Capitolul XXII. Factorii de producţie non-umani

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a patra: Catalactica sau economia societăţii de piaţă
cuprins

1. Observaţii generale privind teoria rentei

În cadrul teoriei economice ricardiene, ideea de rentă a reprezentat o tentativă de elucidare a problemelor pe care teoria economică modernă le rezolvă cu ajutorul analizei bazate pe utilitatea marginală[1]. Privită din perspectiva cunoştinţelor de care dispunem astăzi, teoria lui Ricardo apare ca fiind mai degrabă nesatisfăcătoare; este indiscutabil că metoda valorii subiective este cu mult superioară. Cu toate acestea, renumele teoriei rentei este binemeritat; grija cu care a fost ea dezvoltată, de la primele formulări şi până la finalizare, n-a rămas nerăsplătită. Nu există nici un motiv ca istoria gândirii economice să se simtă ruşinată de teoria rentei[2].

Faptul că bucăţile de pământ de diferite calităţi şi fertilităţi, aşadar, care aduc venituri diferite pe unitatea de input, sunt evaluate diferit nu ridică nici o problemă specială pentru teoria economică modernă. În măsura în care teoria lui Ricardo se referă la gradarea valorilor şi a estimărilor bucăţilor de pământ, ea este integral conţinută în teoria modernă a preţurilor factorilor de producţie. Nu conţinutul teoriei rentelor este criticabil, ci poziţia excepţională care i-a fost atribuită în ansamblul sistemului economic. Renta diferenţiată reprezintă un fenomen general şi nu se limitează la determinarea preţurilor pământului. Distincţia sofisticată dintre „rente” şi „cvasi-rente” este nefondată. Pământul şi serviciile pe care le furnizează el sunt analizate în aceeaşi manieră ca şi alţi factori de producţie şi serviciile lor. Posesia unui echipament mai bun aduce o „rentă”, în comparaţie cu veniturile aduse de echipamentele mai puţin adecvate, care trebuie să fi utilizate din cauza ofertei insuficiente de echipamente mai adecvate. Lucrătorul mai capabil şi mai zelos câştigă o „rentă” în comparaţie cu salariul realizat de rivalii săi mai puţin calificaţi şi mai puţin harnici.

Problemele pe care era ţinut să le rezolve conceptul de rentă se datorau, în cea mai mare parte, întrebuinţării unei terminologii inadecvate. [p. 636] Noţiunile de ordin general întrebuinţate în limbajul cotidian şi în modul de a gândi al lumii nu au fost alcătuite ţinând seama de cerinţele investigaţiilor praxeologice şi economice. Primii economişti au procedat greşit adoptându-le fără scrupule şi fără ezitări. Numai dacă ne cramponăm în mod naiv de întrebuinţarea unor termeni generici, ca pământul sau munca, ne poate surprinde faptul că pământul şi munca sunt evaluate şi estimate în mod diferit. Pentru cercetătorul care nu se lasă păcălit de simpla întrebuinţare a cuvintelor, ci priveşte la relevanţa factorului de producţie pentru satisfacerea dorinţelor omului, este de la sine înţeles că serviciile diferite sunt evaluate şi estimate în mod diferit.

Teoria modernă a valorii şi a preţurilor nu se bazează pe clasificarea factorilor de producţie în categoriile de pământ, capital şi muncă. Distincţia ei fundamentală este între bunurile de ordin superior şi cele de ordin inferior, între bunurile de producţie şi cele de consum. Atunci când, în ansamblul factorilor de producţie, distinge între factorii originari (furnizaţi de natură) şi factorii de producţie produşi (produsele intermediare) şi, mai departe, în cadrul clasei factorilor originari, între factorii non-umani (externi) şi cei umani (munca), teoria modernă nu face o excepţie de la uniformitatea raţionamentelor sale referitoare la determinarea preţurilor factorilor de producţie. Legea care guvernează determinarea preţurilor factorilor de producţie este aceeaşi pentru toate clasele şi specimenele acestor factori. Faptul că diferitele servicii furnizate de asemenea factori sunt evaluate, estimate şi luate în calcul în mod diferit nu-i poate surprinde decât pe cei care nu observă aceste diferenţe, care ţin de capacitatea de a furniza servicii (serviceableness). Celui ce este orb faţă de meritele unei picturi i se poate părea ciudat că printre colecţionari se plăteşte mai mult pentru un Velasquez decât pentru picturile unui artist mai puţin înzestrat; pentru connaisseur, lucrul este de la sine înţeles. Fermierul nu este surprins de faptul că, pentru pământul mai fertil, cumpărătorii plătesc preţuri mai ridicate şi arendaşii arende mai ridicate, decât pentru pământul mai puţin fertil. Singurul motiv care-i făcea pe vechii economişti să fie surprinşi de lucrul acesta era că ei operau cu termenul generic de pământ, care neglijează diferenţele de productivitate.

Cel mai mare merit al teoriei ricardiene a rentelor este recunoaşterea faptului că pământul marginal nu aduce nici o rentă. De la această observaţie nu mai este decât un pas până la descoperirea principiului evaluărilor subiective. Numai că, orbiţi de noţiunea de cost real, nici economişii clasici şi nici epigonii lor nu au făcut acest pas.

În vreme ce conceptul de rentă diferenţiată poate fi, în general, adoptat de către teoria valorii subiective, al doilea concept de rentă provenit din teoria economică ricardiană – anume conceptul de rentă reziduală – trebuie respins cu totul. Această idee de drept rezidual se bazează pe noţiunea de costuri reale sau fizice, care nu are nici un sens în cadrul explicaţiei moderne a preţurilor factorilor de producţie. Motivul [p. 637] pentru care preţul vinului de Burgundia este mai ridicat decât cel al vinului Chianti nu este că viile din Burgundia au preţuri mai ridicate decât cele din Toscana. Lanţul cauzal este invers orientat. Pentru motivul că oamenii sunt dispuşi să suporte preţuri mai mari pentru vinul de Burgundia decât pentru Chianti, cultivatorii de vie sunt dispuşi să plătească preţuri mai ridicate pentru viile din Burgundia decât pentru cele din Toscana.

În ochii contabilului, profiturile apar ca o parte rămasă după ce s-au achitat toate costurile de producţie. În economia uniform repetitivă nu poate apărea niciodată un asemenea surplus al preţurilor produselor faţă de costuri. În economia aflată în schimbare, pot apărea diferenţe între preţurile produselor şi suma preţurilor pe care le-a suportat întreprinzătorul pentru achiziţionarea factorilor complementari de producţie plus dobânda pe capitalul investit, atât pozitive, cât şi negative, adică atât ca profituri, cât şi ca pierderi. Diferenţele acestea se datorează schimbărilor care afectează preţurile produselor în intervalul respectiv de timp. Cel ce reuşeşte să anticipeze aceste schimbări care survin în timp mai bine decât alţii şi acţionează în consecinţă culege profituri. Cel ce dă greş în eforturile sale de a-şi ajusta activităţile antreprenoriale la configuraţia viitoare a pieţei este penalizat, suferind pierderi.

Principala deficienţă a teoriei economice ricardiene a fost că era o teorie a distribuţiei unui produs total al eforturilor conjugate ale întregii ţări. Asemenea celorlalţi reprezentanţi ai teoriei economice clasice, Ricardo n-a reuşit să se elibereze de imaginea mercantilistă a „Economiei Naţionale” (Volkswirtschaft). În cadrul gândirii sale, problema determinării preţurilor era subordonată problemei distribuţiei avuţiei. Caracterizarea obişnuită a filozofiei sale economice, ca fiind „a claselor manufacturiere de mijloc din Anglia vremurilor sale”[3] trece pe alături de problemă. Aceşti oameni de afaceri englezi de la începutul secolului al nouăsprezecelea nu erau interesaţi de produsul total al industriei, sau de distribuţia sa. Ei se orientau după scopul realizării de profituri şi al evitării pierderilor.

Teoria economică clasică a greşit atribuind pământului un loc aparte, în cadrul schemei sale conceptuale. Pământul este, din punct de vedere economic, un factor de producţie şi legile care guvernează formarea preţurilor pământului sunt aceleaşi cu cele care determină formarea preţurilor celorlalţi factori de producţie. Toate specificităţile doctrinelor economice care privesc pământul se referă la anumite specificităţi ale datelor care intervin.

2. Relevanţa factorului timp pentru întrebuinţarea pământului

Punctul de pornire al doctrinelor economice privitoare la pământ este distincţia dintre două clase de factori de producţie originari, anume între factorii umani şi cei non-umani. Deoarece utilizarea factorilor non-umani [p. 638] este, de regulă, legată de capacitatea de a utiliza o bucată de pământ, atunci când vorbim despre ei îi numim pământ[4].

Pentru a analiza problemele economice referitoare la pământ, adică factorii originari de producţie non-umani, trebuie să distingem net între punctul de vedere praxeologic şi cel cosmologic. Poate fi normal pentru cosmologie să vorbească despre permanenţă şi despre conservarea masei şi a energiei, în cadrul studiilor consacrate de ea evenimentelor cosmice. Dacă facem o comparaţie a orbitei în cadrul căreia acţiunea umană are capacitatea de a afecta condiţiile de mediu natural ale vieţii umane, cu funcţionarea entităţilor naturale, putem spune că puterile naturale sunt indestructibile şi permanente, sau – mai precis – sunt la adăpost de distrugeri provocate de acţiunea umană. Pe duratele marilor intervale de timp la care se referă cosmologia, eroziunea solului (în cea mai largă accepţiune a termenului) la intensităţi comparabile cu cele provocate de intervenţia umană este lipsită de importanţă. Nimeni nu ştie astăzi dacă, în milioane de ani, deşerturile şi solul sterp nu vor fi transformate de schimbările cosmice în pământ care, din punctul de vedere al cunoştinţelor nostre actuale, va trebui considerat extrem de fertil, sau dacă cele mai luxuriante grădini tropicale nu vor fi transformate în pământ steril. Tocmai pentru că nimeni nu poate anticipa asemenea schimbări, nici nu se poate lansa nimeni în influenţarea evenimentelor cosmice care le-ar putea eventual produce, este de prisos să facem speculaţii despre ele când analizăm problemele acţiunii umane[5].

Ştiinţele naturale pot afirma că acele puteri ale solului care condiţionează capacitatea sa de a furniza servicii pentru silvicultură, creşterea de vite, agricultură şi utilizarea apei se regenerează periodic. Poate fi adevărat că până şi demersurile umane deliberat orientate spre devastarea cea mai severă a capacităţilor productive ale crustei terestre nu pot reuşi decât, cel mult, pe mici fragmente ale ei. Dar, în fond, lucrurile acestea nu contează pentru acţiunea umană. Regenerarea periodică a puterilor productive ale solului nu este un dat rigid, care să-l pună pe om în faţa unei situaţii unic determinate. Solul poate fi întrebuinţat astfel încât această regenerare să fie încetinită şi amânată, sau astfel încât puterea productivă a solului fie să dispară cu totul pentru un anumit interval de timp, fie să nu poată fi restaurată decât cu ajutorul unui input considerabil de capital şi de muncă. Privitor la utilizarea pământului, omul trebuie să aleagă între multiple metode, care diferă unele de altele din perspectiva prezervării şi a regenerării puterii sale productive. Nu mai puţin decât în orice altă ramură productivă, factorul timp intervine şi el [p. 639] în planificarea vânatului, a pescuitului, a păşunatului, a creşterii de vite, a culturilor de plante, a silviculturii şi a utilizării apei. Şi în acest caz omul trebuie să aleagă între satisfacerea nevoilor în perioade mai apropiate sau mai îndepărtate din viitor. Şi în acest caz fenomenul dobândei originare, ce intervine în fiecare acţiune umană, joacă un rol decisiv.

Există condiţii instituţionale ce determină persoanele implicate să prefere satisfacţia în viitorul mai apropiat şi să nesocotească complet, sau aproape complet, satisfacţia în viitorul mai îndepărtat. Dacă, pe de o parte, solul nu se află în proprietate privată şi, pe de altă parte, toţi oamenii, sau anumiţi oameni favorizaţi de privilegii speciale, sau de starea specifică de fapt, sunt liberi să-l întrebuinţeze temporar în propriul lor beneficiu, atunci viitorului nu i se acordă nici o atenţie. Acelaşi lucru se întâmplă atunci când proprietarul anticipează că va fi expropriat într-un viitor nu prea îndepărtat. În ambele cazuri, actorii nu urmăresc decât să stoarcă cel mai mult cu putinţă pentru avantajul lor imediat. Ei nu se preocupă de consecinţele mai îndepărtate ale metodelor lor de exploatare. Pentru ei ziua de mâine nu contează. Istoria industriilor forestiere, a vânatului şi a pescuitului furnizează experienţe ilustrative din plin; însă numeroase exemple pot fi găsite şi în alte ramuri ale utilizării solului.

Din punctul de vedere al ştiinţelor naturale, menţinerea bunurilor de capital şi prezervarea puterilor solului aparţin unor categorii complet diferite. Mai devreme sau mai târziu, factorii de producţie produşi dispar cu totul, în cursul desfăşurării proceselor de producţie, transformându-se gradual în bunuri de consum, care apoi sunt consumate. Dacă omul nu doreşte ca rezultatele economisirii şi acumulării de capital din trecut să dispară, el trebuie să producă - în afara bunurilor de consum – şi volumul de bunuri de capital necesar pentru înlocuirea bunurilor de capital uzate. Dacă neglijează lucrul acesta, s-ar putea spune că în cele din urmă va consuma bunurile de capital. El sacrifică viitorul prezentului; astăzi el trăieşte în lux, şi mâine va trăi în lipsuri.

Dar ni se spune adesea că lucrurile stau altfel cu puterile solului. Acestea nu pot fi consumate. Dar afirmaţia aceasta nu are sens decât din punctul de vedere al geologiei. Însă din punct de vedere geologic am putea – şi ar trebui – să negăm nu mai puţin ritos şi că se pot „mânca” echipamente industriale, sau o cale ferată. Pietrişul şi bolovanii din substructura căii ferate şi fierul şi oţelul din şine, din poduri, din maşini şi din motoare, nu dispar din punct de vedere cosmic. Numai din punct de vedere praxeologic se poate vorbi de consumul lor, de faptul că o unealtă, o cale ferată, sau o fabrică de oţel „se mănâncă”. Din aceeaşi perspectivă economică vorbim şi despre consumul puterilor productive ale solului. În industriile forestiere, în agricultură şi în utilizarea apei, puterile acestea sunt întrebuinţate [p. 640] în acelaşi fel ca şi ceilalţi factori de producţie. Şi în raport cu puterile solului actorii trebuie să aleagă între procese de producţie care aduc un output mai mare în dauna productivităţii din perioadele mai îndepărtate şi, respectiv, procese care nu împietează productivitatea fizică viitoare. Este posibil să se extragă atât de mult din pământ, încât utilizarea sa ulterioară să aducă venituri mai mici (pe unitatea cantitativă de capital sau de muncă întrebuinţată), sau să nu aducă practic nici un venit.

Este adevărat că există limite fizice care îngrădesc puterile devastatoare ale omului. (Aceste limite vor fi mai rapid atinse în silvicultură, vânătoare şi pescuit, decât în cultivarea solului.) Dar această împrejurare nu determină decât diferenţe cantitative – şi nu calitative – între decumularea de capital şi eroziunea solului.

Ricardo numeşte puterile solului „originare şi indestructibile”[6]. Dar teoria economică modernă trebuie să accentueze faptul că procesele de evaluare şi de estimare nu fac deosebiri între factorii de producţie originari şi cei produşi şi că indestructibilitatea cosmologică a masei şi a energiei, indiferent care ar fi semnificaţia ei, nu implică un caracter radical diferit în ce priveşte utilizarea pământului, faţă de alte ramuri productive.

3. Pământul submarginal

Serviciile pe care o anumită bucată de pământ le poate furniza în cursul unei anumite perioade de timp sunt limitate. Dacă ar fi nelimitate, omul nu ar considera pământul un factor de producţie şi un bun economic. Pe de altă parte, cantitatea de pământ este atât de mare, natura este atât de darnică, încât pământul încă mai este abundent. De aceea nu sunt utilizate decât cele mai productive bucăţi de pământ. Există pământ pe care oamenii îl consideră – fie din punctul de vedere al productivităţii sale fizice, fie din cel al localizării – insuficient de bun pentru a fi cultivat. În consecinţă, solul marginal - adică cel mai puţin bun pământ cultivat - nu aduce nici o rentă în sens ricardian[7]. Pământul submarginal ar fi considerat în întregime lipsit de valoare, dacă nimeni nu l-ar estima pozitiv pe baza anticipării utilizărilor ce i se vor da în viitor[8].

Faptul că economia de piaţă nu produce o ofertă mai mare de produse agricole se datorează rarităţii capitalului [p. 641] şi a muncii –, şi nu rarităţii pământului cultivabil. O augmentare a suprafeţei de pământ cultivabil n-ar determina – ceteris paribus – o creştere a ofertei de cereale şi de carne, decât dacă fertilitatea pământului suplimentar ar depăşi-o pe cea a pământului marginal cultivat deja în prealabil. Pe de altă parte, oferta de produse agricole ar fi sporită de orice creştere a cantităţii de muncă şi de pământ disponibile, admiţând că nici o altă întrebuinţare a cantităţii suplimentare de capital şi de muncă nu ar fi considerată de consumatori mai adecvată pentru a le satisface cele mai intense nevoi[9].

Substanţele minerale folositoare conţinute în sol sunt cantitativ limitate. Este adevărat că unele dintre ele sunt produsele unor procese naturale, care se desfăşoară în continuare şi sporesc depozitele existente. Dar lentoarea şi durata acestor procese le fac să fie nesemnificative pentru acţiunea umană. Omul trebuie să ţină seama că depozitele existente din aceste minerale sunt limitate. Fiecare mină şi fiecare sursă de petrol în parte sunt epuizabile; multe dintre ele au fost deja epuizate. Putem spera că se vor descoperi noi depozite şi că se vor descoperi proceduri tehnologice care să facă posibilă utilizarea depozitelor care astăzi nu pot fi exploatate deloc, sau pot fi exploatate doar la costuri prohibitive. Putem, de asemenea, presupune că dezvoltarea în continuare a cunoştinţelor tehnologice va permite generaţiilor viitoare să întrebuinţeze substanţe ce nu pot fi întrebuinţate azi. Dar toate lucrurile acestea sunt irelevante pentru orientarea mineritului şi a extragerilor de petrol din prezent. Depozitele de substanţe minerale şi exploatarea lor nu se caracterizează prin elemente de factură să imprime o notă distinctivă acţiunii umane care se ocupă cu ele. Din perspectiva catalacticii, distincţia între pământul întrebuinţat în agricultură şi cel utilizat în minerit nu este decât o distincţie privitoare la datele acţiunii umane.

Cu toate că stocurile disponibile din aceste substanţe minerale sunt limitate şi cu toate că, din punct de vedere academic, ne putem preocupa de posibilitatea ca ele să se epuizeze complet într-o zi, oamenii care acţionează nu privesc aceste depozite ca fiind rigid limitate. Activităţile lor ţin seama de faptul că anumite mine şi zăcăminte se vor epuiza, dar ei nu se interesează de faptul că la o dată necunoscută din viitor s-ar putea să se epuizeze toate depozitele din anumite minerale. Într-adevăr, din perspectiva acţiunii desfăşurate astăzi, oferta de asemenea substanţe pare a fi atât de abundentă, încât nimeni nu se lansează în exploatarea tuturor depozitelor respective, la întreaga capacitate pe care ar permite-o situaţia actuală a cunoştinţelor tehnologice. Minele nu sunt exploatate decât atâta vreme cât nu există o întrebuinţare mai urgentă pentru cantităţile necesare de capital şi de muncă. Din acest motiv există depozite submarginale, care nu sunt utilizate deloc. [p. 642] În toate minele exploatate, amploarea producţiei este determinată de relaţia dintre preţurile produselor şi cele ale factorilor de producţie nespecifici care sunt necesari.

4. Pământul ca spaţiu ocupat

Utilizarea pământului în vederea construcţiei de reşedinţe umane, de ateliere şi de mijloace de transport implică retragerea suprafeţelor respective de pământ de la alte întrebuinţări.

Nu este necesar să ne ocupăm aici de locul deosebit pe care teoriile mai vechi îl atribuiau rentelor din spaţiul urban. Nu este nimic excepţional în faptul că oamenii sunt dispuşi să achite preţuri mai ridicate pentru pământul pe care îl preferă, în vederea construirii de locuinţe, decât pentru cel pe care îl apreciază mai puţin. Este un fapt că, atunci când construiesc ateliere, depozite şi depouri feroviare, oamenii preferă locaţiile care diminuează costurile transportului şi că sunt gata să plătească preţuri mai mari pentru astfel de parcele de pământ, corespunzător economiilor pe care le anticipează.

Pământul este de asemenea întrebuinţat pentru spaţii de recreere şi pentru grădini, pentru parcuri şi pentru ca doritorii să se bucure de măreţia şi frumuseţea naturii. O dată cu dezvoltarea dragostei de natură, această particularitate foarte caracteristică a mentalităţii „burgheze”, cererea pentru astfel de satisfacţii a crescut enorm. Solul înaltelor lanţuri muntoase, considerat pe vremuri doar o pustietate stearpă de stânci şi de gheţari, este astăzi foarte apreciat, ca fiind izvorul celor mai selecte plăceri.

Din vremuri imemoriale, accesul spre aceste locuri a fost liber pentru toată lumea. Chiar dacă pământul este în proprietatea unor persoane individuale, de regulă proprietarii n-au dreptul să interzică accesul turiştilor şi alpiniştilor, sau să solicite taxe de acces. Oricine are ocazia să viziteze aceste regiuni are dreptul să se bucure de toată grandoarea lor - şi să le considere, aşa-zicând, ale sale. Proprietarul nominal nu culege nici un avantaj de pe urma satisfacţiei pe care o dă proprietatea sa vizitatorilor. Dar această împrejurare nu schimbă faptul că pământul respectiv serveşte bunăstării oamenilor şi este apreciat în consecinţă. Pământul este obiectul unei înlesniri, care le dă dreptul tuturor oamenilor să-l traverseze şi să campeze pe el. Deoarece nici o altă întrebuinţare a terenului respectiv nu este posibilă, această servitute epuizează complet toate avantajele pe care proprietarul le-ar putea culege de pe urma statutului său. Deoarece serviciile specifice pe care le pot furniza aceste stânci şi aceşti gheţari sunt practic inepuizabile, ele nefiind supuse uzurii şi nefiind necesar niciun input de capital şi de muncă în vederea conservării lor, aranjamentele acestea nu induc consecinţele care apar ori de câte ori sunt aplicate pe terenurile de silvicultură, vânătoare şi de pescuit.

Dacă, în vecinătatea acestor lanţuri muntoase, spaţiul disponibil pentru construcţia de adăposturi, hoteluri şi mijloace de transport (de exemplu trenuleţe cu şină îngustă) este limitat, atunci proprietarii acestor bucăţi limitate [p. 643] de pământ le pot vinde sau închiria în condiţii mai avantajoase şi, astfel, pot atrage către ei înşişi o parte dintre avantajele pe care le culeg turiştii de pe urma accesului liber pe culmile munţilor. Dacă lucrul acesta nu se întâmplă, turiştii se bucură gratuit de toate aceste avantaje.

5. Preţurile pământului

În cadrul construcţiei imaginare a unei economii în regim uniform repetitiv, cumpărarea şi vânzarea serviciilor bucăţilor specifice de pământ nu diferă deloc de cumpărarea şi vânzarea serviciilor altor factori de producţie. Toţi aceşti factori sunt estimaţi anticipativ în funcţie de serviciile pe care le vor furniza în diverse perioade din viitor, cu rabatul corespunzător pentru preferinţa de timp. Pentru pământul marginal (şi, bineînţeles, pentru cel submarginal) nu se achită nici un preţ. Pământul care aduce o rentă (adică acela care, comparativ cu pământul marginal, aduce un output mai ridicat pe unitatea de input de capital şi de muncă) este estimat anticipativ în funcţie de gradul său de superioritate. Preţul lui reprezintă suma tuturor rentelor sale viitoare, fiecare dintre ele redusă cu rabatul corespunzător ratei dobânzii originare[10].

În economia aflată în schimbare, oamenii care cumpără şi vând pământ ţin seama în mod corespunzător de schimbările anticipate ale preţurilor de piaţă la serviciile furnizate de pământ. Desigur, ei se pot înşela în anticipările lor; dar aceasta este o altă problemă. Ei încearcă să anticipeze cât pot mai bine evenimentele viitoare care pot modifica datele pieţei şi acţionează în conformitate cu aceste opinii. Dacă cred că venitul anual net realizabil din exploatarea bucăţii respective de pământ va creşte, atunci preţul va fi mai ridicat decât ar fi fost în absenţa unor asemenea anticipări. Aşa se prezintă, de pildă, cazul pământului suburban din vecinătatea oraşelor a căror populaţie se află în creştere, sau al pădurilor si al terenurilor arabile din ţările în care este probabil ca grupurile de presiune să reuşească să augmenteze, prin tarife vamale, preţurile lemnului şi al cerealelor. Pe de altă parte, temerile privind confiscarea totală sau parţială a venitului net al pământului tind să-i reducă preţul acestuia. În limbajul cotidian al afacerilor se vorbeşte despre „capitalizarea” rentelor şi se observă că rata de capitalizare diferă pentru diferitele categorii de pământ si variază, chiar în cadrul aceleiaşi categorii, pentru diferitele parcele de pământ. Acestă terminologie [p. 644] este mai degrabă inadecvată, deoarece nu redă corect natura procesului.

Cumpărătorii şi vânzătorii de pământ iau în calcul impozitele în acelaşi fel în care procedează cu evenimentele viitoare anticipate care le vor reduce venitul net. Impozitele prelevate de pe pământ reduc preţul acestuia de piaţă, corespunzător cantităţii actualizate a poverii fiscale pe care o vor reprezenta ele în viitor. Introducerea unei noi taxe de felul acesta, care nu este probabil să fie abolită, are drept consecinţă o reducere imediată a preţurilor de piaţă ale pământului respectiv. Acesta este fenomenul numit - în teoria impozitării - amortizare a taxelor.

În multe ţări, proprietarii de pământ sau ai anumitor moşii s-au bucurat de privilegii politico-legale speciale, sau de un mare prestigiu social. Şi instituţiile de felul acesta pot juca un rol în determinarea preţurilor pământului.

Mitul pământului

Romanticii condamnă teoriile economice referitoare la pământ pentru îngustimea lor utilitaristă de spirit. Ei spun că economiştii se uită la pământ din punctul de vedere al speculantului nesimţitor, care degradează toate valorile eterne, reducându-le la bani şi la profit. Însă ţărâna este cu mult mai mult decât un simplu factor de producţie. Ea este izvorul inepuizabil al energiei şi al vieţii umane. Agricultura nu este doar o ramură de producţie printre multe altele. Ea este singura activitate naturală şi respectabilă a omului, singura condiţie demnă de o existenţă cu adevărat umană. Este o samavolnicie să o apreciem doar din perspectiva veniturilor nete care pot fi stoarse din sol. Pământul nu numai că poartă în el fructele care ne hrănesc corpul; el produce, înainte de toate, forţele morale şi spirituale ale civilizaţiei. Oraşele, industriile de procesare şi comerţul sunt manifestări ale depravării şi ale decăderii; existenţa lor este parazitară; ele distrug ceea ce trebuie să creeze în mod necontenit plugarul.

Cu mii de ani în urmă, atunci când triburile de pescari şi de vânători au început să cultive solul, reveriile romantice nu erau cunoscute. Dar dacă pe vremea aceea ar fi trăit romantici, ei ar fi ridicat în slăvi valorile morale superioare ale vânătorii şi ar fi stigmatizat cultivarea pământului, ca pe o manifestare a depravării. Ei le-ar fi reproşat plugarilor că desacralizează pământul pe care zeii l-au dăruit oamenilor ca teren de vânătoare şi că îl degradează, transformându-l într-un mijloc de producţie.

În epocile preromantice, nimeni nu privea pământul, ca obiect al acţiunii, drept altceva decât un izvor al bunăstării umane, un mijloc de a spori prosperitatea. Ritualurile magice şi obiceiurile referitoare la pământ nu vizau nimic altceva decât ameliorarea fertilităţii solului şi creşterea cantităţii de fructe recoltate. Oamenii aceştia nu urmăreau vreo unio mystica cu puterile şi forţele misterioase ascunse în pământ. Ei nu urmăreau decât recolte mai mari şi mai bune. Ei recurgeau la ritualuri magice şi la implorări deoarece, în [p. 645] opinia lor, aceasta era metoda cea mai eficientă de atingere a obiectivelor urmărite. Urmaşii lor rafinaţi au greşit interpretând aceste ceremonii dintr-un punct de vedere „idealist”. Un ţăran adevărat nu se preocupă de bolboroseli ecstatice despre pământ şi despre forţele sale misterioase. Pentru el, pământul este un factor de producţie, nu un obiect de emoţii sentimentale. El tânjeşte după mai mult pământ deoarece doreşte să-şi sporească venitul şi să-şi amelioreze nivelul de trai. Fermierii cumpără, vând şi arendează pământul; ei vând produsele pământului şi se indignează foarte tare dacă preţurile nu sunt atât de ridicate cât ar dori ei să fie.

Dragostea de natură şi aprecierea frumuseţilor peisajului erau străine populaţiei rurale. Locuitorii oraşelor sunt cei care le-au adus la ţară. Orăşenii sunt aceia care au început să aprecieze pământul în calitate de natură, în vreme ce ţăranii îl preţuiau numai din perspectiva productivităţii sale pentru vânătoare, silvicultură, agricultură şi creşterea de vite. Din vremuri imemoriale, stâncile şi gheţarii din Alpi nu erau decât un ţinut pustiu în ochii muntenilor. Ei şi-au schimbat părerea abia atunci când orăşenii s-au apucat să escaladeze aceste vârfuri şi să aducă bani în văile alăturate. Pionierii alpinismului şi ai skiului au fost ridiculizaţi de populaţia indigenă, până când aceasta a sesizat că se puteau câştiga bani din această excentricitate.

Nu păstorii, ci aristocraţii sofisticaţi şi orăşenii au fost autorii poeziilor bucolice. Daphnis şi Cloë sunt creaţia unor fantezii foarte îndepărtate de grijile lumeşti. Nu mai puţin departe de pământ este mitul politic al pământului. Acesta n-a înflorit din muşchiul pădurilor sau din huma câmpiilor, ci din pavimentele oraşelor şi din covoarele saloanelor. Fermierii îl răspândesc deoarece găsesc în el un mijloc util de obţinere a unor privilegii politice, care augmentează preţurile produselor şi ale fermelor lor.



[1] Era, după cum spune Fetter (Encyclopaedia of the Social Sciences, XIII, 291), „o teorie a utilităţii marginale bălmăjită”.

[2] Cf. Ammonn. Ricardo als Begründer der theoretischen Nationalökonomie, Jena, 1924, p. 54 şi urm.

[3] Cf., de exemplu, History of Economic Thought, ed. rev. New York, 1927, p. 275.

[4] Prevederile legale referitoare la separarea drepturilor la vânătoare, pescuit şi extragerea de minerale din depozite, de alte drepturi ale proprietarului unei bucăţi de pământ, nu sunt relevante pentru catalactică. Termenul de „pământ”, aşa cum este el utilizat în catalactică, include şi întinderile de ape.

[5] Astfel, problema entropiei se situează de asemenea în afara sferei raţionamentelor praxeologice.

[6] Ricardo, Principles of Political Economy and Taxation, p. 34.

[7] Există regiuni în care practic toate parcelele de pământ sunt cultivate, sau altminteri utilizate. Dar aceasta este consecinţa condiţiilor instituţionale, care împiedică accesul locuitorilor acestor regiuni spre pământul mai fertil neutilizat.

[8] Estimarea anticipativă a unei bucăţi de pământ nu trebuie confundată cu aceea a îmbunătăţirilor, adică a rezultatelor imobile şi inconvertibile ale investiţiilor de capital şi de muncă, care îi facilitează utilizarea şi care augmentează outputurile viitoare pe unitatea de inputuri curente şi viitoare.

[9] Observaţiile acestea se referă, bineînţeles, numai la situaţiile în care nu există bariere instituţionale în calea mobilităţii capitalului sau a muncii.

[10] Este necesar să amintim, din nou, despre construcţia economiei în regim uniform repetitiv, că ea nu poate fi dusă în mod consecvent până la ultimele ei consecinţe logice (a se vedea mai sus, p. 248). În legătură cu problema pământului, trebuie să subliniem două lucruri: mai întâi, că în cadrul acestei construcţii imaginare, caracterizate prin absenţa schimbărilor în desfăşurarea activităţilor, nu există loc pentru cumpărarea şi vânzarea de pământ. În al doilea rând, pentru a integra în această construcţie mineritul şi extragerea de petrol, trebuie să le atribuim minelor şi puţurilor petrolifere un caracter permanent şi trebuie să trecem cu vederea faptul ca anumite mine şi puţuri aflate în exploatare s-ar putea epuiza, sau ar putea suferi modificări privind cantitatea de output, sau chiar de input care este în mod obişnuit necesară.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România