Capitolul 7. Când o casă nu e un cămin

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Case urâte din lemn, cu două sau trei etaje, se aliniau de-a lungul străzii. Alături de ele Jonathan zări o casă mare, elegantă, pe o pajişte verde. Casa părea construită solid şi era decorată cu flori care contrastau minunat cu pereţii albi, proaspăt văruiţi.

Curios, Jonathan se apropie de clădire şi descoperi o echipă cu bâte mari şi grele care încerca să dărâme casa. Lucrătorii nu păreau prea entuziaşti şi îşi făceau treaba cu destulă încetineală. Apoi zări o femeie cu părul grizonat şi cu o atitudine demnă, care nu părea prea bucuroasă de ceea ce se petrecea. Femeia stătea lângă casă, cu pumnii strânşi. Ea ofta din adâncul inimii în timp ce îi privea pe lucrători.

Jonathan se apropie de ea şi spuse, “Casa asta nu pare prea veche sau în stare proastă. A cui este?”

“Bună întrebare!” aruncă femeia cu vehemenţă. “Am crezut că e a mea.”

“Aţi crezut că e a dvs.? Un om ştie cu siguranţă când are o casă, “ spuse Jonathan.

Pământul se cutremură când un perete întreg se prăbuşi. Femeia se uita profund nefericită la norul de praf ce se ridica din ruine. “Nu e aşa de simplu,” strigă ea ca să acopere zgomotul. “A fi proprietar înseamnă a controla ceva, nu? Dar aici nimeni nu controlează cu adevărat ceva. Lorzii controlează totul – aşa că ei sunt adevăraţii proprietari ai tuturor lucrurilor. Şi tot ei sunt proprietarii acestei case, chiar dacă eu am construit-o şi am plătit pentru fiecare scândură şi cui din ea.”

Devenind mai agitată, ea se duse şi smulse o hârtie de pe cutia poştală care rămăsese neatinsă în faţa casei. “Vezi nota asta?” O mototoli, o aruncă pe jos şi o călcă în picioare. “Autorităţile îmi spun ce pot să construiesc, cum pot să construiesc, când pot să construiesc şi pentru ce pot folosi clădirea. Acum ele îmi spun că trebuie să o dărâm. Sună ca şi cum eu aş fi proprietarul?”

“Păi,” făcu Jonathan cu sfială. “Dar puteţi să staţi în ea cât timp e în picioare, nu?”

“Numai dacă plătesc regulat impozitul pe proprietate. Dacă nu pot să plătesc, autorităţile mă aruncă afară cât ai spune “cazul următor”! Ele tratează totul ca şi cum le-ar aparţine.” Femeia se făcu roşie de furie şi continuă pe nerăsuflate, “Nimeni nu e cu adevărat proprietar. Nu facem decât să închiriem de la guvern atât timp cât plătim impozitele.”

“Deci n-aţi plătit impozitul?” întrebă Jonathan. “De aceea vă dărâmă oamenii aceştia casa?”

“Sigur c-am plătit afurisitul ăla de impozit!” strigă pur şi simplu femeia. “Dar asta nu le-a fost de ajuns. De data asta, Lorzii au spus că planul după care mi-am construit casa nu se potrivea cu al lor – planul de maestru al Consiliului. Mi-au dat ceva bani pentru cât credeau ei că valorează casa şi acum o dărâmă ca să facă loc pentru un parc. Parcul o să aibă în centru un monument mare şi frumos pentru unul de-ai lor.”

“Cel puţin v-au plătit pentru casă,” spuse Jonathan. Se gândi un moment, apoi întrebă, “N-aţi fost mulţumită?”

Femeia îl privi pieziş. “Dacă aş fi fost mulţumită, n-ar fi avut nevoie de un poliţist care să stea aici şi să se asigure că am plecat în linişte. Iar banii pe care mi i-au dat au trebuit să-i ia de la vecinii mei. Pe ei cine o să-i compenseze? Banii nu provin niciodată din buzunarele Lorzilor.”

Jonathan clătină din cap cu uimire. “Spuneaţi că totul face parte dintr-un plan de maestru?”

“Da! Păi sigur! Un plan de maestru!“ spuse femeia sarcastic. “E un plan care aparţine oricui se află la putere. Dacă mi-aş petrece viaţa urmărind să ajung la putere, atunci aş putea să-mi impun planurile mele tuturor. Atunci aş putea să fur case în loc să le construiesc. E mult mai uşor!”

“Dar nu ai nevoie de un plan pentru a avea un oraş bine construit?” spuse Jonathan cu speranţă. Încerca să găsească o explicaţie logică pentru chinul femeii. “N-ar trebui să aveţi încredere în Consiliu că va veni cu un asemenea plan?”

Femeia îşi flutură mâna în direcţia oraşului. “Du-te şi vezi singur. Insula Corrumpo e plină de planuri revoltătoare. Dar mai rele decât planurile sunt proiectele terminate! Acelea sunt fie prost construite, fie mult mai scumpe decât fusese planificat.”

Întorcându-se către Jonathan, femeia îl privi drept în ochi şi îi spuse: “Gândeşte-te că au construit un stadion unde nouă din zece spectatori nu pot vedea terenul de joc. Şi din cauza prostiei lor a costat de două ori mai mult ca să fie reparat decât a costat construcţia lui. Şi marele lor hol de primire e accesibil doar vizitatorilor, nu contribuabililor care au plătit pentru el. Şi cine sunt cei care au plănuit aşa ceva? Lorzii. Ei se aleg cu numele încrustate în piatră, iar prietenii lor cu contracte grase.”

Împungându-l pe Jonathan cu un deget în piept, declară, “E o nebunie să crezi că planurile înţelepte trebuie impuse oamenilor. Cei care folosesc forţa împotriva mea nu-mi pot câştiga mie încrederea!” Spumegând, ea privi înapoi către casa ei şi spuse, “Vor mai auzi ei de mine!”

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România