Capitolul XIX. Dobânda

Ludwig von Mises - Acţiunea umană. Un tratat de teorie economică. Partea a patra: Catalactica sau economia societăţii de piaţă
cuprins

1. Fenomenul dobânzii

Am arătat că preferinţa de timp este o categorie inerentă oricărei acţiuni umane. Preferinţa de timp se manifestă prin fenomenul dobânzii originare, adică un discount al bunurilor viitoare faţă de bunurile prezente[1].

Dobânda nu se reduce la dobânda pentru capital. Dobânda nu este venitul specific obţinut de pe urma întrebuinţării bunurilor de capital. Corespondenţa dintre trei factori de producţie – munca, pământul şi capitalul – şi trei tipuri de venituri – salariile, renta şi profitul - aşa cum era concepută ea de economiştii clasici, este de nesusţinut. Renta nu este venitul specific corespunzător pământului. Renta este un fenomen catalactic general; ea joacă acelaşi rol în structura venitului corespunzător muncii şi bunurilor de capital, ca şi în cazul pământului. Mai mult, nu există nici o sursă omogenă de venit care să se poată numi profit, în sensul în care întrebuinţau acest termen economiştii clasici. Profitul (în accepţiunea de profit antreprenorial) şi dobânda nu sunt mai caracteristice capitalului decât pământului.

Preţurile bunurilor de consum se împart, prin interacţiunea forţelor care acţionează pe piaţă, între diverşii factori complementari ce colaborează în procesul lor de producţie. Deoarece bunurile de consum sunt bunuri prezente, în vreme ce factorii de producţie sunt mijloace pentru producerea de bunuri viitoare, şi deoarece bunurile prezente sunt mai preţuite decât bunurile viitoare de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate, suma astfel împărţită este mai mică decât preţul actual al bunurilor respective de consum, chiar şi în cadrul construcţiei imaginare a economiei aflate în regim de rotaţie uniformă. Diferenţa reprezintă dobânda originară. Ea nu este legată în mod specific de nici una dintre cele trei clase de factori de producţie pe care le distingeau economiştii clasici. Profitul şi pierderile antreprenoriale provin din schimbările de date ce intervin pe parcursul perioadei de producţie şi din modificările preţurilor, care rezultă din acestea.

Gândirea naivă nu vede nici o problemă în legătură cu venitul curent, provenit din vânătoare, pescuit, creşterea de vite, munca forestieră şi agricultură. Natura generează căprioare, peşti şi vite şi le face să crească, determină vacile să dea lapte şi găinile să ouă, copacii să crească şi să facă fructe şi seminţele să încolţească. [525] Cine are dreptul să îşi aproprieze această avuţie recurentă se bucură de un venit constant. Ca un izvor din care izvorăşte mereu apă proaspătă, acest „flux de venit” curge încontinuu şi aduce o mereu înnoită avuţie. Întregul proces apare ca un fenomen natural. Însă pentru economist se pune o problemă în legătură cu determinarea preţurilor pământului, vitelor şi tuturor celorlalte. Dacă bunurile viitoare nu ar fi cumpărate şi vândute cu reducere (at a discount) în raport cu bunurile prezente, cumpărătorul de pământ ar trebui să plătească un preţ egal cu suma tuturor veniturilor viitoare nete - şi aceasta nu i-ar lăsa nimic pentru [a face posibil] un venit curent reiterat.

Veniturile anuale ale proprietarilor de pământ şi vite nu posedă nici o caracteristică prin care să se distingă catalactic de veniturile generate de factorii produşi de producţie, care se uzează mai devreme sau mai târziu, pe parcursul proceselor de producţie. Puterea de a dispune de o bucată de pământ constă în a controla felul cum cooperează pământul la producerea tuturor fructelor care pot creşte pe el vreodată, iar puterea de a dispune de o mină constă în a controla felul cum cooperează ea la extragerea tuturor mineralelor ce pot fi vreodată scoase la suprafaţă din ea. La fel, proprietatea asupra unui utilaj, sau asupra unui balot de bumbac, constă în a controla felul cum cooperează utilajul sau balotul la fabricarea tuturor bunurilor produse cu ajutorul său. Eroarea fundamentală implicată în toate abordările problemei dobânzii din perspectiva productivităţii şi a folosinţei este că ele au încercat să deducă fenomenul dobânzii din aceste servicii productive, furnizate de factorii de producţie. Însă capacitatea factorilor de producţie de a furniza servicii nu determină dobânda, ci preţurile plătite pentru ele. Aceste preţuri epuizează întreaga diferenţă dintre productivitatea unui proces asistat de cooperarea unui anumit factor şi cea a unui proces lipsit de această cooperare. Diferenţa dintre această sumă a preţurilor factorilor complementari de producţie şi produse, care se manifestă chiar şi în absenţa oricăror modificări ale datelor relevante ale pieţei, este o consecinţă a valorii mai mari acordate bunurilor prezente, în comparaţie cu bunurile viitoare. Pe măsură ce producţia avansează, factorii de producţie se transformă, sau „se coc”, devenind bunuri prezente, cu o valoare sporită. Acest adaos este sursa din care provin veniturile specifice pe care le încasează proprietarii factorilor de producţie, sursa dobânzii originare.

Proprietarii factorilor materiali de producţie – prin contrast cu antreprenorii puri din construcţia imaginară a unei integrări a funcţiilor catalactice – culeg două lucruri catalactic diferite: pe de o parte, preţurile achitate pentru cooperarea productivă a factorilor pe care îi controlează şi, pe de alta, dobânda. Aceste [526] două lucruri nu trebuie confundate. Nu este permisibil să trimitem, pentru explicarea dobânzii, la serviciile furnizate de factorii de producţie pentru obţinerea de produse.

Dobânda este un proces omogen. Nu există surse diferite ale dobânzii. Ca şi alte tipuri de dobândă, dobânda pentru bunuri durabile şi cea pentru credit de consum sunt o consecinţă a valorii superioare acordate bunurilor prezente, faţă de bunurile viitoare.

2. Dobânda originară

Dobânda originară este raportul dintre valoarea acordată satisfacerii unei nevoi în viitorul imediat şi valoarea sa în perioade îndepărtate din viitor. În economia de piaţă, ea se manifestă în discountul bunurilor viitoare faţă de bunurile prezente. Este vorba de un raport de preţuri ale unor bunuri, nu de un preţ în sine. Se manifestă o tendinţă de egalizare a acestui raport, la toate bunurile. În cadrul construcţiei imaginare a unei economii în rotaţie uniformă, rata dobânzii originare este aceeaşi pentru toate bunurile.

Dobânda originară nu este „preţul achitat pentru serviciile capitalului”[2]. Productivitatea superioară a metodelor de producţie ocolite, mai consumatoare de timp, la care se referă pentru explicarea dobânzii Böhm-Bawerk şi o serie de economişti de mai târziu, nu explică acest fenomen. Dimpotrivă, fenomenul dobânzii originare este cel care explică de ce se recurge la metode de producţie mai puţin consumatoare de timp, în ciuda faptului că metodele mai consumatoare de timp ar furniza un output mai mare pe unitatea de imput. Mai mult, fenomenul dobânzii originare explică de ce pot fi vândute şi cumpărate la preţuri finite bucăţi de pământ utilizabil. Dacă valoarea acordată serviciilor viitoare pe care le poate furniza o bucată de pământ ar fi identică cu cea acordată serviciilor sale prezente, atunci nici un preţ finit nu ar fi suficient de mare pentru a-l determina pe proprietarul ei să o vândă. Pământul nu ar putea fi nici cumpărat, nici vândut, în schimbul unor cantităţi specifice de bani – şi nici tranzacţionat în schimbul unor bunuri care nu pot furniza decât un număr finit de servicii. Bucăţile de pământ nu ar putea fi tranzacţionate decât în schimbul altor bucăţi de pământ. Preţul unei suprastructuri care poate produce, pe durata unei perioade de zece ani, un venit anual de o sută de dolari ar fi (abstracţie făcând de terenul pe care este construită) de o mie de dolari la începutul acestei perioade, nouă sute de dolari la începutul celui de al doilea an, şi aşa mai departe.

Dobânda originară nu este un preţ determinat pe piaţă [527] de interacţiunea cererii şi a ofertei de capital sau de bunuri de capital. Nivelul său nu depinde de intensităţile acestei cereri şi a acestei oferte. Ea este, mai degrabă, cea care determină atât cererea, cât şi oferta de capital şi de bunuri de capital. Ea determină cât de mult din stocul de bunuri disponibile va fi alocat consumului din viitorul imediat şi cât de mult pentru perioadele mai îndepărtate din viitor.

Lumea nu economiseşte şi nu acumulează capital pentru că există dobândă. Dobânda nu este nici imboldul pentru economisire, nici recompensa sau compensaţia acordată pentru abţinerea de la consumul imediat. Ea este raportul evaluării relative a bunurilor prezente, faţă de bunurile viitoare.

Piaţa creditelor nu determină rata dobânzii. Ea aliniază rata dobânzii corespunzătoare împrumuturilor la rata dobânzii originare, aşa cum se manifestă aceasta în discountul bunurilor viitoare.

Dobânda originară este o categorie a acţiunii umane. Ea se manifestă în orice evaluare a bunurilor externe şi nu poate dispărea niciodată. Dacă, într-o bună zi, s-ar repeta starea de lucruri care s-a manifestat la finele primului mileniu al erei creştine, când unii oameni credeau că sfârşitul ultim al tuturor lucrurilor pământeşti este iminent, atunci oamenii ar înceta să se mai preocupe de dorinţe viitoare seculare. În ochii lor, factorii de producţie ar deveni inutili şi lipsiţi de valoare. Discountul bunurilor viitoare faţă de cele prezente nu ar dispărea. Dimpotrivă, el ar creşte, dincolo de orice măsură. Dispariţia dobânzii originare ar însemna, pe de altă parte, că oamenii nu se preocupă deloc de satisfacerea dorinţelor în perioadele mai apropiate din viitor. Ar însemna că ei preferă două mere disponibile peste o mie sau zece mii de ani, mai degrabă decât un măr astăzi, mâine, într-un an sau în zece ani.

Noi nu ne putem nici măcar imagina o lume în care n-ar exista dobânda originară, ca un element inexorabil al oricărui fel de acţiune. Fie că există sau nu diviziune a muncii şi cooperare socială şi indiferent dacă societatea este organizată pe baza controlului privat sau public asupra mijloacelor de producţie, dobânda originară este întotdeauna prezentă. Într-o comunitate socialistă, rolul ei nu ar fi diferit de acela pe care îl joacă în economia de piaţă.

Böhm-Bawerk a evidenţiat, o dată pentru totdeauna, erorile conţinute în explicaţiile naive, bazate pe productivitate, ale dobânzii, adică ideea că dobânda este expresia productivităţii fizice a factorilor de producţie. Cu toate acestea, Böhm-Bawerk şi-a întemeiat propria sa teorie, într-o anumită măsură, pe o abordare din perspectiva productivităţii. Referindu-se, în cadrul explicaţiei sale, la superioritatea tehnologică a proceselor de producţie ocolite, mai consumatoare de timp, el a evitat erorile rudimentare [528] ale perspectivei naive a productivităţii. Însă - de fapt - el se întoarce, chiar dacă într-o formă mai subtilă, la abordarea din perspectiva productivităţii. Acei economişti de mai târziu care, neglijând ideea preferinţei de timp, au accentuat exclusiv ideea de productivitate conţinută în teoria lui Böhm-Bawerk, nu pot evita concluzia că dobânda originară ar trebui să dispară, dacă într-o bună zi s-ar ajunge la o stare de lucruri pornind de la care nici o prelungire în continuare a perioadei de producţie nu ar mai putea determina o creştere suplimentară a productivităţii[3]. Însă această concluzie este complet eronată. Dobânda originară nu poate să dispară câtă vreme există raritate şi, prin urmare, acţiune.

Câtă vreme lumea nu se transformă într-un tărâm al abundenţei, oamenii se confruntă cu raritatea şi trebuie să acţioneze şi să economisească; ei sunt nevoiţi să aleagă între satisfacerea dorinţelor în cursul perioadelor mai apropiate sau mai îndepărtate din viitor, deoarece nici pentru cele dintâi, nici pentru cele din urmă nu poate fi atinsă deplina satisfacţie. Aşadar, o modificare a întrebuinţării factorilor de producţie în sensul retragerii unor asemenea factori de la întrebuinţarea lor în vederea satisfacerii dorinţelor în viitorul mai apropiat şi a alocării lor în vederea satisfacerii dorinţelor în viitorul mai îndepărtat trebuie, în mod necesar, să reducă satisfacţia în viitorul mai apropiat şi să o sporească în viitorul mai îndepărtat. Dacă ar fi să presupunem că lucrurile nu stau astfel, ne-am încurca în contradicţii insolubile. Putem, cel mult, să ne gândim la o stare de lucruri în care cunoaşterea tehnologică şi calificarea au atins un prag dincolo de care pentru muritori nu mai este posibil progresul. Prin urmare, nu se mai pot inventa noi procese, care să determine creşterea outputului pe unitatea de input. Însă dacă presupunem că unii factori de producţie sunt rari, nu trebuie să postulăm că toate procesele care – abstracţie făcând de timpul pe care îl absorb – sunt cele mai productive sunt pe deplin utilizate, şi că nu se întrebuinţează nici un proces care produce un output mai redus pe unitatea de input, numai pentru motivul că el produce rezultatul final mai rapid decât alte procese, mai productive. Raritatea factorilor de producţie înseamnă că suntem în situaţia de a concepe planuri de ameliorare a bunăstării noastre, a căror realizare nu este cu putinţă datorită insuficienţei cantităţii mijloacelor disponibile. Ceea ce constituie elementul de raritate este tocmai imposibilitatea unor asemenea ameliorări dezirabile. Gândirea adepţilor contemporani ai abordării din perspectiva productivităţii este indusă în eroare de conotaţiile sintagmei metode ocolite de producţie, întrebuinţate de Böhm-Bawerk şi de ideea [529] pe care o sugerează ea, de ameliorare tehnologică. Însă dacă există raritate, atunci trebuie întotdeauna să existe o posibilitate tehnologică neîntrebuinţată, de ameliorare a nivelului de bunăstare, prin prelungirea perioadei de producţie în anumite ramuri industriale, indiferent dacă nivelul cunoaşterii tehnologice s-a modificat sau nu. Dacă mijloacele sunt rare, dacă relaţia praxeologică dintre scopuri şi mijloace încă mai există, atunci mai există, cu necesitate logică, dorinţe nesatisfăcute, atât privitoare la perioadele mai apropiate, cât şi la cele mai îndepărtate din viitor. Există întotdeauna bunuri la a căror procurare trebuie să renunţăm, deoarece calea ce conduce la obţinerea lor este prea lungă şi ne-ar împiedica de a satisface dorinţe mai urgente. Faptul că nu ne îngrijim mai mult de viitor este rezultatul unei cântăriri a satisfacţiei pe durata perioadelor mai apropiate din viitor, relativ la satisfacţia pe durata perioadelor mai îndepărtate. Raportul care rezultă din această evaluare este dobânda originară.

Într-o asemenea lume, a cunoaşterii tehnologice perfecte, un promotor concepe un plan A, conform căruia ar trebui construit un hotel şi drumurile care să ducă la el, într-o regiune muntoasă, pitorească, dar nu uşor accesibilă. Cercetând practicabilitatea acestui plan, el descoperă că mijloacele disponibile sunt insuficiente pentru execuţia lui. Calculând perspectivele de profitabilitate ale investiţiei, el ajunge la concluzia că veniturile anticipate nu sunt suficiente pentru a acoperi costurile materialelor şi al mâinii de lucru ce trebuie cheltuite şi dobânda pe capitalul ce urmează a fi investit. Atunci el renunţă la executarea proiectului A şi se lansează, în schimb, în realizarea unui alt plan, B. Conform planului B, hotelul urmează a fi clădit într-un loc mai uşor accesibil, care nu oferă toate avantajele peisajului pitoresc reţinut de planul A, dar în care el poate fi construit fie la costuri de construcţie mai reduse, fie într-un timp mai scurt. Dacă în calcul n-ar intra o dobândă pe capitalul investit, s-ar putea naşte iluzia că starea datelor pieţei – stocul de bunuri de capital şi evaluările publicului – permite execuţia planului A. Totuşi, realizarea planului A ar determina retragerea unor factori de producţie rari de la întrebuinţări în cadrul cărora ar putea satisface dorinţe considerate de consumatori mai urgente. Ar însemna o evidentă malinvestiţie, o irosire a mijloacelor disponibile.

O prelungire a perioadei de producţie poate asigura creşterea cantităţii de output pe unitatea de input, sau producerea de bunuri ce nu pot fi produse deloc într-o perioadă de producţie mai scurtă. Dar nu este adevărat că imputarea valorii acestei avuţii adiţionale asupra bunurilor de capital necesare pentru prelungirea perioadei de producţie ar genera dobânda. Dacă am admite asta, am cădea [530] din nou în cele mai flagrante erori ale abordării din perspectiva productivităţii, care au fost irevocabil îndepărtate de Böhm-Bawerk. Contribuţia factorilor complementari de producţie la rezultatul procesului este motivul pentru care ei sunt consideraţi valoroşi; ea explică preţurile achitate pentru ei şi este pe deplin luată în consideraţie în determinarea acestor preţuri. Nu rămâne nici un reziduu de care să nu se dea seama şi care ar putea să explice dobânda.

S-a făcut afirmaţia că, în cadrul construcţiei imaginare a economiei în regim de rotaţie uniformă, dobânda nu ar apărea[4]. Dar se poate arăta că această afirmaţie este incompatibilă cu postulatele pe care se bazează construcţia economiei în regim de rotaţie uniformă.

Începem cu distincţia între două categorii de economisire: economisirea simplă şi economisirea capitalistă. Economisirea simplă nu este altceva decât stocarea bunurilor de consum în vederea consumului ulterior. Economisirea capitalistă este acumularea de bunuri destinate unei ameliorări a proceselor productive. Scopul economisirii simple este consumul ulterior - adică doar amânarea consumului. Mai devreme sau mai târziu, bunurile acumulate se vor consuma şi nu va mai rămâne nimic. Scopul economisirii capitaliste este, în primul rând, o ameliorare a productivităţii efortului. Se acumulează bunuri de capital care se întrebuinţează pentru continuarea producţiei şi care nu sunt doar rezerve în vederea consumului ulterior. Beneficiul cules de pe urma economisirii simple este consumul ulterior al stocului care nu este consumat imediat, ci acumulat pentru folosinţă ulterioară. Beneficiul cules de pe urma economisirii capitaliste este creşterea cantităţii de bunuri produse, sau producţia de bunuri care nu puteau fi produse deloc în absenţa sa. Pe parcursul construcţiei imaginii unei economii în regim de rotaţie uniformă (statice), economiştii neglijează procesul de acumulare a capitalului; bunurile de capital sunt date şi rămân astfel, deoarece, conform presupoziţiilor subiacente construcţiei, datele nu suferă nici o schimbare. Nu se produce nici acumulare de capital nou prin economisire, nici consum al capitalului disponibil, printr-un surplus al consumului în raport cu venitul, adică în raport cu producţia curentă minus fondurile necesare menţinerii capitalului. Este, în continuare, sarcina noastră să demonstrăm că aceste presupoziţii sunt incompatibile cu ideea că nu există dobândă.

În cursul acestui raţionament nu este necesar să întârziem asupra economisirii simple. Obiectivul economisirii simple este de a se îngriji de un viitor în care economisitorul ar putea fi mai puţin abundent înzestrat decât în prezent. Însă una dintre presupoziţiile fundamentale care caracterizează construcţia imaginară a unei economii în regim de rotaţie uniformă este că viitorul nu diferă deloc de prezent, iar actorii sunt pe deplin conştienţi de acest fapt [531] şi acţionează în consecinţă. Aşadar, în cadrul acestei construcţii, nu rămâne loc pentru fenomenul economisirii simple.

Nu la fel stau lucrurile cu fructele economisirii capitaliste, stocul acumulat de bunuri de capital. În economia aflată în regim de rotaţie uniformă nu există nici economisire şi acumulare de bunuri suplimentare de capital, nici uzură a bunurilor de capital deja existente. Ambele fenomene ar constitui o modificare a datelor şi ar tulbura, prin urmare, rotaţia uniformă a unui asemenea sistem imaginar. Acum, magnitudinea economisirii şi a acumulării de capital din trecut – adică dinaintea stabilirii economiei în regim de rotaţie uniformă - era aliniată la nivelul ratei dobânzii. Dacă, în momentul stabilirii condiţiilor corespunzătoare economiei de rotaţie uniformă, proprietarii bunurilor de capital nu ar mai încasa nici o dobândă, atunci condiţiile care determinau alocarea stocurilor disponibile de bunuri, în vederea satisfacerii dorinţelor în diverse perioade din viitor, s-ar modifica. Noua stare de lucruri necesită o nouă alocare. De asemenea, în cadrul economiei aflate în regim de rotaţie uniformă, diferenţa de evaluare corespunzătoare satisfacerii dorinţelor în diverse perioade din viitor nu poate să dispară. Şi în cadrul acestei construcţii imaginare oamenii vor atribui o valoare mai ridicată unui măr disponibil astăzi, decât unuia disponibil în zece sau o sută de ani. În cazul în care capitalistul încetează de a mai încasa dobânda, echilibrul între satisfacţia în perioade mai apropiate sau mai îndepărtate din viitor este deranjat. Faptul că acest capitalist îşi menţinea capitalul pentru exact 100.000 de dolari era condiţionat de faptul că 100.000 de dolari în prezent erau egali cu 105.000 de dolari peste un an. Aceşti 5.000 de dolari erau, în ochii săi, suficienţi pentru a justifica renunţarea la avantajele ce puteau fi anticipate de pe urma consumului imediat al unei părţi a acestei sume. Dacă se elimină plata dobânzii, rezultă consumul de capital.

Aceasta este deficienţa fundamentală a sistemului static pe care îl descrie Schumpeter. Nu este suficient să presupunem că echipamentul de capital corespunzător unui asemenea sistem a fost acumulat în trecut, că acum el este disponibil la măsura acestei acumulări anterioare şi că, de acum înainte, el se va menţine inalterabil la acest nivel. În cadrul acestui sistem imaginar trebuie să acordăm un rol şi manifestării forţelor care determină acestă menţinere. Dacă eliminăm rolul de beneficiar al dobânzii pe care îl are capitalistul, atunci îl înlocuim cu rolul de consumator de capital jucat de acelaşi capitalist. Nu mai există nici un motiv pentru ca proprietarul bunurilor de capital să se abţină de la întrebuinţarea acestora pentru consum. În ipotezele corespunzătoare construcţiei condiţiilor statice (economiei în regim de rotaţie uniformă) nu este nevoie ca bunurile să fie păstrate în rezervă pentru zile negre. Însă chiar dacă, prin absurd, [532] am presupune că o parte dintre ele sunt destinate acestui scop şi, prin urmare, sunt ţinute deoparte de consumul direct, cel puţin o parte din capital va fi consumată – corespunzător volumului cu care economisirea capitalistă depăşeşte economisirea simplă[5].

Dacă nu ar exista dobândă originară, bunurile de capital nu ar fi alocate consumului imediat şi capitalul nu s-ar consuma. Din contră, într-o asemenea stare de lucruri, inimaginabilă şi de negândit, nu ar exista consum deloc, ci numai economisire, acumulare de capital şi investiţie. Consumul capitalului nu ar fi determinat de dispariţia dobânzii originare - care este imposibilă - ci de încetarea plăţilor dobânzii către proprietarii de capital. Capitaliştii şi-ar consuma bunurile de capital şi capitalul tocmai pentru că există dobândă originară, şi satisfacerea dorinţelor în prezent este preferată satisfacerii lor ulterioare.

Prin urmare, nu se pune problema abolirii dobânzii prin nici un fel de instituţii, legi sau scheme de manipulare bancară. Dacă cineva doreşte să „abolească dobânda”, acela va trebui să-i determine pe oameni să acorde unui măr disponibil peste 100 de ani o valoare cel puţin egală cu cea pe care o acordă unui măr în prezent. Ceea ce se poate aboli prin legi şi decrete nu este decât dreptul capitaliştilor de a primi dobândă. Însă asemenea decrete ar atrage consumul capitalului şi, foarte curând, ar proiecta omenirea îndărăt, în starea ei originară, de sărăcie naturală.

3. Nivelul ratelor dobânzii

În cazul economisirii simple şi în cel al actorilor economici izolaţi, diferenţa între valorile acordate satisfacerii dorinţelor în perioade diferite din viitor se manifestă prin măsura în care se îngrijesc mai mult de perioade mai apropiate decât de perioade mai îndepărtate din viitor. În condiţiile corespunzătoare unei economii de piaţă, rata dobânzii originare este, admiţând că presupoziţiile construcţiei imaginare a unei economii aflate în regim de rotaţie uniformă sunt prezente, egală cu raportul dintre o anumită cantitate de bani disponibilă în prezent şi o cantitate disponibilă la o dată ulterioară, care este considerată echivalentă cu cea dintâi.

Rata dobânzii originare direcţionează activitatea antreprenorilor. Ea determină lungimea timpului de aşteptare şi perioada de producţie, în fiecare dintre ramurile industriale.

Adesea, oamenii îşi pun întrebarea care dintre ratele dobânzii, un „sus” sau un „jos”, stimuleaza mai mult economisirea şi acumularea de capital – şi care mai puţin. Întrebarea este lipsită de sens. Cu cât discountul asociat bunurilor viitoare este mai scăzut, cu atât mai scăzută este rata dobânzii. Oamenii [533] nu economisesc mai mult datorită unei creşteri a ratei dobânzii originare, iar rata dobânzii originare nu scade datorită unei creşteri a volumului economisirilor. În absenţa altor modificări, îndeosebi ale condiţiilor instituţionale, modificările ratelor originare ale dobânzii şi, respectiv, ale volumului economisirilor sunt două aspecte ale aceluiaşi fenomen. Dispariţia dobânzii originare ar fi totuna cu dispariţia consumului. Creşterea dobânzii originare dincolo de orice limită ar fi totuna cu dispariţia economisirii şi a oricărei forme de prevedere pentru viitor.

Cantitatea ofertei disponibile de bunuri de capital nu influenţează nici rata dobânzii originare, nici volumul economisirilor ulterioare. Nici chiar cea mai abundentă ofertă de capital nu provoacă în mod necesar nici o scădere a ratei dobânzii originare, nici o scădere a propensiunii de a economisi. Creşterea acumulării de capital şi a cantităţii de capital investit per capita - una din trăsăturile caracteristice ale ţărilor economic avansate – nu provoacă în mod necesar nici o scădere a ratei dobânzii originare, nici o slăbire a propensiunii indivizilor de efectua economisiri suplimentare. De cele mai multe ori, cei ce au de a face cu aceste chestiuni cad în eroarea de a nu lua în consideraţie decât ratele de piaţă ale dobânzii, aşa cum sunt ele determinate pe piaţa de credite. Însă aceste rate brute nu exprimă doar nivelul dobânzii originare. Ele conţin în plus - după cum vom vedea ulterior - şi alte elemente, al căror efect explică de ce ratele brute ale dobânzii sunt, de regulă, mai ridicate în ţările mai sărace decât în cele mai bogate.

Se spune îndeobşte că, ceteris paribus, cu cât indivizii sunt mai bine aprovizionaţi în perspectiva viitorului imediat, cu atât ei se aprovizionează mai abundent pentru viitorul mai îndepărtat. Prin urmare, se spune, volumul total de economisire şi acumulare de capital din cadrul unui sistem economic depinde de aranjamentul populaţiei în grupuri cu diverse nivele de venit. Într-o societate caracterizată prin egalitatea aproximativă a veniturilor se produce, ni se spune, mai puţină economisire decât într-o societate în care există mai multă inegalitate. Există un grăunte de adevăr în observaţiile de felul acesta. Dar ele nu sunt decât aserţiuni privitoare la chestiuni psihologice şi, ca atare, sunt lipsite de validitatea şi necesitatea universală, inerentă aserţiunilor praxeologice. Mai mult, printre celelalte lucruri a căror invarianţă este presupusă [de clauza ceteris paribus] se numără scările de valori ale diverselor persoane, judecăţile lor subiective de valoare, atunci când cumpănesc avantajele şi dezavantajele consumului imediat şi, respectiv, ale amânării consumului. Există, fără îndoială, multe persoane ale căror comportamente sunt corect descrise astfel, dar există şi altele, care actionează diferit. Ţăranii francezi, deşi îndeobşte persoane cu averi şi venituri moderate, erau, în secolul al XIX-lea, larg recunoscuţi [534] pentru obiceiurile lor parcimonioase, în vreme ce membrii aristocraţiei bogate şi moştenitorii marilor averi acumulate în comerţ şi în industrie erau nu mai puţin notorii pentru viaţa lor de risipă.

De aceea, este imposibil de formulat o teoremă praxeologică privind relaţia dintre, pe de o parte, volumul de capital disponibil la nivelul întregii ţări, sau al persoanelor individuale şi, pe de altă parte, volumul economiilor sau al consumului de capital şi nivelul ratei originare a dobânzii. Alocarea resurselor rare în vederea satisfacerii dorinţelor în diverse perioade din viitor este determinată de judecăţi de valoare şi, indirect, de toţi acei factori ce alcătuiesc personalitatea omului care acţionează.

4. Dobânda originară într-o economie aflată în schimbare

Până aici am tratat problema dobânzii originare în anumite ipoteze: că tranzacţionarea bunurilor se efectuează prin mijlocirea unei monede neutre; că economisirea, acumularea de capital şi determinarea ratelor dobânzii nu sunt obstrucţionate de obstacole instituţionale; şi că întregul proces economic se desfăşoară în cadrul unei economii aflate în regim de rotaţie uniformă. În capitolul următor vom renunţa la primele două dintre aceste ipoteze. Acum ne propunem să analizăm dobânda originară într-o economie aflată în schimbare.

Omul care doreşte să se îngrijească de satisfacerea unor nevoi viitoare trebuie să anticipeze corect acele nevoi. Dacă dă greş în înţelegerea viitorului, atunci prevederea lui se va dovedi mai puţin decât satisfăcătoare, sau complet inutilă. Nu există nimic de felul unei economisiri abstracte, care ar putea să asigure toate categoriile de satisfacere a dorinţelor şi care să fie neutră faţă de modificările ce apar la nivelul condiţiilor acţiunii şi în evaluări. Prin urmare, în economia aflată în schimbare, dobânda originară nu poate niciodată să apară sub formă pură şi imaculată. Numai în cadrul construcţiei imaginare a unei economii aflate în regim de rotaţie uniformă simpla trecere a timpului maturează dobânda originară; cu trecerea timpului şi cu înaintarea procesului de producţie, tot mai multă valoare se adaugă, aşa zicând, factorilor complementari de producţie; la încheierea procesului productiv, trecerea timpului va fi generat, în preţul produsului, cantitatea completă a dobânzii originare. În economia aflată în schimbare, pe parcursul perioadei de producţie mai apar de asemenea, în mod sincronic, modificări ale evaluărilor. Anumitor bunuri li se acordă o valoare mai ridicată decât în prealabil, altora una mai scăzută. Aceste modificări sunt cauza care generează profiturile şi pierderile antreprenoriale. Numai acei antreprenori care, în procesul de planificare, au anticipat corect configuraţia ulterioară a pieţei sunt în situaţia, prin vânzarea produselor, de a culege un surplus, relativ la costurile de producţie suportate (care includ şi dobânda originară). [535] Un antreprenor care a greşit în ce priveşte înţelegerea sa speculativă a viitorului nu-şi poate vinde produsele decât, în cel mai bun caz, la preţuri care nu-i acoperă complet cheltuielile plus dobânda originară pe capitalul investit.

Ca şi profiturile şi pierderile antreprenoriale, dobânda nu este un preţ, ci o magnitudine care se cere izolată, printr-un anumit tip de calcule, din preţul [total] al produselor provenite din afacerile încununate de succes. În terminologia economiştilor clasici britanici[6], diferenţa brută dintre preţul la care se vinde o marfă şi costurile suportate în vederea producerii ei (care nu includeau dobânda pe capitalul investit) purta numele de profit. Ştiinţa economică modernă concepe această magnitudine ca pe un complex de mărimi catalactic distincte. Surplusul veniturilor brute în raport cu cheltuielile, pe care economiştii clasici îl numeau profit, include preţul muncii prestate de antreprenorul însuşi, în vederea desfăşurării procesului de producţie, dobânda pe capitalul investit şi, în fine, profitul antreprenorial propriu-zis. Dacă un asemenea surplus nu a fost cules deloc din vânzarea produselor, atunci antreprenorul rămâne lipsit nu numai de un profit propriu-zis, ci şi de echivalentul pe piaţă al valorii muncii pe care a prestat-o, precum şi de dobânda pe capitalul investit.

Defalcarea profitului brut (în înţelesul clasic al termenului) în salariu managerial, dobândă şi profit antreprenorial nu este doar un instrument al teoriei economice. Este o procedură care s-a dezvoltat, o dată cu perfecţionarea crescândă a practicilor de contabilitate şi de calcul în afaceri, independent de raţionamentele economiştilor, în lumea rutinei comerciale. Afaceristul priceput şi raţional nu acordă nici o semnificaţie practică acelui concept confuz şi deformat de profit pe care îl întrebuinţau economiştii clasici. Noţiunea sa de costuri de producţie include preţul potenţial de piaţă al propriilor sale servicii consacrate producţiei, dobânda plătită pe capitalul împrumutat, precum şi dobânda pe care ar fi putut-o încasa, în condiţiile date ale pieţei, pentru capitalul său propriu investit în afacere, dacă l-ar fi împrumutat altor persoane. În ochii lui nu reprezintă profit antreprenorial decât un surplus de venituri raportat la costurile calculate în felul acesta.

Degajarea salariilor antreprenoriale din cadrul complexului tuturor celorlalte mărimi incluse în conceptul de profit al economiştilor clasici nu prezintă probleme deosebite. Mai dificil este de separat profitul antreprenorial de dobânda originară. În cadrul economiei aflate în schimbare, [536] dobânda stipulată în contractele de credit este întotdeauna o mărime brută, din care rata pură a dobânzii originare trebuie extrasă cu ajutorul unui anumit procedeu de calcul şi de repartiţie analitică. Am văzut deja că, în fiecare act de acordare a unui împrumut, există un element de acţiune antreprenorială, chiar fără a ţine seama de problema modificărilor puterii de cumpărare a monedei. Acordarea unui credit este, în mod necesar, întotdeauna o speculaţie antreprenorială, care poate eventual să se soldeze cu un eşec şi cu pierderea întregii sume împrumutate. Orice dobândă stipulată şi achitată pentru împrumuturi nu include doar dobânda originară, ci şi profitul antreprenorial.

Faptul acesta a provocat multă vreme orientarea eronată a tentativelor de a construi o teorie satisfăcătoare a dobânzii. Abia elaborarea construcţiei imaginare a unei economii aflate în stare de rotaţie uniform repetitivă a fost cea care a făcut posibilă distincţia precisă între dobânda originară şi profituri şi pierderi.

5. Calculul dobânzii

Dobânda originară este rezultatul evaluărilor, care fluctuează şi se modifică neîncetat. Ea fluctuează şi se modifică o dată cu ele. Obiceiul de a socoti dobânda pro anno nu este decât o uzanţă comercială şi o regulă comodă de efectuare a calculelor. El nu afectează nivelul ratelor dobânzii, aşa cum sunt ele determinate de piaţă.

Activitatea antreprenorilor tinde să determine uniformizarea ratelor dobânzii originare în întreg cuprinsul economiei de piaţă. Dacă într-un sector al pieţei apare o marjă între preţurile bunurilor prezente şi cele ale bunurilor viitoare, care se îndepărtează de marja predominantă în alte sectoare, atunci tendinţa de egalizare este provocată de eforturile afaceriştilor de a pătrunde în acele sectoare în care marja este mai ridicată şi de a le evita pe cele în care ea este mai scăzută. În condiţiile unei economii în regim de rotaţie uniformă, rata finală a dobânzii originare este aceeaşi în toate sectoarele pieţei.

Evaluările care dau naştere dobânzii originare se caracterizează prin preferinţa pentru satisfacţie într-o perioadă de timp mai apropiată din viitor, în comparaţie cu o satisfacţie de acelaşi tip şi de aceeaşi măsură situată într-o perioadă mai îndepărtată de timp din viitor. Nimic nu justifică presupunerea că această reducere a satisfacţiilor situate în intervale de timp mai îndepărtate progresează continuu şi uniform. Dacă am admite lucrul acesta, ar rezulta că perioada de previziune este infinită. Dar simplul fapt că persoanele diferă în ceea ce priveşte felul lor de a prevedea nevoile viitoare şi că previziunea dincolo de o anumită perioadă apare ca deplasată, chiar şi în ochii actorului cel mai prevăzător, ne interzice să gândim perioada de previziune ca fiind infinită.

Uzanţele pieţei de credit nu trebuie să ne inducă în eroare. Obiceiul este [537] de a stipula o rată uniformă a dobânzii pentru întreaga durată a contractelor de credit[7] şi de a calcula dobânda compusă cu ajutorul unei rate uniforme. Adevărata determinare a ratelor dobânzii este independentă de schemele acestea aritmetice de calcul şi de altele similare. Dacă rata dobânzii este inalterabil fixată prin contract pe durata unei perioade de timp, atunci modificările ce survin în rata de piaţă a dobânzii se reflectă în schimbări corespunzătoare la nivelul preţurilor plătite pentru suma principală a creditului, ţinând seama de faptul că suma principală ce urmează a fi restituită la termenul împrumutului este inalterabil fixată. Concluzia rămâne aceeaşi, indiferent dacă se calculează cu rate fixe ale dobânzii şi cu preţuri variabile pentru suma principală, sau cu rate variabile ale dobânzii şi o valoare fixă a sumei principale, sau cu variaţii la nivelul ambelor mărimi.

Termenii unui contract de credit nu sunt independenţi de durata stipulată a împrumutului. Contractele de credit sunt evaluate şi estimate diferit, în funcţie de durata stipulată a împrumutului, nu numai pentru că acele componente ale ratei brute a dobânzii de piaţă care o fac să devieze de la rata dobânzii originare sunt afectate de diferenţele existente la nivelul duratei împrumuturilor, ci şi datorită factorilor care provoacă modificări ale ratei dobânzii originare.



[1] O reducere în valoarea în prezent a bunurilor viitoare faţă de valoarea bunurilor prezente. (n. tr.)

[2] Aceasta este definiţia populară a dobânzii, aşa cum este ea dată, de pildă, de Ely, Adams, Lorenz şi Young, Outlines of Economics (ed. a 3-a, New York, 1920), p. 493.

[3] Cf. Hayek, „The Mythology of Capital”, The Quarterly Journal of Economics, L (1936), 223 ff. Însă de atunci profesorul Hayek şi-a schimbat parţial punctul de vedere. (Cf. articolul său „Time-Preference and Productivity, a Reconsideration”, Economica XII [1945], 22-25.) Dar ideea criticată în text continuă să fie foarte răspândită printre economişti.

[4] Cf. J. Schumpeter, The Theory of Economic Development, trad. de R. Opie (Cambridge, 1934), pp. 34-46, 54.

[5] Cf. Robbins, „On a Certain Ambiguity in the Conception of Stationary Equilibrium”, The Economic Journal, XL (1930), 211 ff.

[6] Cf. R. Whately, Elements of Logic (ed. a 9-a, Londra, 1848), pp. 354 ff.; E. Cannan, A History of the Theories of Production and Distribution in English Political Economy, from 1776 to 1848 (ed. a 3-a, Londra, 1924), pp. 189 ff.

[7] Desigur, există şi devieri de la această practică.

cuprins
© Institutul Ludwig von Mises - România