6. O filozofie socială de tip Crusoe

Murray N. Rothbard - Etica libertăţii Partea a doua: Teoria libertăţii
cuprins

Una dintre construcţiile îndeobşte cele mai luate în derâdere ale teoriei economice clasice este „economia de tip Crusoe”, analiza unui individ izolat faţă în faţă cu natura. Şi totuşi, acest model aparent „nerealist” are, după cum am încercat să demonstrez şi în altă parte, utilizări foarte importante, ba chiar indinspensabile[1]. Serveşte la izolarea omului faţă în faţă cu natura, câştingând astfel claritate prin abstragerea iniţială de la relaţiile interpersonale. Ulterior, această analiză om/natură poate fi extinsă şi aplicată „lumii reale”. Introducerea lui „Vineri”, ori a uneia sau a mai multor alte persoane, după analiza strictei izolări robinsoniene, serveşte pentru a ilustra modul în care adăugarea altor persoane afectează discuţia. Aceste concluzii pot fi apoi aplicate lumii contemporane. Astfel, abstracţiunea analizării câtorva persoane interacţionând pe o insulă facilitează o percepţie clară a adevărurilor fundamentale ale relaţiilor interpersonale, adevăruri care rămân obscure dacă insistăm în a privi din capul locului lumea contemporană numai în integralitatea şi unitatea ei.

Dacă economia de tip Crusoe poate şi chiar furnizează fundamentul indispensabil al întregii structuri a economiei şi praxeologiei – analiza formală, în sens larg, a acţiunii umane – un procedeu similar ar trebui să fie capabil a realiza acelaşi lucru şi pentru filozofia socială, pentru analiza adevărurilor fundamentale ale naturii omului faţă în faţă cu natura lumii în care s-a născut, precum şi cu cea a lumii celorlalţi indivizi. Mai precis, poate ajuta considerabil la rezolvarea unor probleme ale filozofiei politice precum natura şi rolul libertăţii, proprietăţii şi violenţei.[2]

Să ne oprim asupra lui Crusoe care a naufragiat pe insula lui şi - pentru a simplifica lucrurile - are amnezie. Cu ce realităţi de neocolit se confruntă el? Se confruntă, pentru început, cu el însuşi, cu faptul primordial al propriei sale conştiinţe şi al propriului său trup. Descoperă, în al doilea rând, natura din jurul său, habitatul natural şi resursele pe care economiştii le desemnează prin termenul de „pământ”.[3] Descoperă de asemenea că, prin contrast cu animalele, nu posedă cunoaştere înnăscută instinctuală care să-l ghideze către căile adecvate de a-şi satisface nevoile şi dorinţele. În fapt, îşi începe viaţa în această lume necunoscând literalmente nimic; trebuie să înveţe totul. Învaţă că are numeroase ţeluri, scopuri pe care doreşte să le atingă, dintre care multe îi sunt necesare pentru menţinerea vieţii: hrană, adăpost, îmbrăcăminte, etc. După ce nevoile de bază sunt satisfăcute, descoperă trebuinţe mai „avansate” pe care să le urmărească. Pentru a-şi satisface oricare dintre - sau toate - aceste nevoi pe care le evaluează în funcţie de importanţa lor relativă pentru el, Crusoe trebuie de asemenea să înveţe cum să facă aceasta; trebuie, pe scurt, să dobândească „cunoştinţe tehnologice” sau „reţete”.

Crusoe are, prin urmare, multiple nevoi pe care doreşte să şi le satisfacă, obiective pe care se străduieşte să le atingă. Unele dintre aceste obiective pot fi atinse cu eforturi minime din partea lui; dacă insula e astfel alcătuită, el poate culege fructele comestibile ale arbuştilor din vecinătate. În astfel de cazuri, consumul unui bun sau serviciu îi este la îndemână rapid şi aproape instantaneu. În ceea ce priveşte majoritatea nevoilor sale, Crusoe descoperă însă că lumea naturală din preajma sa nu le satisface imediat şi instantaneu; nu se află, cu alte cuvinte, în Grădina Raiului. Pentru a-şi atinge scopurile el trebuie, cât mai rapid şi productiv cu putinţă, să ia elementele puse la dispoziţie de natură şi să le transforme în obiecte, forme şi locuri utile pentru el – astfel încât să-şi poată satisface nevoile.

Pe scurt, trebuie (a) să-şi aleagă obiectivele; (b) să înveţe cum să le atingă prin utilizarea resurselor puse la dispoziţie de natură; şi apoi (c) să-şi exercite energia muncii pentru a transforma aceste resurse în forme şi locuri mai utile: i.e., în „bunuri de capital” şi în cele din urmă în „bunuri de consum” pe care le poate consuma direct. Astfel, Crusoe şi-ar putea confecţiona, din materia primă disponibilă în natură, o secure (bun de capital) cu care să taie lemne pentru a-şi construi o colibă (bun de consum). Sau ar putea confecţiona o plasă (bun de capital) cu care să prindă peşte (bun de consum). De fiecare dată el utilizează cunoştinţele tehnologice învăţate pentru a-şi exercita munca şi a transforma resursele naturale în bunuri de capital şi, în cele din urmă, în bunuri de consum. Acest proces de transformare a resurselor naturale constituie „producţia” sa. Pe scurt Crusoe trebuie să producă înainte de a putea consuma, şi pentru a putea consuma. Iar prin acest proces de producţie, de transformare, el modelează şi modifică mediul natural în conformitate cu nevoile sale, în loc să fie, precum animalele, pur şi simplu determinat de acest mediu.

Şi astfel omul, neavând o cunoaştere înnăscută, instinctivă, dobândită automat a scopurilor sale adecvate, sau a mijloacelor prin care acestea pot fi atinse, trebuie să le înveţe, iar pentru a le învăţa trebuie să-şi exercite puterea de observaţie, abstracţie şi gândire: pe scurt, raţiunea sa. Raţiunea este instrumentul omului pentru cunoaştere şi pentru însăşi supravieţuirea sa; utilizarea şi dezvoltarea minţii sale, dobândirea de cunoştinţe despre ceea este cel mai bine pentru el şi cum se poate aceasta realiza, este metoda unic umană de existenţă şi dezvoltare. Şi aceasta este în mod unic natura umană; omul, cum a arătat Aristotel, este animalul raţional, sau pentru a fi mai exacţi, fiinţa raţională. Prin raţiunea sa, individul uman observă atât realităţile şi legile lumii exterioare, cât şi şi pe cele ale propriei sale conştiinţe, inclusiv ale emoţiilor sale: altfel spus, utilizează atât extrospecţia cât şi introspecţia.

Crusoe, spuneam, învaţă despre scopurile sale şi despre modul de atingere a acestora. Dar ce anume realizează facultatea sa de învăţare, raţiunea sa, în procesul de dobândire a unei astfel de cunoaşteri? Învaţă despre felul în care lucrurile funcţionează în lume, i.e., despre naturile diferitelor entităţi specifice şi clase de entităţi pe care le identifică; cu alte cuvinte cunoaşte legile naturale ale felului în care lucrurile se comportă în lume. Învaţă că o săgeată eliberată din coarda unui arc poate doborî o căprioară şi că o plasă de pescuit poate prinde o mulţime de peşti. Mai departe, învaţă despre propria sa natură, despre tipurile de evenimente sau acţiuni care-l fac fericit sau nefericit; pe scurt, învaţă despre scopurile pe care are nevoie să le atingă sau pe care ar trebui să le evite.

Acest proces, această metodă necesară pentru supravieţuirea şi prosperitatea omului în această lume, a fost adesea luată în derâdere ca nepotrivit de - sau exclusiv - „materialistă”. Dar ar trebui să fie limpede că ceea ce s-a întâmplat în această activitate în conformitate cu natura umană este o contopire a „spiritului” cu materia; mintea omului, utilizând ideile pe care le-a dobândit, direcţionează energia înspre transformarea şi remodelarea materiei în mijloace de susţinere şi propăşire a nevoilor şi vieţii sale. În spatele oricărui bun „produs”, a oricărei transformări de către om a resurselor naturale, stă o idee care direcţionează efortul, o manifestare a spiritului uman.

Individul uman, introspectând faptul propriei sale conştiinţe, descoperă de asemenea realitatea primordială naturală a libertăţii sale: libertate de a alege, libertate de a utiliza sau nu raţiunea în legătură cu orice problemă dată. Pe scurt, descoperă faptul natural al propriei „libertăţi de voinţă”. Descoperă de asemenea faptul natural al controlului minţii sale asupra trupului şi acţiunilor sale: adică al proprietăţii sale naturale asupra lui însuşi.

Crusoe, prin urmare, este proprietarul trupului său; mintea lui este liberă să adopte orice scopuri doreşte, să-şi exercite raţiunea pentru a descoperi ce obiective ar trebui să aleagă şi să înveţe reţetele pentru utilizarea mijloacelor la îndemână în atingerea acestora. Într-adevăr, faptul în sine că nu-i este dată congenital - sau determinată de evenimente externe - cunoaşterea necesară pentru supravieţuire şi progres, că trebuie să-şi utilizeze mintea pentru a o dobândi, demonstrează că este prin natura sa liber să-şi utilizeze sau nu această raţiune – i.e., adică are libertate de voinţă (free will).[4] Cu siguranţă, nu e nimic outré sau mistic în legătură cu faptul că omul diferă de pietre, plante sau chiar animale şi că cele de mai sus sunt diferenţe cruciale faţă de acestea. Faptele critice şi unice în legătură cu omul şi modalidăţile în care trebuie să trăiască pentru a supravieţui – conştiinţa sa, libertatea de voinţă şi alegere, facultatea raţiunii, necesitatea de a învăţa legile naturale ale lumii exterioare şi ale lui însuşi, proprietatea asupra lui însuşi, nevoia de a „produce” prin transformarea materiei din natură în forme consumabile – toate acestea compun ceea ce se cheamă natura omului, şi căile prin care acesta poate supravieţui şi prospera. Să presupunem acum că Crusoe se confruntă cu alternativa de a culege fructe sau de a strânge ciuperci pentru hrană şi că se decide pentru gustoasele ciuperci, când deodată, un locuitor al insulei naufragiat în trecut, venind înspre el, strigă: „Nu face asta! Ciupercile acelea sunt otrăvitoare.” Nu e nimic misterios în reprofilarea ulterioară a lui Crusoe înspre fructe. Ce s-a întâmplat? Amândoi indivizii au operat cu o presupunere atât de puternică încât a rămas tacită, şi anume că otrava este rea, dăunătoare pentru sănătatea şi chiar supravieţuirea organismului uman – pe scurt, nocivă pentru prezervarea şi calitatea vieţii umane. În acest acord implicit asupra valorii vieţii şi sănătăţii pentru persoana umană precum şi asupra indezirabilităţii durerii şi morţii, cei doi indivizi au ajuns în mod limpede la bazele une etici, fundamentată pe realitate şi pe legile naturale ale organismului uman.

Dacă Crusoe ar fi mâncat ciupercile fără să afle despre efectele lor otrăvitoare, atunci decizia sa ar fi fost incorectă – o eroare posibil tragică având la bază faptul că omul nu e nicidecum determinat în mod automat să ia deciziile corecte tot timpul. De aici lipsa omniscienţei în ceea ce îl priveşte şi posibilitatea de a greşi. Dacă, pe de altă parte, Crusoe ar fi ştiut de otravă şi ar fi mâncat totuşi ciupercile – poate pentru „senzaţii tari” sau datorită unei preferinţe de timp foarte ridicate – atunci decizia lui ar fi fost în mod obiectiv imorală, un act deliberat împotriva propriei sănătăţi şi vieţi. S-ar putea ridica foarte bine întrebarea de ce ar trebui viaţa să fie o valoare ultimă obiectivă, de ce ar trebui omul să opteze pentru viaţă (atât sub aspectul duratei cât şi al calităţii)[5]. În replică, am putea consemna că o propoziţie se ridică la statutul de axiomă când se poate arăta că cel care o neagă o utilizează în chiar procesul presupusei negări[6]. Aşadar, orice persoană care ia parte la orice tip de discuţie, inclusiv una asupra valorilor, este vie şi afirmă, în virtutea acestei participări, viaţa. Pentru că dacă s-ar opune realmente vieţii n-ar mai avea ce căuta într-o astfel de discuţie, mai mult, n-ar mai avea de ce continua să trăiască. Prin urmare, presupusul oponent al vieţii de fapt afirmă viaţa tocmai în procesul discuţiei sale, iar prezervarea şi propăşirea vieţii capătă deci, statutul unei incontestabile axiome.

Am văzut că Crusoe, ca orice alt om, are libertate de voinţă, libertatea de a alege cursul vieţii şi al acţiunilor sale. Unii critici au obiectat că această libertate este iluzorie deoarece omul este constrâns de legi naturale. Aceasta, totuşi, este o neînţelegere (misrepresentation) – unul dintre multele exemple ale persistentei confuzii moderne între libertate şi putere. Omul este liber să adere la valori şi să-şi aleagă cursul acţiunilor; dar aceasta nu înseamnă nicidecum că poate încălca legile naturii fără consecinţe – că poate, de exemplu, traversa oceane dintr-un singur salt. Pe scurt, când spunem că „omul nu e ’liber’ să sară peste ocean”, discutăm de fapt nu de lipsa sa de libertate ci de lipsa de putere de a traversa oceane, date fiind legile naturii sale şi ale naturii lumii înconjurătoare. Libertatea lui Crusoe de a adopta idei, de a-şi alege scopurile, este inviolabilă şi inalienabilă; pe de altă parte, omul, nefiind nici omnipotent şi nici omniscient, descoperă întotdeauna că puterea sa de a face toate lucrurile pe care le-ar dori este limitată. Pe scurt, puterea sa este limitată în mod necesar de legile naturale, dar nu şi libertatea sa de voinţă. Sau altfel spus, este vădit absurd să defineşti „libertatea” unei entităţi ca puterea acesteia de a întreprinde un act care-i este imposibil prin natura sa![7]

Dacă libertatea voinţei omului de a adopta idei şi valori este inalienabilă, libertatea sa de acţiune – adică de a pune la lucru aceste idei în lume, nu beneficiază de condiţii la fel de norocoase. Încă o dată, nu vorbim de limitele puterii omului inerente legilor naturii sale şi ale naturilor altor entităţi. Ceea ce avem în vedere este interferenţa altor persoane cu sfera sa de acţiune – dar îl depăşim puţin pe Robinson Crusoe şi discuţia noastră. E de ajuns să spunem la acest punct că, în sensul libertăţii sociale – al libertăţii ca absenţă a agresiunii din partea altor persoane – Crusoe este absolut liber, dar că o lume alcătuită din mai mult de o persoană necesită investigaţii suplimentare.

Din moment ce în această carte suntem interesaţi mai degrabă de filozofia socială şi politică decât de filozofie în sine, vom fi interesaţi de termenul de „libertate” în acest sens social sau interpersonal, mai degrabă decât în cel de libertate a voinţei.[8]

Să ne întoarcem la analiza transformării intenţionale (purposeful) de către Crusoe a datelor naturii prin înţelegerea legilor naturale. Crusoe găseşte pe insulă terenuri virgine, neutilizate; pământuri, aşadar, neutilizate şi necontrolate de nimeni, prin urmare nedeţinute în proprietate. Prin descoperirea resurselor naturale, învăţând cum să le folosească şi, în particular, prin transformarea lor efectivă în forme mai utile, Crusoe – cu cuvintele memorabile ale lui John Locke – îşi „îmbină munca cu pământul”. Făcând astfel, punându-şi amprenta personalităţii şi energiei sale asupra pământului, el a preluat în mod natural pământul şi roadele acestuia în proprietatea sa. Deci, individul izolat deţine în proprietate ceea ce utilizează şi transformă; prin urmare, în cazul său nu se pune problema a ceea ce ar trebui să constituie proprietatea lui A spre deosebire de a lui B. Proprietatea oricărui om se constituie, ipso facto, din ceea ce produce, i.e., transformă în vederea utilizării, prin eforturi proprii. Proprietatea sa asupra pământului şi bunurilor de capital se prelungeşte de-a lungul stadiilor de producţie, până când Crusoe ajunge să deţină în proprietate bunurile de consum pe care le-a produs şi până când acestea, în cele din urmă, dispar prin consum.

Câtă vreme individul rămâne izolat, aşadar, nu apare nici un fel de problemă în legătură cu limitele până la care proprietatea sa – deţinerile sale – se extinde; ca fiinţă raţională înzestrată cu libertate de voinţă, aceasta se extinde asupra corpului său şi se prelungeşte mai departe asupra bunurilor materiale pe care le transformă prin muncă. Să presupunem că Crusoe a ajuns nu pe o mică insulă, ci pe un continent nou şi necunoscut, şi că, stând pe ţărm, a revendicat „proprietatea” asupra întregului continent în virtutea faptului de a-l fi descoperit. Această afirmaţie n-ar fi decât simplă glorie deşartă (vainglory) atâta timp cât nimeni altcineva n-ar mai ajunge pe continent. Şi asta pentru că prin firea lucrurilor veritabila sa proprietate – controlul său efectiv asupra resurselor materiale – s-ar extinde numai asupra resurselor pe care munca sa le-a angrenat în producţie. Proprietatea sa reală nu s-ar putea extinde dincolo de sfera lui de control.[9] În mod similar, ar fi lipsit de sens ca Robinson să trâmbiţeze că nu deţine „realmente” în proprietate o parte din, sau tot ceea ce a produs (poate că acest Crusoe se întâmplă să fie vreun oponent romantic al conceptului de proprietate), deoarece în fapt utilizarea şi, prin urmare proprietatea, îi aparţine deja. Crusoe, prin firea lucrurilor, deţine în proprietate nici mai mult nici mai puţin decât propria persoană şi extensia acesteia în lumea materială.



[1] Vezi Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State (Princeton, N.J.: D. Van Nostrand, 1962), vol. 1, cap. 1 şi 2.

[2] Constructe de secol şaptesprezece sau optsprezece precum „starea de natură” sau „contractul social” au fost încercări nu tocmai reuşite de a realiza o astfel de analiză logică. Astfel de încercări au fost cu mult mai importante decât orice afirmaţii istorice efective care s-ar fi putut face pe parcursul dezvoltării acestor concepte.

[3] Acest „pământ” în sens economic, cuprinzând toate resursele puse la dispoziţe de natură, nu înseamnă în mod necesar „pământ” în sensul obişnuit, deoarece poate include părţi din mare, e.g., ape de pescuit şi exclude îmbunătăţirile aduse de om solului.

[4] Vezi Murray N. Rothbard, Individualism and the Philosophy of the Social Sciences (San Francisco: Cato Institute, 1979), pp. 5-10. Ca idee, o pesoană nu poate în mod coerent crede că face judecăţi şi în acelaşi timp că este determinată de o cauză externă în acest sens. Deoarece dacă ar fi aşa, care ar fi statutul judecăţii că este determinat? Acest argument a fost utilizat de Immanuel Kant, Groundwork of the Metaphysics of Morals, traducere în limba engleză H.J. Paton (New York: Harper and Row, 1964), pp. 115 şi urm.

[5] Asupra valorii vieţii ca nedepinzând de faptul a fi percepută ca una fericită, vezi Philippa R. Foot, Virtues and Vices (Berkeley: Universitz of California Press, 1978), pag. 41.

[6] Altundeva, am scris: „dacă un individ nu poate afirma o propoziţie fără a utiliza în acelaşi timp negaţia acesteia, atunci nu doar că este prins într-o inextricabilă contradicţie; concede negaţiei statutul de axiomă.” Rothbard, Individualism, pag. 8. Vezi de asemenea R. P. Phillips, Modern Thomistic Philosophy (Westminster, Md.: Newman Bookshop, 1934-35), vol. 2, pag. 36-37.

[7] Vezi Rothbard, Individualism, pag. 8, şi F.A. Hayek, The Road to Serfdom (Chicago: University of Chicago Press, 1944), pag. 26.

[8] Poate că unul din marile avantaje ale termenului „libertate” în sens social (liberty) faţă de sinonimul său „libertate” în sensul metafizic (freedom) este că primul este utilizat în general numai în sensul social şi nu şi în cel pur filozofic de liber arbitru, fiind de asemenea mai puţin confundat cu conceptul de putere. Pentru o discuţie excelentă asupra libertăţii de voinţă, vezi J. R. Lucas, The Freedom of the Will (Oxford: Clarendon Press, 1970).

[9] Ulterior, o dată cu ajungerea altor persoane pe continent, acestea ar deţine de asemenea în proprietate prin firea lucrurilor resursele naturale pe care le-ar transforma prin muncă, primul venit putând deveni proprietarul ultimelor fie prin utilizarea forţei invazive împotriva proprietăţii naturale a noilor veniţi, fie prin dobândirea bunurilor în discuţie de la aceştia prin cadouri sau schimb.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România