Capitolul XX. Dobânda, expansiunea creditelor şi ciclul de afaceri

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a patra: Catalactica sau economia societăţii de piaţă
cuprins

1. Problemele

În economia de piaţă, în care toate actele de schimb interpersonal sunt efectuate prin intermediul banilor, categoria „dobândă originară” se manifestă îndeosebi prin dobânzile pe împrumuturi băneşti.

Am arătat deja că, în cadrul construcţiei imaginare a unei economii aflate în regim de rotaţie uniform repetitivă, rata dobânzii originare este uniformă. În întregul sistem există o singură rată a dobânzii. Rata dobânzii pentru credite coincide cu rata dobânzii originare, aşa cum se manifestă ea în raportul dintre preţurile bunurilor prezente şi cele ale bunurilor viitoare. Putem vorbi, în acest caz, de o rată neutră a dobânzii.

Economia aflată în regim de rotaţie uniformă presupune neutralitatea banilor. Deoarece banii nu pot fi niciodată neutri, se ivesc probleme deosebite.

Dacă relaţia monetară – adică raportul dintre cererea şi oferta pentru deţineri monetare - se modifică, atunci toate preţurile la bunuri şi servicii sunt afectate. Însă aceste schimbări nu afectează preţurile diverselor bunuri şi servicii în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură. Modificările avuţiei şi ale venitului diverselor persoane, care apar în consecinţă, pot şi ele modifica datele ce determină nivelul dobânzii originare. Starea finală a ratei dobânzii originare, către care sistemul tinde după apariţia unor modificări ale relaţiei monetare, nu mai este aceeaşi cu starea finală către care tindea mai înainte. Astfel, forţa motrice a banilor are capacitatea de a provoca modificări ireversibile ale ratei finale a dobânzii originare şi a dobânzii neutre.

Există apoi o a doua problemă, chiar mai însemnată, care poate fi însă, desigur, privită şi ca un aspect al primeia. Modificările relaţiei monetare pot, în anumite circumstanţe, să afecteze mai întâi piaţa de credit, în care rata de piaţă a dobânzii pentru împrumuturi – pe care o putem numi şi rata brută (sau de piaţă) a dobânzii – este influenţată de cererea şi oferta pentru împrumuturi. Este oare cu putinţă ca asemenea modificări ale ratei monetare brute să determine devieri definitive ale ratei nete a dobânzii, pe care o include, în raport cu nivelul corespunzător [p. 539] dobânzii originare, aşadar al diferenţei dintre evaluarea pentru bunuri prezente şi cea pentru bunuri viitoare? Este oare cu putinţă ca evenimentele de pe piaţa de credit să elimine dobânda originară, parţial sau total? Nici un economist nu va ezita să răspundă negativ la aceste întrebări. Dar atunci se ridică încă o problemă: Cum se produce reajustarea ratei monetare brute la nivelul condiţionat de rata dobânzii originare, ca urmare a interacţiunii factorilor de piaţă?

Aceste probleme sunt dificile. Sunt problemele la care economiştii au încercat să răspundă atunci când au discutat sistemele bancare, mijloacele fiduciare şi creditul de circulaţie, expansiunea creditului, gratuitatea sau negratuitatea creditului, fluctuaţiile ciclice ale afacerilor şi toate celelalte probleme legate de schimbul indirect.

2. Componenta antreprenorială a ratei brute de piaţă a dobânzii

Ratele de piaţă ale dobânzii nu sunt ratele pure ale dobânzii. Printre componentele ce contribuie la valoarea lor nominală sunt şi elemente care nu reprezintă dobândă. Creditorul este întotdeauna un antreprenor. Fiecare acordare de credit este o întreprindere antreprenorială, speculativă, al cărei succes sau eşec este incert. Creditorul se confruntă întotdeauna cu posibilitatea de a pierde o parte sau întreaga sumă dată cu împrumut. Conduita sa în momentul negocierii termenilor contractului cu un posibil beneficiar al împrumutului este determinată de felul cum estimează acest pericol.

Nu există garanţii perfecte nici în activitatea de acordare de împrumuturi băneşti, nici în alte categorii de tranzacţii de creditare şi cu plăţi amânate. Debitorii, garanţii şi chezaşii pot deveni insolvenţi. Gajurile şi titlurile ipotecare îşi pot pierde complet valoarea. Creditorul este întotdeauna un partener virtual al debitorului sau un proprietar virtual al proprietăţilor amanetate şi ipotecate. Modificările datelor pieţei privitoare la ele îl pot afecta. El şi-a legat soarta de aceea a debitorului sau de schimbările ce afectează preţul gajurilor. Capitalul în sine nu generează dobândă; el trebuie să fie bine utilizat şi investit, nu numai pentru a aduce dobândă, ci şi pentru ca să nu dispară complet. Zicala pecunia pecuniam parere non potest (banul nu poate da naştere la bani) este validă în acest sens, care diferă, desigur, radical de sensul pe care i-l atribuiau filozofii antici şi medievali. Dobânda brută nu poate fi culeasă decât de creditorii care sunt încununaţi de succes în activitatea lor de creditare. În cazurile în care câştigă o anumită dobândă netă, ea este inclusă într-un câştig ce conţine şi alte elemente, pe lângă simpla dobândă netă. Dobânda netă este o mărime pe care numai gândirea analitică o poate extrage din veniturile brute ale creditorului. [p. 540]

Componenta antreprenorială inclusă în încasările brute ale creditorului este determinată de toţi acei factori care intervin într-o operaţiune antreprenorială. Mai mult, ea este codeterminată de aranjamentele legale şi instituţionale. Contractele care plasează garanţia, sau pe debitor şi averea lui, ca pe un tampon între creditor şi consecinţele dezastruoase ale malinvestirii capitalului împrumutat sunt condiţionate de legi şi instituţii. Creditorul este mai puţin expus la pierderi şi faliment în comparaţie cu debitorul numai în măsura în care acest cadru legal şi instituţional îi permite să impună respectarea drepturilor sale contractuale de către datornicii refractari. Însă nu este cazul ca teoria economică să se implice într-o cercetare amănunţită a aspectelor legale privitoare la obligaţiuni şi poliţe, acţiuni preferate, ipoteci şi alte feluri de tranzacţii de credit.

Componenta antreprenorială este prezentă în toate tipurile de împrumuturi. Există obiceiul de a distinge între consum sau împrumuturi personale, pe de o parte, şi împrumuturi productive, sau destinate afacerilor, pe de altă parte. Elementul caracteristic al primei categorii este că îi permite celui ce ia cu împrumut să cheltuiască încasări viitoare anticipate. Achiziţionând un drept asupra unei părţi din aceste încasări viitoare, creditorul devine practic un antreprenor, ca şi cum ar achiziţiona o parte din încasările viitoare ale unei afaceri. Incertitudinea specifică referitoare la rezultatul operaţiunii sale de creditare priveşte incertitudinea legată de aceste încasări viitoare.

Există, de asemenea, obiceiul de a distinge între împrumuturi private şi, respectiv, publice, adică împrumuturi către guverne şi către subdiviziuni ale acestora. Incertitudinea specifică inerentă acestor împrumuturi priveşte supravieţuirea puterii seculare. Imperiile se pot prăbuşi, iar guvernele pot fi date jos de revoluţionari care nu sunt dispuşi să-şi asume responsabilitatea pentru datoriile contractate de predecesorii lor. Că mai există, în plus, ceva inerent vicios în toate tipurile de împrumuturi guvernamentale pe termen lung, am arătat deja[1].

Deasupra tuturor tipurilor de contracte cu plăţi amânate atârnă, ca sabia lui Damocles, pericolul amestecului guvernamental. Opinia publică a fost totdeauna defavorabilă creditorilor. Creditorii erau identificaţi cu bogaţii cei leneşi, iar debitorii cu săracii cei harnici. Opinia publică îi detestă pe cei dintâi, ca pe nişte exploatatori nemiloşi şi se înduioşează de cei din urmă, ca de nişte victime inocente ale opresiunii. Ea consideră intervenţia guvernamentală în vederea limitării drepturilor creditorilor ca fiind o măsură extrem de benefică pentru imensa majoritate, în dauna unei reduse minorităţi de cămătari înrăiţi. Ea nu a băgat câtuşi de puţin de seamă că inovaţiile capitaliste din secolul al XIX-lea au schimbat complet compoziţia claselor de creditori şi, respectiv, debitori. Pe vremea lui Solon atenianul, sau a vechilor [p. 541] legi agrare romane, sau în Evul Mediu, creditori erau în general bogaţii, şi debitori erau săracii. Dar în veacul acesta cu obligaţiuni şi poliţe, bănci ipotecare, bănci de economii, poliţe de asigurare pe viaţă şi beneficii ce ţin de securitatea socială, masele de oameni cu venituri mai moderate sunt mai degrabă ele însele creditoare. Bogaţii, pe de altă parte, în calitatea lor de posesori de acţiuni, de capacităţi productive, de ferme şi de proprietăţi imobiliare sunt mai frecvent debitori decât creditori. Solicitând exproprierea creditorilor, masele îşi subminează involuntar propriile interese.

Cu o asemenea orientare a opiniei publice, perspectivele nefavorabile ale creditorului de a fi păgubit de măsuri orientate împotriva creditorilor nu sunt contrabalansate de o perspectivă favorabilă, de a fi favorizat prin măsuri orientate împotriva debitorilor. Dacă pericolul politic ar fi limitat la piaţa de credite – şi nu ar afecta astăzi în egală măsură toate tipurile de proprietate privată asupra mijloacelor de producţie -, acest dezechilibru ar induce o tendinţă unilaterală de creştere a componentei antreprenoriale conţinute în rata brută a dobânzii. După cum stau însă lucrurile în vremurile noastre, nici un fel de investiţie nu este ferită de pericolele politice ale măsurilor anticapitaliste. Capitalistul nu-şi poate reduce vulnerabilitatea averii optând pentru investiţii directe în afaceri, mai degrabă decât pentru acordarea capitalului său cu împrumut, în sectorul de afaceri sau către guvern.

Riscurile politice asociate cu împrumuturile băneşti nu afectează nivelul dobânzii originare; ele afectează componenta antreprenorială inclusă în rata brută de piaţă. În cazuri extreme – i.e. într-o situaţie în care este considerată iminentă nulificarea tuturor contractelor referitoare la plăţi amânate – ele ar determina componenta antreprenorială să crească nelimitat[2].

3. Prima de preţ ca o componentă a ratei brute a dobânzii

Banii sunt neutri dacă modificările induse monetar ale puterii de cumpărare a unităţii monetare afectează preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură. Dacă banii ar fi neutri, atunci ne-am putea imagina o rată neutră a dobânzii, presupunând că n-ar exista plăţi amânate. Dacă există plăţi amânate, făcând abstracţie de poziţia antreprenorială a creditorului şi de componenta antreprenorială corespunzătoare a ratei brute a dobânzii, trebuie să mai postulăm că eventualitatea unor modificări ulterioare [p. 542] a puterii de cumpărare este luată în calcul la momentul stipulării termenilor contractului. Suma principală trebuie înmulţită periodic cu indexul numeric corespunzător, pentru a creşte sau a fi redusă astfel, în concordanţă cu variaţiile survenite ale puterii de cumpărare. O dată cu ajustarea sumei principale, suma din care se calculează rata dobânzii se modifică şi ea. Rata aceasta va fi, astfel, o rată neutră a dobânzii.

În condiţiile unei monede neutre, neutralizarea ratei dobânzii ar putea fi atinsă şi pe altă cale, anume ca părţile [contractante] să fie în măsură de a anticipa corect modificările ulterioare ale puterii de cumpărare. Ele ar putea stipula o rată brută a dobânzii care să includă o marjă pentru asemenea modificări, un adaos sau un scăzământ procentual din rata originară a dobânzii. Putem numi această marjă primă de preţ – şi ea poate fi pozitivă sau negativă. În cazul unei deflaţii aflate în progres rapid, prima negativă de preţ ar putea nu doar să „înghită” întreaga rată a dobânzii originare, ci chiar şi să „răstoarne” rata brută, transformând-o într-o cantitate negativă – într-o cantitate extrasă din contul creditorului. Dacă prima de preţ este corect calculată, atunci nici poziţia debitorului, nici a creditorului nu vor fi afectate de modificările survenite la nivelul puterii de cumpărare. Rata dobânzii este neutră.

Pe de altă parte, toate aceste presupoziţii nu numai că sunt imaginare, ele nu pot fi gândite până la capăt fără contradicţii nici măcar ipotetic. În economia aflată în schimbare, rata dobânzii nu poate fi niciodată neutră. În economia aflată în schimbare nu există o rată uniformă a ratei dobânzii originare; există doar o tendinţă către stabilirea unei asemenea uniformităţi. Înainte de a fi atinsă starea finală corespunzătoare dobânzii originare se ivesc noi modificări ale datelor, care deviază din nou mişcarea ratelor dobânzii către o nouă stare finală. Acolo unde totul se găseşte neîncetat în flux, nu poate să se formeze nici un fel de rată neutră a dobânzii.

În lumea reală, toate preţurile fluctuează, şi oamenii care acţionează sunt nevoiţi să ţină pe deplin seama de aceste schimbări. Antreprenorii se lansează în întreprinderi de afaceri şi capitaliştii îşi modifică investiţiile numai pentru că anticipează asemenea modificări şi doresc să profite de pe urma lor. Economia de piaţă poate fi caracterizată, în esenţă, ca fiind un sistem social în care prevalează necontenit un incitativ de îmbunătăţire. Cei mai străvăzători şi mai întreprinzători indivizi sunt stimulaţi să câştige profituri prin reajustarea continuă a configuraţiei activităţilor productive, astfel încât să fie satisfăcute în cel mai adecvat mod cu putinţă dorinţele consumatorilor: atât acele nevoi de care consumatorii înşişi sunt deja conştienţi, cât şi acele nevoi latente la a căror satisfacere ei înşişi încă nu s-au gândit. Aceste întreprinderi speculative ale promotorilor determină în fiecare zi câte o nouă revoluţie a structurii preţurilor, prin urmare şi a nivelului ratei de piaţă brute a dobânzii. [p. 543]

Persoana care anticipează o creştere a anumitor preţuri pătrunde pe piaţa de credite în calitate de solicitant de împrumuturi şi este dispusă să ofere o rată mai ridicată a dobânzii brute decât dacă ar anticipa o creştere mai puţin semnificativă a preţurilor, sau nici un fel de creştere. Creditorul, pe de altă parte, dacă anticipează el însuşi o creştere a preţurilor, furnizează împrumuturi numai dacă rata brută este mai ridicată decât ar fi într-o situaţie de piaţă în care nu ar fi anticipate creşteri atât de semnificative, sau chiar nu ar fi anticipate nici un fel de creşteri ale preţurilor. Cel ce ia cu împrumut nu este descurajat de o rată mai ridicată, dacă proiectul său pare a oferi perspective atât de favorabile, încât să poată acoperi costurile sporite. Cel ce dă cu împrumut s-ar abţine de la a mai împrumuta şi s-ar implica el însuşi în calitate de antreprenor şi licitator de bunuri şi servicii pe piaţă, dacă rata brută a dobânzii nu l-ar compensa pentru profiturile pe care le poate culege în felul acesta. Astfel, anticiparea unei creşteri a preţurilor are tendinţa de a induce o creştere a ratei brute, în vreme ce anticiparea unei scăderi a preţurilor induce scăderea ei. Dacă modificările anticipate în structura preţurilor privesc numai un grup limitat de bunuri şi servicii şi sunt contrabalansate de anticiparea unei modificări de sens opus a preţurilor la alte bunuri, aşa cum este cazul în absenţa unei modificări a relaţiei monetare, atunci cele două tendinţe opuse se echilibrează în ansamblu. Dar dacă relaţia monetară este sensibil alterată şi se anticipează o creştere sau o scădere generală a preţurilor la toate bunurile şi serviciile, atunci una dintre tendinţe predomină. În toate înţelegerile contractuale referitoare la plăţi amânate se iveşte o primă de preţ pozitivă sau negativă[3].

Rolul primei de preţ în cadrul economiei aflate în schimbare diferă de rolul pe care i l-am atribuit în schema ipotetică şi irealizabilă dezvoltată mai sus. Ea nu poate niciodată îndepărta în întregime, nici măcar întrucât priveşte doar operaţiunile de credit, efectele schimbărilor în relaţia monetară; ea nu poate niciodată neutraliza ratele dobânzii. Ea nu poate altera faptul că banii sunt înzestraţi în mod esenţial cu o forţă motrice care le este proprie. Chiar şi dacă toţi actorii ar cunoaşte corect şi în întregime datele cantitative privitoare la oferta de bani (în sens larg) din întregul sistem economic, datele la care ar urma să se petreacă aceste schimbări şi ce indivizi ar urma să fie afectaţi primii de ele, ei nu ar fi în situaţia de a şti dinainte dacă şi în ce măsură cererea pentru banii destinaţi deţinerilor monetare s-ar modifica şi în ce ordine secvenţială şi în ce măsură preţurile diverselor bunuri s-ar modifica. Prima de preţ n-ar putea să anihileze efectele modificărilor relaţiei monetare asupra amplorii substanţiale şi a semnificaţiei economice a contractelor de credit decât dacă apariţia ei ar precede apariţia modificărilor de preţuri generate de modificările relaţiei monetare. Ar trebui ca ea să fie produsul unor socoteli prin intermediul [p. 544] cărora actorii ar încerca să calculeze în avans datele şi măsurile acestor modificări de preţuri, privitoare la toate bunurile şi serviciile, care le afectează, direct sau indirect, propria satisfacţie. Dar asemenea calcule nu sunt posibile, deoarece efectuarea lor ar necesita o cunoaştere perfectă a condiţiilor şi a evaluărilor viitoare.

Formarea unei prime de preţ nu este produsul unei operaţiuni aritmetice, care să poată furniza informaţie adecvată şi să poată elimina incertitudinea privitoare la viitor. Ea este rezultatul înţelegerii specifice a viitorului de către promotori - şi a calculelor bazate pe o asemenea înţelegere ale acestora. Ea se înfiripă pas cu pas, îndată ce, mai întâi, câţiva actori, şi apoi, succesiv, din ce în ce mai mulţi devin conştienţi de faptul că piaţa se confruntă cu modificări induse monetar ale relaţiei monetare şi, prin urmare, cu o tendinţă orientată într-o anumită direcţie. Numai la momentul când oamenii încep să vândă sau să cumpere, pentru a profita de pe urma acestei tendinţe, apare prima de preţ.

Este necesar să se înţeleagă că prima de preţ este produsul speculaţiilor care anticipează schimbări ale relaţiei monetare. Ceea ce induce apariţia ei – în cazul anticipării că tendinţa inflaţionistă se va menţine – este deja un prim semn al fenomenului care mai târziu, când se va generaliza, se va numi „precipitare asupra valorilor reale” („flight into real values”), iar în final va produce aşa-numitul crack-up boom [sincopa care pune capăt avântului iluzoriu al afacerilor] şi prăbuşirea sistemului monetar în chestiune. Ca în toate celelalte situaţii care privesc înţelegerea specifică a evoluţiilor viitoare, speculatorii pot greşi, mişcarea inflaţionistă sau deflaţionistă poate înceta sau se poate încetini, iar preţurile pot să difere de ce anticipau ei.

Propensiunea sporită de a cumpăra şi de a vinde, care generează prima de preţ, afectează, de regulă, creditele pe termen scurt mai repede şi în mai mare măsură decât creditele pe termen lung. În măsura în care lucrurile se petrec astfel, prima de preţ afectează la început piaţa de credite pe termen scurt şi abia mai târziu, în virtutea concatenării tuturor segmentelor pieţei, afectează şi piaţa de credite pe termen lung. Pe de altă parte, există situaţii în care o primă de preţ la împrumuturile pe termen lung apare în mod independent de ce se întâmplă cu împrumuturile pe termen scurt. Aşa stăteau lucrurile îndeosebi în sfera creditelor internaţionale, pe vremea când încă mai exista o piaţă internaţională de capital viguroasă. Se întâmpla uneori ca, relativ la evoluţiile pe termen scurt ale monedei naţionale ale unei ţări străine, creditorii să fie încrezători; creditelor pe termen scurt stipulate în acea monedă nu li se asocia nici o primă de preţ, sau li se asocia doar una redusă. Însă anticipările aspectelor monedei respective care ţineau de termenul lung erau mai puţin favorabile şi, prin urmare, în contractele pe termen lung [p. 545] se lua în calcul o primă de preţ considerabilă. Rezultatul era că împrumuturile pe termen lung stipulate în respectiva monedă puteau fi comercializate doar la o rată superioară împrumuturilor acordate aceluiaşi debitor, dar stipulate în aur sau într-o monedă străină.

Am indicat unul dintre motivele pentru care prima de preţ poate, în cel mai bun caz, să anihileze practic repercusiunile modificărilor induse monetar ale relaţiei monetare asupra conţinutului tranzacţiilor de credit – fără însă a le putea elimina vreodată în întregime. (Un al doilea motiv îl vom indica în secţiunea următoare.) Prima de preţ rămâne întotdeauna în urma modificărilor puterii de cumpărare, deoarece ceea ce o generează nu este modificarea cantităţii de bani (în sens larg), ci efectele (care în mod necesar survin mai târziu) pe care această modificare le are asupra structurii preţurilor. Abia în stadiul final al unei inflaţii accelerate se schimbă lucrurile. Panica iscată de catastrofa monetară, sincopa care pune capăt avântului iluzoriu al afacerilor (the crack-up boom), nu se caracterizează doar printr-o tendinţă de scădere a preţurilor dincolo de orice măsură, ci şi printr-o creştere dincolo de orice măsură a primei pozitive de preţ. Nici un fel de rată brută a dobânzii, indiferent cât de ridicată, nu mai apare în ochii potenţialului creditor ca fiind suficient de mare pentru a compensa pierderile anticipate de pe urma scăderii tot mai rapide a puterii de cumpărare a unităţii monetare. El se abţine de la a furniza împrumuturi şi preferă să-şi achiziţioneze bunuri „reale”. Piaţa de credite ajunge la o încetare a activităţii.

4. Piaţa de credite

Ratele brute ale dobânzii, aşa cum se formează ele pe piaţa de credite, nu sunt uniforme. Componenta antreprenorială pe care o includ ele întotdeauna variază, în funcţie de caracteristicile specifice ale fiecărei afaceri. Faptul că toate studiile istorice şi statistice dedicate evoluţiei ratelor dobânzii ignoră acest factor este una dintre principalele lor deficienţe. Este inutilă aranjarea în serii temporale a datelor referitoare la ratele dobânzii pe piaţa deschisă sau a ratelor de scont ale băncilor centrale. Diferitele date disponibile pentru construcţia de atari serii temporale sunt incomensurabile. Ratele de scont ale aceleiaşi bănci centrale au semnificaţii diferite în intervale diferite de timp. Condiţiile instituţionale care afectează activităţile băncilor centrale, ale băncilor private şi ale pieţelor organizate de credit din diferite ţări sunt atât de diferite, încât este total greşit să se compare ratele nominale ale dobânzii, fără a ţine cu scrupulozitate seama de aceste diversităţi. Ştim a priori că, ceteris paribus, furnizorii de împrumuturi sunt motivaţi să prefere ratele ridicate ale dobânzii în locul celor scăzute, iar debitorii să le prefere pe cele scăzute în locul celor ridicate. Dar clauza ceteris paribus nu este niciodată respectată, celelalte lucruri nu rămân niciodată neschimbate. Pe piaţa de credite prevalează o tendinţă de egalizare a ratelor brute ale dobânzii la împrumuturile pentru care factorii ce determină [p. 546] nivelul componentei antreprenoriale şi al primei de preţ sunt aceiaşi. Cunoaşterea acestui fapt ne furnizează un instrument mental pentru interpretarea faptelor privitoare la istoria ratelor dobânzii. Fără ajutorul acestui instrument, vastitatea materialului istoric şi statistic disponibil n-ar fi decât o acumulare de cifre fără nici o semnificaţie. Pentru alcătuirea de serii temporale din preţurile anumitor bunuri primare, empirismul găseşte cel puţin o justificare aparentă, în faptul că datele privitoare la preţurile de care se ocupă se referă la acelaşi obiect fizic. Este, bineînţeles, o scuză superficială, deoarece preţurile nu ţin de proprietăţile fizice, imuabile ale lucrurilor, ci de valorile variabile pe care le atribuie acestor lucruri oamenii care acţionează. Dar în cazul studiilor dedicate ratelor dobânzii nici măcar această scuză precară nu mai poate fi avansată. Ratele brute ale dobânzii, aşa cum apar ele în realitate, nu au în comun nimic în afară de acele caracteristici pe care le vede în ele teoria catalactică. Ele sunt fenomene complexe şi nu pot fi, sub nici o formă, întrebuinţate în vederea edificării unei teorii empirice, sau a posteriori, a dobânzii. Ele nu pot nici să verifice, nici să falsifice lucrurile pe care le învăţăm despre fenomenele în chestiune din teoria economică. Dacă sunt analizate atent, cu tot echipamentul cognitiv pe care ni-l furnizează ştiinţa economică, ele constituie documente nepreţuite pentru istoria economică; însă pentru teoria economică sunt inutile.

Există obiceiul de a distinge între piaţa pentru împrumuturi pe termen scurt (piaţa de bani) şi cea de împrumuturi pe termen lung (piaţa de capital). O analiză mai adecvată trebuie să meargă încă şi mai departe în ce priveşte clasificarea împrumuturilor în funcţie de durată. Există, în plus, diferenţe referitoare la caracteristicile legale pe care termenii contractului le specifică, privitor la dreptul creditorului. Pe scurt, piaţa de credite nu este omogenă. Dar cele mai evidente diferenţe provin din componenta antreprenorială inclusă în ratele brute ale dobânzii. La ea se referă oamenii când spun că orice credit se bazează pe încredere.

Interconexiunea tuturor sectoarelor pieţei de credite şi a ratelor brute ale dobânzii determinate în cadrul lor apare datorită tendinţei inerente a ratelor nete ale dobânzii, care sunt incluse în aceste rate brute, de a se îndrepta către starea finală a dobânzii originare. Având în vedere această tendinţă, teoria catalactică este liberă să trateze rata de piaţă a dobânzii ca şi cum ar fi vorba de un fenomen uniform, făcând abstracţie de componenta antreprenorială (care este, în mod necesar, întotdeauna inclusă în ratele brute) şi de prima de preţ (care este inclusă în ratele brute uneori).

În fiecare moment, preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor se îndreaptă către o stare finală. Dacă această stare finală ar fi vreodată atinsă, ea ar evidenţia, în raportul dintre preţurile bunurilor prezente şi [p. 547] cele viitoare, starea finală a dobânzii originare. Dar sistemul economic aflat în schimbare nu ajunge niciodată la imaginara stare finală. Iar şi iar apar alte date, mereu noi, care deviază tendinţa preţurilor de la prealabila ţintă a mişcării lor, către o stare diferită, căreia îi poate corespunde o rată originară a dobânzii diferită. La nivelul ratei dobânzii originare nu există mai multă permanenţă decât la cel al preţurilor şi al ratelor salariale.

Persoanele a căror acţiune prevăzătoare urmăreşte să ajusteze întrebuinţarea factorilor de producţie la schimbările ce afectează datele – aşadar antreprenorii şi promotorii – îşi întemeiază calculele pe preţuri, rate salariale şi dobânzi, aşa cum se formează acestea pe piaţă. Ele descoperă discrepanţe între preţurile prezente ale factorilor complementari de producţie şi preţurile anticipate ale produselor minus rata de piaţă a dobânzii – şi se grăbesc să profite de pe urma lor. Rolul pe care îl joacă rata dobânzii în aceste deliberări ale omului de afaceri care îşi face planurile este evident. Ea îi indică până unde poate merge cu reţinerea factorilor de producţie de la întrebuinţări vizând satisfacerea dorinţelor în intervalele de timp mai apropiate din viitor şi cu alocarea lor în vederea satisfacerii dorinţelor în intervale de timp mai îndepărtate. Ea îi arată ce perioadă de producţie este, în fiecare caz concret, conformă cu diferenţa pe care o face publicul, prin raportul de evaluare între bunuri prezente şi bunuri viitoare. Ea îl împiedică să se lanseze în proiecte a căror execuţie nu ar fi în acord cu volumul limitat al bunurilor de capital furnizate prin economisirea efectuată de către public.

Prin influenţarea acestei funcţii primordiale a ratei dobânzii, forţa motrice a banilor poate deveni operativă într-un fel aparte. Modificările induse monetar ale relaţiei monetare pot, în anumite condiţii, să afecteze piaţa de credite înainte de a afecta preţurile bunurilor şi ale mâinii de lucru. Creşterea sau descreşterea ofertei de bani (în sens larg) poate determina creşterea sau descreşterea ofertei de bani furnizaţi pe piaţa de credit şi astfel poate determina scăderea sau creşterea ratei brute de piaţă a dobânzii, cu toate că nu a avut loc nici o modificare a ratei originare a dobânzii. Dacă se întâmplă lucrul acesta, rata de piaţă deviază de la nivelul pe care l-ar presupune situaţia dobânzii originare şi oferta disponibilă de bunuri de capital destinate producţiei. În acest caz, rata de piaţă a dobânzii încetează de a-şi mai îndeplini funcţia care-i revine în ghidarea deciziilor antreprenoriale. Ea perturbă calculele antreprenorului şi îi deviază acţiunile de la acele căi pe care ar satisface nevoile cele mai urgente ale consumatorilor în modul cel mai adecvat cu putinţă.

Apoi, mai există un al doilea factor de avut în vedere. Ceteris paribus, dacă oferta de bani (în sens larg) creşte [p. 548] sau descreşte, provocând astfel o tendinţă generală de creştere sau de descreştere a preţurilor, ar trebui să apară o primă pozitivă de preţ, pentru a augmenta sau a reduce [corespunzător] rata brută a dobânzii. Însă dacă asemenea modificări ale relaţiei monetare afectează iniţial piaţa de credit, atunci ele provoacă modificări exact opuse în configuraţia ratelor brute de piaţă ale dobânzii. În vreme ce, pentru ajustarea ratelor de piaţă ale dobânzii la modificările relaţiei monetare, ar fi necesară o primă pozitivă sau negativă de preţ, în fapt ratele scad sau, respectiv, cresc. Acesta este al doilea motiv pentru care mecanismul primelor de preţ nu poate elimina în întregime repercusiunile modificărilor induse monetar ale relaţiei monetare asupra conţinutului contractelor referitoare la plăţi amânate. După cum am văzut mai sus, el se pune în mişcare prea târziu, rămânând în urma modificărilor puterii de cumpărare. Constatăm acum că, în anumite condiţii, forţele care acţionează în sens opus se manifestă pe piaţă înaintea unei prime de preţ adecvate.

5. Efectele modificărilor relaţiei monetare asupra dobânzii originare

Ca şi toate celelalte modificări ale datelor pieţei, modificările relaţiei monetare pot, uneori, influenţa rata dobânzii originare. Conform adepţilor perspectivei inflaţioniste asupra istoriei, inflaţia tinde, în ansamblu, să sporească veniturile antreprenorilor. Raţionamentul lor este următorul: preţurile bunurilor cresc mai repede şi la un nivel mai ridicat decât ratele salariale. Pe de o parte, salariaţii şi persoanele remunerate, clase care îşi dedică cea mai mare parte din câştiguri consumului şi economisesc puţin, sunt afectate advers şi trebuie, în consecinţă, să-şi reducă cheltuielile. Pe de altă parte, păturile avute ale societăţii, a căror propensiune de a economisi o parte semnificativă a venitului lor este mult mai mare, sunt favorizate; ele nu îşi sporesc proporţional consumul, ci îşi augmentează de asemenea şi economiile. Astfel, în ansamblul societăţii se manifestă o tendinţă de acumulare de capital intensificată. Investiţiile suplimentare sunt corolarul restricţiilor consumului impuse asupra acelei părţi a populaţiei care consumă cea mai mare parte din produsul anual al sistemului economic. Acest fenomen de „economisire forţată” reduce rata dobânzii originare. El accelerează ritmul progresului economic şi îmbunătăţirea metodelor tehnologice.

Este adevărat că asemenea economisiri forţate pot fi induse de o mişcare inflaţionistă şi au apărut uneori în felul acesta, în trecut. Când analizăm efectele modificărilor relaţiei monetare asupra nivelului ratelor dobânzii nu trebuie să uităm faptul că asemenea modificări pot, în [p. 549] anumite circumstanţe, modifica efectiv ratele dobânzii originare. Dar mai trebuie să ţinem seama şi de o serie de alte aspecte.

Mai întâi, trebuie să observăm că economisirea forţată poate fi un rezultat al inflaţiei, dar nu este în mod necesar. Dacă augmentarea ratelor salariale rămâne în urma preţurilor pentru bunuri depinde de datele specifice, corespunzătoare fiecărui caz de inflaţie în parte. Tendinţa ratelor salariale reale de a scădea nu este o consecinţă inevitabilă a scăderii puterii de cumpărare a unităţii monetare. Se poate întâmpla ca ratele nominale să crească mai mult sau mai repede decât preţurile bunurilor[4].

Mai mult, este necesar să ne amintim că propensiunea mai mare a claselor mai avute pentru economisire şi acumulare de capital nu este decât un fapt psihologic – şi nu unul praxeologic. S-ar putea întâmpla ca aceşti oameni, cărora mişcarea inflaţionistă le aduce încasări suplimentare, să nu-şi economisească şi investească beneficiile, ci să le întrebuinţeze pentru o creştere a consumului. Este imposibil să prezicem cu certitudinea apodictică ce caracterizează toate teoremele teoriei economice în ce fel vor acţiona cei ce profită de pe urma inflaţiei. Istoria ne poate spune ce s-a întâmplat în trecut. Dar ea nu ne poate spune că acelaşi lucru se va repeta şi în viitor.

Ar fi o eroare de proporţii să nu ţinem seama de faptul că inflaţia generează şi forţe care tind spre consumul de capital. Una dintre consecinţele ei este că falsifică operaţiunea calculului economic şi ţinerea contabilităţii. Ea provoacă fenomenul profiturilor iluzorii şi aparente. Dacă procentele uzurii anuale nu se determină astfel încât să se ţină pe deplin seama de faptul că înlocuirea echipamentului uzat va atrage costuri mai ridicate decât cele care au fost necesare pentru achiziţionarea lui în trecut, evident că ele sunt insuficiente. Dacă, la vânzarea inventarelor şi a produselor, întreaga diferenţă dintre preţurile suportate pentru achiziţionarea lor şi cele realizate cu prilejul vânzării este trecută în bilanţ ca un surplus, se comite aceeaşi eroare. Dacă se consideră că augmentarea preţurilor acţiunilor şi a proprietăţilor imobiliare este considerată un câştig, iluzia nu este mai puţin prezentă. Tocmai câştigurile iluzorii de felul acesta sunt cele care-i determină pe oameni să creadă că inflaţia duce la prosperitate generală. Ei se simt norocoşi, devin generoşi la cheltuieli şi se bucură pe măsură de plăcerile vieţii. Îşi înfrumuseţează casele, îşi construiesc noi reşedinţe şi patronează activităţile de divertisment. Cheltuind nişte câştiguri aparente, rezultate fantasmagorice ale unor socoteli greşite, ei consumă capitalul. Nu contează cine sunt aceşti cheltuitori. Ei pot fi oameni de afaceri sau speculanţi de acţiuni. Pot fi salariaţi ale căror cereri de salarii mai mari sunt satisfăcute de patroni binevoitori, care-şi imaginează că se îmbogăţesc de la [p. 550] o zi la alta. Pot fi indivizi întreţinuţi din impozite, care absorb de obicei o mare parte din câştigurile aparente.

În cele din urmă, o dată cu creşterea inflaţiei, tot mai mulţi oameni devin conştienţi de scăderea puterii de cumpărare. Pentru cei neangrenaţi personal în afaceri şi care nu sunt familiarizaţi cu mersul bursei de valori, principalele vehicule de economisire sunt acumularea de depozite de economii, achiziţionarea de obligaţiuni şi asigurarea pe viaţă. Toate aceste tipuri de economisire sunt prejudiciate de inflaţie. Astfel, economisirea este descurajată şi extravaganţa pare indicată. Reacţia ultimă a publicului, „precipitarea asupra valorilor reale”, este o tentativă disperată de a salva câteva rămăşiţe din ruinele colapsului. Văzută din perspectiva prezervării capitalului, ea nu este un remediu, ci doar o măsură precară de urgenţă. În cel mai bun caz, ea nu poate salva decât o fracţiune din fondurile economisitorului.

Teza principală a adepţilor inflaţionismului este, prin urmare, mai degrabă fragilă. Putem admite că, în trecut, uneori - dar nu întotdeauna - inflaţia a generat economisiri forţate şi o creştere a capitalului disponibil. Dar aceasta nu înseamnă că ea trebuie să producă aceleaşi efecte şi în viitor. Dimpotrivă, trebuie să înţelegem că, date fiind condiţiile moderne, este mai probabil ca, în situaţii de inflaţie, forţele care acţionează în direcţia consumului de capital să prevaleze asupra celor care acţionează în direcţia acumulării de capital. În orice caz, efectul final al unor asemenea schimbări asupra economisirii, a capitalului şi a ratei originare a dobânzii depinde de datele specifice, corespunzătoare fiecărui context în parte.

Acelaşi lucru se poate spune, cu modificările de rigoare, despre consecinţele şi efectele analoage ale unei mişcări deflaţioniste sau restricţioniste.

6. Rata de piaţă brută a dobânzii, aşa cum este ea afectată de inflaţie şi de expansiunea creditului

Indiferent care ar fi efectele ultime ale unei mişcări inflaţioniste sau deflaţioniste asupra nivelului ratei originare a dobânzii, între ele şi modificările temporare ale ratei brute de piaţă a dobânzii, pe care o modificare indusă monetar a relaţiei monetare le poate provoca, nu există nici o corespondenţă. Dacă influxul de bani şi de substitute monetare care pătrund în sistemul de piaţă, sau fluxul care se scurge din el, afectează mai întâi piaţa de credite, el perturbă temporar congruenţa dintre ratele brute de piaţă şi rata dobânzii originare. Rata de piaţă creşte sau scade datorită descreşterii sau creşterii volumului de bani oferiţi cu împrumut, fără nici un fel de corelaţie cu modificările ratei originare a dobânzii, care pot eventual surveni ulterior, în urma modificărilor relaţiei monetare. Rata de piaţă deviază de la nivelul determinat de [p. 551] acela al ratei originare a dobânzii – şi se pun în mişcare forţe care tind să provoace reajustarea primei rate la cea de a doua. Este posibil ca, în intervalul de timp necesar acestei ajustări, nivelul dobânzii originare să varieze – şi această modificare poate fi, la rândul ei, provocată tot de procesele inflaţioniste sau deflaţioniste care au provocat devierea. În cazul acesta, rata finală a dobânzii originare, care determină rata finală de piaţă către care tinde reajustarea, nu este aceeaşi cu rata existentă în ajunul perturbării. O asemenea împrejurare poate afecta datele procesului de ajustare, dar nu-i afectează esenţa.

Fenomenul cu care avem de-a face este următorul: rata dobânzii originare este determinată de discountul [scăzământul în valoarea prezentă] aplicat bunurilor viitoare faţă de bunurile prezente. Ea este în esenţă independentă de oferta de bani şi de substitute monetare, chiar dacă modificările ofertei de bani şi de substitute monetare îi pot afecta, indirect, nivelul. Dar rata brută de piaţă a dobânzii poate fi afectată de modificările relaţiei monetare. Trebuie să aibă loc o reajustare. Care este natura procesului prin care se produce ea?

În acestă secţiune ne ocupăm numai de inflaţie şi de expansiunea creditelor. Pentru simplitate, presupunem că întreaga cantitate adiţională de bani şi de substitute monetare se scurge pe piaţa de credit şi afectează restul pieţei numai prin intermediul împrumuturilor acordate. Scenariul acesta descrie exact condiţiile unei expansiuni a creditului de circulaţie[5]. Investigaţia noastră se reduce, prin urmare, la o analiză a procesului cauzat de expansiunea creditului.

În cursul acestei analize trebuie să ne referim din nou la prima de preţ. Am menţionat deja faptul că, la începutul unei expansiuni a creditului, nu se manifestă nici un fel de primă pozitivă de preţ. O primă de preţ nu poate apărea decât după ce cantitatea suplimentară de bani (în sens larg) va fi început deja să afecteze preţurile bunurilor şi serviciilor. Însă atâta vreme cât expansiunea creditului continuă şi pe piaţa de credit sunt revărsate cantităţi suplimentare de mijloace fiduciare, continuă să se exercite o presiune asupra ratei brute a dobânzii. Rata brută de piaţă ar trebui să crească, sub influenţa unei prime de preţ pozitive, care, dată fiind evoluţia progresivă a procesului expansionist, ar trebui să crească încontinuu. Însă, dat fiind că expansiunea creditului continuă, rata brută de piaţă continuă să rămână în urma nivelului care ar fi adecvat pentru a acoperi atât dobânda originară, cât şi prima pozitivă de preţ.

Este necesar să accentuăm acest aspect, deoarece el arată cât de greşite sunt metodele curente după care disting oamenii între ceea ce consideră ei a fi rate scăzute şi, respectiv, rate mari ale dobânzii. Obiceiul este de a lua în calcul [p. 552] doar valoarea aritmetică a ratelor, sau tendinţa care apare în evoluţia lor. Opinia publică are idei precise despre ceea ce înseamnă o rată „normală”, situată undeva între 3 şi 5 procente. Dacă rata de piaţă depăşeşte acest nivel, sau dacă ratele de piaţă – abstracţie făcând de valorile lor aritmetice – depăşesc nivelul lor anterior, lumea se consideră îndreptăţită să vorbească depre rate ridicate, sau aflate în creştere. Pentru a evita asemenea erori, este necesar să accentuăm faptul că, în condiţiile unei creşteri generale a preţurilor (o scădere a puterii de cumpărare a unităţii monetare), rata brută de piaţă a dobânzii nu poate fi considerată neschimbată – în raport cu situaţia dintr-o perioadă caracterizată în ansamblu printr-o putere de cumpărare constantă - decât dacă include o primă de preţ pozitivă, în ansamblu adecvată. Din această perspectivă, rata de scont de 90%, practicată de Deutsche Reichsbank în toamna anului 1923 era, la vremea aceea, o rată scăzută – o rată într-adevăr ridicol de scăzută –, deoarece rămânea considerabil în urma primei de preţ şi nu mai putea încorpora nimic din celelalte componente ale ratei brute de piaţă a dobânzii. În esenţă, acelaşi fenomen se manifestă în toate cazurile de expansiune prelungită a creditului. Ratele brute de piaţă ale dobânzii cresc, o dată cu evoluţia progresivă a fiecărei expansiuni, dar ele rămân, cu toate acestea, scăzute, deoarece nu corespund nivelului adecvat creşterii ulterioare generale a preţurilor, care este de aşteptat.

În analiza consacrată procesului de expansiune a creditului, să presupunem că procesul de ajustare a sistemului economic la datele pieţei şi de mişcare către stabilirea preţurilor finale şi a ratelor finale ale dobânzii este perturbat de apariţia unui nou factor; anume, a unei cantităţi suplimentare de mijloace fiduciare oferite pe piaţa de credit. La rata brută de piaţă care prevala în ajunul acestei perturbări, toţi cei ce erau doritori să împrumute bani cu dobânda respectivă, incluzând în fiecare caz şi componenta antreprenorială corespunzătoare, puteau să împrumute atât de mult cât doreau. Împrumuturi suplimentare nu puteau fi plasate decât la o rată brută de piaţă mai redusă. Nu contează dacă o asemenea reducere a ratei brute de piaţă se exprimă printr-o scădere aritmetică a procentului stipulat în contractele de credit. Se poate întâmpla ca ratele nominale ale dobânzii să rămână neschimbate şi ca expansiunea să se manifeste în faptul că la aceste rate se negociază împrumuturi care înainte nu ar fi fost făcute deloc, datorită mărimii componentei antreprenoriale care trebuia inclusă. O asemenea situaţie revine şi ea la o scădere a ratelor brute ale dobânzii şi atrage după sine aceleaşi consecinţe.

O scădere a ratelor brute de piaţă ale dobânzii afectează calculele antreprenoriale privitoare la şansele de profitabilitate ale proiectelor luate în consideraţie. Ratele dobânzii sunt, alături de preţurile factorilor materiali de producţie, de ratele salariale şi de preţurile viitoare anticipate ale produselor, [p. 553] factori care intervin în calculele oamenilor de afaceri care îşi fac planurile. Rezultatele acestor calcule le arată oamenilor de afaceri dacă un anumit proiect va fi sau nu rentabil. Ele îi arată ce investiţii pot fi făcute, în condiţiile date de raportul corespunzător evaluării de către public a bunurilor viitoare, relativ la cele prezente. Ele aliniază acţiunile sale la aceste evaluări. Ele îl împiedică să se lanseze în proiecte a căror efectuare ar fi dezaprobată de public, datorită lungimii timpului de aşteptare necesar. Ele îl silesc să întrebuinţeze stocul disponibil de bunuri de capital în aşa fel încât să contribuie în modul cel mai adecvat la satisfacerea celor mai urgente dorinţe ale consumatorilor.

Însă scăderea ratelor dobânzii falsifică acum calculele oamenilor de afaceri. Cu toate că volumul bunurilor de capital nu a crescut, calculele întrebuinţează valori care n-ar fi adecvate decât dacă o asemenea creştere s-ar fi produs. Prin urmare, rezultatul acestui tip de calcule este inducător în eroare. Ele fac ca anumite proiecte, care ar fi rezultat a fi irealizabile în condiţiile unui calcul corect, bazat pe o dobânda nemanipulată prin expansiunea creditului, să pară a fi profitabile şi realizabile. Antreprenorii se lansează în execuţia acestui tip de proiecte. Activităţile legate de afaceri sunt stimulate. Începe o perioadă de avânt (boom).

Cererea suplimentară, venită din partea antreprenorilor care îşi extind activitatea, tinde să determine creşterea preţurilor factorilor de producţie şi a ratelor salariale. O dată cu creşterea ratelor salariale cresc şi preţurile bunurilor de consum. În plus, antreprenorii contribuie în parte şi la ridicarea preţurilor bunurilor de consum, fiind pregătiţi să consume mai mult, înşelaţi de câştigurile iluzorii pe care le indică registrele lor contabile. Mişcarea generală de creştere a preţurilor răspândeşte optimism. Dacă n-ar fi crescut decât preţurile factorilor de producţie, iar cele ale bunurilor de consum ar fi rămas neafectate, antreprenorii ar fi avut dubii. Ei ar fi avut semne de întrebare în legătură cu viabilitatea planurilor lor, de vreme ce creşterea costurilor de producţie le-ar fi afectat calculele. Dar îi linişteşte faptul că cererea pentru bunuri de consum se intensifică şi le oferă posibilitatea de a spori vânzările, în ciuda creşterii preţurilor. Ei se arată, prin urmare, încrezători că producţia se va dovedi rentabilă, în ciuda costurilor mai ridicate pe care le presupune. Ei sunt determinaţi să meargă înainte.

Desigur, pentru a continua producţia la scara mai mare rezultată din expansiunea creditului, toţi antreprenorii, atât cei ce şi-au extins activitatea, cât şi cei ce nu produc decât în aceleaşi limite ca şi mai înainte, au nevoie de fonduri suplimentare, deoarece acum costurile de producţie au crescut. Dacă expansiunea creditului se limitează doar la o unică injecţie, nerepetată, a unei anumite [p. 554] cantităţi de mijloace fiduciare pe piaţa de credit şi apoi se opreşte cu desăvârşire, atunci boom-ul trebuie să înceteze foarte curând. Antreprenorii nu-şi pot procura fondurile de care au nevoie pentru continuarea proiectelor lor. Rata brută de piaţă a dobânzii creşte, deoarece cererea sporită pentru împrumuturi nu este contrabalansată de o creştere corespunzătoare a cantităţii de bani disponibili pentru a fi împrumutaţi. Preţurile bunurilor scad, deoarece unii antreprenori îşi lichidează inventarele şi alţii se abţin de la a cumpăra. Volumul afacerilor se contractă din nou. Perioada de boom încetează, deoarece forţele care au produs-o şi-au încetat acţiunea. Cantitatea suplimentară de credit de circulaţie şi-a epuizat efectul asupra preţurilor şi ratelor salariale. Preţurile, ratele salariale şi deţinerile monetare ale diverşilor indivizi se adaptează la noua relaţie monetară; ele se mişcă spre starea finală corespunzătoare acestei relaţii monetare, fără a mai fi perturbate de noi injecţii de mijloace fiduciare suplimentare. Rata dobânzii originare, coordonată cu această nouă structură a pieţei, acţionează fără oprelişti asupra ratei brute de piaţă a dobânzii. Rata brută de piaţă nu mai este supusă influenţelor perturbatoare exercitate de modificările induse monetar ale ofertei de monedă (în sens larg).

Principala carenţă a tuturor tentativelor de a explica boom-ul – aşadar tendinţa generală de extindere a afacerilor şi de creştere a preţurilor – fără trimitere la modificările ofertei de bani sau de mijloace fiduciare constă în faptul că neglijează această circumstanţă. O creştere generală a tuturor preţurilor nu poate surveni decât dacă se produce fie o scădere a ofertei la toate bunurile, fie o creştere a ofertei de bani (în sens larg). Să presupunem pentru un moment, de dragul argumentului, că aserţiunile acestor explicaţii nemonetare ale boom-ului şi ale ciclului de afaceri sunt corecte. Preţurile cresc şi afacerile se extind, fără să fi avut loc nici o creştere a ofertei de bani. În cazul acesta trebuie să apară foarte curând o tendinţă de reducere a preţurilor, cererea pentru credite trebuie să crească, ratele brute de piaţă ale dobânzii trebuie să crească şi boom-ul, de durată scurtă, se încheie. În fapt, toate doctrinele non-monetare ale ciclului de afaceri presupun implicit – sau ar trebui, logic, să presupună - că expansiunea creditului este un fenomen însoţitor al boom-ului[6]. Ele nu pot să nu admită că, în absenţa unei astfel de expansiuni a creditului, nu s-ar putea naşte nici un boom şi că creşterea ofertei de bani (în sens larg) este o condiţie necesară pentru o mişcare ascendentă generală a preţurilor. Aşadar, la o privire mai atentă, afirmaţiile explicaţiilor nonmonetare ale fluctuaţiilor ciclice se reduc la aserţiunea că expansiunea creditului, deşi este o condiţie [p. 555] indispensabilă a boom-ului, nu este, doar ea singură, suficientă pentru a-l provoca şi că, pentru apariţia sa, mai sunt necesare anumite condiţii, suplimentare.

Însă chiar şi în accepţiunea aceasta, restrictivă, explicaţiile furnizate de doctrinele nonmonetare sunt viciate. Este evident că fiecare expansiune a creditului trebuie să genereze un boom, după cum am văzut mai sus. Tendinţa expansiunii de a provoca un boom poate fi anihilată numai dacă dezvoltarea lui este contrabalansată, simultan, de un alt factor. Dacă, de pildă, în vreme ce băncile expandează creditul, se anticipează că guvernul va confisca integral, prin impozitare, profiturile „excedentare” ale oamenilor de afaceri sau că el va stopa continuarea expansiunii creditului îndată ce „stimularea cu pompa” va fi indus creşterea preţurilor, atunci nu se va putea dezvolta nici un boom. Antreprenorii se vor abţine de la extinderea activităţilor lor cu ajutorul creditelor ieftine oferite de bănci, deoarece nu pot anticipa o creştere a câştigurilor. Este necesar să menţionăm acest fapt, deoarece el explică eşecul politicilor de „stimulare cu pompa” din vremea New Deal-ului, precum şi alte evenimente din anii ’30.

Boom-ul poate continua numai atâta vreme cât expansiunea creditului progresează într-un ritm tot mai accelerat. Boom-ul se încheie îndată ce pe piaţa de credit încetează de a mai fi deversate cantităţi adiţionale de medii fiduciare. Dar el n-ar putea dura la nesfârşit nici dacă inflaţia şi expansiunea creditului ar continua fără oprire. În acest caz, el ar fi limitat de barierele care împiedică expansiunea nelimitată a creditului de circulaţie. El ar duce la colaps economic (crack-up boom) şi la prăbuşirea întregului sistem monetar.

Esenţa teoriei monetare constă în recunoaşterea faptului că modificările induse monetar ale relaţiei monetare nu afectează diversele preţuri, rate salariale şi rate ale dobânzii nici în acelaşi timp, nici în aceeaşi măsură. În absenţa acestei asimetrii, banii ar fi neutri; modificările relaţiei monetare n-ar afecta structura afacerilor, volumul şi direcţia producţiei în diversele ramuri industriale, consumul, avuţia şi veniturile diverselor segmente ale populaţiei. În acest caz, nici rata brută a dobânzii de piaţă n-ar fi afectată (nici temporar, nici pe termen lung) de modificările din sfera banilor şi a creditului de circulaţie. Faptul că asemenea modificări pot altera rata dobânzii originare este determinat de modificările pe care această asimetrie le provoacă la nivelul avuţiei şi al veniturilor diverşilor indivizi. Faptul că, separat de aceste modificări ale ratei dobânzii originare, rata brută a dobânzii este temporar afectată reprezintă în sine o manifestare a acestei asimetrii. În condiţiile în care cantitatea adiţională de bani pătrunde în sistemul economic astfel încât să ajungă pe piaţa de credite abia la o dată la care deja a determinat creşterea preţurilor bunurilor şi a ratelor salariale, aceste efecte temporare imediate asupra [p. 556] ratei brute de piaţă a dobânzii vor fi sau reduse, sau absente. Rata brută de piaţă a dobânzii este cu atât mai dramatic afectată, cu cât influxul care sporeşte oferta de bani sau de mijloace fiduciare ajunge mai rapid pe piaţa de credite.

Atunci când, în condiţiile create de expansiunea creditului, întregul volum de substitute monetare suplimentare este dat cu împrumut firmelor de afaceri, afacerile se dezvoltă. Antreprenorii se lansează fie în expansiunea laterală a producţiei (expansiunea producţiei fără prelungirea perioadei de producţie în industria respectivă privită individual), fie în expansiune longitudinală (prelungirea perioadei de producţie). În ambele cazuri, unităţile productive suplimentare necesită investirea de factori suplimentari de producţie. Dar volumul bunurilor de capital disponibile pentru investiţii nu a crescut. Iar expansiunea creditului nu provoacă o tendinţă de reducere a consumului. Este adevărat, după cum am arătat mai sus, când am analizat economisirea forţată, că în cursul evoluţiei ulterioare a expansiunii o parte din populaţie se va vedea silită să-şi restrângă consumul. Însă dacă această economisire forţată, care afectează anumite grupuri de persoane, va fi mai mult decât suficientă pentru a compensa creşterea consumului altor grupuri, determinând astfel o creştere netă a volumului total de economisire din ansamblul sistemului de piaţă, depinde de condiţiile specifice, corespunzătoare fiecărui caz în parte de expansiune a creditului. În orice caz, consecinţa imediată a expansiunii creditului este o creştere a consumului la nivelul acelor salariaţi ale căror salarii au crescut, datorită cererii intensificate de mână de lucru venite din partea antreprenorilor care îşi dezvoltă afacerile. Să presupunem, de dragul argumentaţiei, că sporul de consum imputabil acestor salariaţi favorizaţi de inflaţie şi economisirile forţate ale altor grupuri prejudiciate de inflaţie sunt egale în volum şi că în cantitatea totală a consumului nu se schimbă nimic. Atunci situaţia se prezintă astfel: producţia a fost alterată de aşa manieră încât lungimea timpului de aşteptare a crescut. Însă cererea pentru bunuri de consum nu a scăzut, astfel încât oferta existentă să ajungă pentru mai mult timp. Desigur că faptul acesta provoacă o creştere a preţurilor la bunurile de consum, generând astfel o tendinţă în sensul economisii forţate. Pe de altă parte, creşterea aceasta a preţurilor bunurilor de consum întăreşte tendinţa de dezvoltare a firmelor de afaceri. Din faptul că cererea şi preţurile cresc, antreprenorii trag concluzia că va fi rentabil să investească şi să producă mai mult. Ei continuă în această direcţie, şi intensificarea activităţii lor provoacă o nouă creştere a preţurilor factorilor de producţie, a ratelor salariale şi, prin urmare, din nou, a preţurilor bunurilor de consum. Afacerile cunosc o perioadă de avânt spectaculos (de boom), câtă vreme băncile continuă expansiunea din ce în ce mai generoasă a creditului. [p. 557]

În ajunul expansiunii creditului se aflau în desfăşurare toate acele procese de producţie care erau considerate profitabile, în condiţiile date ale pieţei. Sistemul se mişca spre o stare în care toţi cei doritori să câştige un salariu ar fi fost angajaţi şi toţi factorii neconvertibili de producţie ar fi fost întrebuinţaţi, în măsura permisă de cererea consumatorilor şi de oferta disponibilă de factori materiali nespecifici şi de forţă de muncă. O expansiune suplimentară a producţiei ar fi fost posibilă numai în condiţiile unei creşteri a volumului bunurilor de capital, printr-un surplus de economisire, adică prin surplusuri produse şi neconsumate. Caracteristica expansiunii creditului este că asemenea bunuri de capital adiţionale nu au devenit disponibile. Bunurile de capital necesare în vederea expansiunii activităţilor productive trebuie retrase din alte linii de producţie.

Putem nota cu p oferta totală a bunurilor de capital disponibile în ajunul expansiunii creditului şi cu g volumul total al bunurilor de consum pe care acest p le putea face disponibile în vederea consumului, în decursul unei anumite perioade de timp, fără a prejudicia producţia ulterioară. Acum, antreprenorii - ademeniţi de expansiunea creditului - se lansează în producţia unei cantităţi suplimentare g3 de bunuri de acelaşi tip cu cele pe care le produceau deja şi a unei cantităţi g4 de bunuri de tip diferit de al celor pe care le produceau în prealabil. În vederea producţiei lui g3 este necesar un volum p3 de bunuri de capital, iar în vederea producerii lui g4 este necesar un volum p4. Dar, deoarece conform ipotezelor făcute volumul bunurilor de capital nu se modifică, cantităţile p3 şi p4 nu sunt disponibile. Tocmai acesta este elementul care distinge boom-ul „artificial”, creat prin expansiunea creditelor, de o extindere „normală” a producţiei, pe care nu o poate face posibilă decât adăugarea la p a cantităţilor p3 şi p4.

Să notăm cu r volumul bunurilor de capital reprezentând acea parte din încasările brute provenite din producţia desfăşurată în cursul unei anumite perioade de timp care trebuie reinvestită, pentru înlocuirea acelor părţi din p care se uzează în procesul de producţie. Dacă r este întrebuinţat astfel, va fi posibilă din nou producerea lui g, în următoarea perioadă de timp; dacă lui r i se dă altă întrebuinţare, atinci p va fi redus prin r, iar p – r nu va produce în următoarea perioadă de timp decât g – a. Să presupunem acum că sistemul economic afectat de expansiunea creditului este un sistem aflat în progresie. El a produs în perioada de timp care a precedat expansiunea creditului, în mod „normal”, aşa-zicând, un surplus de bunuri de capital egal cu p1 + p2. Dacă n-ar fi intervenit expansiunea creditului, atunci p1 ar fi fost întrebuinţat pentru producerea unei cantităţi adiţionale g1 din tipul de bunuri produse în prealabil, iar p2 pentru producerea unui volum g2 de bunuri de tip diferit de cele produse în prealabil. Volumul total [p. 558] al bunurilor de capital care se află la dispoziţia antreprenorilor – şi cu care sunt ei liberi să facă planuri – este r + p1 + p2. Însă, fiind induşi în eroare de banii ieftini, antreprenorii acţionează ca şi cum ar avea la dispoziţie r + p1 + p2 + p3 + p4, volumul de bunuri de capital necesar pentru a produce nu doar g + g1 + g2, ci şi cantitatea suplimentară g3 + g4. Ei rivalizează unii cu alţii în competiţia pentru împărţirea unei oferte de bunuri de capital care nu este suficientă pentru realizarea planurilor lor, acestea fiind prea ambiţioase.

Boom-ul care urmează să se manifeste la nivelul preţurilor factorilor de producţie poate să depăşească iniţial creşterea preţurilor bunurilor de consum. Prin urmare, el poate induce o tendinţă de reducere a ratei dobânzii originare. Însă, o dată cu înaintarea mişcării expansioniste, creşterea preţurilor bunurilor de consum va depăşi creşterea preţurilor factorilor de producţie. Creşterea veniturilor şi a salariilor şi câştigurile adiţionale ale capitaliştilor, ale fermierilor şi ale antreprenorilor, deşi o mare parte dintre ele nu sunt decât aparente, intensifică cererea pentru bunuri de consum. Nu este necesar să ne oprim pentru a examina afirmaţia adepţilor expansiunii creditului conform căreia, prin intermediul economisirii forţate, boom-ul poate duce într-adevăr la augmentarea volumului total al bunurilor de consum. Este în orice caz sigur că intensificarea cererii pentru bunuri de consum afectează piaţa într-un moment la care investiţiile suplimentare nu sunt încă în măsură să-şi ofere produsele. Prăpastia dintre preţurile bunurilor prezente şi ale celor viitoare se lărgeşte din nou. Tendinţei de scădere a ratei originare a dobânzii, care s-a putut eventual manifesta în stadiile mai timpurii ale expansiunii, îi ia locul o tendinţă de sens opus.

Tendinţa aceasta de creştere a ratei originare a dobânzii şi apariţia unei prime pozitive de preţ explică o serie de caracteristici ale boomului. Băncile sunt confruntate cu o cerere sporită pentru împrumuturi şi avansuri, venită din partea firmelor de afaceri. Antreprenorii sunt dornici să împrumute bani la rate mai ridicate ale dobânzii brute. Ei continuă să împrumute, în ciuda faptului că băncile practică dobânzi mai mari. Din punct de vedere aritmetic, ratele brute ale dobânzii cresc peste nivelul dinaintea expansiunii. Cu toate acestea, din punct de vedere catalactic, ele rămân în urma nivelului la care ar fi acoperit dobânda originară plus componenta antreprenorială şi prima de preţ. Oferind împrumuturile în condiţii mai oneroase, băncile cred că au luat toate măsurile necesare pentru a stăvili speculaţiile „nesănătoase”. Ele consideră că acei critici care le acuză că stimulează flacăra freneziei expansioniste a pieţei se înşală. Ele nu reuşesc să înţeleagă că, prin injectarea a tot mai multe cantităţi de mijloace fiduciare în sistemul economic, de fapt alimentează boom-ul. Elementul care produce, hrăneşte şi accelerează boom-ul este creşterea continuă a ofertei de mijloace fiduciare. Nivelul ratelor brute [p. 559] de piaţă ale dobânzii nu este decât un efect al acestei creşteri. Dacă dorim să ştim dacă avem sau nu de a face cu o expansiune a creditului, atunci trebuie să urmărim situaţia ofertei de mijloace fiduciare, nu aritmetica ratelor dobânzii.

Există obiceiul de a descrie boom-ul ca pe o „suprainvestiţie”. Dar investiţiile suplimentare nu sunt posibile decât în măsura în care există o cantitate suplimentară de bunuri de capital disponibile. Deoarece, abstracţie făcând de economisirile forţate, boom-ul ca atare nu stimulează o restrângere, ci mai degrabă o creştere a consumului, el nu se soldează cu procurarea mai multor bunuri de capital, în vederea unor noi investiţii. Esenţa boom-ului bazat pe expansiunea creditului nu este suprainvestiţia, ci investiţia greşit direcţionată, malinvestiţia. Antreprenorii întrebuinţează oferta existentă r + p1 + p2 ca şi cum ar fi în situaţia de a întrebuinţa o ofertă de r + p1 + p2 + p3 + p4. Ei se lansează într-un proces de expansiune a investiţiilor la o scară pentru care bunurile de capital disponibile nu sunt suficiente. Proiectele lor sunt irealizabile, datorită volumului insuficient de bunuri de capital. Mai devreme sau mai târziu ei vor trebui să se confrunte cu un eşec. Sfârşitul inevitabil al expansiunii creditului face ca greşelile comise să devină vizibile. Există capacităţi productive care nu pot fi utilizate deoarece capacităţile necesare în vederea producerii factorilor complementari lipsesc; există capacităţi ale căror produse nu pot fi vândute deoarece consumatorii sunt mai dornici să achiziţioneze alte produse, care, pe de altă parte, sunt produse în cantităţi insuficiente; există capacităţi a căror construcţie nu poate fi continuată şi finalizată, deoarece a devenit evident că nu vor fi rentabile.

Convingerea eronată că trăsătura caracteristică a boom-ului este suprainvestiţia - şi nu malinvestiţia - se datorează obiceiului de a evalua situaţia numai din perspectiva a ceea ce este perceptibil şi tangibil. Cercetătorul observă doar malinvestiţiile, care sunt vizibile, însă nu înţelege că aceste configuraţii reprezintă malinvestiţii numai pentru că alte capacităţi – cele necesare în vederea producerii factorilor complementari de producţie şi cele necesare pentru producerea bunurilor de consum solicitate mai intens de către public – lipsesc cu desăvârşire. Condiţiile tehnologice fac să fie necesar ca extinderea producţiei să înceapă cu dezvoltarea iniţială a acelor capacităţi care produc bunurile de acel ordin care le situează cel mai departe de bunurile de consum finite. Pentru a dezvolta producţia de încălţăminte, îmbrăcăminte, autoturisme, mobilă, case, trebuie să începem prin a dezvolta producţia de fier, oţel, cupru şi alte bunuri de felul acesta. Prin utilizarea cantităţii r + p1 + p2, care ar fi suficientă pentru a produce a + g + g1 + g2, ca şi cum ar fi vorba de cantitatea r + p1 + p2 + p3 + p4, necesară pentru a produce a + g + g1 + g2 + g3 + g4, [p. 560] trebuie mai întâi să ne angajăm în producţia acelor produse şi structuri care sunt necesare de la început, din motive fizice. Întreaga clasă antreprenorială se găseşte, aşa zicând, în poziţia unui meşter zidar, a cărui sarcină este de a ridica o construcţie cu ajutorul unei cantităţi limitate de materiale de construcţie. Dacă omul acesta supraestimează cantitatea ofertei disponibile, el alcătuieşte un plan pentru a cărui execuţie mijloacele de care dispune sunt insuficiente. El supradimensionează terenul amenajat şi fundaţiile şi nu descoperă decât mai târziu, pe măsură ce construcţia progresează, că materialele necesare pentru finalizarea structurii îi lipsesc. Este evident că eroarea meşterului nostru zidar nu a fost una de suprainvestiţie, ci una de întrebuinţare necorespunzătoare a materialelor aflate la dispoziţia sa.

Nu este mai puţin greşit să credem că evenimentele care au dus la criză s-au rezumat la o neinspirată conversiune a capitalului „circulant” în capital „fix”. Atunci când un antreprenor individual se confruntă cu necesitatea stringentă de credit din timpul crizei, el are dreptate să regrete că a mers prea departe cu extinderea capacităţilor sale productive şi cu achiziţionarea de echipament durabil; situaţia sa ar fi mai bună dacă ar mai avea încă la dispoziţie, pentru gestiunea curentă a afacerii sale, fondurile cheltuite în aceste scopuri. Pe de altă parte, materiile prime, bunurile primare, produsele semifinite şi alimentare nu lipsesc în momentul critic, când ascensiunea se transformă în depresiune. Dimpotrivă, criza se caracterizează tocmai prin faptul că aceste bunuri sunt furnizate în asemenea cantităţi, încât să determine scăderea dramatică a preţurilor lor.

Explicaţiile de mai sus arată de ce semnul cel mai caracteristic al fazei de boom este o expansiune a capacităţilor productive şi a produţiei din industria grea, precum şi creşterea producţiei de factori durabili de producţie. Autorii cronicilor financiare şi economice aveau dreptate atunci pe când – vreme de mai mult decât o sută de ani – se raportau la cifrele de producţie din aceste industrii, precum şi la cele din sfera construcţiilor, ca la un indicator al fluctuaţiilor economice. Ei se înşelau numai întrucât vorbeau de o aşa-zisă suprainvestiţie.

Desigur, boom-ul afectează şi industriile bunurilor de consum. Şi aici se investeşte mai mult şi capacităţile productive se dezvoltă. Însă noile capacităţi şi noile anexe, adăugate la capacităţile deja existente, nu sunt întotdeauna destinate acelor bunuri pentru care cererea publicului este cea mai intensă. Poate că ele ar fi fost în concordanţă cu ansamblul planului care viza producerea de a + g + g1 + g2 + g3 + g4. Falimentul acestui plan supradimensionat le dezvăluie inadecvarea.

Creşterea dramatică a preţurilor bunurilor nu este întotdeauna un fenomen însoţitor al boom-ului. Desigur, creşterea cantităţii de medii fiduciare are întotdeauna potenţialul de a face preţurile să crească. [p. 561] Dar se poate întâmpla ca forţele ce acţionează în sens opus să fie suficient de puternice pentru a menţine creşterea preţurilor în limite mici, sau chiar pentru a o anula complet. Perioada istorică în intervalul căreia mersul neted al economiei de piaţă a fost iar şi iar întrerupt de măsuri expansioniste a fost o epocă de progres economic neîntrerupt. Avansul continuu al acumulării de capital nou a făcut posibile avansurile tehnologice. Outputul a crescut pe unitatea de input şi întreprinderile au inundat piaţa cu volume tot mai mari de bunuri ieftine. Dacă creşterea sincronă a ofertei de bani (în sens larg) ar fi fost mai puţin abundentă, s-ar fi înregistrat o tendinţă de scădere a preţurilor tuturor bunurilor. Ca o chestiune de context istoric, expansiunea creditului s-a petrecut întotdeauna într-un mediu în care au existat factori puternici de natură să contracareze tendinţa de creştere a preţurilor. De regulă, rezultanta ciocnirii forţelor opuse a dat preponderenţă acelora care determinau creşterea preţurilor. Dar au existat şi anumite situaţii excepţionale, în care mişcarea ascendentă a preţurilor nu a fost decât redusă. Exemplul cel mai remarcabil a fost furnizat de boom-ul american din 1926-29[7].

Trăsăturile caracteristice ale unei expansiuni a creditului nu sunt afectate de o asemenea constelaţie particulară a datelor pieţei. Ceea ce îl stimulează pe antreprenor să se lanseze în anumite proiecte nu sunt nici preţurile ridicate, nici preţurile scăzute ca atare, ci o discrepanţă între costurile de producţie (inclusiv dobânda pe capitalul investit) şi preţurile anticipate ale produselor. O reducere a ratei brute de piaţă, aşa cum este ea provocată de expansiunea creditului, are întotdeauna efectul de a face să pară profitabile proiecte care în prealabil nu păreau astfel. Ea îi impulsionează pe antreprenori, aşa zicând, să întrebuinţeze r + p1 + p2 ca şi cum ar fi vorba despre r + p1 + p2 + p3 + p4. Ea generează în mod necesar o structură a investiţiilor şi a activităţilor productive inadaptată la adevărata ofertă de bunuri de capital şi care este, în cele din urmă, sortită colapsului. Faptul că uneori modificările de preţuri implicate în acest proces se produc pe fundalul unei tendinţe generale de creştere a puterii de cumpărare şi nu determină convertirea acestei tendinţe într-una vizibil opusă ei, ci doar în ceva ce se poate numi, în linii generale, stabilitate a preţurilor, nu modifică decât unele aspecte colaterale ale procesului.

Oricare ar fi condiţiile existente, este sigur că nici o manipulare venită din partea băncilor nu poate furniza bunuri de capital sistemului economic. Pentru o dezvoltare sănătoasă a producţiei sunt necesare mai multe bunuri de capital, nu bani sau mijloace fiduciare. Boom-ul provocat de expansiunea creditului este construit pe nisipul bancnotelor şi al depozitelor [bancare]. El este sortit colapsului.

Prăbuşirea se manifestă îndată ce băncile încep să se teamă [p. 562] de ritmul accelerat al boom-ului şi încep să se abţină de la continuarea expansiunii creditului. Boom-ul nu poate dura decât atâta vreme cât băncile sunt pregătite să acorde fără probleme toate creditele de care au nevoie firmele de afaceri pentru execuţia proiectelor lor excesive, aflate în complet dezacord cu adevărata situaţie a ofertei de factori de producţie şi cu evaluările consumatorilor. Aceste planuri iluzorii, sugerate de falsificarea calculului economic, provocată de politica banilor ieftini, nu pot fi împinse mai departe decât dacă se pot obţine noi credite la ratele brute de piaţă ce au fost artificial reduse, sub nivelul pe care l-ar atinge pe o piaţă de credit neobstrucţionată. Această marjă este cea care le conferă aparenţa înşelătoare de profitabilitate. Modificarea comportamentului băncilor nu creează criza. Ea doar face vizibil prăpădul răspândit prin erorile comise de către firmele de afaceri în timpul perioadei de boom.

Boom-ul nu ar putea să dureze la nesfârşit nici dacă băncile s-ar agăţa cu înverşunare de politica lor expansionistă. Orice tentativă de substituire a bunurilor de capital inexistente (în speţă a cantităţilor p3 şi p4) cu suplimente de mijloace fiduciare este sortită eşecului. Dacă expansiunea creditului nu este stopată la vreme, boom-ul se transformă în crack-up boom [sincopa care pune capăt avântului iluzoriu]; începe precipitarea asupra valorilor reale şi întregul sistem monetar se prăbuşeşte. Totuşi, de regulă, băncile nu au împins, în trecut, lucrurile până la această extremă. Ele s-au alarmat la un moment când catastrofa finală era încă departe[8].

Îndată ce afluxul de mijloace fiduciare suplimentare ajunge să înceteze, castelul fragil al boom-ului intră în colaps. Antreprenorii trebuie să-şi reducă activităţile, deoarece le lipsesc fondurile necesare continuării proiectelor lor, concepute la scară exagerată. Preţurile scad brusc, deoarece firmele acestea alarmate caută să obţină bani lichizi, aruncându-şi inventarele pe piaţă la preţuri de nimic. Se închid fabrici, se opreşte continuarea unor proiecte de construcţii aflate în plină desfăşurare, se eliberează din slujbe angajaţi. Deoarece, pe de o parte, numeroase firme au nevoie stringentă de bani pentru a evita falimentul şi, pe de altă parte, nici o firmă nu se mai bucură de încredere, componenta antreprenorială a ratei brute de piaţă a dobânzii „sare” la cote excesive. [p. 563]

De obicei, circumstanţele instituţionale şi psihologice transformă declanşarea unei crize în panică. Descrierea acestor evenimente îngrozitoare poate fi lăsată în seama istoricilor. Nu este sarcina teoriei catalactice să zugrăvească în detaliu calamităţile zilelor şi săptămânilor de panică şi să întârzie asupra aspectelor, uneori groteşti, ale acestora. Teoria economică nu se interesează de ceea ce este accidental şi condiţionat de circumstanţele istorice specifice ale fiecărui caz. Obiectivul ei este, dimpotrivă, de a distinge ceea ce este esenţial şi necesar de ceea ce este doar întâmplător. Ea nu se preocupă de aspectele psihologice ale panicii, ci doar de faptul că un boom generat de expansiunea creditelor trebuie, inevitabil, să ducă la procesul pe care limbajul colocvial îl numeşte depresiune. Ea trebuie să realizeze faptul că depresiunea este, de fapt, procesul de reajustare, de realiniere a activităţilor productive la situaţia existentă a datelor pieţei: cantitatea disponibilă de factori de producţie, evaluările consumatorilor şi, în particular, nivelul dobânzii originare, aşa cum se manifestă el în evaluările publicului.

Însă aceste date nu mai sunt aceleaşi cu cele care existau în ajunul procesului expansionist. Multe lucruri s-au schimbat. Este posibil ca economisirea forţată şi, într-o măsură chiar mai mare, economisirile voluntare obişnuite, să fi furnizat noi bunuri de capital, care să nu fi fost complet irosite datorită malinvestiţiilor şi supraconsumului induse de boom. Asimetria inerentă fiecărei mişcări inflaţioniste a provocat modificări ale averilor şi veniturilor diferiţilor indivizi şi ale diverselor grupuri de indivizi. Fără nici o legătură cauzală cu expansiunea creditului, este posibil ca cifrele populaţiei să se fi schimbat, ca şi caracteristicile indivizilor la care se referă ele; cunoştinţele tehnologice pot să fi avansat, cererea pentru anumite bunuri poate să se fi modificat. Starea finală către care tinde piaţa nu mai este aceeaşi cu cea la care tindea ea înainte de perturbările determinate de expansiunea creditului.

Unele din investiţiile făcute în perioada de boom apar, atunci când sunt evaluate în lumina realistă a perioadei de ajustare, lipsite de haloul iluziilor din faza de avânt, ca fiind eşecuri lipsite de orice viitor. Acestea trebuie pur şi simplu abandonate, deoarece mijloacele necesare acum pentru continuarea exploatării lor nu pot fi recuperate din vânzarea produselor lor; acest capital „circulant” este mai urgent solicitat în alte ramuri care au în vedere satisfacerea dorinţelor; dovadă este faptul că ele pot fi întrebuinţate mai profitabil în alte sectoare. Alte malinvestiţii se bucură de perspective ceva mai favorabile. Este, bineînţeles, adevărat că, dacă toată lumea ar fi calculat corect, nimeni nu s-ar fi lansat în a investi bunuri de capital pentru ele. Investiţiile nonconvertibile absorbite de ele au fost, fără îndoială, irosite. Dar, fiind nonconvertibile, un fait accompli, ele ridică o [p. 564] nouă problemă pentru acţiunile care urmează. Dacă se anticipează că încasările pe care promit să le aducă vânzările produselor rezultate din ele vor depăşi costurile exploatării lor în continuare, atunci este profitabil să se continue. Cu toate că preţurile pe care publicul cumpărător este dispus să le achite pentru produsele rezultate din ele nu sunt suficient de ridicate pentru a face ca investiţia în ansamblu să devină profitabilă, ele sunt suficiente pentru a face ca o fracţiune din investiţie – fie aceasta oricât de mică – să fie profitabilă. Restul investiţiei trebuie considerată o cheltuială fără nici o acoperire, o cantitate de capital irosită şi pierdută.

Dacă privim situaţia astfel creată din punctul de vedere al consumatorilor, rezultatul este, bineînţeles, acelaşi. Consumatorii s-ar fi aflat într-o situaţie mai bună dacă iluziile create de politica banilor ieftini nu i-ar fi ademenit pe antreprenori să irosească bunuri rare de capital, investindu-le pentru satisfacerea unor nevoi mai puţin urgente şi retrăgându-le, în felul acesta, din liniile de producţie în care ar fi satisfăcut nevoi mai urgente. Dar, aşa cum se prezintă lucrurile în prezent, ei nu pot decât să se resemneze, acceptând inevitabilul. Pentru un moment ei trebuie să renunţe la anumite avantaje de care s-ar fi putut bucura, dacă boom-ul nu ar fi indus malinvestiţii. Pe de altă parte însă, ei pot găsi o compensaţie parţială, în împrejurarea că acum le sunt accesibile anumite satisfacţii de care nu s-ar fi putut bucura dacă mersul neted al activităţilor economice n-ar fi fost tulburat de orgiile boom-ului. Nu este decât o compensaţie mică, fiindcă cererea lor pentru acele alte lucruri pe care nu le primesc, datorită întrebuinţării inadecvate a bunurilor de capital, este mai intensă decât cererea lor pentru aceste „substitute”, aşa-zicând. Dar aceasta este singura opţiune care le rămâne, aşa cum se prezintă condiţiile şi datele în prezent.

Rezultatul final al expansiunii creditului este o sărăcire generală. Poate că anumiţi oameni îşi vor fi sporit averea; ei nu s-au lăsat înşelaţi, în raţionamentele lor, de isteria generalizată şi au profitat la timp de posibilităţile oferite de mobilitatea investitorului individual. Alţi indivizi şi grupuri de indivizi poate că au fost favorizaţi, fără nici o iniţiativă proprie, doar de decalajul de timp dintre creşterea preţurilor la bunurile pe care le comercializează şi cele pe care le achiziţionează ei. Însă marea majoritate trebuie să suporte nota de plată pentru malinvestiţiile şi supraconsumul datorate episodului de boom.

Trebuie să ne ferim de interpretările greşite care se pot da termenului de sărăcire. El nu înseamnă în mod necesar sărăcire în comparaţie cu situaţia existentă în ajunul expansiunii creditelor. Dacă avem sau nu de-a face cu o sărăcire în acest sens depinde de datele specifice fiecărui caz în parte; faptul nu poate fi stabilit apodictic de ştiinţa catalacticii. Ceea ce are în vedere catalactica atunci când afirmă că sărăcirea este o consecinţă inevitabilă a expansiunii [p. 565] creditului este o sărăcire în raport cu situaţia care ar fi rezultat în absenţa expansiunii creditului şi a boom-ului. Trăsătura caracteristică a istoriei economice din regimul capitalist este progresul economic neîncetat, o creştere constantă a cantităţii bunurilor de capital disponibile şi o tendinţă continuă de îmbunătăţire a nivelului general de trai. Ritmul acestui progres este atât de rapid, încât, în cursul perioadei de boom, el poate foarte bine depăşi pierderile sincronice, cauzate de malinvestiţii şi supraconsum. În acest caz, sistemul economic este, în ansamblu, mai prosper la finele boom-ului decât era la începutul său; el nu apare sărăcit decât în comparaţie cu potenţialul care exista, de atingere a unei şi mai ridicate stări de satisfacţie.

Presupusa absenţă a depresiunilor într-un regim totalitar

Numeroşi autori socialişti insistă asupra faptului că recurenţa crizelor economice şi a depresiunilor în afaceri este un fenomen caracteristic modului de producţie capitalist. Pe de altă parte, spun ei, un sistem socialist este imun la acest rău.

După cum este deja limpede şi se va arăta din nou în continuare, fluctuaţiile ciclice ale afacerilor nu-şi găsesc originea în sfera pieţei neobstrucţionate, ci sunt un produs al amestecului guvernamental în afaceri, în scopul reducerii ratei dobânzii sub nivelul la care ar fi determinat-o piaţa liberă[9]. Aici nu avem a ne ocupa decât de presupusa stabilitate asigurată de planificarea socialistă.

Este esenţial să remarcăm că ceea ce determină apariţia crizei economice este procesul democratic al pieţei. Consumatorii îşi manifestă dezacordul faţă de felul cum sunt întrebuinţaţi factorii de producţie de către antreprenori. Ei îşi manifestă dezaprobarea prin comportamentul adoptat, cumpărând sau abţinându-se de la a cumpăra. Antreprenorii, induşi în eroare de iluziile provocate de reducerea artificială a ratei brute de piaţă a dobânzii, n-au investit în acele linii în care cele mai urgente nevoi ale publicului ar fi fost satisfăcute în modul cel mai adecvat. Îndată ce expansiunea creditului se încheie, aceste erori devin evidente. Atitudinea consumatorilor îi forţează pe oamenii de afaceri să îşi adapteze din nou activităţile la cea mai adecvată cu putinţă metodă de satisfacere a dorinţelor [consumatorilor]. Ceea ce se numeşte depresiune este procesul acesta, de lichidare a erorilor comise în faza de boom şi de reajustare la dorinţele consumatorilor.

Dar într-o economie socialistă nu contează decât judecăţile de valoare ale guvernului, iar poporul este lipsit de orice mijloace de a face să prevaleze propriile sale judecăţi de valoare. Pe un dictator nu-l preocupă să ştie dacă masele aprobă sau nu deciziile lui cu privire la cât [p. 566] să fie alocat consumului curent şi cât să fie alocat investiţiilor adiţionale. Dacă dictatorul investeşte mai mult, reducând astfel mijloacele disponibile pentru consumul curent, populaţia trebuie să mănânce mai puţin şi să nu comenteze. Nu apare nici o criză pentru că supuşii nu au nici un prilej de a-şi manifesta insatisfacţia. Acolo unde nu există nici un fel de afaceri, afacerile nu pot merge nici bine, nici rău. Pot exista moarte prin inaniţie şi foamete, dar nu poate exista o depresiune, în accepţiunea în care întrebuinţăm acest termen atunci când avem de-a face cu o economie de piaţă. Acolo unde indivizii nu sunt liberi să aleagă, ei nu pot să protesteze împotriva metodelor întrebuinţate de către cei ce dirijează cursul activităţilor productive.

7. Felul cum este afectată rata brută de piaţă a dobânzii de deflaţie şi de contracţia creditelor

Presupunem că, în cursul unui proces deflaţionist, întreaga cantitate cu care se reduce oferta de bani (în sens larg) este luată de pe piaţa de credite. În acest caz, piaţa de credite şi rata brută de piaţă a dobânzii sunt afectate chiar de la începutul procesului, la un moment când preţurile bunurilor şi ale serviciilor nu sunt încă alterate de modificarea care se produce în relaţia monetară. Putem, de pildă, să spunem că un stat care urmăreşte deflaţia face un împrumut şi distruge banii împrumutaţi. O asemenea procedură a fost adoptată în ultimele două sute de ani în mod repetat. Ideea era de a ridica unitatea monetară naţională la paritatea ei metalică dinainte, după o perioadă prelungită de politici inflaţioniste. Bineînţeles, în majoritatea cazurilor, proiectele deflaţioniste au fost curând abandonate, deoarece execuţia lor era întâmpinată cu o opoziţie mereu crescândă şi, mai mult, ea impunea o povară grea asupra trezoreriei. Sau putem presupune că băncile, speriate de experienţele lor nefavorabile din perioada crizei provocate de expansiunea creditului, decid să-şi sporească rezervele de care dispun pentru acoperirea pasivelor şi, în consecinţă, să reducă volumul creditului de circulaţie. O a treia posibilitate ar fi ca, datorită crizei, să dea faliment băncile care au acordat credit de circulaţie şi ca anihilarea mijloacelor fiduciare emise de aceste bănci să reducă oferta de credit de pe piaţa de împrumuturi.

În toate aceste cazuri se manifestă o tendinţă temporară de creştere a ratei brute de piaţă a dobânzii. Proiecte care mai înainte puteau părea profitabile nu mai par astfel. Apare o tendinţă de scădere a preţurilor factorilor de producţie, iar mai târziu apare şi una de scădere a preţurilor bunurilor de consum. Afacerile încep să meargă prost. Blocajul încetează numai când preţurile şi salariile se ajustează, în ansamblu, la noua relaţie monetară. Atunci se adaptează şi piaţa de credite la noua stare de lucruri, iar rata brută de piaţă a dobânzii încetează de a mai fi afectată de o penurie de bani oferiţi ca avansuri. [p. 567] Astfel, o creştere indusă monetar a ratei brute de piaţă a dobânzii produce stagnarea temporară a afacerilor. Deflaţia şi contracţia creditului, nu mai puţin decât inflaţia şi expansiunea creditului, sunt elemente care perturbă mersul neted al activităţilor economice. Cu toate acestea, este o eroare să privim deflaţia şi contracţia ca şi cum nu ar fi decât simetricele inflaţiei şi a expansiunii.

Expansiunea produce iniţial o aparenţă iluzorie de prosperitate. Ea este extrem de populară pentru că pare să-i îmbogăţească pe cei mai mulţi, sau chiar pe toată lumea. Ea are o trăsătură ademenitoare. Pentru a fi stopată este nevoie de un efort moral deosebit. Pe de altă parte, contracţia creează imediat o situaţie pe care toată lumea este gata să o condamne, ca fiind rea. Impopularitatea ei este chiar mai mare decât popularitatea expansiunii. Ea provoacă o opoziţie violentă. Foarte curând, forţele politice care i se opun devin irezistibile.

Inflaţia banilor discreţionari si împrumuturile ieftine acordate guvernului canalizează spre trezorerie fonduri adiţionale; deflaţia goleşte pivniţele trezoreriei. Expansiunea creditului este, pentru bănci, o „binefacere”, dar contracţia, o penalizare. Există un element de ispită în inflaţie şi expansiune – şi unul de descurajare în deflaţie şi contracţie.

Dar diferenţa între cele două moduri opuse de manipulare a banilor şi a creditelor nu constă doar în faptul că, în vreme ce unul din ele este popular, celălalt este detestat de toată lumea. Deflaţia şi contracţia nu sunt mai puţin predispuse să genereze distrugere decât inflaţia şi expansiunea doar pentru că se recurge mai rar la ele. Ele sunt mai puţin dezastruoase şi datorită propriilor lor efecte inerente. Expansiunea risipeşte factori rari de producţie, prin malinvestiţii şi supraconsum. O dată încheiată, este necesar un proces dureros de refacere pentru a elimina sărăcirea pe care o lasă în urmă. Dar contracţia nu provoacă nici malinvestiţii, nici supraconsum. Reducerea temporară a activităţilor de afaceri pe care o generează poate fi, în ansamblu, compensată de reducerea consumului salariaţilor disponibilizaţi şi al proprietarilor factorilor materiali de producţie ale căror vânzări scad. Nu rămân cicatrici de lungă durată. Când contracţia se încheie, procesul de reajustare nu are de înlocuit pierderi determinate de consumul de capital.

În istoria economică, deflaţia şi contracţia creditelor n-au jucat niciodată un rol notabil. Exemplele memorabile au fost revenirile marii Britanii, atât după inflaţia „de război” din perioada războaielor napoleonice, cât şi după cea din Primul Război Mondial, la paritatea dinainte de război a lirei sterline. În fiecare din aceste cazuri, parlamentul şi cabinetul au adoptat politici deflaţioniste fără să fi cântărit avantajele şi dezavantajele celor două metode existente pentru întoarcerea la etalonul aur. În a doua [p. 568] decadă a secolului al XIX-lea, ei puteau fi exoneraţi, deoarece pe vremea aceea teoria monetară încă nu clarificase problemele implicate. Cu mai bine decât o sută de ani mai târziu, a fost pur şi simplu o etalare de ignoranţă de neiertat, atât a teoriei economice, cât şi a istoriei monetare[10].

Ignoranţa se manifestă şi în confuzia dintre deflaţie şi, respectiv, contracţie şi procesul de reajustare la care trebuie să ducă orice boom expansionist. Dacă de pe urma crizei va rezulta sau nu o reducere a volumului de mijloace fiduciare depinde de structura instituţională a sistemului de credit care a cauzat boom-ul. O asemenea reducere poate interveni atunci când criza determină falimentul băncilor furnizoare de credit de circulaţie, iar căderea lor nu este contrabalansată de o expansiune corespunzătoare din partea băncilor rămase. Dar nu este vorba de un fenomen asociat în mod necesar depresiunii; fără îndoială, el nu s-a manifestat în ultimii optzeci de ani în Europa şi măsura în care s-a produs în Statele Unite, în condiţiile create de Federal Reserve Act în 1913, au fost mult exagerate. Scumpirea creditelor prin care se caracterizează criza este determinată nu de contracţie, ci de abţinerea de la expandarea în continuare a creditului. Ea afectează negativ întreprinderile – nu doar pe cele ce sunt oricum condamnate, ci, nu mai puţin, pe acelea ale căror afaceri sunt sănătoase şi ar putea înflori, dacă ar fi disponibil creditul corespunzător. Deoarece datoriile existente nu sunt rambursate, băncilor le lipsesc mijloacele de acordare a creditelor, chiar şi către cele mai solide firme. Criza se generalizează şi forţează toate ramurile de afaceri şi toate firmele să-şi reducă activităţile. Dar nu există nici un mijloc de a evita aceste consecinţe secundare ale boom-ului anterior.

Îndată ce apare depresiunea, se iscă o lamentaţie generală pe tema deflaţiei şi lumea cere zgomotos continuarea politicilor expansioniste. Acum, este adevărat că şi în absenţa oricărei reduceri a ofertei de bani în sens propriu şi a volumului mijloacelor fiduciare disponibile, depresiunea provoacă o tendinţă indusă monetar de creştere a puterii de cumpărare a unităţii monetare. Toate firmele urmăresc să-şi augmenteze deţinerile monetare, iar aceste eforturi afectează raportul dintre oferta de bani (în sens larg) şi cererea de bani (în sens larg) pentru deţinerile monetare. Fenomenul acesta poate fi numit fără a greşi deflaţie. Dar este o gafă de proporţii să credem că scăderea preţurilor mărfurilor este cauzată de această acţiune ce vizează augmentarea deţinerilor monetare. Raportul de cauzalitate este în sens invers. Preţurile factorilor de producţie – atât materiali, cât şi umani – au atins cote excesive în timpul perioadei de boom. Ele trebuie să scadă, pentru ca afacerile să poată deveni din nou profitabile. Antreprenorii îşi augmentează deţinerile monetare, deoarece ei [p. 569] se abţin de la cumpărarea de bunuri şi de la angajarea de lucrători, câtă vreme structura preţurilor şi a salariilor nu este ajustată la situaţia reală a datelor pieţei. Astfel, orice încercare a oficialităţilor sau a sindicatelor de a împiedica sau de a amâna ajustarea nu face decât să prelungească stagnarea.

Adesea nici economiştii n-au înţeles acest lanţ cauzal. Ei raţionau astfel: structura preţurilor, aşa cum s-a dezvoltat ea în perioada de boom, a fost un produs al presiunilor expansioniste. Dacă augmentarea în continuare a volumului de mijloace fiduciare este stopată, atunci mişcarea ascendentă a preţurilor şi a salariilor trebuie să înceteze. Aşadar, dacă nu ar exista o deflaţie, nu s-ar putea produce nici o scădere a preţurilor şi a ratelor salariale.

Raţionamentul acesta ar fi corect dacă presiunea inflaţionistă n-ar fi afectat piaţa de credite înainte de a-şi epuiza efectele directe asupra preţurilor bunurilor. Să presupunem că guvernul unei ţări izolate emite bani de hârtie suplimentari, pentru a plăti nişte ajutoare cetăţenilor cu venituri moderate. Creşterea preţurilor mărfurilor care survine astfel ar altera producţia; ar tinde să translateze producţia dinspre bunurile de consum achiziţionate în mod obişnuit de către grupurile nesubvenţionate din ţară, către acelea pe care le solicită grupurile subvenţionate. Dacă ulterior politica de subvenţionare în felul acesta a anumitor grupuri este abandonată, preţurile bunurilor solicitate de cei subvenţionaţi până la data respectivă vor scădea, iar preţurile bunurilor solicitate de către cei nesubvenţionaţi în prealabil vor creşte mai abrupt. Dar nu se va manifesta nici o tendinţă de întoarcere a puterii de cumpărare a unităţii monetare la puterea ei de cumpărare din perioada dinaintea inflaţiei. Structura preţurilor va fi afectată pe termen lung de episodul inflaţionist, dacă oficialităţile nu retrag de pe piaţă cantitatea suplimentară de bani de hârtie pe care i-a injectat sub formă de subsidii.

Situaţia este diferită în cazul unei expansiuni a creditului care afectează iniţial piaţa de credite. În cazul acesta, efectele inflaţioniste sunt multiplicate de consecinţele malinvestirii capitalului şi ale supraconsumului. Rivalizând unii cu alţii în lupta de licitare a unei părţi cât mai mari din stocul limitat de bunuri de capital şi de mână de lucru, antreprenorii împing preţurile la un nivel la care nu pot rămâne decât atâta vreme cât expansiunea creditului continuă într-un ritm accelerat. O scădere abruptă a preţurilor la toate bunurile şi serviciile este inevitabilă, îndată ce noul flux de mijloace fiduciare suplimentare se întrerupe.

Câtă vreme boom-ul este în desfăşurare, se manifestă o tendinţă generală de a cumpăra cât de mult se poate, deoarece se anticipează o creştere în continuare a preţurilor. În perioada depresiei, pe de altă parte, oamenii se abţin de la a cumpăra, deoarece anticipează că preţurile vor continua să scadă. Relansarea şi revenirea la „normalitate” nu pot începe decât atunci când preţurile şi ratele salariale au scăzut atât de mult, încât un număr suficient de persoane consideră [p. 570] că ele nu vor mai scădea în continuare. Prin urmare, singurul mijloc de a reduce perioada de mers rău al afacerilor este de a evita orice tentative de amânare sau de blocare a scăderii preţurilor şi a ratelor salariale.

Abia când începe să se configureze relansarea începe să se manifeste în structura preţurilor şi modificarea relaţiei monetare, aşa cum a fost ea determinată de creşterea cantităţii de mijloace fiduciare.

Diferenţa dintre expansiunea creditului şi inflaţia simplă

Analizând consecinţele expansiunii creditului am presupus că volumul total de mijloace fiduciare adiţionale pătrunde în sistemul de piaţă via piaţa de credite, sub formă de avansuri acordate firmelor de afaceri. Tot ce s-a spus cu privire la efectele expansiunii creditului se referă la această situaţie.

Există însă situaţii în care metodele legale şi tehnice asociate expansiunii creditului sunt întrebuinţate în vederea unei proceduri care, din punct de vedere catalactic, este radical diferită de expansiunea propriu-zisă a creditului. Considerente politice şi instituţionale fac uneori să fie avantajos pentru oficialităţi să se folosească de facilităţile sistemului bancar ca substitut pentru emisiunea de bani discreţionari guvernamentali. Trezoreria împrumută de la bancă, iar banca furnizează fondurile necesare prin emisiune adiţională de bancnote sau prin creditarea guvernului prin intermediul unui cont de depozit. Din punct de vedere legal, banca devine creditorul trezoreriei. În fapt, întreaga tranzacţie se reduce la inflaţionarea banilor discreţionari. Mijloacele fiduciare suplimentare intră pe piaţă pe calea trezoreriei, sub formă de plăţi pentru diversele lucruri achiziţionate prin cheltuieli guvernamentale. Această cerere guvernamentală suplimentară este cea care stimulează firmele de afaceri să-şi extindă activităţile. Emiterea acestor sume de bani discreţionari nou creaţi nu interferează direct cu rata brută de piaţă a dobânzii, indiferent care ar fi rata dobânzii pe care guvernul o plăteşte către bănci. Abstracţie făcând de apariţia unei prime pozitive de preţ, aceste sume nu afectează piaţa de credit şi rata brută de piaţă a dobânzii, decât dacă o parte din ele ajunge pe piaţa de credit la un moment anterior consumării efectelor lor asupra preţurilor mărfurilor şi asupra ratelor salariale.

Aceasta a fost, de pildă, situaţia în Statele Unite, în timpul celui de al doilea Război Mondial. În plus faţă de politica de expansiune a creditului, pe care administraţia o adoptase deja înaintea izbucnirii războiului, guvernul a împrumutat sume importante de la băncile comerciale. Din punct de vedere tehnic, era vorba de o expansiune a creditului; în esenţă, era un substitut pentru emisiunea de „greenbacks[11]. În alte ţări s-a recurs şi la metode mai complicate. În timpul primului Război Mondial, de pildă, Reich-ul german a vândut obligaţiuni către populaţie. Achiziţionarea lor a fost finanţată de Reichsbank, prin creditarea cumpărătorilor cu cea mai mare parte din fondurile necesare, pe baza aceloraşi obligaţiuni ca garanţie. Cu excepţia fracţiunii pe care cumpărătorii o achitau din propriile lor fonduri, rolul jucat în întreaga tranzacţie de bancă şi de public era doar unul formal. [p. 571] În fond, bancnotele adiţionale erau bani de hârtie nonconvertibili.

Este important să acordăm atenţie acestor aspecte, pentru a nu confunda consecinţele expansiunii propriu-zise a creditului cu cele ale înflaţionării banilor discreţionari de către guvern.

8. Teoria monetară, sau bazată pe creditul de circulaţie, a ciclului economic

Teoria fluctuaţiilor ciclice ale afacerilor, aşa cum a fost ea elaborată de Şcoala Monetară Britanică, era nesatisfăcătoare din două motive.

Mai întâi, ea n-a sesizat faptul că acordarea creditului de circulaţie poate fi realizată nu doar prin emisiunea de bancnote în exces faţă de deţinerile de rezerve în bani gheaţă ale băncilor, ci şi prin crearea de depozite bancare rambursabile la vedere (aşa numiţii checkbook money - bani în formă de cecuri, sau deposit currency - monedă-depozit) în exces faţă de aceste rezerve. În consecinţă, adepţii ei nu realizau faptul că depozitele rambursabile la vedere pot fi şi ele întrebuinţate ca mijloc de expansiune a creditului. Este o eroare mică, ce poate fi cu uşurinţă corectată. Este suficient de subliniat faptul că tot ce se referă la expansiunea creditului este adevărat cu privire la toate tipurile de expansiune a creditului, indiferent dacă mijloacele fiduciare suplimentare sunt bancnote sau depozite. Pe de altă parte, concepţia Şcolii Monetare a influenţat legislaţia britanică menită să împiedice reapariţia boom-urilor induse de expansiunea creditului şi consecinţele lor inevitabile (depresiunile), la un moment când acest defect fundamental nu era încă recunoscut pe o scară suficient de largă. Legea lui Peel din 1844 şi imitaţiile ei din alte ţări nu au atins obiectivele urmărite – şi acest eşec a afectat prestigiul Şcolii Monetare. Şcoala Bancară a obţinut un triumf nemeritat.

A doua eroare a Şcolii Bancare era de proporţii mai mari. Adepţii săi îşi limitau raţionamentele la problema scurgerilor (de monedă metalică) în exteriorul ţării. Ei aveau în vedere numai un caz particular, anume expansiunea creditului doar într-o ţară, în vreme ce în alte regiuni nu există expansiune a creditului, sau există doar expansiune a creditului pe scară mai redusă. Era, în linii mari, un scenariu suficient pentru a explica crizele britanice din prima parte a secolului al nouăsprezecelea. Dar el nu atingea decât suprafaţa problemei. Întrebarea esenţială nici măcar nu era pusă. Nu se făcea nimic în vederea clarificării consecinţelor unei expansiuni generale a creditului, necircumscrise la un număr oarecare de bănci, cu o clientelă limitată. Nu erau analizate relaţiile mutuale dintre oferta de monedă (în sens larg) şi rata dobânzii. Diversele proiecte de reducere sau de abolire completă a dobânzii, prin intermediul unei reforme bancare, erau ironizate de la înălţime ca nişte şarlatanii, însă nu erau disecate şi respinse în mod critic. Prezumţia naivă de neutralitate a banilor era în mod tacit ratificată. Astfel, aveau în continuare mână liberă toate tentativele zadarnice de a interpreta crizele şi fluctuaţiile afacerilor cu ajutorul teoriei schimbului direct. Multe zeci de ani au trebuit să treacă înainte ca vraja să se rupă. [p. 572]

Piedicile pe care le avea de trecut teoria monetară, sau a creditului de circulaţie, nu ţineau doar de eroarea teoretică, ci şi de parţialitatea politică. Opinia publică înclină să nu vadă în dobândă decât un simplu obstacol instituţional ridicat în calea extinderii producţiei. Ea nu realizează faptul că scăzământul care afectează valoarea prezentă a bunurilor viitoare, relativ la cele prezente, este o categorie necesară şi eternă a acţiunii umane, ce nu poate fi abolită prin manipulări bancare. În ochii şarlatanilor şi ai demagogilor, dobânda este un produs al maşinaţiunilor sinistre ale exploatatorilor lipsiţi de scrupule. Străvechea dezaprobare a dobânzii a fost în întregime revivificată de intervenţionismul contemporan. Ea se cramponează de dogma conform căreia una dintre cele mai importante datorii ale bunei guvernări este de a scădea rata dobânzii cât mai mult cu putinţă, sau de a o aboli complet. Toate statele contemporane sunt dedicate fanatic politicii banilor ieftini. După cum am văzut deja, guvernul britanic a afirmat că expansiunea creditului a înfăptuit „miracolul… transformării pietrelor în pâine”[12]. Un preşedinte al Băncii Rezervelor Federale din New York a declarat că „orice stat naţional în cadrul căruia există o instituţie ce funcţionează după modelul băncilor centrale moderne şi a cărui monedă nu este convertibilă în aur sau în vreo altă marfă se bucură de eliberarea finală de pieţele financiare interne”[13]. Multe guverne, universităţi şi institute de cercetări economice subvenţionează cu generozitate publicaţii al căror obiectiv principal este de a ridica în slăvi binefacerile expansiunii neîngrădite a creditului şi de a-şi calomnia toţi oponenţii, ca pe nişte avocaţi perfizi ai intereselor egoiste ale cămătarilor.

Mişcarea periodică ce afectează sistemul economic, recurenţa perioadelor de boom urmate de perioade de depresiune, este urmarea inevitabilă a încercărilor, iar şi iar repetate, de a reduce rata brută de piaţă a dobânzii prin intermediul expansiunii creditului. Nu există nici un mijloc de a evita colapsul final al unui boom provocat de expansiunea creditelor. Singura alternativă este între o criză mai timpurie, survenită ca rezultat al abandonării voluntare a continuării expansiunii creditelor – şi o criză survenită mai târziu, sub forma unei catastrofe finale şi totale a sistemului monetar în chestiune.

Singura obiecţie formulată vreodată împotriva teoriei creditului de circulaţie este remarcabil de subţire. S-a spus că reducerea ratei brute de piaţă a dobânzii sub nivelul pe care l-ar fi atins pe o piaţă a creditelor neobstrucţionată s-ar putea manifesta nu datorită unei politici deliberate a băncilor şi a autorităţilor monetare, ci ca efect neintenţionat al conservatorismului acestora. Confruntate cu o [p. 573] situaţie care, în absenţa oricărei intervenţii, ar genera o creştere a ratei de piaţă, băncile se feresc de a modifica dobânda pe care o percep pentru acordarea de avansuri şi astfel sunt antrenate, vrând nevrând, într-o politică expansionistă[14]. Aceste afirmaţii sunt nefondate. Dar chiar dacă am fi gata să le admitem, de dragul argumentaţiei, ele nu afectează câtuşi de puţin esenţa explicaţiei monetare a ciclului economic. Nu contează care sunt condiţiile particulare ce induc băncile să expandeze creditul şi să reducă rata brută de piaţă a dobânzii sub nivelul pe care l-ar fi determinat piaţa neobstrucţionată. Singurul lucru care contează este că băncile şi autorităţile monetare sunt călăuzite de ideea că nivelul ratelor dobânzii, aşa cum este el determinat de piaţa liberă de credite, este un rău, că este obiectivul unei bune politici economice de a-l reduce şi că expansiunea creditului este mijlocul adecvat pentru atingerea acestui obiectiv, fără a păgubi pe nimeni, cu excepţia paraziţilor care oferă bani cu împrumut. Aceasta este infatuarea care-i determină pe decidenţi să se lanseze în acţiuni care trebuie, în cele din urmă, să provoace sincopa.

Luând în consideraţie lucrurile acestea, am putea fi tentaţi să nici nu discutăm problemele implicate în cadrul teoriei sistemului pur al economiei de piaţă, ci să le amânăm până la analiza intervenţionismului, a interferenţei statului cu fenomenele de piaţă. Este neîndoielnic faptul că expansiunea creditului reprezintă una din principalele teme ale intervenţionismului. Cu toate acestea, locul potrivit pentru analiza problemelor implicate nu este teoria intervenţionismului, ci teoria sistemului pur al economiei de piaţă. Într-adevăr, problema de care trebuie să ne ocupăm este, în esenţă, legătura dintre oferta de bani şi rata dobânzii, o problemă faţă de care consecinţele expansiunii creditului nu reprezintă decât un caz particular.

Tot ce s-a spus despre expansiunea creditului rămâne deopotrivă valid cu privire la efectele oricărei creşteri în oferta de bani propriu-zişi, în măsura în care această ofertă adiţională ajunge pe piaţa de credite la un moment timpuriu al pătrunderii ei în sistemul de piaţă. Dacă volumul adiţional de bani sporeşte cantitatea de bani oferiţi pentru împrumuturi într-un moment în care preţurile mărfurilor şi ratele salariale n-au ajuns încă să fie pe deplin ajustate la modificarea relaţiei monetare, atunci efectele nu sunt diferite de cele ale unei expansiuni a creditului. Cu analiza problemei expansiunii creditului, catalactica întregeşte rezultatele teoriei banilor şi a dobânzii. Ea demolează implicit străvechile erori privind dobânda şi demistifică planurile fanteziste de „abolire” a dobânzii prin intermediul unor reforme monetare sau ale creditului.

Ceea ce diferenţiază expansiunea creditului de o creştere a ofertei [p. 574] de bani, aşa cum se poate aceasta manifesta într-o economie care întrebuinţează numai bani-marfă şi nu întrebuinţează nici un fel de mijloace fiduciare, depinde de divergenţele existente la nivelul cantităţii creşterii şi la cel al secvenţei temporale a efectelor sale asupra diverselor părţi ale pieţei. Nici chiar o creştere rapidă a producţiei de metale preţioase nu poate atinge vreodată amploarea pe care o poate atinge expansiunea creditului. Etalonul aur a fost o stavilă eficace în calea expansiunii creditului, deoarece el silea băncile să nu depăşească anumite limite în întreprinderile lor expansioniste[15]. Potenţialul inflaţionist propriu etalonului aur însuşi era limitat de vicisitudinile mineritului de aur. În plus, doar o parte din aurul suplimentar ajungea imediat să augmenteze oferta furnizată pe piaţa de credite. Cea mai mare parte acţiona la început asupra preţurilor bunurilor şi asupra ratelor salariale şi afecta piaţa de credite abia într-un stadiu ulterior al procesului inflaţionist.

Pe de altă parte, creşterea continuă a cantităţii de bani-marfă exercita pe piaţa de credite o presiune expansionistă continuă. Rata brută de piaţă a dobânzii a fost, în cursul ultimelor secole, continuu supusă impactului unui influx de bani suplimentari pe piaţa de credite. Desigur, această presiune manifestată în ultimii o sută cincizeci de ani în ţările anglo-saxone şi în ultima sută de ani pe continentul european a fost cu mult depăşită de efectele dezvoltărilor sincrone ale creditului de circulaţie, aşa cum a fost acesta acordat de către bănci, în plus faţă de măsurile lor nemijlocite – reiterate periodic – ce urmăreau scăderea ratei brute de piaţă a dobânzii, printr-o expansiune intensificată a creditului. Astfel, trei tendinţe orientate spre reducerea ratei brute de piaţă a dobânzii au operat concomitent şi s-au întărit reciproc. Prima a fost determinată de creşterea constantă a cantităţii de bani-marfă, a doua de dezvoltarea spontană a mijloacelor fiduciare şi a operaţiunilor bancare, iar a treia a fost fructul politicilor anti-dobândă deliberate, sponsorizate de autorităţi şi aprobate de opinia publică. Desigur, este imposibil să identificăm cu precizie, în mod cantitativ, efectul acţiunii lor conjugate şi contribuţia fiecărui factor în parte; răspunsul la o asemenea întrebare nu poate fi furnizat decât de înţelegerea istorică.

Raţionamentul catalactic nu ne poate arăta decât că o presiune redusă, dar continuă asupra ratei brute de piaţă a dobânzii, exercitată datorită unei creşteri continue a cantităţii de aur - dar şi una datorită unei creşteri uşoare a cantităţii de mijloace fiduciare, care nu este suprastimulată şi intensificată de politici ale banilor ieftini deliberate - poate fi contrabalansată de către forţele de reajustare şi de adaptare [p. 575] inerente economiei de piaţă. Adaptabilitatea mediului de afaceri, atunci când nu este în mod deliberat sabotată de forţe exterioare pieţei, este suficient de puternică pentru a neutraliza efectele pe care le-ar putea induce asemenea perturbări minore ale pieţei de credite.

Statisticienii au încercat să investigheze valurile lungi ale fluctuaţiilor manifestate în afaceri, cu ajutorul metodelor statistice. Asemenea tentative sunt irelevante. Istoria capitalismului modern este o cronică a progresului economic constant, iar şi iar întrerupt de accesele de febră ale boom-urilor şi de depresiunile ce le urmează acestora. În general este posibil să discernem statistic între aceste oscilaţii recurente şi tendinţa generală, de creştere a volumului de capital investit şi a cantităţii de produse fabricate. Dar nu este posibil să descoperim nici un fel de fluctuaţii ritmice în cadrul tendinţei generale ca atare.

9. Economia de piaţă aşa cum este ea afectată de recurenţa ciclului de afaceri

Popularitatea inflaţiei şi a expansiunii creditelor, sursa ultimă a încercărilor repetate de a le asigura oamenilor prosperitatea prin expansiunea creditului şi, în consecinţă, cauza fluctuaţiilor ciclice ale afacerilor, se manifestă clar în terminologia curentă. În perioada boom-ului se vorbeşte despre afaceri bune, depre prosperitate, despre avânt. Urmarea sa inevitabilă, reajustarea condiţiilor la datele reale ale pieţei, se numeşte criză, sincopă, perioadă de afaceri proaste, depresiune. Oamenii se revoltă împotriva ideii că elementul perturbator este de găsit în malinvestiţiile şi supraconsumul din perioada de boom şi că orice asemenea boom indus pe cale artificială este dinainte condamnat. Ei caută piatra filozofală pentru a-l permanentiza.

Am arătat deja în ce împrejurări suntem liberi să numim progres economic o ameliorare a calităţii şi o creştere a cantităţii produselor. Dacă aplicăm criteriul acesta diverselor faze ale fluctuaţiilor ciclice ale afacerilor, atunci trebuie să numim boom-ul regres şi depresiunea progres. Boomul iroseşte, prin malinvestiţie, factori limitaţi de producţie şi reduce stocul disponibil prin supraconsum; presupusele sale binecuvântări sunt plătite cu preţul sărăcirii. Depresiunea, pe de altă parte, reprezintă drumul de întoarcere la o stare de lucruri în care toţi factorii de producţie sunt întrebuinţaţi pentru cea mai adecvată cu putinţă satisfacere a celor mai imperative nevoi ale consumatorilor.

S-au făcut încercări disperate pentru a găsi în boom vreo posibilă contribuţie la progresul economic. S-a pus accentul pe rolul jucat de economisirea forţată în stimularea acumulării de capital. Este un argument superficial. Am arătat deja cât de îndoielnică este [p. 576] ideea că economisirea forţată ar putea vreodată realiza mai mult decât contrabalansarea unei părţi din consumul de capital generat de boom. Dacă cei care laudă presupusele efecte benefice ale economisirii forţate ar fi consecvenţi, atunci ei ar susţine un sistem fiscal de subvenţionare a celor bogaţi din impozite colectate de la persoanele cu venituri modeste. Economisirea forţată realizată astfel ar furniza o creştere netă a volumului de capital disponibil, fără a provoca simultan consum de capital pe o scară mult mai mare.

Susţinătoriii expansiunii creditului au insistat, în plus, asupra faptului că anumite malinvestiţii făcute în perioada boom-ului devin profitabile ulterior. Investiţiile acestea, spun ei, au fost făcute prea timpuriu, la o vreme când situaţia ofertei de bunuri de capital şi evaluările consumatorilor nu permiteau încă efectuarea lor. Cu toate acestea, paguba rezultată nu a fost prea mare, deoarece proiectele în chestiune ar fi fost oricum executate, la o dată ulterioară. Putem admite că această prezentare este adecvată pentru anumite cazuri de malinvestiţii induse de boom. Însă nimeni n-ar îndrăzni să susţină că descrierea este corectă în raport cu toate proiectele a căror execuţie a fost încurajată de iluziile generate de politica banilor ieftini. Oricum ar fi, faptul acesta nu poate influenţa consecinţele boom-ului şi nu poate dezamorsa sau anula depresiunea ce urmează. Efectele malinvestiţiilor se manifestă indiferent dacă aceste malinvestiţii vor apărea ca fiind investiţii sănătoase la un moment ulterior, în condiţii schimbate. Atunci când, în 1845, s-a construit în Anglia o cale ferată care nu ar fi fost construită în absenţa expansiunii creditului, condiţiile din anii imediat următori n-au fost afectate de perspectiva că în anii 1870 sau 1880 bunurile de capital necesare construcţiei ar fi devenit disponibile. Câştigul rezultat ulterior din faptul că respectiva cale ferată nu a trebuit construită cu preţul unor noi cheltuieli de capital şi de mână de lucru nu a reprezentat nici o compensaţie, în 1847, pentru pierderile suportate datorită construcţiei sale premature.

Boom-ul produce sărăcire. Dar încă şi mai dezastruoase sunt ravagiile sale morale. El îi face pe oameni deznădăjduiţi şi descurajaţi. Cu cât mai optimişti erau în condiţiile prosperităţii iluzorii a boom-ului, cu atât mai mari le sunt disperarea şi sentimentul de frustrare. Omul este întotdeauna înclinat să-şi pună norocul pe seama propriei sale eficienţe şi să-l ia drept o binemeritată recompensă a talentelor, aplicaţiei şi probităţii sale. Dar întoarcerile norocului le pune întotdeauna pe seama altora şi, mai ales, pe seama absurdităţii instituţiilor sociale şi politice. El nu învinuieşte autorităţile pentru a fi provocat boom-ul, dar le detestă pentru colapsul inevitabil al acestuia. Conform opiniei publice, singurul remediu [p. 577] împotriva relelor aduse de inflaţie şi de expansiunea creditului îl reprezintă mai multă inflaţie şi mai multă expansiune a creditului.

Iată, spun ei, avem capacităţi economice şi ferme a căror capacitate de a produce nu este întrebuinţată pe deplin. Avem stocuri de bunuri nevandabile şi legiuni de muncitori fără ocupaţie. Dar avem aici şi mase de oameni care s-ar considera norocoşi dacă şi-ar putea satisface mai deplin dorinţele. Nu lipseşte decât creditul. O cantitate suplimentară de credit le-ar permite antreprenorilor să reia sau să extindă producţia. Cei lipsiţi de ocupaţie şi-ar găsi din nou slujbe şi ar putea cumpăra produsele. Raţionamentul pare plauzibil. Cu toate acestea, el este complet eronat.

Dacă mărfurile nu se pot vinde şi lucrătorii nu-şi pot găsi slujbe este doar pentru că preţurile şi salariile solicitate sunt prea ridicate. Cel ce doreşte să-şi vândă stocurile sau capacitatea de muncă trebuie să-şi reducă cererea până găseşte un cumpărător. Aceasta este legea pieţei. Acesta este mecanismul prin care piaţa direcţionează activităţile fiecărui individ înspre acele linii de producţie în care ele contribuie cel mai mult la satisfacerea dorinţelor consumatorilor. Malinvestiţiile din perioada boom-ului au deviat factori de producţie inconvertibili spre anumite linii în detrimentul altor linii, în care era mai urgent nevoie de ei. Alocarea factorilor nonconvertibili între diversele ramuri industriale este afectată de disproporţii. Aceste disproporţii nu pot fi remediate decât prin acumulare de capital nou şi prin întrebuinţarea lui în acele ramuri în care el este cel mai intens solicitat. Este vorba de un proces lent. Câtă vreme el este în desfăşurare, este imposibilă deplina utilizare a capacităţilor productive ale anumitor unităţi economice, pentru care factorii complementari de producţie lipsesc.

Este inutil să se obiecteze aici că există, de asemenea, şi capacităţi neutilizate destinate producţiei de bunuri al căror caracter specific este scăzut. Reducerea vânzărilor la aceste bunuri, ni se spune, nu poate fi explicată prin disproporţionalităţile existente între echiparea cu bunuri de capital a diverselor ramuri; ele pot fi întrebuinţate şi sunt necesare pentru multe întrebuinţări diferite. Şi aceasta este o eroare. Dacă oţelăriile şi fierăriile, minele de cupru şi joagărele nu pot fi întrebuinţate la deplina lor capacitate, motivul nu poate fi decât că nu există pe piaţă destui cumpărători pregătiţi să cumpere întreaga lor producţie la preţuri care să acopere costurile lor curente de exploatare. Cum costurile variabile nu pot consta decât din preţuri ale altor produse şi din salarii - şi cum acelaşi lucru se poate spune şi despre preţurile acestor alte produse -, aceasta înseamnă întotdeauna că ratele salariale sunt prea ridicate pentru a le putea furniza slujbe tuturor celor dornici să muncească şi pentru a asigura întrebuinţarea echipamentelor inconvertibile până la întreaga măsură a limitelor determinate de cerinţa ca bunurile de capital nespecifice şi mâna de lucru să nu fie retrase de la întrebuinţări în care ele îndeplinesc nevoi mai urgente.

[p. 578] Din situaţia de colaps provocată de boom nu există decât un singur drum de întoarcere la o stare de lucruri în care acumularea progresivă de capital asigură o îmbunătăţire constantă a bunăstării materiale: noi economisiri trebuie să permită acumularea bunurilor de capital necesare pentru echiparea armonioasă cu necesarul de capital a tuturor ramurilor de producţie. Trebuie furnizate bunurile de capital ce lipsesc în acele ramuri care au fost în mod nejustificat neglijate în perioada de boom. Ratele salariale trebuie să scadă; oamenii trebuie să-şi reducă temporar consumul, până când capitalul irosit datorită malinvestiţiilor va fi restaurat. Cei cărora nu le plac aceste dificultăţi din perioada de reajustare trebuie să se abţină la timp de la expansiunea creditului.

Nu este de nici un folos amestecul prin intermediul unei noi expansiuni a creditului în procesul de reajustare. În cel mai bun caz, el nu ar face decât să întrerupă şi să tulbure, prelungind procesul curativ al depresiunii, sau chiar determinând un nou boom, cu toate consecinţele sale inevitabile.

Chiar în absenţa oricărei noi expansiuni a creditului, procesul de reajustare este amânat de efectele psihologice ale dezamăgirii şi ale frustrărilor. Oamenii se eliberează greu de auto-iluzia unei aparente prosperităţi. Oamenii de afaceri încearcă să continue proiectele neprofitabile; ei îşi închid ochii pentru a evita o privelişte dureroasă. Lucrătorii amână reducerea pretenţiilor lor la nivelul care este necesar din perspectiva condiţiilor pieţei; dacă ar fi posibil, ei ar dori să evite reducerea nivelului lor de trai şi schimbarea ocupaţiei şi a locuinţei lor. Oamenii sunt cu atât mai descurajaţi, cu cât erau mai optimişti în zilele mişcării ascendente. Pentru un moment, ei şi-au pierdut încrederea în forţele proprii şi spiritul de a întreprinde, în aşa măsură încât nu reuşesc nici măcar să profite de pe urma oportunităţilor bune. Însă lucrul cel mai rău este că oamenii sunt incorijibili. După câţiva ani, ei se lansează din nou în expansiunea creditului şi vechea poveste se repetă.

Rolul jucat de factorii neîntrebuinţaţi de producţie în primele stadii ale boom-ului

În sistemul economic aflat în schimbare există întotdeauna inventare nevândute (care depăşesc acele cantităţi ce trebuie păstrate în stoc din motive tehnice), lucrători fără slujbă şi capacităţi neîntrebuinţate de facilităţi productive nonconvertibile. Sistemul se îndreaptă spre o stare în care nu există nici lucrători fără slujbe, nici inventare în surplus[16]. Însă, deoarece apariţia de noi date deviază continuu cursul spre un nou ţel, condiţiile unei economii aflate în regim de rotaţie uniformă nu se realizează niciodată.

Prezenţa capacităţilor neutilizate alcătuite din investiţii nonconvertibile este o [p. 579] urmare a erorilor comise în trecut. Presupoziţiile făcute de investitori au fost, după cum s-a dovedit ulterior, incorecte; piaţa solicită mai intens alte bunuri decât acelea pe care pot fabricile să le producă. Stocarea de inventare excesive şi şomajul catalactic al lucrătorilor sunt speculative. Proprietarul stocului refuză să vândă la preţul pieţei deoarece speră că va obţine un preţ superior la o dată ulterioară. Lucrătorul neangajat refuză să-şi schimbe ocupaţia sau reşedinţa, sau să se mulţumească să primească un salariu mai mic, deoarece speră că va obţine mai târziu o slujbă cu salariu mai mare în locul unde locuieşte şi în ramura economică pe care o agreează mai mult. Ambii ezită să-şi ajusteze pretenţiile la actuala condiţie a pieţei, deoarece aşteaptă o schimbare a datelor care va modifica situaţia în beneficiul lor. Ezitarea lor este unul din motivele pentru care sistemul nu este încă ajustat la condiţiile pieţei.

Susţinătorii expansiunii creditului pretind că ceea le lipseşte este suplimentarea mijloacelor fiduciare. Unităţile productive vor funcţiona atunci la întreaga capacitate, stocurile se vor vinde la preţurile pe care proprietarii lor le consideră satisfăcătoare, iar şomerii vor primi slujbe la salariile pe care le consideră satisfăcătoare. Această doctrină extrem de populară implică ideea că augmentarea preţurilor, provocată de noile mijloace fiduciare, ar afecta toate celelalte bunuri şi servicii în acelaşi timp, în vreme ce proprietarii stocurilor excedentare şi muncitorii fără slujbe s-ar mulţumi cu aceleaşi preţuri şi salarii nominale pe care le solicită – bineînţeles zadarnic – în prezent. Într-adevăr, dacă s-ar întâmpla lucrul acesta, preţurile şi ratele salariale reale obţinute de către aceşti proprietari de stocuri nevândute şi de muncitorii fără slujbe ar scădea – relativ la preţurile altor bunuri şi servicii – până la nivelul la care trebuie ele să scadă pentru a face posibilă găsirea de cumpărători şi de patroni.

Evoluţia fazei de boom nu este substanţial afectată de faptul că în ajunul ei există capacităţi neutilizate, inventare nevândute în surplus şi muncitori fără slujbe. Să presupunem că există facilităţi neutilizate în industria mineritului de cupru, stocuri nevândute de cupru şi mineri de cupru fără slujbe. Preţul cuprului este la un nivel la care mineritul nu rentează, în cazul anumitor mine; muncitorii respectivi sunt disponibilizaţi; există speculatori care se abţin de la a-şi vinde stocurile. Ce este necesar pentru a face ca aceste mine să devină din nou profitabile, pentru a da slujbe şomerilor şi pentru a vinde stocurile fără a forţa scăderea preţurilor sub costurile de producţie, este o creştere p a volumului bunurilor de capital existente, suficient de mare pentru a face posibilă o asemenea creştere a investiţiilor şi a volumului producţiei şi al consumului, încât din ea să rezulte o creştere adecvată a cererii pentru cupru. Dacă, pe de altă parte, această creştere p nu se produce şi antreprenorii, induşi în eroare de expansiunea creditului, acţionează ca şi cum p ar fi survenit efectiv, atunci, câtă vreme durează boom-ul, condiţiile de pe piaţa de cupru vor fi ca şi cum p s-ar fi adăugat efectiv la volumul bunurilor de capital disponibile. Dar tot ce [p. 580] s-a spus despre consecinţele inevitabile ale expansiunii creditului se aplică şi în cazul acesta. Singura diferenţă este că, în ce priveşte cuprul, expansiunea inadecvată a producţiei nu trebuie să se realizeze prin retragerea de capital şi de forţă de muncă de la întrebuinţări ce ar fi servit mai bine dorinţele consumatorilor. În cazul cuprului, noul boom întâlneşte o situaţie deja existentă de malinvestire a capitalului şi de malangajare a forţei de muncă, pe care procesul de reajustare încă nu le-a absorbit, din perioada precedentului boom.

Devine astfel evident cât de vană este justificarea unei noi expansiuni a creditului pe baza capacităţilor neutilizate, a stocurilor nevândute - sau, cum se spune în mod eronat, „nevandabile” – şi a lucrătorilor fără slujbe. Începuturile unei noi expansiuni a creditului întâlnesc rămăşiţele precedentelor malinvestiţii şi malangajări a forţei de muncă, încă neobliterate în cursul procesului de reajustare şi, în aparenţă, remediază erorile respective. De fapt însă, nu este decât o întrerupere a procesului de reajustare şi de întoarcere la condiţii sănătoase[17]. Existenţa unor capacităţi neutilizate şi a neangajării forţei de muncă nu este un argument valid împotriva corectitudinii teoriei creditului de circulaţie. Convingerea adepţilor expansiunii creditului şi ai inflaţiei că abţinerea de la continuarea expansiunii creditului şi a inflaţiei este responsabilă pentru perpetuarea crizei este complet eronată. Remediile sugerate de aceşti autori nu ar face ca boom-ul să dureze în veci. Ele ar obstrucţiona pur şi simplu procesul de reînsănătoşire.

Erorile explicaţiilor nemonetare ale ciclului de afaceri

Când discutăm tentativele nereuşite de explicare a fluctuaţiilor ciclice în afaceri prin doctrine nonmonetare trebuie, înainte de orice, accentuat un aspect care în trecut a fost în mod nejustificat trecut cu vederea.

Au existat şcoli de gândire pentru care dobânda nu era decât preţul plătit pentru obţinerea deţinerii unei cantităţi de monedă sau de substitute monetare. Pornind de la această convingere, adepţii lor inferau, cât se poate de logic, că abolirea rarităţii banilor şi a substitutelor monetare ar aboli complet dobânda şi ar asigura gratuitatea creditului. Dacă, pe de altă parte, respingem aceste idei şi înţelegem natura dobânzii originare, se iveşte o problemă a cărei soluţionare nu trebuie să o ocolim. O ofertă suplimentară de credit, adusă de creşterea cantităţii de bani sau de mijloace fiduciare, are cu siguranţă puterea de a reduce rata brută de piaţă a dobânzii. Dacă dobânda nu este doar un fenomen monetar şi – prin urmare – nu poate fi definitiv redusă sau măturată de nici o creştere, indiferent cât de mare ar fi ea, a ofertei de bani sau de mijloace fiduciare, atunci ştiinţei economice îi revine de a arăta cum anume se restabileşte nivelul dobânzii corespunzătoare datelor nonmonetare a pieţei. Ea trebuie să explice [p. 581] ce fel de proces elimină devierea ratei de piaţă de la rata care este consonantă cu raportul dintre evaluarea de către oameni a bunurilor prezente, relativ la cele viitoare. Dacă teoria economică nu ar putea furniza această explicaţie, ar însemna că ea admite implicit că dobânda este un fenomen monetar, care ar putea chiar să dispară complet, în cursul modificărilor relaţiei monetare.

Pentru explicaţiile nonmonetare ale ciclului de afaceri, împrejurarea că există depresiuni recurente este un fapt primar. Adepţii ei încep prin a nu vedea, în felul cum schematizează ei secvenţa evenimentelor economice, nici un indiciu care ar putea sugera o interpretare satisfăcătoare a acestor dezordini enigmatice. Ei caută cu disperare un expedient, pentru a-l aplica peste ideile lor, în calitate de aşa-zisă teorie a ciclului.

Nu la fel stau lucrurile cu teoria monetară, sau a creditului de circulaţie. Teoria monetară modernă a reuşit, în cele din urmă, să îndepărteze toate ideile despre o aşa-zisă neutralitate a banilor. Ea a demonstrat definitiv că în economia de piaţă operează factori despre care o doctrină care ignoră forţa motrice a banilor nu ne poate spune nimic. Sistemul catalactic, care implică recunoaşterea non-neutralităţii banilor şi a forţei lor motrice, ne obligă să răspundem la întrebarea cum anume este afectată rata dobânzii de modificările relaţiei monetare, mai întâi pe termen scurt şi apoi pe termen lung. Dacă nu ar putea răspunde acestor întrebări, sistemul ar fi deficitar. Dacă ar furniza un răspuns care să nu explice simultan şi fluctuaţiile ciclice ale comerţului, atunci el ar fi contradictoriu. Chiar dacă nu ar fi existat niciodată mijloace fiduciare şi credit de circulaţie, catalactica modernă ar fi obligată să ridice problema referitoare la relaţiile dintre modificările relaţiei monetare şi rata dobânzii.

Am văzut deja[18] că orice explicaţie nonmonetară a ciclului este constrânsă să admită faptul că o condiţie indispensabilă a emergenţei boom-ului este o creştere a cantităţii de bani sau de mijloace fiduciare. Este evident că o tendinţă generală de creştere a preţurilor, care nu este determinată de o restrângere generală a producţiei şi a ofertei de bunuri oferite spre vânzare, nu se poate manifesta dacă oferta de bani (în sens larg) nu a crescut. Constatăm acum că cei ce resping explicaţia monetară sunt obligaţi să recurgă la teoria pe care o denigrează şi pentru un al doilea motiv. Într-adevăr, numai această teorie răspunde la întrebarea cum anume este afectată piaţa de credite şi rata de piaţă a dobânzii de un influx de bani şi de mijloace fiduciare suplimentare. Doar aceia pentru care dobânda nu este decât rezultatul unei rarităţi condiţionate în mod instituţional a banilor se pot dispensa de recunoaşterea implicită a teoriei ciclului bazate pe creditul de circulaţie.

Fanatismul acesta, cu care suporterii tuturor doctrinelor nonmonetare refuză să-şi recunoască erorile, este, desigur, o manifestare de [p. 582] partizanat politic. Marxiştii sunt cei care au iniţiat obiceiul de a interpreta crizele comerciale ca pe un rău inerent capitalismului, ca pe un produs necesar al „anarhiei” capitaliste a producţiei[19]. Socialiştii nemarxişti şi intervenţioniştii sunt la fel de dornici de a demonstra că economia de piaţă nu poate evita repetarea depresiunilor. Ei sunt cu atât mai zeloşi în atacarea teoriei monetare, cu cât manipularea banilor şi a creditului reprezintă astăzi principalul mijloc prin care guvernele anticapitaliste urmăresc implementarea omnipotenţei guvernamentale[20].

Tentativele de a pune depresiunile economice în legătură cu influenţe cosmice, printre care cea mai remarcabilă este teoria petelor solare a lui William Stanley Jevons, au eşuat lamentabil. Economia de piaţă a reuşit într-o manieră destul de satisfăcătoare să adapteze producţia şi comerţul la toate condiţiile naturale ale vieţii umane şi ale mediului ei. Este complet arbitrar să se presupună că există un unic fapt natural – anume, presupusele variaţiuni ritmice ale recoltelor – la care economia de piaţă nu se poate adapta. De ce nu reuşesc antreprenorii să identifice fenomenul fluctuaţiilor recoltelor şi să ajusteze activităţile de afaceri în aşa fel încât să neutralizeze efectele sale dezastruoase asupra planurilor lor?

Orientate după sloganul marxist „anarhie a producţiei”, doctrinele contemporane nemonetare ale ciclului explică fluctuaţiile ciclice ale afacerilor în termenii unei tendinţe, chipurile inerente sistemului economic capitalist, de a da naştere la disproporţionalităţi în volumul investiţiilor făcute în diversele ramuri industriale. Dar chiar şi aceste doctrine ale disproporţionalităţilor nu neagă faptul că fiecare om de afaceri se străduieşte să evite asemenea erori, care-i provoacă în mod necesar pagube financiare serioase. Esenţa activităţii antreprenorilor şi a capitaliştilor este tocmai de a nu se lansa în proiecte pe care le consideră neprofitabile. Dacă admitem că există o tendinţă a oamenilor de afaceri de a da greş în strădaniile acestea, implicaţia este că toţi afaceriştii sunt lipsiţi de viziune pe termen lung. Ei sunt prea stupizi pentru a evita anumite greşeli şi astfel se împiedică la tot pasul în conducerea afacerilor de care se ocupă. Întreaga societate trebuie să plătească pentru a acoperi costurile greutăţii de cap a speculatorilor, promotorilor şi antreprenorilor.

Este, desigur, evident că oamenii sunt failibili şi nici afaceriştii nu fac excepţie de la această slăbiciune generală. Dar nu trebuie să uităm că pe piaţa liberă funcţionează continuu un proces de selecţie. Se manifestă o tendinţă permanentă de îndepărtare a antreprenorilor mai puţin eficienţi, adică a acelora care dau greş în încercările lor de anticipare corectă a cererilor viitoare ale consumatorilor. Dacă anumiţi antreprenori produc bunuri în exces faţă de cererea consumatorilor şi, prin urmare, nu pot vinde bunurile acestea la [p. 583] preţuri remunerative şi suferă pierderi, alte grupuri, care produc acele lucruri spre care publicul se înghesuie, realizează profituri cu atât mai mari. Anumite sectoare economice sunt afectate negativ, în vreme ce altele înfloresc. Nu se poate manifesta o depresiune generalizată a afacerilor.

Dar adepţii doctrinelor pe care le analizăm pun altfel problema. Ei pleacă de la presupoziţia că nu doar întreaga clasă antreprenorială, ci întreaga omenire este lovită de cecitate. Deoarece clasa antreprenorială nu este un ordin social izolat, către care accesul să le fie închis străinilor, deoarece fiecare om întreprinzător este, practic, în poziţia de a rivaliza cu cei ce aparţin deja clasei antreprenoriale şi deoarece istoria capitalismului furnizează nenumărate exemple de noi veniţi fără nici un ban care au reuşit în mod strălucit să se lanseze în producţia acelor bunuri care, conform propriei lor judecăţi, erau potrivite pentru a satisface cele mai urgente nevoi ale consumatorilor, presupoziţia că antreprenorii cad regulat pradă anumitor erori implică tacit ideea că toţi oamenii practici sunt lipsiţi de inteligenţă. Ea implică ideea că nimeni dintre cei angajaţi în afaceri şi nimeni dintre cei ce intenţionează să se angajeze în afaceri, dacă li se iveşte vreo oportunitate datorată scăpărilor celor deja angajaţi în aceste activităţi, nu este suficient de ager pentru a sesiza adevărata situaţie a pieţei. Pe de altă parte însă, teoreticienii care nu activează ei înşişi în organizarea afacerilor, ci doar filozofează pe marginea acţiunilor altor oameni, se consideră pe sine suficient de ageri pentru a descoperi erorile care-i induc în eroare pe cei ce fac afaceri. Aceşti profesori omniscienţi nu se lasă niciodată induşi în eroare de greşelile care întunecă judecata tuturor celorlalţi. Ei ştiu cu precizie unde greşeşte libera iniţiativă. Pretenţiile lor de a fi investiţi cu puteri dictatoriale sunt, prin urmare, pe deplin justificate.

Aspectul cel mai uimitor al acestor doctrine este că ele implică, în plus, că oamenii de afaceri, în micimea lor mentală, se cramponează obstinaţi de metodele lor greşite, în ciuda faptului că savanţii le-au demascat de mult erorile. Deşi acestea sunt expuse în toate manualele, afaceriştii nu se pot abţine de la a le repeta. Este evident că nu există nici un mijloc de împiedicare a recurenţei depresiunilor economice, cu excepţia încredinţării puterii supreme filozofilor, pe linia ideilor utopice ale lui Platon.

Să analizăm pe scurt cele două varietăţi mai populare ale acestor doctrine ale disproporţionalităţii.

Avem, mai întâi, doctrina bunurilor durabile. Bunurile acestea îşi păstrează, pentru o vreme, capacitatea de a furniza servicii. Câtă vreme durează perioada lor de viaţă, cumpărătorul care a achiziţionat o unitate nu o va înlocui prin cumpărarea uneia noi. Astfel, o dată ce toată lumea şi-a făcut cumpărăturile, cererea pentru produse noi scade. Afacerile se deteriorează. O relansare nu este posibilă decât atunci când, după scurgerea unui anumit timp, vechile case, maşini, frigidere şi alte bunuri asemenea lor se uzează şi proprietarii lor îşi cumpără altele noi. [p. 584]

Dar oamenii de afeceri sunt în general mai prevăzători decât presupune această doctrină. Ei urmăresc ajustarea volumului activităţii lor productive la dimensiunile anticipate ale cererii consumatorilor. Brutarii ţin seama de faptul că în fiecare zi gospodina are nevoie de o pâine, iar producătorii de coşciuge iau în calcul faptul că numărul total de coşciuge vândute anual nu poate depăşi numărul de persoane decedate în cursul acestei perioade. Industria de motoare calculează pe baza duratei medii de „viaţă” a produselor sale, nu mai puţin decât croitorii, cismarii, producătorii de autoturisme, de aparate radio şi de frigidere, sau firmele de construcţii. Desigur, există întotdeauna promotori care, aflaţi într-o dispoziţie de optimism înşelător, îşi pot supradezvolta întreprinderile. În cursul realizării acestor proiecte, ei smulg factori de producţie de la alte capacităţi productive din cadrul aceleiaşi industrii sau din alte ramuri industriale. În felul acesta, supraextinderea lor are drept urmare o relativă restricţionare a producţiei în alte domenii. O ramură continuă să se dezvolte, în vreme ce altele se restrâng, până când neprofitabilitatea primeia şi profitabilitatea celei de a doua restabilesc situaţia. Atât boom-ul iniţial, cât şi contracţia ulterioară nu privesc decât o parte din întreprinderile de afaceri.

Al doilea tip de astfel de doctrine ale disproporţionalităţii este cunoscut sub numele de principiu al accelerării. Creşterea temporară a cererii pentru un anumit bun duce la creşterea producţiei pentru bunul respectiv. Dacă ulterior cererea scade din nou, investiţiile făcute în vederea acestei expansiuni apar ca fiind malinvestiţii. Lucrul acesta devine deosebit de pernicios în sfera producţiei de factori durabili de producţie. Dacă cererea pentru bunul de consum a creşte cu 10%, firmele de afaceri augmentează echipamentul p necesar pentru producţia lui a cu 10%. Creşterea cererii pentru p care rezultă de aici este cu atât mai mare faţă de cererea anterioară pentru p, cu cât este mai mare durata pe parcursul căreia poate furniza servicii o unitate de p şi cu cât mai mică era, în consecinţă, cererea anterioară în vederea înlocuirii unităţilor uzate de p. Dacă durata de viaţă a unei unităţi de p este de 10 ani, cererea anuală de înlocuire pentru p era egală cu 10% din stocul de p întrebuinţat până atunci în cadrul industriei. Creşterea cu 10% a cererii pentru a dublează în consecinţă cererea de p şi provoacă o amplificare de 100% a volumului de echipament r, necesar producţiei de p. Dacă ulterior cererea pentru a încetează de a mai creşte, atunci 50% din capacitatea lui r rămâne nefolosită. Dacă augmentarea creşterii anuale a cererii de a scade de la 10% la 5%, atunci 25% din capacitatea de producţie a lui r nu mai poate fi întrebuinţată.

Eroarea fundamentală a acestei doctrine este că priveşte activităţile antreprenoriale ca pe nişte răspunsuri automate oarbe la situaţia de moment a cererii. Ori de câte ori cererea creşte şi face ca o ramură de afaceri să devină mai profitabilă, se presupune că facilităţile productive se amplifică instantaneu în mod proporţional. Această perspectivă este inacceptabilă. Antreprenorii greşesc adesea. Pentru aceste erori ei plătesc din greu. Dar cineva care ar acţiona în felul descris de principiul acceleraţiei nu ar fi un antreprenor, ci [p. 585] un automat neînsufleţit. În realitate, antreprenorul este un speculator[21], o persoană dornică să-şi întrebuinţeze opinia referitoare la structura viitoare a pieţei în scopul realizării de operaţiuni economice care promit să fie profitabile. Această înţelegere anticipativă specifică a condiţiilor din viitorul incert sfidează orice reguli şi sistematizări. Ea nu poate fi nici predată, nici învăţată. Altminteri, toată lumea s-ar putea lansa în activităţi antreprenoriale, cu aceleaşi perspective de succes. Ceea ce distinge pe antreprenorul de succes şi pe promotor de alţi oameni este tocmai faptul că nu se lasă călăuzit de ceea ce a fost şi este, ci îşi ajustează afacerile pe baza opiniei sale despre viitor. El vede trecutul şi prezentul ca şi ceilalţi; însă viitorul îl judecă în mod diferit. El se ghidează în acţiunile sale după o opinie despre viitor care diferă de cea a mulţimii. Resortul acţiunilor sale este că estimează altfel decât alţi oameni factorii de producţie şi preţurile viitoare ale bunurilor care pot fi produse cu ajutorul lor. Dacă structura actuală a preţurilor face foarte profitabile afacerile celor care astăzi comercializează mărfurile respective, producţia lor va creşte numai în măsura în care antreprenorii cred că această constelaţie favorabilă a pieţei va dura suficient de mult timp pentru a face ca investiţiile noi să devină rentabile. Dacă antreprenorii nu anticipează lucrul acesta, atunci nici chiar profiturile deosebit de ridicate ale întreprinderilor care produc în prezent nu vor determina o extindere. Tocmai această rezervă a capitaliştilor şi a antreprenorilor de a investi în linii de producţie pe care le consideră neprofitabile este violent criticată de cei ce nu înţeleg modul de funcţionare al economiei de piaţă. Inginerii de orientare tehnocratică se plâng că supremaţia motivaţiei profitului îi împiedică pe consumatori de a fi serviţi din abundenţă cu toate acele bunuri pe care li le-ar putea furniza tehnologia modernă. Demagogii protestează împotriva lăcomiei capitaliştilor, care urmăresc, chipurile, perpetuarea rarităţii.

O explicaţie satisfăcătoare a fluctuaţiilor economice nu trebuie să se bazeze pe faptul că anumite firme sau grupuri de firme evaluează greşit configuraţia viitoare a pieţei şi fac, de aceea, investiţii proaste. Obiectul ciclului de afaceri este avântul generalizat al afacerilor, propensiunea de a augmenta producţia în toate ramurile industriale – şi depresiunea generală care urmează. Fenomenele acestea nu pot fi provocate de faptul că profiturile mai mari în anumite ramuri de afaceri determină extinderea acestora şi investiţii corespunzătoare, mai mult decât proporţionale, în industriile care fabrică echipamentul necesar pentru această extindere.

Este un lucru bine ştiut că, pe măsură ce boom-ul progresează, ustensilele şi alte echipamente devin tot mai greu de achiziţionat. Fabricile care produc aceste lucruri sunt suprasolicitate de comenzi. Clienţii lor [p. 586] trebuie să aştepte multă vreme până când li se livrează ustensilele comandate. Lucrul acesta arată limpede că industriile producătoare de factori de producţie nu îşi augmentează propriile facilităţi productive atât de repede cât presupune principiul accelerării.

Însă chiar dacă, de dragul argumentaţiei, am fi gata să admitem că antreprenorii şi capitaliştii se comportă în felul descris de doctrina disproporţionalităţii, rămâne inexplicabil cum ar putea ei să continue în absenţa expansiunii creditului. Avântul spre asemenea investiţii suplimentare ridică preţurile factorilor complementari de producţie şi rata dobânzii pe piaţa de credite. Efectele acestea ar frâna tendinţele expansioniste foarte curând, în absenţa expansiunii creditului.

Adepţii doctrinelor disproporţionalităţii invocă anumite evenimente din domeniul agriculturii, drept confirmare a afirmaţiei lor privind lipsa inerentă de prevedere a oamenilor de afaceri privaţi. Dar este de neconceput să se explice trăsăturile caracteristice ale iniţiativei libere şi competitive, aşa cum se manifestă ea în economia de piaţă, prin trimitere la condiţiile particulare din sfera fermelor mici şi mijlocii. În multe ţări, această sferă este îndepărtată instituţional de supremaţia pieţei şi a consumatorilor. Filozofia interferenţei guvernamentale este mereu pornită să-i protejeze pe fermieri de vicisitudinile pieţei. Fermierii aceştia nu activează pe piaţa liberă; ei sunt privilegiaţi şi răsfăţaţi prin diverse mecanisme. Orbita activităţilor lor productive este, aşa-zicând, o rezervaţie, în care înapoierea tehnologică, obstinaţia îngustă şi ineficienţa antreprenorială sunt prezervate în mod artificial, pe seama categoriilor non-agricole de populaţie. Dacă fermierii comit greşeli în felul cum îşi gestionează afacerile, statul îi sileşte să acopere pierderile pe consumatori, pe contribuabili şi pe creditorii ipotecari.

Este adevărat că există ceva de felul ciclului de alternanţă între cultivarea de cereale si creşterea de porci (corn-hog cycle) şi alte fenomene similare, în sfera altor produse agricole. Dar recurenţa acestui tip de cicluri se datorează faptului că penalizările pe care piaţa le aplică antreprenorilor ineficienţi şi neglijenţi nu îi afectează pe mulţi dintre fermieri. Fermierii aceştia nu sunt responsabili pentru acţiunile lor, deoarece sunt odraslele de companie ale guvernelor şi ale politicienilor. Dacă nu s-ar fi bucurat de acest privilegiu, ei ar fi dat de mult faliment, şi fermele agricole care le-au aparţinut cândva ar fi acum gestionate de oameni mai capabili.



[1] Cf. supra, pp. 226-228

[2] Diferenţa dintre cazul acesta (cazul b) şi cazul unui sfârşit anticipat al tuturor lucrurilor pământeşti (cazul a), tratat la p. 527, este următoarea: în cazul a, dobânda originară creşte nelimitat deoarece bunurile viitoare devin complet inutile; în cazul b, dobânda originară nu se modifică, dar componenta antreprenorială creşte nelimitat.

[3] Cf. Irving Fisher, The Rate of Interest (New York, 1907), pp. 77 ff.

[4] Discutăm despre condiţiile unei pieţe neobstrucţionate pentru mâna de lucru. Referitor la argumentul avansat de Lordul Keynes, a se vedea mai jos, pp. 777 şi 792-793.

[5] Referitor la „fluctuaţiile pe termen lung” a se vedea mai jos, p. 575.

[6] Cf. G. v. Haberler, Prosperity and Depression (new ed. League of Nations’ Report, Geneva, 1939), p. 7.

[7] Cf. M. N. Rothbard, America’s Great Depression (Princeton, 1963).

[8] Nu trebuie să cădem pradă iluziei că aceste modificări ale politicilor de credit ale băncilor au fost determinate de înţelegerea de către bancheri şi autorităţile monetare a consecinţelor inevitabile ale unei continuări neîntrerupte a expansiunii creditului. Ceea ce a indus schimbarea de direcţie a conduitei băncilor au fost anumite condiţii instituţionale, pe care le vom analiza mai jos, la pp. 796-797. Printre frecventatorii serioşi ai ştiinţelor economice s-au evidenţiat o serie de bancheri privaţi; în particular, elaborarea formei iniţiale a teoriei monetare (Currency Theory) a fluctuaţiilor economice a fost, în cea mai mare parte, o performanţă a bancherilor britanici. Însă managementul băncilor centrale şi configurarea politicilor monetare ale diverselor guverne au fost, de regulă, încredinţate unor persoane care nu aveau nimic de obiectat la expansiunea nelimitată a creditului şi care priveau drept ofensă orice critică avansată împotriva acţiunilor lor expansioniste.

[9] Cf. mai jos, pp. 793-795.

[10] A se vedea mai jos, p. 784.

[11] Monedă discreţionară emisă de trezoreria SUA începând din 1862, pentru finanţarea „Războiului Civil” (1861-1865) – n. trad.

[12] A se vedea mai sus, p. 470.

[13] Beardsley Ruml, „Taxes for Revenue Are Obsolete”, American Affairs, VIII (1946), 35-36.

[14] Machlup (The Stock Market, Credit and Capital Formation, p. 248) numeşte acest tip de conduită a băncilor „inflaţionism pasiv”.

[15] Cf. mai sus, p. 475.

[16] Şi în economia aflată în regim de rotaţie uniformă pot exista capacităţi neutilizate de echipament nonconvertibil. Neutilizarea lor nu tulbură echilibrul cu nimic mai mult decât necultivarea pământului submarginal.

[17] Hayek, Prices and Production [ed. a doua, Londra, 1935], pp. 96 ff.) ajunge la aceeaşi concluzie, pe calea unui lanţ de raţionamente oarecum diferit.

[18] p. 554 – n. trad.

[19] Cu privire la eroarea fundamentală a marxismului şi a altor teorii bazate pe ideea de consum insuficient, cf. mai sus, p. 301.

[20] Cu privire la aceste manipulări ale banilor şi ale creditului, cf. mai jos, pp. 780-803.

[21] Merită să observăm că [în lb. engleză] acelaşi termen (speculation) este întrebuinţat atât pentru a desemna deliberarea promotorilor şi antreprenorilor şi acţiunile rezultate din ea, cât şi raţionamentele academice ale teoreticienilor, care nu duc în mod direct la nici o acţiune.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România