Capitolul XXV. Construcţia imaginară a unei societăţi socialiste

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a cincea: Cooperarea socială în absenţa pieţei
cuprins

1. Originea istorică a ideii socialiste

Când filozofii sociali din secolul al optsprezecelea au pus temeliile praxeologiei şi ştiinţei economice, ei s-au văzut confruntaţi cu distincţia, aproape universal acceptată şi necontestată, între mărunţii indivizi egoişti şi stat – reprezentantul intereselor întregii societăţi. Cu toate acestea, la vremea aceea, procesul de deificare, ce avea să sfârşească prin ridicarea oamenilor care administrau aparatul social de coerciţie şi constrângere la rang de zei, nu era încă încheiat. Când vorbeau despre stat, oamenii nu aveau încă în minte noţiunea cvasi-teologică de zeitate omnipotentă şi omniscientă, încorporarea perfectă a tuturor virtuţilor; ei se gândeau la aparatele guvernamentale concrete, aşa cum acţionau acestea pe scena politică. Era vorba despre diferitele entităţi suverane, ale căror dimensiuni teritoriale rezultaseră din războaie sângeroase, intrigi diplomatice, din succesiuni şi căsătorii dinastice. Era vorba despre principii ale căror domenii private şi venituri, în multe ţări, nu erau încă separate de trezoreria publică, precum şi de republicile oligarhice, ca Veneţia şi o parte dintre cantoanele elveţiene, în cadrul cărora obiectivul ultim al administrării treburilor publice era îmbogăţirea aristocraţiei stăpânitoare. Interesele acestor guvernanţi se aflau în opoziţie, pe de o parte cu acelea ale supuşilor lor „egoişti”, preocupaţi exclusiv de urmărirea propriei lor fericiri şi, pe de altă parte, cu cele ale statelor străine, însetate de prăzi şi de expansiune teritorială. Analizând aceste antagonisme, autorii de cărţi despre chestiunile publice s-au arătat gata să îmbrăţişeze cauza guvernului propriei lor ţări. Ei au admis cu toată candoarea că guvernanţii sunt reprezentanţii intereselor întregii societăţi, aflate într-un conflict ireconciliabil cu acelea ale indivizilor. Stăvilind egoismul supuşilor lor, guvernele promovau bunăstarea întregii societăţi, prin opoziţie cu preocupările ignobile ale indivizilor.

Filozofia liberală a respins toate aceste idei. Din punctul ei de vedere, în cadrul societăţii de piaţă neobstrucţionate, nu există conflicte între interesele corect înţelese. Interesele cetăţenilor nu se opun intereselor ţării, iar interesele fiecărei ţări nu se opun intereselor altor ţări. [p. 690]

Totuşi, furnizând demonstraţia acestei teze, filozofii liberali au adăugat ei înşişi un element esenţial la noţiunea de stat zeificat. În cercetările lor, ei au înlocuit statele reale din vremea lor cu imaginea unui stat ideal. Ei au cultivat imaginea vagă a unui stat al cărui unic scop este de a-i face pe cetăţeni fericiţi. Este sigur că acest ideal nu avea nici un corespondent în Europa Vechiului Regim. În această Europă existau prinţişori germani care îşi vindeau supuşii ca pe vite, pentru a lupta în războaiele altor ţări; existau regi care nu pierdeau nici o ocazie de a se arunca asupra vecinilor mai slabi; exista experienţa şocantă a partiţiilor Poloniei; exista Franţa, guvernată succesiv de oamenii cei mai iresponsabili ai secolului, regentul de Orléans şi Ludovic al XV-lea; şi exista Spania, guvernată de amantul necioplit al unei regine adultere. Însă filozofii liberali se ocupă exclusiv de un stat ce nu are nimic în comun cu aceste guverne de aristocraţi şi curteni corupţi. Statul, aşa cum apare în scrierile lor, este guvernat de o fiinţă perfectă, supraumană, un rege al cărui unic ţel este promovarea bunăstării supuşilor săi. Pornind cu această presupoziţie, ei pun întrebarea dacă acţiunile cetăţenilor individuali, atunci când sunt eliberaţi de orice control autoritar, nu s-ar îndrepta în direcţii pe care acest rege bun şi înţelept le-ar dezaproba. Răspunsul filozofului liberal la această problemă este negativ. El admite, este adevărat, că antreprenorii sunt egoişti şi urmăresc propriul lor profit. Dar, în cadrul economiei de piaţă, ei nu pot realiza profituri decât satisfăcând, în modul cel mai adecvat cu putinţă, cele mai intense nevoi ale consumatorilor. Obiectivele clasei antreprenoriale nu diferă de cele ale regelui perfect, deoarece nici acesta din urmă nu urmăreşte nimic altceva decât acea întrebuinţare a mijloacelor de producţie care să aducă maximum de satisfacţie consumatorilor.

Este evident că raţionamentul acesta introduce judecăţi de valoare şi părtinire politică în abordarea problemelor. Stăpânul acesta patern nu este decât un alias al economistului care, cu ajutorul acestui truc, îşi ridică propriile judecăţi de valoare la demnitatea de criteriu universal valabil pentru valorile eterne absolute. Autorul se identifică pe sine cu regele perfect şi numeşte obiectivele pe care le-ar alege el însuşi, dacă ar deţine puterea de rege, „bunăstare”, „bine comun” şi „productivitate naţională” (Volkswirtschaftliche), prin contrast cu obiectivele urmărite de indivizii egoişti. El este atât de naiv, încât nu realizează că acest ipotetic şef de stat nu este altceva decât o ipostaziere a propriilor sale judecăţi arbitrare de valoare – şi presupune, candid, că ar fi descoperit un criteriu incontestabil al binelui şi al răului. Sub masca binevoitoare a autocratului patern se ascunde propriul Ego al autorului, ca voce a legii morale absolute.

[691] Caracteristica esenţială a construcţiei imaginare a regimului ideal al acestui rege este că toţi cetăţenii sunt supuşii necondiţionaţi ai controlului său autoritar. Regele emite ordine şi toată lumea le ascultă. Aceasta nu este o economie de piaţă; în ea nu mai avem proprietate privată asupra mijloacelor de producţie. Terminologia economiei de piaţă se păstrează, dar, în realitate, nu mai există nici proprietate privată asupra mijloacelor de producţie, nici vânzare şi cumpărare reale - şi nici preţuri de piaţă. Producţia nu se orientează după comportamentul adoptat de consumatori pe piaţă, ci după decrete autoritare. Autoritatea le indică tuturor locul pe care trebuie să îl ocupe în cadrul sistemului de diviziune socială a muncii, stabileşte ce să se producă şi cum şi în ce fel i se permite fiecărui individ să consume. Este ceea ce se numeşte astăzi, pe bună dreptate, modelul german de management socialist[1].

Aşadar, economiştii compară sistemul acesta ipotetic, care în ochii lor încorporează însăşi legea morală, cu economia de piaţă. Cel mai pozitiv lucru pe care îl pot spune despre economia de piaţă este că ea nu produce o stare de lucruri diferită de aceea pe care ar produce-o supremaţia unui autocrat perfect. Ei încuviinţează economia de piaţă numai deoarece, după cum cred ei, ea ajunge în cele din urmă la aceleaşi rezultate pe care le-ar urmări şi regele perfect. Astfel, simpla identificare a ceea ce este moralmente bun şi economic eficient cu planurile unui dictator totalitar, care este caracteristica tuturor adepţilor planificării şi ai socialismului, nu a fost contestată de mulţi dintre vechii liberali. Ba chiar trebuie să spunem că ei au iniţiat această confuzie, atunci când au pus, în locul despoţilor şi politicienilor răi şi lipsiţi de scrupul din lumea reală, imaginea ideală a statului perfect. Este adevărat că, pentru gânditorul liberal, acest stat perfect nu era decât un instrument auxiliar destinat raţionamentelor, un model cu care compara funcţionarea economiei de piaţă. Dar nu trebuie să ne surprindă faptul că, în cele din urmă, lumea s-a întrebat de ce să nu transfere acest ideal din sfera gândirii în sfera realităţii.

Toţi reformatorii sociali mai vechi urmăreau realizarea societăţii bune printr-o confiscare a întregii proprietăţi private şi prin ulterioara ei redistribuire; partea fiecărui om trebuia să fie egală cu cea a oricărui altul, iar vigilenţa constantă a autorităţilor trebuia să vegheze la menţinerea acestui sistem egalitarist. Planurile acestea au devenit irealizabile, o dată cu apariţia marilor întreprinderi manufacturiere, miniere şi de transporturi. Nu se poate pune problema împărţirii unor unităţi economice de mari dimensiuni şi a distribuirii fragmentelor rezultate în părţi egale[2]. [692] Vechiul program de redistribuire a fost înlocuit cu ideea de socializare. Mijloacele de producţie urmau să fie expropriate, fără însă a se recurge [apoi] la redistribuire. Statul însuşi avea să conducă toate fabricile şi toate fermele.

Această inferenţă a devenit logic inevitabilă, îndată ce lumea a început să atribuie statului perfecţiune nu doar morală, ci şi intelectuală. Filozofii liberali prezentaseră statul lor imaginar ca pe o entitate lipsită de egoism, dedicată exclusiv celei mai mari cu putinţă ameliorări a bunăstării supuşilor săi. Ei descoperiseră că, în cadrul societăţii de piaţă, egoismul cetăţenilor avea să producă aceleaşi rezultate pe care ar încerca să le realizeze statul acesta lipsit de egoism; tocmai faptul acesta era cel ce justifica menţinerea economiei de piaţă, în ochii lor. Dar lucrurile s-au schimbat îndată ce lumea a început să-i atribuie statului nu doar cele mai bune intenţii, ci şi omniscienţă. În aceste condiţii, era inevitabil ca ei să conchidă că statul cel infailibil era în măsură să reuşească în domeniul gestionării activităţilor productive mai bine decât indivizii cei supuşi greşelii. El ar fi în măsură să evite toate acele erori care, adesea, fac să eşueze acţiunile antreprenorilor şi ale capitaliştilor. În felul acesta nu vor mai exista malinvestiţii sau irosirea vreunor factori limitaţi de producţie; avuţia va creşte. Prin contrast cu planificarea realizată de statul omniscient, „anarhia” producţiei apare ca o risipă. Modul socialist de producţie pare atunci a fi singurul sistem rezonabil, iar economia de piaţă pare incarnarea iraţionalităţii. În ochii adepţilor raţionalişti ai socialismului, economia de piaţă este pur şi simplu o aberaţie de neînţeles a omenirii. În ochii celor influenţaţi de istorism, economia de piaţă reprezintă ordinea socială corespunzătoare unui stadiu inferior al evoluţiei umane, pe care procesul inevitabil de perfecţionare progresivă îl va elimina, pentru a institui sistemul mai adecvat care este socialismul. Ambele curente de gândire cad de acord asupra faptului că raţiunea însăşi este cea care postulează tranziţia către socialism.

Ceea ce numesc minţile naive raţiune nu reprezintă decât absolutizarea propriilor lor judecăţi de valoare. Omul pur şi simplu identifică produsele propriilor sale raţionamente cu noţiunea îndoielnică de raţiune absolută. Nici un autor socialist nu a luat vreodată în consideraţie posibilitatea ca entitatea abstractă căreia doreşte el să-i încredinţeze puteri nelimitate – fie că aceasta este numită umanitate, societate, naţiune, stat sau guvern – ar putea acţiona într-un mod pe care el însuşi îl dezaprobă. Socialistul susţine socialismul deoarece este pe deplin convins că dictatorul suprem al societăţii socialiste se va arăta rezonabil din punctul său de vedere (al socialistului însuşi), că dictatorul va urmări acele obiective pe care le aprobă pe deplin el (socialistul însuşi) – şi că va încerca să atingă aceste obiective alegând mijloacele pe care [p. 693] le-ar alege şi el (socialistul însuşi). Fiecare socialist numeşte autentic socialist doar acel sistem care îndeplineşte complet toate aceste condiţii; toate celelalte firme care ridică pretenţii la numele de socialism sunt sisteme contrafăcute, în întregime diferite de adevăratul socialism. Fiecare socialist este un dictator deghizat. Vai şi amar de toţi disidenţii! Aceştia şi-au pierdut dreptul la viaţă şi trebuie „lichidaţi”.

Economia de piaţă face cu putinţă cooperarea paşnică între oameni, în ciuda faptului că ei se află în dezacord cu privire la judecăţile lor de valoare. În planurile socialiştilor nu rămâne nici un fel de loc pentru alte opinii. Principiul lor este aşa-numitul Gleichschaltung, principiul perfectei uniformităţi, impuse cu forţa de către poliţie.

Oamenii numesc adesea socialismul o religie. El este într-adevăr o religie, a auto-deificării. Statul şi Guvernul de care vorbesc planificatorii, Poporul naţionaliştilor, Societatea marxiştilor şi Umanitatea pozitiviştilor lui [Auguste] Comte sunt nume pentru Zeul noilor religii. Dar toţi aceşti idoli nu sunt decât nişte aliaşi ai propriei voinţe a reformatorului însuşi. Înzestrându-şi idolul cu toate acele atribute pe care teologii I le atribuie Lui Dumnezeu, Egoul hipertrofiat se zeifică pe sine. El este infinit de bun, omnipotent, omniprezent, omniscient, etern. El este singura fiinţă perfectă din această lume imperfectă.

Teoria economică nu este chemată să examineze credinţa oarbă şi bigotismul. Credincioşii sunt imuni la orice critică. În ochii lor critica este scandaloasă, o revoltă blasfemiatoare a unor oameni răi împotriva splendorii nepieritoare a idolului lor. Ştiinţa economică se preocupă doar de planurile socialiste, nu de factorii psihologici care îi împing pe oameni să îmbrăţişeze religia statolatriei.

2. Doctrina socialistă

Karl Marx nu a fost părintele socialismului. Idealul socialist era pe deplin elaborat când Marx a adoptat acest crez. Nu se mai putea adăuga nimic la concepţia praxeologică despre sistemul socialist pe care o dezvoltaseră predecesorii săi – şi Marx nu a mai adăugat nimic. De asemenea, Marx nici nu a respins obiecţiile formulate de autori mai timpurii şi de contemporanii săi, în legătură cu fezabilitatea, dezirabilitatea şi profitabilitatea socialismului. El nici măcar nu s-a lansat vreodată în vreo asemenea încercare, fiind pe deplin conştient de incapacitatea sa de a reuşi în această privinţă. Singurul lucru pe care l-a făcut în vederea combaterii criticilor socialismului a fost de a scoate la iveală doctrina polilogismului.

Cu toate acestea, serviciile furnizate de Marx propagandei socialiste nu s-au limitat la inventarea polilogismului. Mai importantă chiar decât aceasta a fost doctrina inevitabilităţii socialismului.

Marx a trăit într-o epocă în care doctrina evoluţionistă a [p. 694] meliorismului era aproape general acceptată. Mâna invizibilă a Providenţei i-ar conduce pe oameni, independent de voinţele lor, de la stadii inferioare şi mai puţin perfecte, la stadii superioare şi mai perfecte. S-ar manifesta de-a lungul istoriei umane o tendinţă inevitabilă către progres şi ameliorare. Fiecare stadiu ulterior al situaţiei umane ar fi de asemenea şi un stadiu superior şi mai bun, în virtutea faptului că este un stadiu ulterior. Nimic nu ar fi permanent în condiţia umană, cu excepţia acestei mişcări irezistibile către progres. Hegel, care a murit cu câţiva ani înainte de intrarea lui Marx pe scenă, prezentase această doctrină în fascinanta sa filozofie a istoriei, iar Nietzche, care a intrat în scenă la vremea în care se retrăgea Marx, a făcut din ea focarul scrierilor sale, nu mai puţin fascinante. Acesta a fost mitul ultimelor două sute de ani.

Contribuţia lui Marx a fost de a integra crezul socialist în această doctrină melioristă. Instituirea socialismului este inevitabilă – şi lucrul acesta în sine dovedeşte că socialismul reprezintă o stare mai înaltă şi mai perfectă a condiţiei umane, decât starea capitalistă dinainte. Este inutil să se discute avantajele şi dezavantajele socialismului. Socialismul va veni inevitabil, „cu inexorabilitatea legilor naturii”[3]. Doar neghiobii pot fi atât de încuiaţi, încât să întrebe dacă ceea ce va urma cu necesitate este mai benefic decât ceea ce a fost înainte. Doar apologeţii năimiţi ai pretenţiilor nedrepte ale exploatatorilor pot fi atât de obraznici, încât să îi găsească socialismului vreun defect.

Dacă ar fi să atribuim epitetul de marxişti tuturor celor care sunt de acord cu această doctrină, atunci ar trebui să îi numim marxişti pe marea majoritate a contemporanilor noştri. Aceşti oameni sunt de acord asupra faptului că instituirea socialismului este deopotrivă absolut inevitabilă şi foarte dezirabilă. „Valul viitorului” conduce omenirea spre socialism. Desigur, ei se contrazic unii pe alţii cu privire la cui să i se încredinţeze căpitănia acestei corăbii socialiste a statului. Există mulţi candidaţi pentru această funcţie.

Marx a încercat să-şi demonstreze profeţia pe două căi. Prima este metoda dialecticii hegeliene. Proprietatea privată capitalistă reprezintă prima negaţie a proprietăţii private individuale şi ea trebuie să dea naştere propriei sale negaţii, adică instituirii proprietăţii publice asupra mijloacelor de producţie[4]. Iată cât de simplu stăteau lucrurile pentru legiunile de scriitori hegelieni care infestaseră Germania în vremea lui Marx.

A doua metodă constă în demonstraţia condiţiilor nesatisfăcătoare provocate de capitalism. Critica formulată de Marx la adresa modului de producţie capitalist este complet eronată. Nici chiar cei mai ortodocşi marxişti nu au îndrăzneala să susţină serios teza ei esenţială, conform căreia capitalismul duce la o sărăcire progresivă a salariaţilor. Însă chiar dacă am admite, de dragul argumentaţiei, toate [p. 695] absurdităţile analizei marxiste a capitalismului, nimic nu este încă stabilit cu privire la demonstraţia celor două teze, anume că socialismul va veni inexorabil şi că el nu reprezintă doar un sistem mai bun decât capitalismul, ci chiar cel mai perfect sistem, a cărui realizare finală îi va aduce omului fericirea eternă în viaţa pământească. Toate silogismele sofisticate şi volumele greoaie publicate de Marx, Engels şi de sute de autori marxişti nu pot ascunde faptul că izvorul ultim şi unic al profeţiei lui Marx este o aşa-zisă inspiraţie, în virtutea căreia Marx pretindea că a ghicit planurile misterioaselor puteri ce determină cursul istoriei. Ca şi Hegel, Marx a fost un profet, care comunica poporului revelaţia pe care i-ar fi împărtăşit-o o voce interioară.

Caracteristica cea mai evidentă a istoriei socialismului între anii 1848 şi 1920 a fost că problemele fundamentale privitoare la funcţionarea sa nu au fost niciodată discutate. Tabu-ul marxist eticheta drept „neştiinţifice” toate tentativele de a examina problemele economice ale unei societăţi socialiste. Nimeni nu a avut curajul să înfrunte această interdicţie. Se presupunea în mod tacit, atât de către prietenii, cât şi de duşmanii socialismului, că socialismul este un sistem realizabil de organizare economică a omenirii. Imensa literatură privitoare la socialism se interesa de presupusele dezavantaje ale capitalismului şi de implicaţiile culturale generale ale socialismului. Ea nu se interesa niciodată de economia propriu-zisă a socialismului.

Crezul socialist se sprijină pe trei dogme:

Mai întâi: Societatea este o fiinţă omnipotentă şi omniscientă, care nu suferă de fragilitatea şi slăbiciunile umane.

În al doilea rând: Instituirea socialismului este inevitabilă.

În al treilea rând: Cum istoria reprezintă un progres continuu de la condiţii mai puţin perfecte la condiţii mai perfecte, instituirea socialismului este dezirabilă.

Pentru praxeologie şi teoria economică, singura problemă care se cere a fi discutată în legătură cu socialismul este aceasta: Poate un sistem socialist să funcţioneze ca un sistem de diviziune a muncii?

3. Caracterizarea praxeologică a socialismului

Caracteristica esenţială a socialismului este că nu acţionează decât o singură voinţă. Nu contează a cui este aceasta. Directorul poate fi un rege încoronat sau un dictator carismatic, poate fi un Führer sau un comitet de Führeri, numiţi prin sufragiu popular. Elementul principal este că întrebuinţarea tuturor factorilor de producţie este dirijată de o singură agenţie. Există o singură voinţă care alege, decide, dirijează, acţionează, dă ordine. Toţi ceilalţi nu fac decât să execute ordine şi instrucţiuni. „Anarhia” producţiei şi diversele inţiative ale oamenilor sunt înlocuite cu organizarea şi ordinea planificată. [p. 696] Cooperarea socială în cadrul diviziunii muncii este gestionată printr-un sistem de legături hegemonice, în care un diriguitor îşi cheamă în mod poruncitor la ascultare toţi supuşii.

Numindu-l pe diriguitor societate (aşa cum fac marxiştii), stat (cu S mare), guvern sau autoritate, oamenii tind să uite că el este întotdeauna o fiinţă umană, nu o noţiune abstractă sau o entitate colectivă mitică. Putem presupune că diriguitorul sau comitetul de directori sunt oameni cu înzestrări deosebite, înţelepţi şi plini de bune intenţii. Dar ar fi o neghiobie să presupunem că ei sunt omniscienţi şi infailibili.

În vederea unei analize praxeologice a socialismului, nu ne preocupă caracterul moral sau etic al diriguitorului. Nu luăm în discuţie nici judecăţile sale de valoare şi alegerea lui cu privire la valorile ultime. Ceea ce ne preocupă este doar întrebarea dacă există vreun om muritor, înzestrat cu structura logică a minţii umane, care să se poată achita de sarcinile care îi revin diriguitorului unei societăţi socialiste.

Presupunem că diriguitorul are la dispoziţia sa toate cunoştinţele tehnologice ale epocii sale. Mai mult, el dispune de un inventar complet al tuturor factorilor materiali de producţie disponibili şi de un registru în care sunt enumerate toate resursele omeneşti utilizabile ca mână de lucru. În aceste privinţe, mulţimea de experţi şi specialişti care se adună în birourile sale îi furnizează informaţii perfecte şi îi răspund corect la toate întrebările pe care le-ar putea pune. Raporturile lor voluminoase se acumulează în stocuri impresionante pe masa lui. Dar acum trebuie să acţioneze. Trebuie să aleagă, din infinita varietate a proiectelor, în aşa fel încât să nu rămână nesatisfăcută nici o dorinţă considerată de el însuşi mai importantă, din motivul că factorii de producţie necesari pentru satisfacerea ei au fost întrebuinţaţi pentru satisfacerea unor dorinţe pe care le consideră mai puţin importante.

Este important să observăm că această problemă nu are nimic de-a face cu evaluarea obiectivelor ultime. Ea se referă doar la mijloacele prin întrebuinţarea cărora urmează să fie atinse obiectivele ultime care au fost alese. Presupunem că diriguitorul s-a hotărât în ceea ce priveşte evaluarea obiectivelor ultime. Nu discutăm hotărârea lui. Nu ridicăm nici problema dacă poporul, supuşii săi, aprobă sau nu deciziile diriguitorului lor. Putem presupune, de dragul argumentaţiei, că o putere misterioasă îi face pe toţi să cadă de acord, atât între ei, cât şi cu diriguitorul, în privinţa evaluării obiectivelor ultime.

[p. 697] Problema noastră, problema fundamentală şi unică a socialismului, este una pur economică – şi, ca atare, se referă doar la mijloace, nu la obiectivele ultime.



[1] Cf. mai jos, p. 717-718.

[2] Există însă, chiar şi astăzi în Statele Unite, persoane care doresc dezmembrarea unităţilor productive de mari dimensiuni şi lichidarea firmelor corporative de afaceri

[3] Cf. Marx, Das Kapital, ed. a 7-a, Hamburg, 1914, I, p. 728.

[4] Ibid.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România