (pana si al Qaeda evita Somalia !)
    Si mai observ ca si treimea ateista Marx, Engles , Lenin (alta determinare culurala deci venind din istorie , ma refer la preferinta indoeuropeana a cifei 3) era finalista … insa , daca socialismul a esuat pe o arie geografica impresionanta si avand la dispozitie destul timp insemna ca este ceva putred cu el . Nu am nevoie de teorie ori teorii sa imi eplice de ce si cum .. pierdere de timp . Experienta istorica imi este suficienta …
    Insa , astazi , apelul la ++Promisiunea răsunătoare a lui Karl Marx este mult mai adecvată societăţii liberale decât comunismului:++mi se pare ca find ceva frizand ridicolul ori abjectia morala . Socialismul a sucombat (si pot sustine ca a sucombat conform unei din tezele sale fundamentale – aia cu frana in calea mijacelor de productie!) si promisunea s-a dovedit nu numai falsa ci si profund nociva .
    Iar in domeniul la care m-am referit – privatizarea vionetei istoria are a ne invata unele lucruri . Sa luam doar ultimele decade . Liban si conflictele sale . A fost mai putina violenta daca statul libanez s-a divizat in cateva armate particulare ? In anii 90 Liberia a ajuns o notiune teoretica in care diferite bande concurau in jefuirea si omorarea locuitorior. A fost mai putina violenta ? Azi Somalia fost italiana este o alta notiune teoretica … Este mai puina violenta ? Si in aceste zone cumva s-au grabit sa se mute apostolii credintei dupa Mises ? Cumva Jörg Guido Hülsmann a parasit Franta cea devotata unui stat pentru libertatile somaliene ? Idem ptr Hans-Hermann Hoppe? ori Walter Block s-a dus in Somalia sa tine niste pledoarii imposobile ? Acesti apostoli imi aduc aminte de exaltatii care in anii 20 sustineau comunismul insa odata ajunsi la putere au uitat ce sustineau si si-au impus dominatia cu tunul si mitraliera si auxiliar au trait intr-un lux desantat in timp ce in Rusuia scaldatas in sange se ajunsesela canibalism! (la noi umbla vorba ca Pauker a “agonisit” o valiza de bijuterii iar restu s-au mutat discret in zona Primaverii . Le recunosc meritu ca au ocolit Soseaua, Parcul Ioanid ori Domenii care erau standardul de lux al “burghezo-mosierimii, Ca in prstigiosul Cotroceni nu prea erau cladiri sa le satisfaca propresiunea ptr lux!!!). Sau imi aduc aminte ca imediat ce nu li s-a mai putuiut asigura nivelul de “oprimare” diversi Tismaneni s-au uschit n “detestatul” capitalism ….
    Fiindca vedeti dvoastra in afara de nerusinare si obraznicie (nici unu din acesti apostoli nu s-au remarcat in domeniul afacerilor nici cat Engels! Sa nu zic Jiji Becali!) dau dovada de ignoranta. Ei considera ca unele modificari recente si circumscrise geografic ale comportamentului uman ar fi valori implicite de care lumea nu se poate dispensa. In primul rand ma refer la neagresiune. Ori istoria recenta – a ultimilor 40 de ani – ne arata ca violenta si agresiunea apar imediat ce violenta nu mai este apanajul statului.
    Cat despre parerile dvopastra despre Yakuza arata ori o neintelegere a societatii umane ori preferinta ptr Bercea Mondial . Fiindca nu va faceti iluzii … daca visele dvoastra se vor implini Bercea si Camatarii samd sunt viitorul !!!
    Apropos ptr cineva care declara ca nu are <I>organ pentru dinamici cultural-istorice++va miscati prea mult in interiorul lor . Eu personal nu am organ ptr matematici si ma feresc ca dracu de tamaie sa ma bag in ele ….
    Scuzati-mi iritare. Tocmai s-a terminat un experiment social si mi se pare ca sunt invitat sa fiu sobolan de laborator ptr inca un altul ….

    (“taticule daca socialismul a fost facut de oameni de stiinta de ce nu l-au experimatat dintai pe animale ?” Insa eu zic ca s-a experimentat pe animale si acu animalele sunt folosite ptr al doilea experiment! )

    Ghita Bizonu' · 26 martie 2011, 10:29 · #

  5. Aşa cum mă aşteptam, nu puteţi digera abordarea lui Mises, care este esenţială pentru o bună înţelegere istorică. Din păcate, cunoştinţele dumneavoastră istorice, valoroase şi bogate din câte observ, sunt văduvite de absenţa unei structuri filosofice sănătoase, ca cea oferită de Mises. Teorii ex ante aveţi, că altfel nici nu puteţi percepe realitatea şi ordona interpretările istorice. Dar sunt nesistematice şi aiuritoare.

    Marxiştii au şi ei o teorie la bază, doar că este falsă. A misesienilor este adevărată.

    Când spuneam că nu prea am organ pentru dinamici cultural-istorice nu spuneam că nu îl am deloc. Cred că pot să spun nişte lucruri, şi să îmi pun probleme, lămuritoare pentru alţii, atât cât înşeleg şi ştiu. Altfel nu aş mai scrie pe aici.

    Nu vă fie teamă, experimentul prin care treceţi nu este nici pe departe liberal, anarho, nici măcar capitalist (decât poate pentru elitele etatiste). Este vechiul socialism, boală grea.

    Tudor · 27 martie 2011, 13:27 · #

  6. Fed-ul SUA a decis infiintarea unui fel Consiliu Consultativ – Community Council. Decizia e foarte recenta. Din astfel de suctura ar face parte econmisti diversi (mediul academic, grupuri de lobby, etc.). Credeti ca econmisti “austrieci” vor fi acceptati … sau ascultati? Din cei ce sun cunoscuti la Mises Institute?

    cititor · 26 septembrie 2015, 15:26 · #

  7. … de genul: J. Salerno?

    respondent · 27 septembrie 2015, 20:13 · #

Comentează (se va posta după moderare, la intervale neregulate)