Capitolul 5. Lumânări şi haine

Ken Schoolland - Aventurile lui Jonathan Gullible
cuprins

Jonathan ţinu companie pentru o vreme femeii îndurerate şi băieţelului ei, până ce ajunseră la casa rudelor lor. Mulţumindu-i cu căldură, aceştia îl invitară să rămână. Dar era limpede că numai cu greu ar fi putut încăpea cu toţii în acea locuinţă, aşa că Jonathan găsi o scuză pentru a-i refuza şi plecă mai departe.

Drumul îl purtă până la un râu peste care era aruncat un pod. De cealaltă parte a podului, Jonathan zări un oraş mare, de piatră. Podul era îngust şi flancat de două indicatoare impozante. Pe indicatorul din dreapta se putea vedea un semn care arăta înspre oraş, iar sub acest semn stătea scris: "INTRAŢI ÎN ORAŞUL PROSTOVENEŞTI, DE PE INSULA CORRUMPO". Pe celălalt indicator scria doar atât: "E PERMISĂ DOAR IEŞIREA. NU INTRAŢI".

Dar cele două indicatoare nu erau cel mai ciudat lucru cu privire la acest pod. Pentru a intra în oraş trebuia să treci de tot felul de obstacole. Bolovani ascuţiţi şi stânci uriaşe blocau toată partea din pod destinată intrării în oraş. Unii călători preferau să îşi arunce bagajele în râu mai degrabă decât să le care peste toate acele obstacole. Alţii, mai ales cei mai în vârstă, se resemnau şi făceau cale-ntoarsă. Ajuns în spatele unui călător aflat la capătul puterilor, Jonathan privea pe furiş la binecunoscuta, pentru el, pisică tărcată. Pisica adulmeca o boccea jerpelită, care tocmai fusese azvârlită la pământ, şi reuşi să scoată din ea o bucată de carne uscată.

Spre deosebire de drumul destinat intrării în oraş, cel destinat ieşirii era neted şi bine întreţinut. Comercianţii care duceau cu ei bunuri afară din cetate puteau călători cu uşurinţă. "De ce oare au făcut în aşa fel încât să fie foarte greu să intri şi foarte uşor să ieşi?" se întrebă Jonathan.

Căţărându-se cu greu şi sprijinindu-se de bagajele celorlalţi călători, tânărul nostru reuşi în cele din urmă să ajungă în faţa unor porţi mari din lemn, prin care se intra în oraş. Odată cu el intrară tot soiul de oameni, unii călare, alţii cărând cutii şi boccele, iar alţii împingând fel de fel de vagoneţi. Jonathan se îndreptă de umeri şi îşi şterse de praf cămaşa şi pantalonii. Pisica tărcată se furişase şi ea înăuntru prin spatele lui.

Abia intrat în oraş, Jonathan întâlni o femeie care ţinea un document lung, stând aşezată în spatele unei mese acoperită cu mici medalioane. “Vă rog frumos,” ceru femeia, privindu-l insistent şi sărind să-i prindă un medalion pe buzunarul cămăşii uzate. “Nu vreţi să semnaţi şi dvs. petiţia mea?”

“Păi, nu ştiu,” se bâlbâi Jonathan. “Dar mă întreb dacă nu aţi putea să-mi arătaţi drumul către centrul oraşului.”

Femeia îl măsură cu suspiciune. “Nu cunoaşteţi oraşul?”

Jonathan ezită, observând că vocea femeii devenise mai rece. “Ăă, şi unde semnez?”

Femeia zâmbi din nou. “Chiar aici, sub ultimul nume. O să ajutaţi mulţi oameni cu treaba asta.”

Jonathan ridică din umeri şi luă pixul să semneze petiţia. Îi era milă de ea, cum stătea acolo îmbrăcată gros, transpirând din belşug într-o astfel de zi plăcută şi însorită. Şi ce loc ciudat pentru a strânge semnături! “Pentru ce e petiţia?” întrebă Jonathan.

Ea bătu din palme ca şi cum se pregătea să cânte ceva. “Aceasta este o petiţie pentru protejarea locurilor de muncă şi a industriei. Sunteţi în favoarea locurilor de muncă şi a industriei, nu-i aşa?” pledă ea.

“Sigur că sunt,” spuse Jonathan repede, amintindu-şi ce se întâmplase cu femeia arestată pe care o întâlnise pe drum. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să pară că nu-l interesează munca oamenilor. “Cum va ajuta asta?” mai întrebă el în timp ce îşi scria numele.

“Consiliul Lorzilor protejează locurile noastre de muncă şi industria locală faţă de produsele care vin din afara insulei. Dacă suficient de mulţi oameni îmi vor semna petiţia, Lorzii au promis că vor face tot ce le stă în putere să interzică produsele străine care îmi lovesc activitatea.”

“Şi cu ce vă ocupaţi?” întrebă Jonathan.

Femeia declară cu mândrie, “Reprezint producătorii de lumânări şi haine. Această petiţie cere interzicerea soarelui.”

“A soarelui?” bâigui Jonathan. “Cum, ăă, de ce să fie interzis soarele?”

Femeia îl măsură pe Jonathan şi spuse pe un ton de apărare, “Ştiu că pare puţin cam drastic, dar nu vedeţi – soarele îi loveşte pe producătorii de lumânări şi de haine. Desigur vă daţi seama că soarele este o sursă foarte ieftină de lumină şi căldură străină. Păi, lucrul ăsta pur şi simplu nu poate fi tolerat!”

“Dar lumina şi căldura de la soare sunt pe gratis,” protestă Jonathan.

Femeia păru jignită de remarca lui şi se văită, “Tocmai asta e problema, nu vedeţi?” Luând un carneţel, încercă să scrie câteva notiţe pentru el. “După estimările mele, disponibilitatea extrem de ieftină a acestor elemente străine reduce locurile de muncă şi salariile potenţiale cu cel puţin 50% în industriile pe care le reprezint. Un impozit mare pe ferestre, sau poate pur şi simplu interzicerea totală, ar trebui să îmbunătăţească foarte mult situaţia.”

Jonathan puse jos petiţia. “Dar dacă oamenii plătesc bani producătorilor de lumânări şi de haine pentru lumină şi căldură, atunci le vor rămâne mai puţini bani să cheltuiască pe alte lucruri – cum ar fi carnea sau pâinea sau băutura.”

“Eu nu reprezint măcelarii, nici brutarii şi nici pe cei care fac bere,” spuse femeia cu bruscheţe. Simţind o schimbare în atitudinea lui Jonathan, îi smulse petiţia ca să nu-şi mai poată şterge semnătura. “În mod evident sunteţi mai interesat de capriciile consumatorilor decât de a proteja siguranţa locurilor de muncă şi investiţiile solide în afaceri. Bună ziua,” spuse ea, punând cu hotărâre capăt conversaţiei.

Jonathan se îndepărtă de masă, apoi se întoarse calm şi plecă mai departe. “Să interzici soarele?” gândi el. “Ce idee trăznită! După asta, o să vrea să interzică mâncarea şi adăpostul!” Jonathan spera că va întâlni pe cineva cu mai mult bun simţ.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România